De la
tinerete pâna la batrânete ~ cuvinte
catre tineri
Arhim.
Teofil Paraian
În viata omului care vrea sa-i slujeasca lui Dumneazeu,
Dumnezeu trebuie sa apara pe primul loc al vietii, sa nu aiba un rol secundar,
ci sa aiba un rol principal. Întâi Dumnezeu si apoi omul. Daca e întâi omul si
apoi Dumnezeu înseamna ca Dumnezeu nu-i pe locul Lui. La Alba Iulia am gasit un
cuvânt care mi-a placut tare mult, îl avea cineva scris, care zicea asa: daca
Dumnezeu nu e pe primul loc nu-i pe nici un loc. Cred ca nu-i chiar asa. Eu as
zice altfel si cred ca zic mult mai bine: daca Dumnezeu nu-i pe primul loc în
inima ta nu-i pe locul care i se cuvine. S-ar putea ca Dumnezeusa fie pe un loc
în inima omului, numai ca nu-i pe locul care i se cuvine. Lui Dumnezeu i se cuvine
locul cel dintâi. Mai întâi te gândesti la Dumnezeu si apoi la oameni. Daca de
multe ori se gândeste omul la oameni si apoi la Dumnezeu, înseamna ca Dumnezeu
nu-i pe primul loc, nu-i pe locul care i se cuvine. Asta este ceea ce as vrea
sa retineti: întâi Dumnezeu si apoi omul, ca Dumnezeu trebuie sa fie pe primul
loc în inima omului, ca daca nu-i pe primul loc în inima nu-i pe locul care i
se cuvine.
În ceea ce priveste viata spirituala noi ne bazam pe credinta. Credinta este temelia vietii spirituale. Fara credinta nu-i cu putinta sa fim mântuiti, este scris în epistola catre Evrei. Domnul Hristos a zis: de nu veti crede cine sunt , în pacatele vpastre veti muri.Domnul Hristos a spus: cel ce va crede si se va boteza se va mântui iar cel ce nu va crede se va osâdi.Deci toti necredinciosi sunt sub osânda. Îi osândeste Dumnezeu pentru necredinta lor. Iar daca cineva vrea sa fie mântuit si nu osândit, trebuie sa aiba credinta în Dumnezeu. Credinta în Dumnezeu este începutul vietii spirituale. De aceea întrbarea cea dintâi la care trebuie sa raspundemeste: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Întrebarea aceasta a pus-o Domnul Hristos unui om oarecare, care de fapt a si vazut puterea lui Dumnezeu prin aceea ca Domnul Hristos i-a dat vedere. La întrebat Domnul Hristos: crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?Orbul a zis: dar cine este Doamne ca sa cred. Domnul Hristos i-a raspuns:Cel ce vorbeste cu tine. Si atuncea el a zis: cred Doamne si s-a închinat Domnului Hristos. Credinta trebuie sa fie lucratoare în închinare cum a fost a acelui orb si lucratoare în iubire. Daca nu-i lucratoare si în iubire nu este o credinta adevarata.
A doua întrebare la care trebuie sa raspunda cei
credinciosi este pusa de Domnul Hristos - o cunoastem din sfânta Evanghelie
dupa Ioan - în legatura cu lepadarea Sfântului Petru. Dupa ce sfântul apostol
Petrzu s-a laudat ca nu se valepada de Domnul Hristos, apoi s-alepadat de trei
ori. Dupan învierea Sa din morti, la marea Tiberiadei, Domnul Hristosl-a în
trebat de trei ori:Simone fiul lui Iona ma iubesti tu pe mine? Si el a raspuns
de fiecare data: da Doamne Tu sti ca te iubesc. E vorba de credinta lucratoare
în iubire. Daca credinta nu-i lucratoare în iubire, nu-i adevarata, chiar daca
ar avea un continut deosebit de mare. De exemplu sfântul apostol Pavel spune:
de as avea credinta atât de multa încât sa mut si muntii, daca nu am dragoste
nimica nu sunt. Deci nu are nici o valoare. Valoarea ne-o da credinta unita cu
iubirea. Na-m iubire, na-m credinta lucratoare în iubire, credinta nu are
putere penru mine, nu-i o credinta mântuitoare, o credinta despovaratoare. Asta
înseamna o credinta care mântuieste, o credinta care despovareaza, care
linisteste, care odihneste. Asta este ceea ce ni se cere. Cine n-are aceasta
credinta lucratoare în iubire, chiar de ar avea o credinta foarte înaintata,
totusi nu-i destul. Ne lamureste aceasta sfântul apostol Pavel, o întelegem si
noi însine pentru ca Domnul Hristos a spus:cea mai mare porunca este porunca
iuibirii. Cine are o credinta lucratoare trebuie sa fie împlinitor al
poruncilor, iar cine estre împlinitor al poruncilort trebuie sa fie si
împlinitor al poruncii celei mai mari, a iubirii. Daca are cineva credinta
lucratoare în iubire atuncea are tot ce tine de iubire. Sfântul apostol Pavel
spune: dragostea rabda îndelung, este plina de bunatate, nu stie de pizma, nu
se lauda, dragostea nu se poarta cu necuviita, nu cauta ale sale, nu se aprinde
de mânie, nu pune la socoteala raul, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura
de adevar, toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, dragostea
niciodata nu piere. Prin urmare cel ce iubeste are toate acestea: si rabdare,
si bunatate, si dreptate, si adevar, si nadejde, toate acestea sunt cuprinse în
iubire.
Asadar aceste doua lucruri sa le aveti în vedere:
credinta lucratoare în iubire, credinta si iubirea, credinta unita cu iubirea,
iubirea manifestata de credinta, iubirea întemeiata pe credinta. Aceste lucruri
trebuie sa le aveti în vedere de la tinerete pâna la batrânete. Iubirea îi
fericire. Sa stiti ca cineva care iubeste e fericit. E bine sa cautam iubirea
pâna la masura aceea sa ne trasportam unii pe altii din afara înauntru, sa
ajungem sa ne trasportam unii pe altii în noi. Despre Dumnezeu se spune ca este
iubire, si ca orice iubire, iubirea lui Dumnezeu trasfera în iubire, adica noi
suntem iubiti de Dumnezeu si primiti în Dumnezeu. La fel si noi trebuie sa avem
iubire fata de Dumnezeu si aswta înseamna ca Dumnezeu vine în noi, îl purtam în
noi. Poeta Zorica Latcu a scris o poezie intitulata "Te port în mine"
cu ideea aceasta ca atunci iubesti pe cineva când îl porti în tine. Si zice
asa:
"Te port în suflet, ca pe-un vas de pret,
Ca pe-o comoara-nchisa cu peceti,
Te port în trup, în sânii albi si grei,
Cum poarta rodia samânta ei.
Te port în minte, ca pe-un imn sfintit,
Un cântec vechi, cu crai din Rasarit.
Si port la gât, nepretuit sirag,
Strânsoarea cald-a bratului tau drag.
Te port în mine tainic, ca pe-un vis,
În cer înalt de noapte te-am închis.
Te port lumina rimena de zori,
Cum poarta florile mireasma lor.
Te port pe buze, ca pe-un fagur plin.
O poama aurita de smochin,
Te port în brate, horbote subtiri,
Manunchi legat cu grija, fir cu fir.
Cum poarta floarea rodul de cais,
Adânc te port în trupul meu si-n vis."
Prin urmare, adevarata iubire aduce în fiinta cesui care
iubeste pe cel pe care îl iubeste: pe Dumnezeu, pe oameni, pe parinti, pe
prieteni, pe cunoscuti, pe toti cei catre care ne este iubirea, îi aducem în
sufletul nostru si îi purtam în noi. Un cuvânt de la Sfântul Munte zice asa:
inima mea nu are decât intrari, iesiri nu are, cine a intrat odata în inima mea
nu mai poate iesi de acolo pentru ca inima mea nu mai poate iesi de acolo
pentru ca inima mea nu are decât intrari nu are si iesiri.
La tinerete omul e propriu pentru iubire, însa demulte ori
e propriu pentru o iubire egoista. Trebiue sa avem iubirea asa cum o are în
consideratie Dumnezeu, adica, o iubire care ne fericeste si o iubire care
fericeste pe cei din jurul nostru. Eu ma bucur de aceasta întâlnire, de faptul
ca ati petrecut câteva zile la manastire, ma bucur ca ati luat parte la
sfintele slujbe cu noi, ma bucur de aceia dintre voi care v-ati spovedit, ma
bucur de preocuparile pe care le aveti, dar va atrag atentia: Dumnezeu trebuie
sa fie pe primul loc în viata noastra, pe primul plan al existentei noastre,
întâi e Dumnezeu si apoi omul, Dumnezeu trebuie sa fie pe primul loc în inima
noastra, daca nu-i pe primul loc nu-ipe locul care i se cuvine. Credinta în
Dumnezeu este o credinta despovaratoare, o credinta care ne ajuta sa ocolim lucrurile
rele, credinta trebuie sa fie unita cu iubirea, sa fie lucratoare în iubire,
dupa cuvântul: de a-si avea credinta atât de multa încât sa mut si muntii, daca
nu am iubire nimic nu sunt, n-am nici o valoare.
Va pun la inima toate acesteasi va doresc succes în
viata. Va pun în atentie o urare, care o avem la manastire mostenire de la
niste germani care au fost pe la noi si care în iulie 1971 ne-au spus ca la
Betel - o institutie bisericeasca din Germania, institutie de ajutorare a
epilepticilor - la intrare este scris asa: pece celor ce vin, bucurie celor ce
ramân, binecuvântare celor ce pleaca. Noua ne-au placut tare mult aceste
cuvinte. De aceea ei su scris în cartea de onoare a manastirii noastre: pace
celor ce vin, bucurie celor ce ramân, binecuvântare celor ce pleaca doresc doi
crestini din Germania tuturor celor ce în urma lor vor vizita aceasta
manastire. Deci si voua: pace bucurie si binecuvântare. Dumnezeu sa va ajute.
"Ortodoxia copilariei mele"
Arhim. Teofil Paraian
Am ales ca subiect Ortodoxia
copilãriei mele pentru cã am constatat cã la
bãtrânete nu mai e ca în copilãrie, cã Ortodoxia de
odinioarã era mai ortodoxã decât cea din vremea noastrã.
Acum cincizeci de ani oamenii gândeau altfel decât cei de acum, iar copiii de
astãzi nu se mai nasc si nu-si mai trãiesc copilãria în
conditiile de altãdatã pe care le-am stiut eu, în satul în care
m'am pomenit, în satul în care mi-am trãit primii ani ai vietii mele. Credinta ortodoxã de odinioarã era una în
care se stia de o lege a lui Dumnezeu, oamenii trãiau cu un sentiment al
sacrului, se gândeau la Dumnezeu mai mult si-L simteau mai aproape si aveau
constiinta cã si gândurile cele bune vin de la Dumnezeu. Era mai
multã bunã-cuviintã. Toate acestea parcã s'au
ascuns cumva. Lumea de atunci stia mai bine de bisericã, se gândea mai
mult la Maica Domnului, la sfintii lui Dumnezeu, erau cinstitori ai oamenilor
lui Dumnezeu care sunt preotii, aveau o sfialã în fata lucrurilor
sfinte, iar evlavia lor nu se raporta numai la lucrurile sfinte direct, ci si
la naturã, de multe ori era afirmat faptul cã pe grâu e obrazul
lui Dumnezeu. Asa gândeau oamenii de odinioarã si nu mai gândesc asa
oamenii de acum.
Într'o convorbire pe care am avut-o cu pãrintele Stãniloae,
pãrintele a afirmat cã Ortodoxia e doxologie, adicã ea se
revarsã în preamãrirea lui Dumnezeu. Aceasta este Ortodoxia
adevãratã, cea care preamãreste pe Dumnezeu în Treimea
Persoanelor Sale, si cinsteste pe Maica Domnului si pe sfinti. Doxologia se
manifestã în sfintele slujbe ale Bisericii noastre care sunt vuietul
Duhului în constiinta credinciosilor. De câte ori slujim lui Dumnezeu
creãm o atmosferã în care Dumnezeu e prezent în constiinta
noastrã, Maica Domnului ne este aproape, toti sfintii sunt în atentia
noastrã. Ortodoxia noastrã trebuie sã se manifeste
neapãrat în cuvânt si în gând, în simtire si în viatã.
Dacã trãim asa, trãim ortodox. Dar dacã nu ne
angajãm în doxologie, nu suntem nici în Ortodoxe.
Dintre sfintele slujbe ale Bisericii noastre noi socotim cea mai
importantã Sfânta Liturghie, desi toate sunt importante. Totusi se poate
vorbi despre Sfânta Liturghie ca despre un rezumat al tuturor slujbelor, ca de
o slujbã pentru care ne pregãtim prin celelalte slujbe. În
francezã cuvântul ''Liturgie'' nu înseamnã numai liturghie, ci
desemneazã toatã slujba Bisericii. Toatã slujba Bisericii
este o Liturghie înainte de Liturghia propriu-zisã, însã Sfânta
Liturghie are darul de a cuprinde totul, nu numai slujbele, ci si toate
sãrbãtorile din timpul unui an bisericesc.
Sfânta Liturghie este eticheta Ortodoxiei.
La Sfânta Liturghie Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte si care
preînchipuiesc mai întâi Trupul si Sângele Mântuitorului se prefac în
adevãrat Trupul si Sângele Domnului Iisus ca sã se poatã
împãrtãsi credinciosii si ca Domnul Hristos sã poatã
intra în alcãtuirea mãdularelor noastre. De aceea se poate vorbi
foarte bine despre Ortodoxie si Euharistie, despre Ortodoxia care
trãieste în Sfintele lui Hristos Taine.
Si dacã cineva trãieste Ortodoxia asa cum era ea în vremea
copilãriei mele, dacã cineva îsi revarsã sufletul în
slujbele dumnezeiesti pentru preamãrirea lui Dumnezeu, dacã
cineva ia parte la Sfânta Liturghie si trãieste Ortodoxia din Liturghie,
dacã cineva se împãrtãseste cu dumnezeiestile Taine pentru
a-L avea pe Mântuitorul Hristos în alcãtuirea existentei sale, sigur
ajunge sã simtã bucuria din Ortodoxie. De aceea se poate vorbi
despre Ortodoxie si bucurie. Orice crestin trebuie sã fie un om al
bucuriei, cãci credinta noastrã ortodoxã e
alcãtuitã în asa fel încât e pricinã de bucurie, si cine
nu vrea sã se bucure, tot trebuie sã se bucure pe mãsura
credintei.
Si dacã mergem asa înainte ne putem bucura de comorile Ortodoxiei
ascunse mai ales în dumnezeiestile slujbe care sunt în asa fel alcãtuite
încât din ele învãtãm rugându-ne si nu rugãm
învãtând. Ele ni-L aduc pe Dumnezeu în fata noastrã, în
constiinta noastrã. Stãm de vorba cu Dumnezeu si cu sfintii
Sãi prin sfintele slujbe. Si toate acestea sunt avantajele Ortodoxiei,
ca si care nu existã altã credintã, ca si care nu
existã termen de comparatie. Ortodoxia e unicã.
Cei care prezintã fel de fel de învãtãturi si de
orientãri crestine si necrestine nu cunosc Ortodoxia, pentru cã
dacã ar cunoaste, n'ar mai cãuta altceva. Si noi, pentru
cã o cunoastem, rãmânem în Ortodoxiei si nu ne poate clinti
nimeni din Ortodoxie. Dar mai este credinta ortodoxã într'un fel: ea
este una a Tainelor. Noi nu avem constiinta cã putem sã facem în
asa fel încât tainele sã devinã cuprinse în întregime de mintea
noastrã. Credinta ortodoxã este usã a Tainelor pentru
cã prin ea ajungem sã primim lucrurile tainice care sunt ale
credintei.
Dacã n'ar exista taine n'ar fi trebuintã de credintã. Ori
fiind vorba de taine este necesar sã avem credintã ca sã
le putem primi. Despre Taine stim cã nu pot fi elucidate la
mãsura aceea în care sã zicem cã nu mai sunt taine. Ele
rãmân taine si dupã ce trecem din lumea aceasta, chiar
dacã vom cunoaste mult mai mult atunci, dar ca sã ajungem
sã cunoastem în întregime Tainele credintei nu se poate. Si asta o
învãtãm de la Sfânta Bisericã, pentru cã într'o
alcãtuire rânduitã pentru sãrbãtoarea Nasterii
Domnului, vorbind cu Maica Domnului zicem asa: ''De Dumnezeu
Nãscãtoare Fecioarã, ceea ce ai nãscut pe Mântuitorul
pierdut-ai blestemul cel dintâi al Evei cã Maicã ai fost bunãvointei
Tatãlui purtând în brate pe Dumnezeu-Cuvântul întrupat.'' Când
afirmãm acestea ne dãm seama cã este vorba de niste
lucruri mai presus de întelegere si zicem mai departe: ''Taina nu suferã
ispitire,'' degeaba vrei sã cercetezi taina cum a nãscut Fecioara
fecioarã rãmânând, cum a purtat în brate pe Dumnezeu-Cuvântul
Întrupat, cum s'a fãcut pestera cer (''Tainã
strãinã vãd si preamãritã, cer fiind
pestera''), cum a purtat Maica Domnului, în brate pe Mântuitorul devenind
''scaun de heruvimi.'' Deci ''taina nu suferã ispitire,'' degeaba
scormonesti sã sti ceva ce nu poti sti. ''Ci numai cu credintã
toti o slãvim (taina) - si zicem cãtre Maica Domnului -, strigând
si zicând: Negrãite, Doamne, mãrire Tie.''
Asta e Ortodoxia: ne duce în fata Tainelor care rãmân Taine, ne
dã constiinta sã ne plecãm cu mintea fatã de cele
ce nu le întelegem si pe care le primim totusi în sufletele noastre.
(Dupa Vestitorul
Ortodoxiei, Martie 1997)
Viata si invatatura Arhimandritului Teofil Paraianu
Viata
Nascut la 3 martie 1929 în satul Topârcea, din apropiere de Sibiu,
într-o familie de plugari, este primul nascut dintre cei patru frati. La o
vârsta foarte frageda ramâne fara vedere.
Între anii 1935-1940 urmeaza cursurile
scolii primare la Cluj, într-o scoala pentru nevazatori, cursuri pe care le
continua între 1942-1943 la Timisoara. Tot aici se înscrie în anul 1943
la un liceu teoretic pentru vazatori pe care îl absolva în 1948.
Studiile teologice si le aprofundeaza la Institutul
Teologic de grad universitar din Sibiu a carui student a fost între anii 1948-1953
unde este si licentiat în anul absolvirii, la catedra de Noul Testament cu
teza: “Soteriologia Noului Testament”.
La 1 aprilie 1953 intra în obstea manastirii
Brâncoveanu, Sâmbata de Sus, judetul Brasov, al carei vietuitor ramâne
pâna azi. Aici este tuns în monahism de catre mitropolitul Nicolae Balan la
15 august 1953, la hramul manastirii.
Tot în 15 august însa sapte ani mai târziu este
hirotonit diacon si abia dupa 23 de ani, a 13 mai 1983 este hirotonit preot si
duhovnic.
Hirotesia întru arhimandrit o primeste la 8
septembrie 1988.
A dus o rodnica activitate carturareasca tinând
numeroase conferinte duhovnicesti în peste 40 de localitati din tara. Din
aceste conferinte si predici s-au nascut sapte carti publicate la diverse
edituri, dupa cum urmeaza:
1. 1. Ne vorbeste Parintele Teofil, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 1997.
Parintele
Teofil a fost si este mereu aproape de tineri, încurajând intens activitatea
A.S.C.O.R. – ului din tara, fiind totodata un neobosit povatuitor al
pelerinilor la Manastirea Sâmbata si pe drept cuvânt “un om al bucuriei”.
Învatatura
1. Sfântul Antonie cel Mare a primit îndrumarea aceasta: sa
împleteasca rugaciunea cu munca. Nu i s-a spus câta rugaciune sa faca, nu i s-a
spus câta munca sa presteze, dar i s-a spus sa nu se bazeze numai pe rugaciune
si sa nu se bazeze numai pe munca, ci sa împleteasca munca cu rugaciunea.
Aceasta este, de fapt, directiva esentiala din Pateric. Chiar daca se gasesc
dupa aceea în Pateric si multe afirmatii în întelesul acesta, ca sa se
înmulteasca rugaciunea, totusi, în principal, îndemnul Patericului este sa
împletesti munca cu rugaciunea. Sa nu te ti numai de munca, ci, cel mai bine,
este sa faci si din munca o rugaciune. Am zis ca munca este rugaciunea
mâinilor. Sa dai valoare de mântuire, valoare ducatoare la mântuire, muncii pe
care o prestezi, pe care si prin care te disciplinezi launtric.
Munca
îl disciplineaza pe om si în întelesul ca îi îngusteaza cumva orizontul de
preocupari si îi da posibilitatea sa se concentreze, sa aisa din împrastiere.
Acesta este rezultatul muncii. [15]1
2. Dumnezeu mi-a dat putere, eu trebuie sa lucrez cu
puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Daca nu lucrez cu puterea pe care mi-a
dat-o Dumnezeu, înseamna ca nu Îi dau lui Dumnezeu ceea ce mi-a dat El, nu ma
angajez prin munca pe care o pot face pentru Dumnezeu. Asa au gândit Parintii
cei duhovnicesti despre munca.2 [16]
3. La rugaciune ne aratam cine suntem noi din punct de
vedere al raportului cu Dumnezeu. Daca ne intereseaza sau nu ne intereseaza
Dumnezeu. Daca ne intereseaza sau nu ne intereseaza linistea sufletului. Daca
ne intereseaza sau nu ne intereseaza adunarea, concentrarea. Daca ne
intereseaza sau nu ne intereseaza cele pe care le cerem de la Dumnezeu. În
Pateric se spune ca este necesar ca rugaciunea sa fie unita cu faptele, adica
lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu sa le urmarim si cu fapta. Adica,
traim o viata de nepasare si apoi sa cerem de la Dumnezeu niste lucruri pe care
le-am vrea, dar pe care, într-un fel, am putea sa le câstigam si noi însine.
Învatam
din Pateric un lucru foarte important: sa ne ferim noi însine de pricinile
relelor si apoi sa cerem ajutor de la Dumnezeu pentru ce nu putem face noi.3
4. Daca nu ocolesti pricinile, ajungi negresit la patimi.
Eu sunt foarte împotriva faptului de a se uita cineva la filme necuviincioase,
la televizor, la spurcaciuni pe care si le baga în suflet si pe care, dupa
aceea, nu le mai poate scoate si care lucreaza, care-l excita si care îi dau
stari pe care nu le poate contracara. [25]4
5. Zic eu catre un tânar: “Sa te duci de acuma încolo
la biserica, duminica”. Zice: “Parinte, daca ziceti dumneavoastra
ma duc, dar dumneavoastra nici nu stiti ce duc eu în mintea mea când ma duc în
biserica, câte spurcaciuni duc eu în minte în biserica”. Si i-am zis: “Cu
ele tot du-te la biserica, pentru ca, daca nu te duci la biserica, nu te poate
ajuta cineva în afara de Biserica. Daca te duci în biserica faci dovada
înaintea lui Dumnezeu si înaintea ta ca te vrei mai bun si vrei sa scapi de
rele, dar ca sa te scapi de cele de demult trebuie sa nu mai adaugi altele în
vremea asta. Si atunci scapi de rautati.” 5
6. Aceia care aveti copii trebuie sa va lasati dupa copi, nu
copiii dupa voi, la masura voastra. Se zice ca niciodata nu poti sa ceri unui
copil sa mearga la acelasi pas cu un om mare. Un copil are pas de copil. Daca
vrei sa mergi cu el, trebuie sa-i întelegi neputinta lui; nu-i ceri niste
lucruri pe care nici tu nu le-ai facut când erai copil si nici nu le-ai putut
face.6
7. Împartasirea la vremea rugaciunii se poate preveni numai
prin silinta de a fi neîmprastiat si când nu-i rugaciune. În Pateric se zice: “Calugarul
care se roaga numai când se roaga, acela nicidecum nu se roaga”.
Omul
nu trebuie sa astepte rugaciunea ca sa nu se-mprastie, ar trebui sa nu se
împrastie nici când nu-i rugaciune. Împartasirea e o chestiune care tine, în
general, de viata omului. Mintea omului este în asa fel facuta, încât sa nu
stea la un singur lucru, statornica numai la un singur lucru. În acelasi timp
poti sa te gândesti si la altceva, sa ai si alta impresie decât cea principala
si, în cazul acesta, important este sa te concentrezi pe cuvintele pe care le
spui si sa nu te sperii daca se întâmpla si altceva (faptul, de exemplu, ca-ti
vin gânduri care te împrastie nu trebuie sa te preocupe decât în întelesul
acesta – ca sa fii mai silitor, pentru a se împutina gândurile).7
8. Sporirea noastra duhovniceasca depinde si de noi si de
duhovnic. De multe roi depinde mai mult de noi decât de duhovnic, pentru ca pe
duhovnic îl întâlnim mai rar, dar cu noi ne-ntâlnim în toata ziua, în toata
clipa. Depinde de noi, de râvna noastra, de dorinta noastra de îmbunatatire, de
hotarârea noastre pentru a fi în legatura cu Dumnezeu, de reprosurile pe care
mi le facem pentru întrebari, pentru neîmpliniri…8
9. Ce putem face atunci când nu mai putem face diferenta
dintre un lucru rau sau bun? Sa întrebam pe cei care au constiinta superioara
noua.9
10. Cei mai multi dintre credinciosii nostri nu au duhovnic.
Cei care se spovedesc o singura data pe an, în Postul Pastilor, poti sa zici ca
n-au duhovnic. Unii se spovedesc în doua minute, poate nici doua minute, acela
poti sa zici ca n-are duhovnic! Duhovnic are acela care se orienteaza, care
tine legatura cu duhovnicul. Daca nu-i asa, n-are duhovnic, are un preot la
care s-a spovedit si Doamne-ajuta!10
11. În ce priveste angajarea într-o viata religioasa
autentica, într-o viata crestina, asa cum o vrea Dumnezeu, într-o viata
ortodoxa, asa cum o vrea Biserica, eu de obicei dau un program care consta în
cinci puncte.
Cel
dintâi punct de angajare, cel dintâi lucru de prezentare în fata lui Dumnezeu,
îl socotesc a fi participarea credinciosului la Slujbele Bisericii. La mine vin
oamenii care nu merg la biserica si eu le atrag atentia totdeauna ce înseamna
sa mergi duminica la biserica.
Mai
întâi de toate, duminica nu-i a noastra, ci e a lui Dumnezeu! Nu-i o zi libera,
ci e o zi a lui Dumnezeu; nu-i o zi în care putem face ce vrem, nu-i o zi de
care dispunem, ci este o zi în care trebuie sa facem lucrul lui Dumnezeu. Iar
lucrul lui Dumnezeu, între altele, este participarea la sfintele slujbe;
participarea zic, nu numai asistare. Credinciosii nostri toti trebuie sa stie
ca la slujbe nu asistam ci la slujbe participam.
Toti
slujim la masurile noastre: preotii la masura de preot, episcopii la masura de
episcop, diaconii la masura de diacon, cântaretii la masura de cântareti,
coristii la masura de coristi, credinciosii de rând la masura de credinciosi de
rând, dar toti trebuie sa stie ca participa! nu se duc sa vada un spectacol, nu
se duc sa faca niste aprecieri asupra felului cum se desfasoara slujba, ci se
duc la biserica sa-i slujeasca lui Dumnezeu! Sa raspunda cu “Amin!” la
cele ce le spune preotul la ecfonise, sa raspunda “Doamne miluieste!” la
ceea ce cere acest raspuns, sa raspunda cu “Da, Doamne!” la ceea ce
înseamna îndemn de a cere ceva de la Dumnezeu… Deci toate acestea se fac pentru
a se sti clar de catre credinciosi ca participa realmente la slujba. […]
Si mai
este ceva: slujba la biserica nu e totdeauna! Rugaciune poti sa faci mai des
acasa, dar daca neglijezi slujba la biserica esti cazut totusi de la rânduiala
Bisericii!
Al
doilea punct de angajare într-o viata religioasa autentica este rugaciunea.
Rugaciunea, în special rugaciunile de dimineata si de seara, rugaciunile de
program si rugaciunea de la masa. Sunt niste rânduieli ale credintei noastre pe
care le împlinim dintr-o necesitate. Datoria aceasta de a te ruga dimineata si
seara trebuie împlinita! Lipsa acestei rugaciuni înseamna absentare de la
împlinirea unei datorii. Dimineata, cât ai fi de grabit, trebuie sa-ti gasesti
timp sa te rogi! Cinci – zece minute dimineata, cinci – zece minute seara, cu
constiinta care trebuie neaparat împlinita; apoi rugaciunea la masa este o
deprindere cu care unii dintre noi ne-am pomenit în viata aceasta si pe care
o-mplinim cu bucurie si pe care ar trebui s-o împlineasca toti credinciosii.
S-a cam parasit rânduiala aceasta de rugaciune! Unii se închina si apoi se
apuca de mâncare; nu-i destul! Macar “Tatal nostru”, asa cum am pomenit noi în
copilarie, trebuie sa-l spunem înainte de a ne apuca sa mâncam. […]
Al
treilea punct din programul de angajare într-o viata duhovniceasca este citirea
Sfintei Scripturi, citirea din Noul Testament. Eu am zis ca ar fi bine ca toti
credinciosii nostri care pot citi si care au Noul Testament, sa citeasca în
fiecare zi doua capitole din el. Nu tine mai mult de cinci-zece minute treaba
aceasta, dar e o chestiune de mare importanta! De ce? Pentru ca prin aceasta ti
se împodobeste mintea cu gândurile lui Dumnezeu.
Dumnezeu
a adus în lumea aceasta Cuvântul Sau, exprimând gânduri. Adica, este vorba de
gânduri bune care genereaza alte gânduri bune. Pentru ca toate ale omului
pornesc de la gândul omului si atunci este foarte important sa-ti agonisesti
niste gânduri bune, pe care de unde le poti lua? De unde sunt! Unde sunt? Pai,
daca-i vorba de Cuvântul lui Dumnezeu din Evanghelie, fara îndoiala ca trebuie
sa aduci Cuvântul lui Dumnezeu în constiinta ta. […]
Al
patrulea punct de program e rugaciunea de toata vremea, adica rugaciunea cu
care se mântuiesc calugarii, acea rugaciune care astazi a început sa fie luata
mai mult în seama si de care stiu multi dar pe care-o împlinesc mai putini asa
cum trebuie: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe
mine, pacatosul”. Este un mijloc prin care se da har de la Dumnezeu.
Al
cincilea punct din program este postul. În Biserica noastra exista zile de
post, exista zile hotarâte pentru post. Omul trebuie sa-si rânduiasca viata
dupa învatatura Biserici, si anume, trebuie sa tina zilele de post, zilele
hotarâte pentru post – cu mâncare de post. [p.p. 71-74]11
12. Postul nu este un mijloc în întelesul acesta, ca trebuie
sa îl tii într-un anumit fel, ca daca nu-l tii asa nu te mântuiesti si daca-l
tii asa, te duci în rai. E o chestiune de disciplina, e un mijloc. Daca-l tii
aspru sau nu-l ti aspru, asta-i o chestiune a ta, personala, dupa trebuintele
personale, dupa organismul pe care-l ai si dupa munca pe care o desfasori…
Bineînteles ca aici, în partile acestea, unde lucreaza oamenii în mediul toxic,
de exemplu, în fabricile de la Victoria si de la Fagaras, unde li se da lapte
anume ca sa poate face fata la mediul acela, nu lise poate spune oamenilor sa
tina postul si sa nu bea laptele care li se da, pentru ca ei au un regim pe care
cei de demult nu l-au avut si pe care nu l-au prevazut.12
13. Sfintele slujbe nu dau prilejul sa ne orientam
sufleteste spre Dumnezeu, ni-L pun pe Dumnezeu în atentia noastra, Îl aduc în
constiinta noastra. Sfintele slujbe ne dau posibilitatea sa facem ceva anume
pentru Dumnezeu sau sa facem ceva anume în fata lui Dumnezeu. Îl scot pe
Dumnezeu din gândirea comuna si-L aduc în gândirea speciala a credinciosului.
[…] Cine nu merge la biserica evita cerul, evita posibilitatea de a fi în cer
înainte de a ajunge în cer si nu poate avea nadejde cineva ca ajunge în cer
daca nu merge în cerul ce de pe pamânt.13
14. Sunt oameni care se plictisesc la slujba! Si aceia
trebuie sa mearga la slujba, nu ca sa se plictiseasca ci ca sa nu se mai
plictiseasca! Si aceia trebuie sa mearga la slujba, ca sa se obisnuiasca cu
gândurile de la slujba. Si aceia trebuie sa mearga la slujba ca sa faca act de
prezenta, ca sa dea dovada ca vor sa aiba ceea ce nu au si ca stiu ca nu pot
avea altfel cele pe care le urmaresc decât în cadrul sfintelor slujbe, în cerul
cel de pe pamânt, în Împaratia lui Dumnezeu cea de pe pamânt.14
15. Cineva mi-a spus, când l-am întrebat ce face în timpul
când ar trebuie sa fie la biserica duminica: “Ma uit la televizor!”. Si
atunci i-am spus: “Fii atent, asta înseamna ca ai televizorul în fata si
pe Dumnezeu în spate. Schimba acum, du-te la biserica, sa-L ai pe Dumnezeu în
fata si televizorul în spate.”15
Acum,
spre sfârsitul vietii mele, marturisesc ca-mi pare rau ca nu m-am ocupat si mai
mult de sfintele slujbe! Trebuia sa ma ocup mai mult, dar, în sfârsit, m-am
ocupat de multe, bune – au fost si alea; dar ca textele liturgice nu-i nimic!15
16. Când am venit eu aici la manastire, ziceau parintii care
erau atunci ca vine vrajmasul si-ti aduce somnul seara, ca sa nu te poti ruga.
Binenteles ca n-am fost niciodata de acord cu afirmatia aceasta, pentru ca
ziceam ca daca vine vrajmasul seara, ar trebui sa vina si dimineata, pentru ca
si dimineata ne rugam, ca doar nici dimineata nu-i place ca ne rugam. Atunci
dimineata de ce nu vine? Înseamna ca nu-i vrajmasul ci e altceva, e oboseala!
Nu trebuie acum sa le punem toate pe socoteala diavolului.16
17. Sunt lucruri pe care nu le poti neglija si pe care
trebuie sa le ai în vedere, însa cred ca s-ar putea împartasi mult mai multi si
mult mai des oamenii, mai ales oamenii în vârsta, care nu mai sunt angajati în
atâtea pacate, oamenii care tin post. Noi nu trebuie sa bagatelizam Sfânta
Împartasanie, dar nici nu trebuie sa socotim ca este o recompensa pentru cei
care duc o viata exceptionala, pentru ca Împartasania se da, spune noi însine –
Biserica ne învata sa spunem: - “Spre iertarea pacatelor si spre viata de
veci”. Nu pentru ca ti s-au iertat pacatele si pentru ca ai ajuns la viata de
veci, ci pentru ca sa ti se ierte pacatele si ca sa primesti viata de veci;
deci Sfânta Împartasanie este un ajutor, nu o recompensa, asa, o rasplata, ca
omul acesta a trait fain, îi dam Sfânta Împartasanie, ci este si un ajutor.
Însa oamenii trebuie sa considere acest dar si sa nu se împartaseasca numai
asa, ca a venit vremea sa se-mpartaseasca si hai sa ne împartasim!17
18. Din experienta mea va pot spune atât: am zis cât am zis
si rugaciunea aceasta, rugaciunea lui Iisus, pe mine m-a ajutat în întelesul ca
m-am întâlnit cu mine însumi, ca m-am întâlnit cu mizeria din mine, ca am
cautat sa rezolv aceasta mizerie, s-o înlatur, ca mi-a trebuit vreme
îndelungata.
Au
fost si alternante, si anume, alternante cu bucurie.
De
multe ori ma duceam la scoala spunând aceasta rugaciune, parca ma ridica cineva
pe sus, asa eram de bucuros, plin de bucurie! Binenteles ca nu m-a ridicat
nimeni, si nu zicea nimeni ca “uite, acum trece unu care le are pe toate”,
ci eram ca toti oamenii.
Eu, sa
stiti, recomand rugaciunea aceasta din toate puterile mele si, de-as avea mai
multe puteri, mai mult as recomanda-o, pentru efectele acestea de îmbunatatire,
de limpezire sufleteasca.18
19. E, o mare greseala sa socotesti ca nu trebuie sa ai în
vedere urmarirea binelui personal; important este sa urmaresti binele personal,
fara sa stingheresti pe cineva din apropierea ta, adica nu cauti mai mult
binele tau decât binele altuia, dar, în orice caz, sa urmezi si binele tau.19
20. Calugarita, în general, nu este înteleasa de oamenii
care nu au o înclinare religioasa deosebita. Sunt putini parinti care-si doresc
sa fie copii lor calugari. Nu s-ar putea zice ca numai atunci poti sa te faci
calugar, când parintii sunt de acord cu asta, pentru ca parintii nu sunt de
acord. Pâna la urma accepta o situatie, dar nu o doresc si, în cazul acesta,
urmând lui Dumnezeu, ai putea zice ca esti pe o treapta superioara, nu se mai
pune problema cinstirii parintilor, pentru ca îi cinstesti prin faptul ca esti
calugar. A fi calugar e o cinste ce se rastrânge si asupra parintilor. Si chiar
daca nu înteleg lucrul acesta, ei sunt cinstiti ca parinti ai unui calugar. Nu
se face dintr-o razvratire pornirea la calugarie, nu se face dintr-o oponenta
fata de parinti, ci se face dintr-o apropiere fata de Dumnezeu, dintr-o râvna
pentru Dumnezeu si, în cazul acesta, parintii nu mai trebuie implicati, nu mai
trebuie sa fie ca o piedica.
Undeva,
se spune în psalm: “Asculta, fiica, si vezi si uita poporul tau si casa
parintelui tau”. Acesta pare un cuvânt care nu s-ar potrivi cu ceea ce vrea
Dumnezeu când spune: Cinsteste pe tatal si pe mama ta”, însa, când e
vorba de lucruri superioare relatiilor parinti-copii, în sensul ca sunt relatii
Dumnezeu-om, acolo, cred ca nu mai e cazul sa se aiba în vedere relatia a doua,
în loc de relatia prima. Pâna la urma îi va linisti Dumnezeu si pe parinti si
daca nu, îsi vor duce greutatea pe care le-o da nu copilul care se duce la
calugarie, ci lipsa lor de întelegere pentru calugarie.20
21. Noi zicem ca la temelia existentei noastre este ceva
care nu ne favorizeaza. Dar nu putem zice totusi lucrul acesta pentru ca actul
acesta sexual, care este pâna la urma un act fizic, de ce îl foloseste Dumnezeu
atunci pentru concepere daca e vazut ca act? Nu putem sustine lucrul acesta
decât într-o anumita perspectiva, dar perspectiva aceasta nu este una reala.
Putem spune însa altceva, si anume, ca actele sexuale care nu urmaresc si
nasterea de fii ar fi cu scadere, dar nici în acest caz nu poti sa te mentii pe
pozitia asta mult, pentru ca e într-adevar o insuficienta a omului. Cei ce au
facut rânduielile acestea cu martea, joia si nu la sarbatori, au vrut sa-l
ridice pe om mai presus de sine însusi. Ei, în realitate, ca oameni
necasatoriti, au facut un program oamenilor casatoriti! Or, lucrul acesta nu se
poate realiza. Nici ei, poate, casatoriti fiind, nu puteau realiza lucrul
acesta, pe care ei nu l-au exprimat. Poate sa nu fie o scadere, poate sa fie o
ridicare faptul acesta ca te angajezi la aducerea în lume a unui copil. Lucrul
acesta te face colaborator cu Dumnezeu, si daca te face colaborator cu
Dumnezeu, îl mai poti socoti inferior?21
22. Asta nu înseamna ca sotul sau sotia nu se pot bucura
chiar si de ceea ce pare a fi scazut, pentru ca nimic nu e scazut. Citeam
undeva, într-o carte de sexologie, ca aceia care se rusineaza când au un act
sexual, sting lumina si asa mai departe, gresesc. Era o parerea unui laic în
chestiunea asta, dar omul trebuie sa se reverse, în fond, în actele sexuale, sa
nu se jeneze si sa zica vai, de mine, ca iar am facut pacat si vai de mine,
ca n-ar mai fi trebuit…” Acestea sunt lucruri care trebuie sa ridice fiinta
omeneasca, nu trebuie sa o scada.22
23. Este o datorie a celor ce se casatoresc sa aiba familie
si nu un singur copil si sa se uite la el ca la stiu eu ce. Daca poti avea mai
multi copii si ai numai unul, ai un idol, nu un copil! [131]23
24. Pentru a fi un calugar adevarat trebuie sa fie un om de
exceptie, un om care nu se joaca cu viata lui, un om care stie ce-i calugaria,
stie ce-a lasat si ce-a gasit si care nu mai poate fi clintit din calea
calugariei. Adica, nu oameni cu lipsuri, pentru ca în manastiri sunt foarte
multi oameni cu lipsuri, lipsuri fizice, psihice, oameni fara cultura, oameni
care nu s-ar fi descurcat în viata comuna. Or, acestia niciodata nu vor fi niste
calugari buni, vor fi niste calugari domiciliati si niste improvizati în
manastire. Daca te duci prin manastiri si cercetezi, poti constata multi din
acestia, care nu sunt nici de casatorie, nici de calugarie. Acestia nu
înainteaza, nu fac parte din rândul oamenilor de exceptie. Un om de exceptie
este un om care ar fi putut face fata si în casatorie si care nu e refugiat în
manastire.24
25. Asa cum exista vocatie pentru casatorie, pentru studiu,
asa exista vocatie monahala. Aceasta vocatie se poate descoperii prin faptul ca
te simti bine în preajma calugarilor, te simti bine pe la manastiri, te simti
bine acolo unde se duce o viata superioara, ai o înclinatie spre asta. Eu, de
exemplu, din copilarie am simtit ca aceasta mi-e calea mea, mi-am dorit totdeauna,
ma bucuram de un calugar; când ma întâlneam cu un calugar era o chestie
exceptionala pentru mine, o bucurie. Asta înseamna ca am avut o vocatie
monahala.25
26. Daca te duci în alta casa si esti singur, poti sa-ti
împlinesti pravila casei. Daca esti în alta casa si nu se poate zici câteva
rugaciuni si te culci linistit, ca si când ai împlinit toata pravila. Noi nu
trebuie sa ne chinuim pe noi însine pentru niste întrebari. Noi trebuie sa avem
cu Dumnezeu niste relatii de fii cu tata! Eu vad altfel viata si nici nu cer
foarte multe de la oameni. Pe mine ma intereseaza cel mai mult ca omul sa aiba
constiinta ca depinde de Dumnezeu. [135] 26
27. Întristarea în pocainta nu e o chestie esentiala, ci
esentialul este parasirea pacatului, iar daca se face parasirea pacatului, se
poate face si cu bucurie, în sensul ca omul e angajat pentru bine si, prin bine
acela, acopera cumva raul de odinioara. [154] 27
28.
“Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie!” [156]28
29. Eu n-am nimica împotriva celor pe care nu-i intereseaza
primirea Sfintelor Taine, dar daca sunt credinciosi care doresc sa se
împartaseasca, sunt împotriva acelor duhovnici care îi opresc pe credinciosi sa
se împartaseasca pentru ca s-au împartasit de curând. Fiecare Sfânta Liturghie
e prilej de împartasire. Si de câte ori nu ne împartasim, de atâtea ori refuzam
ceva ce Dumnezeu vrea sa ne dea. Noi refuzam. Dintr-un motiv sau altul. Ca nu
suntem pregatiti de pilda. Pregatirea pentru Sfânta Împartasanie e pregatire de
o viata întreaga. Daca traiesti corect, te pregatesti pentru Sfânta Împartasire
si daca nu traiesti corect nu te pregatesti nici atunci când gândesti ca te
pregatesti, si atunci când citesti stiu si eu ce rânduieli ca totusi sa te poti
împartasi, ca sa fi vrednic. Eu nu sunt împotriva unei pregatiri pentru
împartasirea cu Sfintele Taine, a unei pregatiri imediate, adica împotriva
citirii de pilda a canonului pentru Sfânta Împartasire. Sunt de acord. Si chiar
trebuie facut lucrul acesta. Macar atât. Dar asta nu înseamna ca omul trebuie
sa astepte pâna când se împlineste un soroc, stiu eu, de sase saptamâni sau de
cât, ca sa se mai poata împartasii odata. [60]29
30. Când iubesti pe cineva, adaugi ceea ce-i lipseste si
înlaturi ceea ce e rau adaugat la fiinta lui. În general parintii sunt iubitori
fata de copii asa cum sunt copii si cauta sa apara copiii în lumina cea mai
buna posibila, chiar si atunci când au pete, chiar si atunci când au rautati.
Asta o face iubirea, asa-i rostul iubirii.30
31. Sfântul Evanghelist Ioan de doua ori afirma în
întâia Epistola Soborniceasca ca “Dumnezeu este iubire” (I
Ioan IV, 8; 16). Asta nu înseamna ca cine zice iubire zice Dumnezeu, ci
înseamna ca în raportarea lui Dumnezeu fata de noi mai ales iubirea o putem
vedea, cât e de bun Dumnezeu, cât e de iubitor Dumnezeu. Si aceasta o vedem din
faptul ca a gasit Dumnezeu calea sa-l mântuiasca pe om, sa se apropie de om în
maxima apropiere, rânduind ca Fiul Sau Cel Unul – Nascut sa Se faca si Fiu al
Omului, sa fie Dumnezeu adevarat si om adevarat. [96, 97]31
32. Daca un credincios, un crestin, are în familia sa
persoane care trebuie ajutate – Sfântul Apostol Pavel se refera la
vaduve în special – zice sa se îngrijeasca de ele. Si apoi adauga un cuvânt
neasteptat si zice ca: “Daca cineva nu îngrijeste de ai sai si mai ales de
ai casei sale, acela a cazut de la credinta si-i mai rau decât un necredincios”
(I Timotei V, 8). Daca luam aminte la cuvântul acesta al Sfântului Apostol
Pavel ne dam seama ca el îi împarte pe oameni în trei categorii: credinciosii,
necredinciosii si mai rau decât necredinciosii. Cine sunt aceia? Cei care se
prezinta a fi credinciosi si fac fapte de necredinciosi. [101]32
33. “Voi
Ma numiti pe Mine Învatatorul si Domnul si bine ziceti caci sunt. Deci daca Eu,
Domnul si Învatatorul v-am spalat voua picioarele voastre si voi datori sunteti
sa va spalati picioarele unii altora” (Ioan XIII, 13-14). Nu a ramas în rânduiala Bisericii noastre spalarea
picioarelor ca fapt în sine, dar duhovniceste neaparat trebuie sa se întâmple.
Ce înseamna sa speli picioarele cuiva? Înseamna sa te pleci înaintea lui, sa te
smeresti înaintea lui pe de o parte, deci sa-l cinstesti, sa-l cinstesti mai
presus de ceea ce esti tu însuti. Si mai înseamna ceva: sa-l cureti. De obicei
oamenii sunt înclinati sa scoata în evidenta rautatile celor din jurul lor,
rautatile aproapelui, ori Domnul Hristos ne învata sa ne spalam unii pe altii.
Aceasta
înseamna ca trebuie sa înlaturam necuratiile si desigur ca o minte curata, o
minte buna în general, nu scormoneste în gunoaie, ci înlatura si spala,
curateste. Asa ca duhovniceste neaparat trebuie sa avem în vedere porunca
Mântuitorului de a ne curatii unii pe altii, a ne smeri unii în fata altora ca
sa-i cinstim pe oameni. [102]33
34. Masura credintei e masura vietii. Cine are o credinta
nelucratoare în exterior de fapt nu are o credinta mântuitoare. [123]34
35. Daca cineva face altfel decât crede, cu vremea ajunge sa
creada cum face. Si deci, daca cineva crede în Dumnezeu si se numara la
credinciosi, dar face fapte de necredincios, acela scade în credinta. Credinta
e cum e cultura: te tii de ea, o ai, nu te tii de ea, o pierzi si cea pe care o
ai. Cunoastem cuvântul Domnului Hristos ca celui ce are i se va mai da – celui
ce are credinta i se va da cunostinta – iar celui ce nu are, si ce crede ca are
i se va lua – i se va lua si credinta care crede el ca o are, pentru ca va
ajunge la concluzia ca nu o are. Celui ce are credinta i se va da cunostinta,
pentru ca are si faptuire, iar celui ce nu are faptuire, i se va lua si
cunostinta care crede ca o are, pentru ca de fapt nu o are. [124]35
36. Când îl iubesti pe cineva îl iubesti cu defecte cu tot,
si când nu-l iubesti, nu-l iubesti nici cu calitati cu tot. [141]36
37. Daca Domnul Hristos nu ar fi înviat, Rastignirea Lui ar
fi fost un fapt obisnuit, poate un fapt divers chiar. Dar pentru ca a înviat,
avem confirmarea faptului ca suferinta Lui a fost o jertfa, o jertfa pe care a
rasplatit-o Dumnezeu prin Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. În legatura cu
Învierea se spune în Scriptura si ca Dumnezeu L-a înviat si ca El Însusi a
înviat. Si de fapt realitatea este ca fiind si Dumnezeu, prin firea
dumnezeiasca a înviat. Oricum Dumnezeu L-a înviat, în sensul ca nu din putere
omeneasca a înviat, ci a înviat din putere dumnezeiasca. Prin Înviere se
confirma realitatea si calitatea jertfei. [164]37
38. Eu când eram tânar, si mai ales când eram student la
teologie mi-am propus sa cercetez ce e scris în Evanghelii despre Învierea
Domnului Hristos si sa citesc în Faptele Apostolilor ceea ce au scris Sfintii
Apostoli despre Învierea Domnului Hristos si pâna la urma mi-am dat seama ca
totusi nu e convingator. Adica noi avem informatie, dar convingeri nu putem
avea pe baza celor citite. Si de fapt cred ca nimenea nu a avut încredintarea
despre Învierea Domnului Hristos pe baza celor citite din Evanghelie. De ce?
Pentru ca Învierea fiind mai presus de ceea ce poate astepta cineva, nu ajunge
nimenea sa se încredinteze despre Înviere din informatie. Nici din informatia
Evangheliei, nici din informatia prin cuvânt, prin predica, ci ajunge sa se
încredinteze prin ceea ce s-au încredintat cei care au ajuns sa-si spuna “Hristos
a Înviat”, nu ca formula, ci ca realitate, ca o marturisire de credinta, si
aceia de la început, au ajuns prin puterea lui Dumnezeu. Sa stiti ca numai
Dumnezeu ne poate încredinta despre lucrurile dumnezeiesti. [180]38
Note bibliografice
1. 1. Teofil Paraian, Cuvinte catre tineri, Editura Omniscop, Craiova,
1998, pag. 15.
Bunãtatea Domnului Hristos
Domnul Hristos a spus odatã, si avem
cuvântul în Sfânta Evanghelie, adresându-se Ierusalimului, Ierusalimului ucigas
de proroci. A zis: “Ierusalime, Ierusalime, de câte ori voit-am sã adun
pe fiii tãi cum adunã gãina puii sãi sub aripi, dar
n-ati voit”. E ceva….. Eu nu stiu dacã voi vã opriti când cititi
din Sfânta Evanghelie asupra unor lucruri de felul acesta: Ierusalime,
Ierusalime, tu, care ucizi pe proroci, Ierusalime, Ierusalime, am vrut de multe
ori sã adun pe fiii tãi cum adunã gãina puii
sãi sub aripi, si n-ati voit, voi n-ati vrut!… No!… Dar Domnul Hristos
care a vrut si care vrea întruna… Sã stiti cã bunãtatea
Domnului Hristos nu se sfârseste niciodatã si nu se
fãrâmiteazã, nu-i «de-aici pân-aici», e o bunãtate
vesnicã, e o bunãtate care nu se sfârseste în lumea aceasta. Si
dacã noi vrem sã fim cu Domnul Hristos, Domnul Hristos vrea
sã ne acopere cu bunãvointa Sa cum adunã gãina puii
sãi sub aripi. Cei mai multi sunteti aici de la tarã, cred, si ati
vãzut cum gãina îsi adunã puii ei sub aripile ei: când îi
de ploaie, când se face searã îi acopere si dorm puii sub aripile
gãinii. Gânditi-vã iubiti credinciosi cã dacã
lucrurile astea se întâmplã în firea înconjurãtoare, în
naturã, oare Dumnezeu sã nu ne primeascã, sã nu
ocroteascã, sã nu iubeascã, oare sã ne
respingã pe noi cumva Dumnezeu, se poate asa ceva? Nu se poate! Domnul Hristos, care si-a vãrsat sângele pentru noi, nu
se poate sã nu ne ajute! Domnul Hristos care a zis cã a vrut
sã adune pe fiii Ierusalimului, pe acei ucigasi de oameni a vrut
sã-i adune sub aripile lui cum adunã gãina puii sãi
sub aripi, oare nu ne va primi si pe noi? Eu cred cã ne-o primit deja;
de acuma suntem sub aripile Domnului Hristos; de acuma suntem sub ocrotirea
Lui; de acuma suntem învãluiti de bunãtatea Lui; de acuma suntem
cu Domnul Hristos; de acuma am început viata care urmeazã sã o
trãim dincolo de lumea aceasta; de acuma suntem în
împãrãtia lui Dumnezeu spre plinirea împãrãtiei
cerurilor; de acuma avem îndrãznealã cãtre Dumnezeu, nu
pentru binele pe care l-am fãcut noi – nu, ci pentru bunãtatea
Domnului Hristos. Noi credem în bunãtatea Domnului Hristos.
Arhimandritul Teofil Pãrãian de la
Mãnãstirea Brâncoveanu de la Sâmbãta de Sus,
8 septembrie 2000, Nasterea Maicii Domnului,
Cuvânt tinut la Mãnãstirea Rafaela, Vaslui
DIN ZICERILE PARINTELUI ARSENIE
BOCA
explicate de Pãrintele Teofil
Pãrãian
"Mã,
nu toti din lume se prãpãdesc, nici toti din
mãnãstire se mîntuiesc"
Avea o putere de sintezã deosebitã, o
putere de intuitie si o putere de a cunoaste totdeauna esentialul într-o
chestiune. Cînd îi puneai o problemã, el imediat avea rãspunsul.
Si de la el au rãmas si cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De
pildã, cînd l-am întîlnit eu pentru prima datã, mi-a si spus un
cuvînt, o formulã. Zice: "Mã, nu toti din lume se
prãpãdesc, nici toti din mãnãstire se
mîntuiesc". Deci avea o posibilitate de a formula ceva.
"Nici
abuzul, nici refuzul"
In legãturã cu
sexualitatea în familie, Pãrintele Arsenie zicea: "Nici abuzul, nici
refuzul".
"Cu mine
de douã ori trebuie sã se întâlneascã omul…"
Pãrintele zicea cã de douã ori
trebuia sã se întîlneascã omul cu el: o datã cînd îi spune
si a doua oarã la moarte, sãi spunã dacã a
fãcut ce ia spus. Foarte corect! Ce rost are sã meargã
cum merg unii cã sãi spunã unul, cã sãi
spunã altul, cã un cuvînt de folos, cã nu stiu ce… siapoi
adunã la cuvinte de folos si nu împlineste nimic!
"Cine
face curte nu face carte"
Pãrintele Arsenie zicea:
"Cine face curte nu face carte".
"Nasteti-vã
sfinti!"
Pãrintele Arsenie îi îndemna pe oameni sã
nascã sfinti. Bineînteles cã pentru a naste sfinti trebuie
sã fi sfînt sau trebuie sã tragi de tine spre idealul sfinteniei.
Si cînd începem sã ne ocupãm de noi însine, putem sã ne
cunoastem, sã aflãm negativele noastre, sã cunoastem
încãrcãtura datã de altii si pusã în noi, s-o
rezolvãm, dar aceasta cere timp si ostenealã.
"Sã-ti
feresti capul de frig si de prostie!"
E un cuvînt care meritã sã fie stiut si
urmat, el putînd fi de folos tuturor celor ce nu iau aminte la ei însisi,
tuturor celor care vreau sã braveze si nu se gîndesc la urmãrile
pe care le pot avea, spre rãul lor, niste atitudini care nu sunt destul
de bine gîndite si controlate. Sã luãm deci aminte la cuvîntul de
mai sus si sã-l împlinim în cele douã laturi ale lui.
"Conceptia
de viatã crestinã"
Cîtã o avem, ne statorniceste în gîndul si dorinta
de a ne ridica mai presus de fire, de a îndumnezeii firea, prin harul si
îndurãrile si iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea folosim
si resursele firesti cîte le avem la îndemînã, aerul, aerul bun, hrana
rationalã, somnul si energia vitalã, pe care nu vrem sã o
risipim pe plãceri, ci vrem s-o canalizãm spre binele nostru
material si spiritual. Asa dorea pãrintele Arsenie, care a formulat
îndreptarul de viatã, pe care l-a predat tinerilor si oricui care vrea
sã ia aminte la el.
"În
mintea strîmbã si lucrul drept se strîmbã"
Asa obisnuia sã spunã pãrintele
Arsenie, care urmãrea pentru oameni o minte dreaptã si lucruri
drepte si îndreptate de mintea cea bunã. Valoarea acestui cuvînt o
intuiesc toti cei ce îl aud, si asta se întîmplã des, cãci noi îl
aducem înaintea vizitatorilor si închinãtorilor nostri, mai ales atunci
cînd au prilejul sã vadã o picturã a pãrintelui
Arsenie reprezentînd Adormirea Maicii Domnului, picturã în fata
cãreia se opresc cu admiratie multi dintre cei ce viziteazã
Mãnãstirea Brîncoveanu de la Sîmbãta. Mintea se
strîmbã în urma patimilor si se îndreaptã pe mãsura
curãtirii de patimi. Cînd mintea se îndreaptã, vede lucrurile
drept, deci asa cum sunt ele. "In mintea strîmbã si lucrul drept se
strîmbã". Asta le place la multi, am bãgat de seamã
cã le place. Cînd le spun cã Pãrintele a zis cã
"în mintea strîmbã si lucrul drept se strîmbã", oamenii
rîd în general. De ce rîd? Pentru cã îsi dau seama cã asa e.
Numai cã e greu sã stii cînd ti-e mintea strîmbã.
"Cea mai
lungã cale este calea care duce de la urechi la inimã"
Cea mai lungã cale este calea care duce de la
urechi la inimã, adicã de la informatie la convingere. Oameni de
informatie religioasã sunt mai multi decît cei ce au convingeri
religioase. E necesarã si informatia, care adeseori se face prin auzire.
Dar a rãmîne la informatie înseamnã doar a fi la începutul
drumului "la urechi". Pînã la inimã mai e o cale
lungã, "cea mai lungã cale".
"Un
suflet trist este un suflet cu luminile stinse"
Cuvîntul acesta ne aduce aminte de un cuvînt
asemãnãtor, cu circulatie mai ales în lumea din Apus: "Un
sfînt trist este un trist sfînt". Pãrintele a fost întotdeauna
pentru optimism, pentru bucurie, credinta noastrã fiind "izvor de
bucurie", crestinismul fiind "religia bucuriei". Domnul Hristos
le-a spus ucenicilor Sãi :"Acestea vi le spun ca bucuria Mea
sã fie întru voi si ca bucuria voastrã sã fie
deplinã" (Ioan 15, 11).
"Bobul
lui se preschimbã în tãciune, iar el se crede grîu
nedreptãtit"
Asa caracteriza pãrintele Arsenie pe omul care se
abate de la cele bune si care nu cautã si nu primeste îndreptarea, ci
îsi explicã el mai bine cele pentru sine condamnînd pe cei ce vreau
sã-l îndrepte. }nceputul oricãrei îndreptãri este
sã-tI recunosti greseala. "Cînd greseala s-a fãcut în tine
asezare sI adevãr" – cînd o ai ca drepindere si o mai si justifici
– atunci "nu mai e gresealã ci e pãcat de moarte".
}ntr-o astfel de situatie, cel ce se crede a fi drept, fãrã
sã si fie de fapt, nu mai e bob de grîu, ci doar tãciune.
"Mustrarea
învinge, dar nu convinge"
Este si aceasta o cugetare la care e bine sã
luãm aminte. Are si mustrarea rostul si puterea ei, dar ea, ca
constrîngere, doar învinge, însã de convins nu convinge. De la învingere
pînã la convingere e o cale lungã; poate tot atît de lungã
cît cea de la informatie la convingere, cît cea de la urechi la inimã.
"Iubirea
lui Dumnezeu pentru cel mai mare pãcãtos este mai mare decît iubirea
celui mai mare sfînt fatã Dumnezeu"
Pãrintele Arsenie a zis o vorbã cât lumea
asta de mare – ba mai mare decât lumea asta! –, si anume o zis asa:
"Iubirea lui Dumnezeu fatã de cel mai mare pãcãtos îi
mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt fatã de Dumnezeu”. Nu poate
iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeste Dumnezeu pe
cel mai mare pãcãtos; si-l asteaptã; si vrea sã-l
primeascã; si aleargã înaintea lui, dupã cum citim în pilda
cu fiul risipitor, unde se spune cã tatãl nu l-a asteptat pe fiul
care se întorcea; l-a asteptat într-un fel, dar când l-a vãzut cã
vine nu l-a mai tinut locul: a alergat înaintea lui, ca sã-l
primeascã, sã-l îmbrãtiseze, sã-l sãrute,
sã-l ajute, sã-l aseze iarãsi în starea din care a plecat.
Pentru cã din inima lui fiul n-a plecat niciodatã! El a
rãmas în inima tatãlui asa cum rãmânem noi în inima lui
Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii
Domnului, oricât de depãrtati am fi, oricâte rele am face. Pânã
trãim în aceastã viatã Dumnezeu nu ne
pãrãseste. Noi putem sã pãrãsim pe Dumnezeu,
dar Dumnezeu nu poate sã ne pãrãseascã pe noi.
Cu o astfel de afirmatie, pãrintele ne dã
încredere în bunãtatea lui Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu fatã
de noi, pãcãtosii, cãci se afirmã si în
rugãciunile de dezlegare ale sfintei noastre Biserici, cã mila
lui Dumnezeu este tot atît de mare, tot atît de infinitã, cum este de
infinitã si mãrirea Lui, de vreme ce se spune: "Cã
precum este mãrirea Ta, asa este si mila Ta". Cuvîntul spus de
pãrintele Arsenie, în formularea de mai sus, ne aduce aminte si de ceea
ce spune Psalmistul, prin cuvintele acestea: "Cît e de sus cerul deasupra
pãmîntului atît de mare e bunãtatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei
ce se tem de Dînsul. Cît de departe e Rãsãritul de Apus, atîta a
depãrtat El de noi fãrãdelegile noastre. Cum miluieste un
tatã pe copiii sãI, asa miluieste Domnul pe cei ce se tem de
Dînsul" (Ps. 102, 10-13).
"Ajutati-mã
sã vã pot ajuta"
Asta înseamnã cã nu cel care vrea sã
te ajute te ajutã cel mai mult, ci tu esti cel care potI sã fi
ajutat. Dacã esti deschis spre ajutor te poate ajuta omul de
lîngã tine si omul superior tie; dar dacã nu-l recunosti
superior, ba, dimpotrivã, îl judeci si-l calci în picioare, atunci nu te
poate ajuta, pentru cã omul este fiinta care poate zice nu, si zice nu!
"Fiecare
dintre noi ducem un necredincios în spate"
Zice pãrintele Arsenie
Boca referindu-se la trup, "fiecare dintre noi ducem un necredincios în
spate".
"Domnul
Hristos a fost rãstignit cu spatele pe crucea materialã si cu
fata pe crucea spiritualã"
Zicea Pãrintele Arsenie: "Domnul Hristos a
fost rãstignit cu spatele pe crucea materialã si cu fata pe
crucea spiritualã".
"Să ai
întelegere fatã de neputinta omeneascã"
Am fost odatã la Pãrintele Arsenie Boca –
Dumnezeu sã-l odihneascã! –, la Bucuresti, cu un student la
teologie de atunci, care acuma-i preot – au trecut anii peste toti de-atunci… a
fost asta în 1965 –, si Pãrintele vorbind cu el, desigur sã aud
eu, i-a spus un cuvânt care mi-a rãmas mie pentru cealaltã vreme
a vietii mele si cred cã si pentru vesnicie. N-am sã-l uit niciodatã! Zice: "Uite, mãi
frate. O sã fii preot. Sã fii
întelegãtor fatã de neputinta omeneascã!” Nici nu
vã puteti închipui cât m-am gândit eu la cuvintele acestea, de atunci
încoace; cât le-am urmãrit în viata mea si în viata oamenilor. Si mi-am
dat seama cã neputinta omeneascã e o realitate. Sunt atâtia oameni
rãi în lumea asta, si nici ei nu vor sã fie rãi… Si-s
rãi, si noi trebuie sã întelegem rãutatea lor de pe
pozitia noastrã, din situatia noastrã. Sã întelegem
cã ei nu pot mai mult, cã ei ei însisi sunt nemultumiti de rãutatea
lor – "Pe cel rãu rãutatea îl ucide”, îi scris în Psalmi:
"pe cel rãu rãutatea îl ucide”, îl nimiceste,
rãutatea îl nemultumeste. Pomenirea de rãu spun pãrintii
cei duhovnicesti cã e o rãutate fãrã margini, e o
rãutate ca o ruginã care mãnâncã fierul, asa
mãnâncã sufletul; rãutatea-i cui înfipt în suflet.
Pomenirea de rãu, nemultumirea, neiertarea este viermele mintii. Un
pãrinte spune cã "rãul sã-l scrii pe
apã”.
Texte culese si prezentate aici de Ioan
Gânscã si Iulian Nistea
Porunca
iubirii
cuvânt
pe baza evangheliei din duminica înaintea înãltãrii sfintei cruci
“Sã ne iubim unii pe
altii, ca într-un gând sã mãrturisim!”
Prea Cuvioase pãrinte staret, cinstiti
pãrinti si iubiti credinciosi.
Cuvântarea mea de acum am pus-o sub titlul “Porunca
iubirii”. Si începutul l-am fãcut cu un îndemn de la Sfânta Liturghie pe
care-l auzim de fiecare datã: “Sã ne iubim unii, ca într-un gând
sã mãrturisim”. Îl auzim, îl trecem cu vederea, nu ne gândim
dupã aceea dacã împlinim acest cuvânt, chiar si numai la Sfânta
Liturghie, si cu atât mai mult dacã îl împlinim în cealaltã vreme
a vietii noastre.
Sã ne iubim. Sã ne iubim unii pe altii.
Sã ne iubim, sã nu ne urâm, sã ne iubim cu
adevãrat, “sã ne iubim unii pe altii ca într-un gând sã
mãrturisim”. Sã aducem mãrturie de credinta noastrã
si prin iubire.
Credinta si iubirea sunt douã lucruri legate una
de alta. Sfântul apostol Pavel, în epistola întâia cãtre corinteni, are
niste gânduri în legãturã cu iubirea, în legãturã
cu dragostea. Si spune între altele si aceasta: “De as avea credintã
atât de multã încât sã mut si muntii, dacã nu am dragoste
nimica nu sunt” – deci n-am nici o valoare. Chiar dacã as muta niste
munti, prin credinta mea, dacã nu am si iubire la credintã,
dacã credinta mea nu e lucrãtoare în iubire, dacã la
credinta mea nu se adaugã iubirea, credinta mea n-are nici o valoare.
Credinta are valoare, are însemnãtate atunci când o folosesti si este
lucrãtoare în iubire; atunci când credinta e lucrãtoare, si
dacã nu-i lucrãtoare, n-are valoare. Si mai ales n-are valoare
dacã nu-i lucrãtoare în iubire.
“Vã arãt vouã cale” – zice sfântul
apostol Pavel – “mai presus de orice altã cale: Toate limbile îngeresti
si omenesti dacã le-as vorbi, dacã nu am dragoste m-am
fãcut aramã sunãtoare si chimval rãsunãtor”
– sunt ceva fãrã însemnãtate, sunt ceva care nu spune un
lucru despre mine anume. Chiar dacã as avea daruri deosebite,
dacã n-am iubire încã nu-i destul.
“Si toate limbile omenesti si îngeresti dacã le-as
vorbi” – sã cunosc toate limbile pãmântului, sã cunosc
limbile îngerilor, sã cunosc limbile oamenilor, dacã nu am
dragoste, “m-am fãcut aramã sunãtoare si chimval
rãsunãtor”.
“Si chiar de as avea darul prorociei” – sã fiu
prooroc, sã stiu toate dinainte, sã le pot spune si altora –
“dacã nu am dragoste, n-am nimica”.
“Si dar proorocesc de as avea si tainele toate de le-as
cunoaste, si orisice stiintã, si dacã as avea credintã
atât de multã încât sã mut si muntii” – sã fac minuni,
minuni pe care nu le-a mai fãcut nimenea – “dacã nu am dragoste”,
n-am nici o valoare, “nimica nu sunt”, s nimic, îs fãrã valoare.
Si gânditi-vã, iubiti credinciosi, cã
astea-s cuvinte ale unui sfânt apostol, îs cuvinte ale unui sfânt luminat de
Dumnezeu. Si el spune cã n-ai nici o valoare dacã n-ai iubire. Si
zice mai departe:
“Si toatã averea mea de as face-o milostenie si
trupul de mi l-as da sã fie ars, dacã nu am dragoste, nimic nu-mi
foloseste” – n-am nici un folos.
Din aceste cuvinte se vede cât de însemnatã este
iubirea, cât de însemnatã este îndrãgirea – pentru cã asta
înseamnã iubire. Ce înseamnã sã iubesti? – Înseamnã
sã-ti fie drag cel pe care-l ai în vedere, sã-ti fie drag de el.
Dacã nu ti-e drag cineva, nu-l iubesti. Cuvântul iubire si cuvântul
dragoste au aceeasi însemnãtate, la drept vorbind. Însã cuvântul
dragoste spune parcã ceva mai mult, în întelesul acesta cã
iubirea trebuie sã fie lucrãtoare în a-l apropia pe cel pe care
îl iubesti, în a-l aduce în tine chiar. Dacã ai iubire esti apropiat de
cel pe care-l iubesti, îl îndrãgesti, îti este drag. O vorbã
popularã de pe la noi zice asa:
“Pe la poarta cui mi-i drag,
Treabã n-am si tot îmi fac.
Pe la care mi-i urât,
Am treabã si nu mã duc”.
Deci oamenii stiu când iubesc si când nu iubesc. Nu
trebuie sã ne învete cineva, nu trebuie sã ne spunã cineva
“Uite, acum iubesti. Uite, acuma nu iubesti”. Tu singur stii dacã
iubesti.
Ori noi avem poruncã de la Dumnezeu sã ne
iubim unii pe altii. Cea mai mare poruncã din câte porunci sunt este
porunca iubirii. Domnul Hristos a fost întrebat de cãtre farisei:
“Care-i cea mai mare poruncã?” Si a zis Domnul Hristos asa – dupã
ceea ce-i scris în sfânta evanghelie de la Marcu: “Ascultã Israele!
Domnul Dumnezeu este singurul Domn. Sã nu ai alt dumnezeu în
afarã de El si sã-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tãu din
toatã inima ta, din tot sufletul tãu, din tot cugetul tãu,
din toatã puterea ta. Aceasta este cea dintâi poruncã. Si a doua,
asemenea acesteia, este: Sã iubesti pe aproapele tãu ca pe tine
însuti”. Si fariseul care l-a întrebat pe Domnul Hristos despre porunca cea mai
mare, despre cea dintâi dintre porunci, a zis cãtre Domnul Hristos:
“Bine ai zis, Învãtãtorule. Pentru cã unul este Dumnezeu
si a-l iubi pe El mai presus de orice si a iubi pe aproapele tãu ca pe
tine însuti este mai mult decât toate arderile de tot si decât toate jertfele”.
Oamenii pe vremea aceea aducea jertfã, aduceau jertfe de animale. Si Domnul
Hristos a spus: “Duceti-vã si vã învãtati ce
înseamnã: Milã voiesc, iar nu jertfã.” – deci: “vreau
sã ai milã fatã de oameni; sã ai milã si nu
mã intereseazã jertfele de animale. Astea n-au nici o valoare
acuma, s-au împlinit toate. Învãtati-vã, oameni buni,
învãtati-vã ce înseamnã: Milã voiesc si nu
jertfã”. Jertfa de animale n-are nici o valoare. Are valoare jertfa din
iubire, dar pentru asta trebuie sã fii binevoitor fatã de omul de
lângã tine, sã ai milã fatã de el.
Stiti cã a spus Domnul Hristos o pildã cu
samarineanul milostiv, în împrejurarea aceea cã a întrebat un fariseu,
un învãtãtor de lege pe Domnul Hristos: “Ce sã fac
sã mostenesc viata de veci?”. Si Domnul Hristos a zis: “În lege ce-i
scris? Cum citesti?” – Cititi si voi, iubiti credinciosi, lucrurile acestea, în
sfânta evanghelie de la Luca, în capitolul 10. Si învãtãtorul de
lege a fãcut un rezumat al legii – se vede cã a fost un om
iscusit, un om învãtat, un om cu inteligentã – si a zis cã-n
lege-i scris asa: “Sã iubesti pe Domnul Dumnezeul tãu din tot
sufletul tãu, din tot cugetul tãu, din toatã inima ta, din
toatã puterea ta si pe aproapele tãu ca pe tine însuti”. Si
Domnul Hristos i-a zis: “Drept ai rãspuns. Fã aceasta si vei fi
viu”. Vrei sã ai viatã ? – Sã ai iubire! Unde-i iubire îi
viatã, unde nu-i iubire îi moarte. De unde stim? Pãi dacã
citim epistola întâia a sfântului apostol Ioan, evanghelistul, stim de acolo
cã cel ce urãste pe aproapele sãu, pe fratele sãu,
este în moarte, si cel iubeste este în viatã. Are viatã cel ce
iubeste si în moarte este cel ce urãste. De ce ? – Pentru cã,
spune sfântul evanghelist Ioan: “Dumnezeu îi iubire”. Nu în întelesul acesta
cã ori iubirea ori Dumnezeu e acelasi lucru. Nu, iubiti credinciosi. Ci
în întelesul cã cea ce face Dumnezeu pentru oameni aratã
cã Dumnezeu este iubitor de oameni. Ce câte ori zicem noi la
slujbã: “Cã bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie
mãrire înãltãm”! Ce câte ori zicem noi la slujbã:
“Cã milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie mãrire
înãltãm”! Îl stim pe Dumnezeu iubitor de oameni, pentru cã
Dumnezeu îi iubire. Si iubirea primeste în sine, iubirea se revarsã,
iubirea îi binevoitoare.
Sfântul apostol Pavel spune mai departe în epistola
cãtre corinteni: “Dragostea rabdã îndelung, dragostea-i
plinã de bunãtate, dragostea nu stie de pizmã”,
adicã de invidie, nu-i nemultumitã de binele cuiva, “dragostea nu
se laudã, dragostea nu se trufeste”, dragostea nu-i împinge pe oameni
într-o parte si alta ca sã-si facã loc – asta înseamnã
“dragostea nu se trufeste”.
“Dragostea nu se poartã cu necuviintã”,
zice mai departe sfântul apostol Pavel, “nu cautã ale sale”, hai
sã zicem noi “nu cautã numai ale sale”, pentru cã si ale
sale trebuie sã le caute omul. Dar sfântul apostol Pavel zice cã
“dragostea nu cautã ale sale”… Si zice mai departe: “dragostea” – fiti
atenti! – “nu se aprinde de mânie, nu pune la socotealã rãul, nu
se bucurã de nedreptate, se bucurã de adevãr. Dragostea
toate le crede, toate le nãdãjduieste, toate le rabdã.
Dragostea niciodatã nu cade”. Deci cine are iubire are bunãtate,
cine are bunãtate n-are pomenire de rãu, cine are iubire are
trecere cu vederea, cine are cu iubire iartã, cine are iubire îi
îngãduitor, cine are iubire îi întelegãtor, cine are iubire îi
rãbdãtor, cine are iubire îi cuviincios, cine are iubire are si
nãdejde, cine are iubire întemeiatã pe credintã are si
credintã; si chiar dacã n-are credinta aceea ca sã mute
muntii si are si iubire, are si valoare: credinta si iubirea, credinta lucrãtoare
în iubire!
“Sã
te depãsesti si sã te dãruiesti!” (Pãrintele
Serafim)
Cândva, la o spovedanie, Dumnezeu sã-l
odihneascã pe pãrintele meu duhovnic de odinioarã,
Pãrintele Serafim Popescu, a zis cãtre mine: “Sã te
depãsesti si sã te dãruiesti!” N-am vorbit atunci cu
Pãrintele despre cuvântul acesta pe care mi l-a spus – mi l-a spus
pentru cealaltã vreme a vietii mele, nu pentru vremea pânã
mã mai spovedesc o datã. Zice: “Mãi frate, sã te
depãsesti si sã te dãruiesti!”. Ce înseamnã asta
“sã te depãsesti si sã te dãruiesti”?
Înseamnã: sã nu fii multumit cu cât ai fãcut pânã
acuma, sã vrei sã faci mai mult, sã cauti mai mult,
sã fii mai bun dacã esti bun, sã fii mai iubitor
dacã esti iubitor, sã te silesti sã fii mai îngãduitor
dacã esti îngãduitor, sã fii mai iertãtor
dacã esti iertãtor. Asta înseamnã “sã te
depãsesti”. M-am gândit eu asa cã-i vorba sã mã
depãsesc în credintã; sã mã gândesc la Dumnezeu;
sã-L am pe Dumnezeu în prim-planul vietii mele; sã mã
gândesc întâi la Dumnezeu si apoi sã mã gândesc la om prin gândul
la Dumnezeu. “Sã te depãsesti” – sã nu fii multumit cu
putin, sã nu fii multumit cu cât ai fãcut, sã nu zici
cã “am fãcut destul”; sã te depãsesti, sã
vrei mai mult si mai mult. Pentru cã stiti cã Domnul Hristos a
spus: “Fiti desãvârsiti precum Tatãl vostru cel din ceruri
desãvârsit este”. În ce sã fim desãvârsiti? Ne spune
Domnul Hristos: în iubire; sã iubim chiar si pe vrãjmasii nostri:
“Iubiti pe vrãjmasii vostri, faceti bine celor ce vã
urãsc, rugati-vã pentru ei ce vã blastãmã si
vã prigonesc, ca sã fiti fiii Tatãlui vostru celui din ceruri”.
Si spune Domnul Hristos cum îi Tatãl nostru cel din ceruri: “care
rãsare soarele peste cei buni si peste cei rãi...” – deci nu
numai peste cei buni, ci “si peste cei rãi” rãsare soarele. Nu
zice: “Peste cei buni aduc soarele, peste cei rãi nu aduc soarele”.
“Rãsare soarele peste cei buni si peste cei rãi si trimite ploaia
peste cei drepti si peste cei nedrepti”. Asa face Dumnezeu. Asa trebuie
sã facã si omul, dacã vrea sã se asemene cu
Dumnezeu: sã trimitã iubirea sa, soarele iubirii sale peste cei
buni si peste cei rãi, peste cei drepti si peste cei nedrepti; sã
fie întelegãtor fatã de neputinta omeneascã.
“Sã
fii întelegãtor fatã de neputinta omeneascã!”
(Pãrintele Arsenie Boca)
Am fost odatã la Pãrintele Arsenie Boca –
Dumnezeu sã-l odihneascã! –, la Bucuresti, cu un student la
teologie de atunci, care acuma-i preot – au trecut anii peste toti de-atunci… a
fost asta în 1965 –, si Pãrintele vorbind cu el, desigur sã aud
eu, i-a spus un cuvânt care mi-a rãmas mie pentru cealaltã vreme
a vietii mele si cred cã si pentru vesnicie. N-am sã-l uit niciodatã! Zice: “Uite, mãi frate. O sã fii preot. Sã fii întelegãtor
fatã de neputinta omeneascã!” Nici nu vã puteti închipui
cât m-am gândit eu la cuvintele acestea, de atunci încoace; cât le-am
urmãrit în viata mea si în viata oamenilor. Si mi-am dat seama cã
neputinta omeneascã e o realitate. Sunt atâtia oameni rãi în
lumea asta, si nici ei nu vor sã fie rãi… Si-s rãi, si noi
trebuie sã întelegem rãutatea lor de pe pozitia noastrã,
din situatia noastrã. Sã întelegem cã ei nu pot mai mult,
cã ei ei însisi sunt nemultumiti de rãutatea lor – “Pe cel
rãu rãutatea îl ucide”, îi scris în Psalmi: “pe cel rãu
rãutatea îl ucide”, îl nimiceste, rãutatea îl nemultumeste.
Pomenirea de rãu spun pãrintii cei duhovnicesti cã e o
rãutate fãrã margini, e o rãutate ca o
ruginã care mãnâncã fierul, asa mãnâncã
sufletul; rãutatea-i cui înfipt în suflet. Pomenirea de rãu,
nemultumirea, neiertarea este viermele mintii. Un pãrinte spune
cã “rãul sã-l scrii pe apã”.
De aceea sã ne gândim la lucrurile acestea,
cã sfântul apostol Pavel zice cã iubire nu existã mânie.
Dacã existã mânie înseamnã cã nu existã
iubire; se contrazic iubirea cu mânia: asa cum nu poate fi întuneric unde-i
luminã si unde-i luminã nu poate fi întuneric, se contrazice
lumina cu întunericul; poate fi întuneric unde nu-i luminã, dar unde-i
luminã nu mai poate fi întuneric. Deci unde-i iubire nu mai poate fi
pomenire de rãu. Unde-i iubire nu poate sã fie neiertare. Unde-i
iubire nu poate sã fie nemultumire. Iubirea, dragostea toate le
rabdã, toate le crede, toate le nãdãjduieste, toate le
poartã.
Când a zis Domnul Hristos sã ne iubim unii pe
altii, când a spus Domnul Hristos: “Poruncã nouã vã dau
vouã: Sã vã iubiti unii pe altii precum si Eu v-am iubit
pe voi!” Iubiti credinciosi, a vrut Domnul Hristos când a spus cuvintele
acestea sã ne facã fericiti. Nu existã mai mare fericire
în lumea aceasta, în nici o privintã, decât fericirea care vine din
iubire.
Uite, sunteti aici tineri. Vedeti si voi: la tinerete
când sunteti deschisi cu iubire unii fatã de altii mai mult decât
dup-aceea. O sã vedeti cã dupã-aceea cumva se
împutineazã iubirea.
Dar când iubesti pe cineva parcã îi îngãdui
toate, parcã esti fericit. Te gândesti la el si când îi de fatã
si când nu-i de fatã. Tot asa trebuie sã ne gândim si noi la
Dumnezeu. Tot asa trebuie sã-L avem si noi în vedere pe Dumnezeu. Si asa
sã-i avem în vedere pe oamenii din jurul nostru. Sã ne fie
milã de oameni. Când Domnul Hristos a spus cã o zis bine omul
acela cã într-adevãr asa trebuie, sã iubesti pe Dumnezeu
din toate puterile si sã iubesti pe aproapele tãu ca pe tine
însuti, omul acela a zis: “Doamne, dar cine-i aproapele meu?” Si a zis Domnul
Hristos pilda cu samarineanul milostiv: despre un om care a cãzut între
tâlhari, pe lângã care au trecut doi oameni nepãsãtori –
un preot si un levit –; dup-aceea a trecut un samarinean milostiv si i s-a
fãcut milã de el si l-a ajutat si l-a dus la o casã de
oaspeti si i-a legat rãnile si s-a interesat de binele lui si i-a purtat
de grijã. Si la urmã zice Domnul Hristos cãtre
învãtãtorul de lege: No acuma care din ãstia trei care au
trecut pe lângã cel cãzut între tâlhari, care a fost aproapele
celui cãzut între tâlhari. Si a zis omul acela: Cel care a avut
milã de el. Si a zis Domnul Hristos: Du-te si fã si tu la fel.
Iubiti credinciosi, noi nu trebuie sã avem milã numai de oamenii
care-s neputinciosi, care-s nãcãjiti, care n-au ce le trebuie. E
bine sã avem milã de ei. Dar noi trebuie sã avem
milã si fatã de oamenii care sunt neputinciosi în cele ale
sufletului: de oamenii care n-au rãbdare, de oamenii care au
rãutate, de oamenii care fac lucruri pe care n-ar vrea nici ei sã
le facã. Si de aceia trebuie sã ne fie milã, si pentru
aceia trebuie sã ne rugãm, si pe aceia trebuie sã-i
ajutãm, dupã puterile noastre, cu bunãvointa
noastrã, cu dragostea noastrã, cu învãluirea
noastrã – pentru cã iubirea-i învãluitoare. Si bineînteles
cã lucrurile acestea nu le putem face din puterea noastrã. Le
putem face cu ajutorul lui Dumnezeu dacã-L iubim întâi pe Dumnezeu.
Sã ne cercetãm pe noi însine dacã-L
iubim pe Dumnezeu. Si de unde stim noi dacã-L iubim sau nu-L iubim pe
Dumnezeu ? Mai întâi de toate ne-a spus Domnul Hristos cã “cel ce
mã iubeste pãzeste poruncile Mele”. Cel care pãzeste
poruncile lui Dumnezeu iubeste pe Dumnezeu. cel care nu pãzeste
poruncile lui Dumnezeu, chiar dacã i se pare cã-L iubeste pe
Dumnezeu, de fapt nu-L iubeste.
Deci, iubiti credinciosi, sã nu uitãm
niciodatã cã noi avem o poruncã de la Dumnezeu sã
ne iubim unii pe altii. Avem poruncã de la Dumnezeu sã iubim pe
Dumnezeu. Avem poruncã de la Dumnezeu sã fim milostivi unii
fatã de altii. Avem poruncã de la Dumnezeu sã
iertãm. Avem poruncã de la Dumnezeu sã nu urâm pe nimeni.
Toate acestea tin de învãtãtura Mântuitorului, de starea noastrã
de crestini.
Astãzi s-a citit în sfânta evanghelie despre
iubirea lui Dumnezeu fatã de oameni. Si anume a zis Domnul Hristos
cã: “Asa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Sãu cel
unul-nãscut l-a dat ca oricine care crede în El sã nu
piarã, ci sã aibã viatã vesnicã. Cã
n-a trimis…” – fiti atenti! – “Cã n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sãu
sã osândeascã lumea, ci l-a trimis sã mântuiascã
lumea”. Fiecare dintre noi trebuie sã fim un mântuitor al celor
dimprejurul nostru. Fiecare dintre noi trebuie sã ducem în jurul nostru
bucurie. Fiecare dintre noi trebuie sã aducem fericire în jurul nostru.
Sã ne silim sã facem asa, si atunci darul lui Dumnezeu va fi cu
noi si fericirea noastrã va fi tot mai mare, pentru cã înaintãm
în iubire si înaintãm si în fericire.
Iubiti credinciosi, dar oare ce se-ntâmplã în
lumea asta cã asa putinã iubire si asa o iubire nerânduitã
dupã voia lui Dumnezeu. În Filocalie, în volumul II, este o scriere a
sfântului Maxim Mãrturisitorul despre cele 400 de capete despre
dragoste, si el spune acolo cã sunt 3 feluri de dragoste: o dragoste mai
presus de fire, când îi iubim pe toti la fel, care se întemeiazã pe
porunca lui Dumnezeu; al doilea fel de dragoste este dragostea dupã
fire, pe care o binecuvinteazã Dumnezeu, si anume cum îsi iubesc
pãrintii copiii, cum îsi iubesc copiii pãrintii, cum se iubesc
fratii între ei, cum se iubesc prietenii, e o iubire fireascã pe care o
binecuvinteazã Dumnezeu; si este o iubire împotriva firii, iubire pe
care o au cei pãtimasi fatã de cei care ãi ajutã
sã-si împlineascã patimile, si pe aceasta n-o
binecuvinteazã Dumnezeu.
Si noi constatãm, bãgãm de
seamã cã în lumea asta e putinã iubire. De ce-i
putinã iubire? Stiti de ce, iubiti credinciosi? Ia gânditi-vã. Ar
trebui sã stiti dacã cititi evanghelia… În capitolul 24 din
sfânta evanghelie de la Matei este scris cã “din pricina înmultirii
fãrãdelegilor, iubirea multora se va rãci”. Deci de ce-i
putinã iubire? – Pentru cã-i multã rãutate, pentru
cã-s multe pãcate, pentru cã-s multe patimi.
Si-atunci ce-i de fãcut? Cum putem noi sã
înmultim iubirea? – Sã ne facem rânduialã în suflet, sã ne
curãtim sufletul si dacã ne curãtim sufletul se înmulteste
iubirea si iubirea înmulteste fericirea.
Si atunci Fiul lui Dumnezeu n-a venit degeaba în lumea
aceastã, ci a venit si pentru noi, a venit sã înmulteascã
iubirea noastrã, a venit sã ne ajute sã ne înmultim
iubirea, a venit sã ne dea fericirea din iubire. Si aceasta este un dar
de la Dumnezeu.
Prin urmare, iubiti credinciosi, sã nu
uitãm cã Dumnezeu ne iubeste. Sã-L iubim si noi pe
Dumnezeu. Sã împlinim poruncile Lui. Sã nu uitãm porunca
Mântuitorului de a ne iubi unii pe altii. Sã nu uitãm porunca
Bisericii, care zice: “Sã ne iubim unii pe altii ca într-un gând
sã mãrturisim!” Sã ne cercetãm dacã suntem
în iubire. Domnul Hristos a spus ucenicilor Sãi: “Dupã aceasta
vor cunoaste oamenii cã sunteti ucenicii Mei, dacã veti avea
iubire unii cãtre altii”. Unde nu-i iubire nu-i ucenicie, nu-i urmare a
lui Hristos. Unde-i iubire e nãdejde de mai multã iubire, e
nãdejde fericire, e nãdejde de dar de la Dumnezeu. Dacã ne
iubim unii pe altii atunci arãtãm cã Domnul Hristos este
învãtãtorul nostru, cã tinem seama de Domnul Hristos. Si
dacã nu ne iubim unii pe altii înseamnã cã Domnul Hristos
nouã ne vorbeste degeaba, degeaba stim cã Dumnezeu îi iubire,
degeaba stim cã cea mai mare poruncã îi porunca iubirii, degeaba
stim cã unde-i iubire-i fericire, pentru cã pentru noi nu-i
iubire, pentru noi nu-i fericire, pentru noi îi iubire întâmplãtoare, si
atunci darul lui Dumnezeu nu ne duce acolo unde trebuie sã ne ducem. Iar
dacã Îl avem pe Domnul Hristos ca Învãtãtor, Îl avem si ca
Mântuitor, si ne ajutã, si ne ajutã, si ne apropie de El, vine
El, vine El la noi, ne asteaptã si pe noi sã mergem cãtre
El.
Zicea Pãrintele Serafim de la noi de la
Mãnãstire – Dumnezeu sã-l odihneascã! – cã:
“Dacã facem noi un singur pas cãtre Dumnezeu, Dumnezeu face pasi
nenumãrati cãtre noi”.
“Iubirea lui Dumnezeu
fatã de cel mai mare pãcãtos îi mai mare decât iubirea
celui mai mare sfânt fatã de Dumnezeu” (Pãrintele Arsenie)
Iar Pãrintele Arsenie a zis o vorbã cât
lumea asta de mare – ba mai mare decât lumea asta! –, si anume o zis asa:
“Iubirea lui Dumnezeu fatã de cel mai mare pãcãtos îi mai
mare decât iubirea celui mai mare sfânt fatã de Dumnezeu”. Nu poate iubi
un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeste Dumnezeu pe cel
mai mare pãcãtos; si-l asteaptã; si vrea sã-l
primeascã; si aleargã înaintea lui, dupã cum citim în
pilda cu fiul risipitor, unde se spune cã tatãl nu l-a asteptat
pe fiul care se întorcea; l-a asteptat într-un fel, dar când l-a vãzut
cã vine, nu l-a mai tinut locul: a alergat înaintea lui, ca sã-l
primeascã, sã-l îmbrãtiseze, sã-l sãrute,
sã-l ajute, sã-l aseze iarãsi în starea din care a plecat.
Pentru cã din inima lui fiul n-a plecat niciodatã! El a
rãmas în inima tatãlui asa cum rãmânem noi în inima lui
Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii
Domnului, oricât de depãrtati am fi, oricâte rele am face. Pânã
trãim în aceastã viatã Dumnezeu nu ne
pãrãseste. Noi putem sã pãrãsim pe Dumnezeu,
dar Dumnezeu nu poate sã ne pãrãseascã pe noi.
Zice undeva în cartea proorocului Isaia: “Oare va uita
mama pe fiii sãi? Oare va uita mama pe fiii pântecelui sãu?” Si
zice mai departe: “Chiar dacã mama va uita pe fiii sãi, Eu nu te
voi uita niciodatã Ierusalime”. Si mai pomenesc odatã cuvântul
acela al Domnului Hristos: “Ierusalime, Ierusalime, care ucizi pe prooroci si
cu pietre omori pe cei trimisi la tine. De câte ori voit-am sã adun pe
fiii tãi, cum adunã gãina puii sãi sub aripi, si
n-ati voit. De aceea, iatã, vi se lasã casa voastrã
pustie, iar pe Mine nu mã veti mai vedea pânã ce nu veti zice:
Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” Deci Domnul Hristos ne
ocroteste cum ocroteste gãina puii sãi sub aripi. E o imagine
minunatã. Ce putin ne gândim noi la lucrurile astea! Ce putin ne gândim
noi cã Dumnezeu îi tatãl nostru! Ce putin ne gândim noi cã
Dumnezeu ne iubeste! Ce putin tinem noi seamã de învãtãturile
Domnului Hristos! Ce putin ne gândim noi cã Domnul Hristos si-a jertfit
viata, s-a rãstignit si si-a vãrsat sângele pentru noi! De câte
ori ne gândim noi, iubiti credinciosi la sângele Mântuitorului vãrsat pe
Cruce si pentru noi si pentru mântuirea noastrã! Dacã ne-am gândi
mai mult, am avea mai mult izvor de fericire, am avea multumire în suflet, nu
ne-ar mai fi fricã cã nu ne primeste Dumnezeu, pentru cã
sigur ne primeste Dumnezeu, dacã vrem noi sã fim cu Dumnezeu. Si
dacã nu vrem nu ne primeste cã nu ne poate primi, cã nu ne
simtim noi bine lângã Dumnezeu. Dar Dumnezeu vrea sã ne simtim
bine lângã El si de aceea credinta noastrã este mai mult decât
orice altceva în lumea aceasta. E credintã care mutã muntii –
munti de rãutate din sufletul nostru –, ne face buni, ne face
îngãduitori, întelegãtori, iertãtori, ne face binevoitori,
ne face sã ne aplecãm fatã de omul de lângã noi, si
ã fim fericiti din darul lui Dumnezeu. Asta-i lucrarea credintei. Asa
zicea Pãrintele: “Sã te depãsesti si sã te
dãruiesti” – adicã sã mã întãresc în
credintã si apoi sã-mi dãruiesc odatã cu binele pe
care-l fac si inima mea.
Zice undeva sfântul Isaac Siril cã atunci când
faci un bine, când dai cuiva ceva, veselia fetei tale sã întreacã
darul pe care-l dai. Sã nu-l cobori pe omul pe care îl ajuti, ci
sã-l ridici; sã-l ridici, sã-l cuprinzi în sufletul
tãu si atunci el face parte din tine, tu faci parte din el si Dumnezeu
ne învãluie pe toti.
Sã ne gândim la lucruri de felul acesta si
sã stiti, iubiti credinciosi, cã asa vrea Dumnezeu: sã fim
fericiti, sã fim multumiti, sã fim cu iubire. Asa ne vrea
Dumnezeu. – Pentru cã El ne iubeste, pentru cã El ne primeste,
pentru cã El ne cautã, pentru cã si noi trebuie
sã-L cãutãm pe El. Si dacã facem asa darul lui
Dumnezeu va fi cu noi, binecuvântarea Domnului va fi peste noi, folosul
sfintelor slujbe îl vom avea si noi, rugãciunile ne vor face mai buni,
mai deschisi pentru Dumnezeu, sfintele taine ne vor ajuta tot mai mult si mai
mult, si aceasta mai ales prin înmultirea iubirii. Sã înmultim iubirea
între noi, sã înmultim iubirea dintre noi, sã atârnãm cu
iubirea noastrã de iubirea lui Dumnezeu.
Sã ne rugãm sã facã Dumnezeu
ce nu putem face noi, dar sã fim totusi preocupati sã ne iubim
unii pe altii ca într-un gând sã mãrturisim, sã iubim pe
oameni cu iubirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos – “Poruncã
nouã dau vouã: Sã vã iubiti unii pe altii precum si
Eu v-am iubit pe voi” – si fãrã îndoialã cã în
felul acesta ne vom bucura de cer, ne vom bucura de Dumnezeu, de acum si
pânã-n veac, amin.
Arhimandritul Teofil Pãrãian de la
Mãnãstirea Brâncoveanu de la Sâmbãta de Sus,
10 septembrie 2000, Cuvântul tinut la un schit din
Eparhia Husilor
Euharistia
în Ortodoxie
Ce este Euharistia?
Sunt multi dintre cei care aud cuvântul acesta si nu-l
înteleg, fiind un cuvânt teologic, nu unul de circulatie. Euharistie
înseamnã multumire. Bineînteles, când zicem Sfânta Euharistie noi nu
zicem de fapt “Sfânta Multumire”. Dar cuvântul acesta se întrebuinteazã
în general cu alt înteles, si anume de Sfânta Cuminecãturã sau Sfânta
Împãrtãsanie. În limba noastrã se întrebuinteazã
foarte putin cuvântul “euharistie”. Cei mai multi nu-l aud niciodatã,
altii îl aud si-l uitã, altii îl aud si nu-l înteleg. Teologii
însã stiu cã Sfânta Euharistie este ceea ce înteleg credinciosii
în general prin “Sfânta Cuminecãturã” sau “Sfânta
Împãrtãsanie”. De fapt nici aceste cuvinte nu corespund
continutului lor. Stim însã cã atât prin “Euharistie”, cât si
prin “Împãrtãsanie” si “Cuminecãturã” noi întelegem
Trupul si Sângele Mântuitorului Iisus Hristos pe care Îl primim atunci când ne
împãrtãsim sau despre Care stim cã se aflã pe Masa
Sfântului Altar, unde întotdeauna este prezent în chivot, pentru
împãrtãsirea celor care trebuie sã se
împãrtãseascã grabnic, în special pentru bolnavi, ceilalti
credinciosi fiind sfãtuiti sã se împãrtãseascã
la Sfânta Liturghie.
Împãrtãsire cu
Trupul si Sângele Mântuitorului
Cum se poate sã existe Trupul si Sângele
Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru împãrtãsire? Domnul
nostru Iisus Hristos, la Cina cea de Tainã – ni se spune în trei din cele
patru Sfinte Evanghelii, În Evangheliile sinoptice, de la Matei, Marcu si Luca
–, a luat pâine în mâinile Sale, a binecuvântat, a frânt si a dat ucenicilor
Sãi, zicând: “Luati mâncati, Acesta este Trupul Meu, Care Se frânge
pentru voi spre iertarea pãcatelor”. Asa a rãmas în constiinta
credinciosilor si în constiinta Bisericii cuvântul Domnului nostru Iisus
Hristos de la Cina cea de Tainã. În legãturã cu paharul cu
vin a zis Domnul Iisus Hristos: “Beti dintru acesta toti, acesta este Sângele
Meu, al legii celei noi, care pentru voi si pentru multi se varsã spre
iertarea pãcatelor”. Cuvintele acestea le spun preotii la Sfânta
Liturghie. Ceea ce înseamnã cã Sfânta Liturghie are o
legãturã cu Cina cea de Tainã, în întelesul cã
atunci Domnul Iisus Hristos, dupã mãrturiile Sfântului
Evanghelist Luca si a Sfântului Apostol Pavel din Epistola I cãtre
Corinteni, a zis: “Aceasta sã o faceti întru pomenirea Mea”, a
statornicit datoria ucenicilor Sãi de a face aceasta în continuare, dar
si urmasilor lor. Asadar, Sfânta Liturghie este o repetare a Cinei celei de
Tainã dupã partea ei euharisticã.
Pentru ca ei sã se poatã
împãrtãsi cu Trupul si Sângele Domnului, trebuie sã-L
aibã de undeva. Cei de la Cina cea de Tainã L-au avut din mâinile
Mântuitorului. El n-a zis: Aceasta este pâine care închipuieste Trupul Meu,
acesta este un simbol al Trupului Meu, ci a zis: “Acesta este Trupul Meu”. El
nu a dat pâine obisnuitã, ci a dat pâine euharisticã, a dat de
fapt Trupul Sãu sub chipul pâinii. Apoi, luând paharul, a zis: “Beti
dintru acesta toti, acesta este Sângele Meu, care se varsã spre iertarea
pãcatelor”, prin aceasta oferind nu vin, ci chiar Sângele Lui, vin
prefãcut în Sângele Lui. Aceasta este credinta noastrã si
învãtãtura Bisericii. Prin urmare, ceea ce se pune înainte,
prescura anume pregãtitã si vinul amestecat cu apã, anume
pregãtit, se preface, prin rugãciunile preotilor si ale
credinciosilor, în Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în
Sfânta Euharistie cu care se pot împãrtãsi credinciosii.
Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos se
pomenesc separat, pentru cã înfãtiseazã Jertfa
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care a pomenit separat Trupul si Sângele la
Cina cea de Tainã, desi ele sunt împreunã în alcãtuirea
umanã. Asadar, El n-a fãcut altceva decât a arãtat
cã e vorba de Trupul care se jertfeste si de Sângele care se
varsã spre iertarea pãcatelor. Dar nici Sfintii Apostoli la Cina
cea de Tainã nu s-au împãrtãsit, nici noi nu ne
împãrtãsim cu Trupul si Sângele Domnului în situatia în care era
când S-a jertfit, ci cu Trupul si Sângele cu care El a înviat din morti si S-a
înãltat la ceruri, bineînteles acestea cuprinzând în sine Trupul si
Sângele cu care Domnul nostru Iisus Hristos S-a rãstignit pe Cruce.
Toatã lucrarea Sfintei Liturghii are rostul de a
realiza în cuprinsul ei posibilitatea de împãrtãsire a
credinciosilor cu Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aceasta
se realizeazã prin rugãciunea preotilor si a credinciosilor,
pentru cã Liturghia n-o fac numai preotii si nici numai credinciosii, ci
o fac împreunã. Stim aceasta din faptul cã Liturghia este în asa
fel alcãtuitã, încât credinciosii se roagã si ei pentru
ceea ce urmeazã sã se realizeze. Preotul zice: “Pentru cinstitele
Daruri ce sunt puse înainte, Domnului sã ne rugãm”. Eu mã
rog pentru cinstitele Daruri, iar voi fiti atenti si luati aminte la aceasta.
El zice: “Domnului sã ne rugãm” toti credinciosii. Dar nu numai
Sfânta Liturghie, ci toate slujbele Bisericii Ortodoxe se fac nu de
cãtre preoti singuri, ci de cãtre preoti împreunã cu
credinciosii. Toti care suntem de fatã la Slujbe venim ca sã
slujim, nu ca sã privim, ca sã auzim ceva. Fiecare slujeste la
mãsura lui: episcopii la mãsurã de episcopi, preotii la
mãsurã de preoti, diaconii la mãsurã de diaconi, si
apoi credinciosii. Toti trebuie sã participe la Sfintele Slujbe cu
constiinta cã si ei realizeazã, cã si cu partea lor se
împlineste ceea ce se urmãreste la Sfânta Liturghie, adicã
ajungerea la Sfânta Euharistie pentru împãrtãsire. Noi spunem
cã aceasta se realizeazã la epiclezã, adicã atunci
când credinciosii cântã: “Pe Tine Te lãudãm…” Atunci
preotul se roagã ca cinstitele Daruri ce sunt puse înainte sã se
prefacã în Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Si
anume, dupã ce preotul se roagã ca Dumnezeu sã-L
trimitã pe Duhul Sfânt dupã cum L-a trimis Apostolilor
Sãi, începe o rugãciune prin care cere de la Dumnezeu
Tatãl sã-L trimitã pe Duhul Sfânt “peste noi si peste
aceste Daruri ce sunt puse înainte” si sã prefacã pâinea în
Trupul Mântuitorului, iar ceea ce este în potir, vinul amestecat cu apã,
sã prefacã în Sângele Mântuitorului. În momentul acesta, prin
lucrarea Sfintei Treimi, se realizeazã ceea ce noi dorim sã avem
spre împãrtãsire, adicã Trupul si Sângele Mântuitorului.
Dumnezeu Tatãl Îl trimite pe Duhul Sfânt prin care cinstitele Daruri ce
sunt puse înainte se prefac în Trupul si Sângele Mântuitorului.
E bine sã stim si sã nu uitãm
niciodatã cã Trupul si Sângele Mântuitorului nu le primim separat
de sufletul si de dumnezeirea Mântuitorului. Domnul nostru Iisus Hristos este o
persoanã în douã firi: este Dumnezeu adevãrat dupã
firea dumnezeiascã si este om adevãrat dupã firea
omeneascã. Iar om adevãrat înseamnã sã ai trup si
suflet. Când ne împãrtãsim cu Domnul nostru Iisus Hristos, ne
împãrtãsim de fapt nu cu Trupul si Sângele separat, ci cu Trupul
si Sângele, cu sufletul Lui, cu dumnezeirea Lui, cu El întreg. Sfânta
noastrã Bisericã are cuvinte în care ni se prezintã
împãrtãsirea credinciosilor ca ceva ce s-a realizat în mod
tainic.
Întelegerea Tainelor
Noi nu putem întelege cu firea omeneascã cum anume
pâinea si vinul se prefac în Trupul si Sângele Mântuitorului nostru. La Sfânta
Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare se zice: „Punem înaintea Ta acestea care
închipuiesc Trupul si Sângele Mântuitorului“. Dar cerând noi ca acestea
sã se prefacã în Trupul si Sângele Domnului nostru Iisus Hristos,
noi nu mai avem lucruri închipuitoare, ci Îl avem chiar pe Domnul nostru Iisus
Hristos, cu Trupul Sãu, cu Sângele Sãu, cu Jertfa Sa, cu Învierea
Sa, cu Înãltarea Sa la cer, cu mãrirea Sa, cu sederea Sa de-a
dreapta Tatãlui, cu tot ceea ce este El, cu omenirea Sa si cu
dumnezeirea Sa. Acestea sunt lucruri mai presus de întelegerea omului. Într-o
alcãtuire de la slujba sãrbãtorii Nasterii Domnului Iisus
Hristos se spune: „Taina nu suferã ispitire“. Degeaba vrei tu sã
o întelegi, cã nu o poti întelege. În fata tainei trebuie sã te
pleci, sã te închini, sã stai cu mintea plecatã, stiind
cã e ceva mai presus de tine. Dacã vrei cumva sã faci o
analizã a tainei acesteia, indiferent cã e spiritualã sau
fizicã, oricât ai încerca, nu o poti cunoaste, pentru cã e mai
presus de fire, iar lucrurile mai presus de fire nu le poate întelege mintea
mãrginitã. De aceea îndeamnã Sfânta noastrã
Bisericã: „Drepti primind dumnezeistile, sfintele, preacuratele,
cerestile, nemuritoarele, de viatã fãcãtoarele,
înfricosãtoarele lui Hristos Taine, cu vrednicie sã multumim
Domnului“. Deci sã multumim Domnului pentru cã am primit cu
vrednicie sau sã multumim cu vrednicie faptul cã am primit aceste
Taine.
Cele sapte calitãti ale
Sfintelor Taine
Întâi zicem cã Sfintele Taine sunt dumnezeisti.
Dacã sunt dumnezeiesti, înseamnã cã sunt mai presus de
fire, cã tin de Dumnezeu, nu de om. Sau cã Dumnezeu S-a
revãrsat în ceea ce vedem noi. Ce vedem noi? Pâine si vin. Ce e acolo?
Trupul si Sângele Domnului Hristos. Lucrul acesta s-a realizat prin Dumnezeu,
dar si prin om: omul care aduce pâinea si vinul, omul care se roagã.
Este partea omului, dar este si partea Domnului. Este ca la cresterea grâului:
munceste si omul, binecuvinteazã si Domnul. Nu poate omul sã
realizeze grâul, ci acesta se realizeazã de la sine, prin puterea lui
Dumnezeu, datoritã si muncii omului. Asa este si la Sfânta
Cuminecãturã. Trupul si Sângele Domnului se realizeazã
prin lucrarea omului ca rugãtor, prin lucrarea omului ca muncitor.
Pentru a avea pe masã pâinea care sã se prefacã în
Euharistie, trebuie sã muncesti. Nu o iei de undeva, ci o realizezi
împreunã cu Dumnezeu. Acestea sunt “ale Tale dintru ale Tale”. Adicã
pâinea si vinul sunt dintru ale lui Dumnezeu, pentru cã Dumnezeu ni le
dã, si I le aducem lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu sã ni le dea
înapoi altfel decât I le-am dat noi lui Dumnezeu. Ni le dã
prefãcute în Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, unite
cu sufletul Sãu, unite cu dumnezeirea Sa.
Deci ele sunt dumnezeisti, iar dacã sunt
dumnezeiesti, sunt sfinte, adicã sunt mai presus de ceruri. Ele
sunt luate cumva din comun, din obisnuit, si puse separat pentru Dumnezeu, sunt
atinse de Dumnezeu.
Bineînteles cã dacã sunt sfinte, sunt preacurate.
Ele nu pot fi întinate, nu pot avea
ceva din întinãciune, ci numai din curãtie.
Astfel ele sunt si ceresti, cum cereascã
este Liturghia, cum ceresti sunt Sfintele Slujbe, cum ceresc este locasul în care
se realizeazã toate acestea, biserica fiind cerul de pe pãmânt.
Tainele sunt nemuritoare, adicã ele nu se
nimicesc, ci rãmân continuu. Noi nu ne putem închipui, de pildã,
cã împãrtãsindu-ne cu Sfintele Taine, ele se sfârsesc.
Nici în întelesul cã ne-am împãrtãsit cu El si de la o
vreme nu mai este, si nici în întelesul cã intrând în noi, acestea cumva
dispar. Nu, ci dumnezeistile Taine rãmân. Cum e Mântuitorul de vesnic,
asa rãmân si ele de vesnice, în noi sau în afarã de noi.
Dacã suntem nevrednici, atunci nu rãmân în noi, dar ele nu se pot
nimici, nu se pot strica, ci rãmân în continuare în vesnicie. Deci
fiecare Sfântã Liturghie are rezonantã în vesnicie. Fiecare
Sfântã Liturghie este o slujbã care nu se sfârseste când se
sfârseste, ci efectele ei rãmân în vesnicie, în credincios sau în
afarã de credincios.
Sfintele Taine sunt si de viatã
fãcãtoare, adicã Trupul si Sângele Mântuitorului
nostru Iisus Hristos din Sfânta Euharistie au darul de a aduce viata, de a
înmulti viata, de a da putere, asa cum hrana pe care o mâncãm pentru
existenta noastrã fizicã are lucrarea ei si fãrã ea
nu se poate. Tot asa si Sfânta Împãrtãsanie are darul de a aduce
în sufletul nostru puteri dãtãtoare de viatã din viata
Mântuitorului. Stiti cã Domnul Hristos a spus cã cel ce
mãnâncã Trupul Lui si bea Sângele Lui are viatã întru El.
Iudeii se certau pentru cuvintele acestea, pentru cã nu le întelegeau si
ziceau: “Cum poate El sã ne dea Trupul Sãu sã-l
mâncãm?” Sunt niste taine, niste lucruri pe care Domnul nostru Iisus
Hristos nici nu ni le-a explicat, pentru cã nu se pot explica. Se pot
crede, se pot primi, dar nu se pot explica. Domnul numai a afirmat încã
o datã si încã o datã cã oamenii trebuie sã
se împãrtãseascã pentru a avea viatã din viata Lui,
din pâinea pe care o dã El, din vinul pe care îl dã El, din hrana
si bãutura pe care le dã El si pe care nu le poate da nimeni
altul. Noi nu o sã putem întelege niciodatã puterea iubitoare a
Mântuitorului nostru Iisus Hristos când le-a dat ucenicilor Sãi
posibilitatea sã se uneascã cu El Însusi, nu numai prin cuvântul
Lui, nu numai prin gândul la El, ci prin intrarea Mântuitorului nostru în noi
însine. Sfintele Taine mai sunt si înfricosãtoare. Cuvântul
acesta nu vrea sã spunã cã aceste Taine ne dau o
fricã, ne coplesesc, înfricosându-ne, ci cã sunt uimitoare,
adicã de necuprins, de nepãtruns. Ne uimim în fata lor, în fata
Mântuitorului. De altfel, între cele sapte Sfinte Taine, Taina Euharistiei este
cea mai tainã. La fiecare vedem ceva: apa, mirul, dar la Taina
Euharistiei nu vedem ce vedem, vedem ce nu vedem. Adicã nu vedem pâine
si vin, ci vedem Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Despre nevrednicie
Dacã Sfintele Taine sunt asa de uimitoare, de
înfricosãtoare, de înalte, de departe de noi, asa de neatins si de nepãtruns,
atunci mai putem noi sã ne împãrtãsim cu Trupul si Sângele
Domnului nostru Iisus Hristos? Noi, ãstia nevrednici, care ne socotim
nevrednici si care oricum suntem nevrednici; oricum suntem mai prejos de Taine.
Rãspunsul ni-l dã Domnul Hristos, Care ne-a dat Tainele. El n-a
dat Tainele pentru îngeri, ci pentru oameni. Gânditi-vã, de
pildã, cã doi dintre cei care s-au împãrtãsit la
Cina cea de Tainã cu Trupul si Sângele Mântuitorului au fãcut
lucruri care nu tin de o viatã superioarã: Iuda cel împãrtãsit
L-a vândut si Petru cel împãrtãsit a zis cã nu-L cunoaste.
Domnul Hristos, când le-a dat Tainele acestea, n-a stiut ce urmeazã? A
stiut.
Nouã, nevrednicilor, ne-a dat Trupul si Sângele
Sãu, nu vrednicilor. E adevãrat cã noi trebuie sã
cãutãm, sã ne silim pentru o vrednicie la care
niciodatã nu putem ajunge. Dacã asteptãm vrednicia, nu ne
mai împãrtãsim niciodatã, pentru cã
niciodatã nu suntem vrednici. Dar Domnul Hristos ne face vrednici. Cum zic
copiii în rugãciunea cãtre îngerul pãzitor: “Eu sunt mic,
tu fã-mã mare; eu sunt slab, tu fã-mã tare”, asa
putem spune si noi în fata Domnului Hristos: Doamne, stiu cã sunt
nevrednic, stiu cã dacã ar fi dupã vrednicia mea nu ar
trebui sã mã împãrtãsesc niciodatã în
viatã, nici înaintea mortii. Dar: “Eu sunt mic, tu fã-mã
mare…”. Adicã: Doamne, Tu ai putere sã mã faci vrednic,
fã-mã vrednic. Si sã stiti cã Domnul Hristos ne
face vrednici. Dacã noi avem mãrturia Scripturii cã Dumnezeu
este iubire, apoi iubirea se împãrtãseste, se revarsã,
dã din sine, ridicã, îl face mare pe cel mic, asa cum si noi,
când avem iubire, facem lucrul acesta. Gânditi-vã, de exemplu, când avem
în fatã un copil, ori ne aplecãm la el, ne facem mici ca el, ori
îl ridicãm în brate. Astfel si Dumnezeu ne-a dat Sfintele Taine pentru
cã ne iubeste si vrea sã ne fericeascã. Nu vrea sã
ne osândeascã. Dar ele ne pot fi si spre osândã atunci când vrem
sã rãmânem nevrednici, când le primim ca sã ne
fãlim, când vrem sã facem niste lucruri care nu tin de ele. Dar
când îti recunosti nevrednicia si când spui: “dintre pãcãtosi cel
dintâi sunt eu” si te duci totusi sã te împãrtãsesti, te
împãrtãsesti ca sã nu mai fii cel dintâi dintre
pãcãtosi sau sã nu mai fii pãcãtos. Sfânta
Împãrtãsanie sã aibã putere atât de mare, încât
sã se vadã puterea Mântuitorului în noi, nu nevrednicia
noastrã. Atunci când fiul risipitor s-a întors acasã si
tatãl lui i-a fãcut ospãt si l-a primit, dacã el
zicea cã este nevrednic, toatã veselia aceea n-ar mai fi avut
nici un rost. Or, el s-a încadrat dintr-o datã în veselia pe care a
fãcut-o tatãl sãu. Asa este si cu
împãrtãsirea. Asa nevrednici cum suntem, ne mãrturisim
pãcatele, primim iertarea pãcatelor si ne apropiem de Domnul
Hristos asa cum suntem. Nici nu ne mai gândim cã suntem vrednici sau
cã suntem nevrednici, ci ne apropiem pentru cã nu vrem sã
refuzãm ceea ce ne dã Domnul Hristos.
El ne dã Trupul si Sângele Sãu ca sã
ne mântuim, sã ne ajute, nu ca o recompensã. Sfintele Taine nu
sunt o rãsplatã pentru binele fãcut de noi, ci sunt un dar
al iubirii lui Dumnezeu. Dumnezeu Se revarsã cãtre noi, iar noi
Îl primim si nu Îl refuzãm. Îi multumim Lui pentru toate acestea. Apoi
avem constiinta cã toate acestea intrã în mãdularele
noastre, în rãrunchi si în inimã. În rugãciunea a treia de
multumire dupã împãrtãsire spunem cuvintele acestea:
“Intrã în alcãtuirea mãdularelor mele, în rãrunchi
si în inimã”, adicã în toatã existenta mea. Intrã,
Doamne, rãspândeste-te, sã curgi si tu cum curge sângele nostru.
Cum se alcãtuieste hrana noastrã pãmânteascã pentru
existenta noastrã, asa sã se alcãtuiascã si Trupul
Tãu.
Dacã citim aceste rugãciuni ca niste
lucruri exterioare, de pravilã, sigur cã n-o sã întelegem
niciodatã bucuria împãrtãsirii. Dar dacã ne gândim
la ele, le purtãm în minte, atunci ele devin niste lucruri prin care
trãim, prin care ne depãsim pe noi însine.
Vin credinciosi si întreabã dacã nu se
împãrtãsesc cu osândã. Ei, asta o stie constiinta
fiecãruia. Dacã esti curat la suflet si sincer în ceea ce faci,
în ceea ce doresti, poti sã fii sigur cã Dumnezeu te primeste si
intrã în alcãtuirea mãdularelor tale si îti schimbã
viata. Dacã o face cineva numai asa, ca sã fie vãzut
cã s-a mai împãrtãsit o datã, nu-i poate folosi si
într-un fel e spre osândã. Însã Dumnezeu stie când e spre
osândã, când e spre bine. Noi simtim însã prezenta Mântuitorului
în noi. Si apoi avem ajutorul Maicii Domnului, cãreia îi multumim,
cãci prin ea Dumnezeu a avut trup si sânge si am primit posibilitatea de
a ne împãrtãsi cu dumnezeiestile Taine.
Împãrtãsirea
deasã sau rarã
Eu sunt pentru împãrtãsire deasã,
nu pentru împãrtãsire o datã pe an. Eu nici nu cred în credinta aceluia care se împãrtãseste o
datã pe an. De ce, dacã ai posibilitatea sã te
împãrtãsesti des, sã te împãrtãsesti rar?
Zice cineva: pentru pãcatele mele. Sã nu vã închipuiti
cã cei care se împãrtãsesc rar se
împãrtãsesc mai bine decât cei care se împãrtãsesc
des, deoarece nu stau tot timpul sã se pregãteascã. Tot
înainte de împãrtãsire se pregãtesc si ei, si atunci ce
rost are sã lasi sã treacã pe lângã tine.
Adicã Domnul Hristos vrea sã-ti dea si tu nu vrei. Sfânta
noastã Bisericã de aceea face Liturghie, ca sã se
împãrtãseascã credinciosii. Nu ca sã se
împãrtãseascã numai preotii, iar credinciosii sã se
împãrtãseascã în Postul Pastelui, de pildã.
Dar eu nici nu trag de oameni sã se împãrtãseascã
des, pentru cã nu-i pot convinge sã se spovedeascã des.
Dacã oamenii sunt nepãsãtori fatã de lucrurile lui
Dumnezeu, eu nu pot sã-i înghesui la acestea, pânã când ajung ei
sã doreascã. Dar cine ajunge sã doreascã, acela
sã nu aibã ezitãri cã, vai de mine, n-au trecut
sase sãptãmâni. E mai pregãtit dupã sase
sãptãmâni? Nu-i mai pregãtit decât dacã s-ar
împãrtãsi a doua sau a treia zi sau peste o
sãptãmânã. Mai demult, oamenii se
împãrtãseau mai des, mai ales în primele veacuri. Si Sfântul Ioan
Gurã de Aur îi îndeamnã pe oameni sã se
împãrtãseascã mai des, cãci deja de pe vremea lui
s-a slãbit dorinta si gândul de împãrtãsire mai
deasã. Pe un om nepãsãtor nu îl poti îndemna sã se
împãrtãseascã. Pe el îl îndemni sã se
spovedeascã, iar dupã aceea si sã se
împãrtãseascã.
Oamenii care au îngãduintã de la duhovnic
s-ar putea împãrtãsi la fiecare Sfântã Liturghie. De ce
acum, în vremea Sfântului Post, sunt Liturghii ale Darurilor mai înainte
sfintite? Pentru cã credinciosii doreau sã se
împãrtãseascã mai des decât sâmbãta si duminica. E
adevãrat cã aceasta depinde foarte mult si de duhovnic, dar
sã stiti cã si duhovnicii sunt cu gânduri felurite. Sunt unii
care nu te lasã sã te împãrtãsesti. Eu nu stiu cum
vin ei la împãrtãsire, dacã pe credinciosi nu îi lasã.
Sã ne silim cu totii sã întelegem lucrurile
acestea la mãsurile la care le putem întelege. Sã ne
depãsim si în întelegerea valorii acestor Daruri prin care ne unim cu
Domnul Hristos, prin care vine în noi, se alcãtuieste în inimile
noastre, devenindu-ne mai intim decât ne suntem noi însine.
Despre
trezvie
Trezvia este o stare sufletească comparată cu
starea pe care o are omul când nu doarme, starea de priveghere. Cuvântul trezvie
îl găsim în special în volumul IV al Filocaliei şi se referă la starea omului
care nu doarme. Este altceva decât somnul; este priveghere, luare aminte, aşa
cum cel treaz ştie ce se întâmplă cu sine şi în jurul lui. Trezvia are darul de
a pune în evidenţă în special gândurile, înclinările. Este o supraveghere de
noi înşine, este starea în care putem să acţionăm asupra întregii noastre vieţi
ulterioare.
Trezvia este în principal luare aminte la noi înşine, la
cele ce se petrec în interiorul nostru, la gândurile care ne asaltează, este
luare aminte la sugestiile care ne vin, la consecinţele lecturilor pe care le
facem. Ea se manifestă şi prin paza minţii, în sensul că luarea aminte se face
pentru păzirea minţii, pentru înlăturarea din minte a ceea ce este negativ,
pentru neprimirea în minte şi necontinuarea în conştiinţă a lucrurilor care
sunt aducătoare de nelinişte, care duc la dezorientare şi devieri.
Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: privegheaţi şi
vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită. Privegherea şi rugăciunea sunt două
acţiuni ale sufletului în vederea limpezirii minţii, a înlăturării influenţelor
neodihnitoare şi obositoare. În Sfânta Scriptură sunt multe locuri în care
suntem chemaţi la priveghere, respectiv la trezvie, la luare aminte, la
cercetarea de noi înşine. “Ia aminte la tine însuţi”, “Privegheaţi, că nu ştiţi
ziua, nici ceasul când va veni Fiul Omului”, “Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu
intraţi în ispită” – sunt cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. La
fel, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă la cercetarea de noi înşine în Epistola
către Corinteni: “Luaţi aminte dacă sunteţi în credinţă”, în Epistola către
Tesaloniceni, unde vorbeşte despre a doua venire a Mântuitorului nostru Iisus
Hristos. Căutând în locuri paralele la aceste texte, putem găsi şi altele
îndemnătoare la trezvie.
Nu se recomandă luarea aminte la păcate în mod special,
doar la faptul că eşti păcătos.
Trezvia poate fi dobândită prin silinţă. Ştiind că ea îţi
este de folos, te sileşti să fii cu luare aminte, căci toată această stare de
trezvie se reduce la luare aminte, la concentrare, la paza minţii.
Toate lucrurile bune care se pot realiza în viaţa omului
îşi au temeiul în luarea aminte. Trezvia este începutul a tot binele, începutul
orientării spre bine. Ea este aducătoare de preocupări mai înalte şi în felul
acesta chiar şi temelie a îndumnezeirii, deşi îndumnezeirea nu este o lucrare
din partea omului, ci o lucrare dinspre Dumnezeu spre om.
Cred că toate lucurile acestea se fac ca să se creeeze o
atmosferă. Dacă ele pot aduce o slăbire nu ştim noi foarte bine. Ceea ce ştim
este că e bine să fim angajaţi pentru lucrurile superioare printr-o viaţă cât
mai controlată şi prin cercetarea de noi înşine, prin rugăciunea care ne pune
în legătură cu Dumnezeu, căci “toată darea cea bună şi tot darul cel
desăvârşit” în cele din urmă sunt de la Dumnezeu, cum spunem în rugăciunea
amvonului. Facem ce putem să facem pentru a ne limpezi mintea şi a avea cât mai
multă consideraţie faţă de ceea ce ne oferă Dumnezeu, în special faţă de unirea
cu trupul şi sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, respectiv cu Domnul
Hristos.
Arhimandritul Tepfil Părăian,
Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus (text publicat in “Epifania”)
Pãrintele Serafim de la
Sâmbãta
(1912-1990)
Sfântul Ioan cel care a scris Scara, în
cuvântul despre ascultare (cuvântul 4), pomenind de niste
cãlugãri dintr-o mãnãstire la care îi era luarea
aminte, spunea cã erau “blânzi, binevoitori si veseli”. Asa a fost si
Pãrintele Serafim. A fost blând, de o blândete care impunea respect.
Avea o blândete care aducea aminte de Domnul Hristos, Cel ce a zis:
“Învãtati-vã de la Mine, cã sunt blând si smerit cu
inima”. Si Pãrintele Serafim era blând si smerit. Am zis odatã
cãtre Pãrintele Serafim: “Pãrinte, noi vã tinem pe
sfintia voastrã ca pe un sfânt”. La aceasta, Pãrintele a
rãspuns: “Mã, te bat”. Eu am zis mai departe: “Da,
Pãrinte, noi vã tinem (considerãm) ca sfânt”.
Pãrintele Serafim a zis în continuare: “Mã, vrei sã te
bat?” Atunci eu am întrebat: “Dar ce sunteti?” El a rãspuns: “Sunt un amãrât
de pãcãtos”. Si, bineînteles, dacã l-am întrebat ce
pãcate face, nu mi-a putut spune vreun pãcat al lui, pentru
cã nu fãcea pãcate. Ar putea surprinde pe cineva afirmatia
mea, cã Pãrintele Serafim nu fãcea pãcate. Eu sunt
convins de aceasta, în sensul cã îl stiu pe Pãrintele Serafim
bine intentionat, evlavios si hotãrât pentru cele bune. Când spun
cã “nu fãcea pãcate”, nu mã gândesc cã n-ar
fi putut avea nici o întrelãsare, ci cã nu fãcea nici un
rãu cu deplinã vointã si stiintã, cãci asta
înseamnã pãcatul. Era bun, ca acel pãrinte din Pateric
despre care se spunea cã “din multa bunãtate nu mai stia ce este
rãutatea”. Asa era Pãrintele Serafim, de o bunãtate si de
o blândete incontestabile. Nici dusmanii lui - dacã ar fi avut vreun
dusman - nu puteau sã-i gãseascã vreun cusur. Era cam
neluãtor aminte la lumea aceasta si asta ar fi putut sã-i
facã pe unii sã-l neglijeze si sã-l ocoleascã ori
sã spunã cã n-a avut si calitãti care sã-l
impunã în fata celor care numai la asa ceva se gândesc. Dar asta nu
înseamnã cã cele pe care le-a avut si le-a vãdit n-ar fi
destule si îndestulãtoare.
Fiind bun si blând, evident cã Pãrintele
Serafim era si binevoitor. Se bucura de succesele celor din jurul sãu.
Mie îmi spunea: “Copile, eu mã bucur de succesele tale cum mã
bucur de succesele mele”. Un om binevoitor nici nu poate sã facã
altfel. Binele altora este si binele nostru, mai ales atunci când si noi
contribuim la binele lor.
În sfârsit, cine l-a cunoscut mai de aproape pe
Pãrintele Serafim stie cã a fost un om vesel. Veselia
Pãrintelui Serafim se manifesta în toate ale sale: în privire, în
zâmbet, în râs, în fata seninã, în atitudini. Râdea cu poftã de
fiecare datã când se ivea o situatie, o ocazie care prilejuia râsul.
N-avea nici o retinere în privinta aceasta. Totul pornea dinãuntru, din
inima sa seninã si veselã. Spunea cu plãcere glume prin
care ne înveselea pe toti. Desi le auzeam de multe ori, ne bucuram totdeauna de
Pãrintele Serafim cel vesel si de glumele spuse de el. Îmi amintesc de
câteva, care bag de seamã cã le plac la toti. Cea mai
fainã este cea cu balmosul. Spunea Pãrintele cã s-a dus
odatã un cetãtean la stânã si ciobanii tocmai
fãcuserã balmos - un fel de mãmãligã cu
zãr si cu unt - si i-au oferit si celui venit la ei. El însã
zicea cã nu-i place, cã nu vrea sã mãnânce. Si
atunci ciobanii au zis: “Mã, tineti-l doi si dati-i unu”. Si ei au
fãcut asa. Omul, când a vãzut cât de bun e balmosul, a zis: “Acum
schimbati-vã. Tineti-mã unu si dati-mi doi”.
Ne mai spunea Pãrintele Serafim cã, pe când
era student la Teologie, un coleg a venit de acasã si a adus cu el si
niste vin si a zis cãtre un prieten al lui: “Hai la dulap, sã-ti
dau niste vin”. Dar când au ajuns la dulap, a zis: “Stii ceva? M-am socotit
sã nu-ti mai dau”. Bineînteles cã pânã la urmã i-a
dat vin. Dar e fainã interventia aceasta: “M-am socotit sã nu-ti
mai dau”. Ne veseleam si când zicea sau când ziceam si noi, învãtati de
Pãrintele Serafim, o vorbã din satul lui: “Dacã ar fi
fãinã, precum nu-i slãninã - ce mai apã bunã
de plãcinte!!!”
Asa a fost Pãrintele Serafim: blând, binevoitor si
vesel. Sã-l urmãm.
Pãrintele Serafim -
odihnitor de oameni
În cuvântarea pe care am tinut-o
când Pãrintele Serafim a trecut la cele vesnice, la înmormântarea lui,
am fãcut o legãturã între Pãrintele Serafim si
Sfântul Filimon din Colose, pe care Sfântul Apostol Pavel îl stia ca odihnitor
de oameni, cãci i-a scris: “Inimile sfintilor, frate, s-au odihnit în
tine”. Si mai departe: “Odihneste în Hristos inima mea”.
Pe Sfântul Filimon, ca odihnitor
de oameni, îl stiu din Epistola Sfântului Apostol Pavel, dar pe Pãrintele
Serafim, odihnitor de oameni, îl stiu din realitatea vietii. Am vietuit
împreunã cu Pãrintele Serafim vreme de treizeci si sapte de ani
si asa l-am cunoscut: “odihnitor de oameni”. N-a fost nimic fortat în
apropierea pe care am fãcut-o între Pãrintele Serafim si Sfântul
Filimon, si unul si altul fiind odihnitori de oameni.
Mãrturii despre
Pãrintele Serafim
Despre Pãrintele Serafim
pot da mãrturie toti cei care l-au cunoscut mai de aproape. Unii retin
cu bucurie cãldura sufleteascã cu care i-a întâmpinat, i-a primit
si i-a ajutat. Altii stiu cã Pãrintele Serafim a fost blând si
binevoitor. Nu l-au uitat pe Pãrintele Serafim cei ce au fost mângâiati
de el la vreme de necaz. Îl au la evlavie pe Pãrintele Serafim cei ce
i-au cunoscut veselia, izvorâtã din credintã si pe care o
manifesta în chip statornic. Unii îl stiu ca om al rugãciunii. Cineva
spunea cu mirare si cu admiratie: “De câte ori intri la Pãrintele
Serafim în chilie, totdeauna îl vezi cu patrafirul, totdeauna îl gãsesti
la rugãciune”.
Mai mult decât altii, despre
Pãrintele Serafim dau mãrturie eu însumi, care l-am cunoscut în
anul 1942 si de care m-am legat sufleteste de la prima noastrã
întâlnire. L-am regãsit la mãnãstire, în anul 1949, când a
fost a doua venire a mea la Sâmbãta. L-am mai întâlnit în vremea anilor
mei de studentie, când îmi petreceam, la Mãnãstirea Brâncoveanu,
zile de vacantã. De la 1 aprilie 1953 m-am încadrat si eu în
mânãstirea în care vietuia Pãrintele Serafim si am fost împreunã
vietuitori pânã la moartea lui. În aceastã vreme si mai ales la
început, Pãrintele Serafim m-a ajutat în mod special, citindu-mi si
dictându-mi cãrti întregi, pe care eu le-am transcris în braille, ca
sã-mi fie accesibile - eu fiind nevãzãtor. Îmi amintesc,
în aceastã privintã, câteva repere. Înainte de tunderea mea în
monahism, Pãrintele Serafim a tinut sã-mi citeascã o
micã lucrare, scrisã de Arseniev, intitulatã Biserica
Rãsãriteanã. Aceastã lucrare mi-a fãcut
mare bucurie.
Pãrintele mi-a atras
atentia asupra unui articol, scris de profesorul Teodor M. Popescu, cu titlul
Sfintii Trei Ierarhi în slujba Bisericii. Pãrintele Serafim mi-a citit
acest articol, pe care apoi mi l-a si dictat.
N-am sã uit
niciodatã bucuria pe care am avut-o când Pãrintele Serafim mi-a
citit al doilea imn din Imnele dragostei de Sfântul Simeon Noul Teolog,
în versificatia Maicii Teodosia Latcu. Îmi stãruie si acum în suflet
bucuria pe care am avut-o când Pãrintele Serafim mi-a citit prima
datã cuvântul al 72-lea din scrierile Sfântului Isaac Sirul. Mi-a mai
citit Pãrintele Serafim si alte multe articole din revistele
bisericesti, dintre care am ascultat cu uimire cuvântul tinut de profesorul
Teodor M. Popescu la o aniversare oarecare a scriitorului Gala Galaction.
Pãrintele Serafim mi-a citit si mi-a dictat multe texte din Filocalie,
din cãrtile de slujbã, din Proloage etc.
Toate acestea îl tin prezent pe
Pãrintele Serafim si îl fac lucrãtor în viata mea si dupã
ce a trecut din lumea aceasta. Dumnezeu sã-i primeascã ostenelile
fãcute pentru mine, pentru binele meu, pentru succesele mele, despre
care spunea cã se bucurã de ele cum se bucurã de succesele
lui.
La cele de mai sus adaug si o
constatare: constatarea cã prietenii Pãrintelui Serafim erau si
prietenii mei, iar prietenii mei erau si prietenii Pãrintelui Serafim. Ei
ne priveau întotdeauna împreunã. Îmi amintesc de un mod de adresare pe
care îl avea o credincioasã, care ne trimitea la amîndoi aceeasi
scrisoare si care scria, drept titlu, “Bunii nostri Pãrinti Serafim si
Teofil”.
Pãrintele Serafim - “un
om de care s-au bucurat oamenii”
Am lãsat la urmã
cuvântul cel mai cuprinzãtor, cel mai important si cel mai reprezentativ
în raport cu Pãrintele Serafim, anume cuvântul cã
“Pãrintele Serafim a fost un om de care s-au bucurat oamenii”. Asta spune
tot despre Pãrintele Serafim. Când spui cã “Pãrintele
Serafim a fost un om de care s-au bucurat oamenii” nu mai trebuie
adãugat nimic. Asa-l stiu toti care s-au bucurat de întâlnirile cu el,
marcate de “Bine ati venit la noi”, “Mã bucur cã sunteti cu noi”
sau de “O, batã-te nororocul! Sã te ocãrãsc
frumos”. Ca om al bucuriei si ca prilejuitor de bucurie îl stiu toti câti îsi
amintesc de Pãrintele Serafim, ca mângâietor si iertãtor la
spovedanie. Ca “om de care s-au bucurat oamenii” îl au în amintire toti aceia
care au venit în legãturã cu Pãrintele Serafim, i-au
ascultat cuvântul si sfatul si au plecat din fata lui cu sufletul
îmbogãtit, cã s-au întâlnit cu “un om de care s-au bucurat
oamenii”.
Cuvânt de încheiere
Cea mai fireascã
întrebare în legãturã cu Pãrintele Serafim, pe care si-o
poate pune oricine ar dori sã fie ca el, este întrebarea: “Oare prin ce
ostenealã ar putea cineva sã ajungã sã fie ca
Pãrintele Serafim? Oare prin ce
ostenealã a ajuns Pãrintele Serafim sã fie asa cum l-am
cunoscut, asa cum îl stim?” Întrebarea aceasta am pus-o eu cândva, într-un cerc
adunat spontan în jurul meu la scoala teologicã din Sibiu, fiind atunci
de fatã si Pãrintele Profesor Dumitru Cãlugãr.
Întrebarea mea era atunci în legãturã cu un alt om vrednic de
pomenire si care mie mi s-a asezat la inimã, pentru buna lui
alcãtuire sufleteascã dupã Dumnezeu. Este vorba de
Episcopul Vicar, de atunci, al Arhiepiscopiei Sibiului, pe nume Teodor
Scorobet. Nu stiu cum a venit vorba de el si eu am zis: “Oare prin ce ostenealã
a ajuns Prea Sfintitul Teodor la asezarea sufleteascã pe care o are?” La
aceasta, Pãrintele Profesor Dumitru Cãlugãr - om vesel si
glumet - a rãspuns: “Prin osteneala lui Dumnezeu, cã asa l-a
lãsat Dumnezeu”. Cred cã la fel se poate spune si despre
Pãrintele Serafim: a fost un om lãsat de Dumnezeu, spre bucuria
multora. Sã-l urmãm!
Arhimandritul Teofil Pãrãian, Mãnãstirea
Brâncoveanu, Sâmbãta de Sus
Despre
ascultare
interviu cu Pãrintele
Teofil realizat de Sabin Vodã
Sabin Vodã: Pãrinte, este
ascultarea o poruncã dumnezeiascã? Ce a însemnat pentru primii
oameni, Adam si Eva?
Pãrintele Teofil: Ascultarea este o virtute care are în vedere poruncã lui Dumnezeu.
Ascultarea urmeazã totdeauna dupã poruncã, urmeazã
totdeauna dupã o îndrumare, deci ascultarea e determinatã de ceea
ce vrea Dumnezeu când e vorba de raportarea sufletului omului la Dumnezeu.
Atunci e vorba si de o poruncã, de un îndemn, de un sfat, de o îndrumare
pe care o dã Dumnezeu, iar ascultarea e conformarea cu ceea ce vrea
Dumnezeu. Deci ascultarea urmeazã totdeauna dupã o
poruncã, totdeauna dupã îndemn, totdeauna dupã sfat si în
cazul în care nu se tine seama de acestea, atunci cel care nu tine seama de
acestea nu este în ascultare ci în neascultare, în neluare aminte fatã
de ceea ce i se cere.
S.V.: Vã întrebam ce a însemnat
pentru primii oameni, Adam si Eva?
Pãrintele Teofil: Se considerã cã pãcatul pe care l-au fãcut
protopãrintii neamului omenesc este neascultarea. Adicã
indiferent ce anume nu au ascultat, pãcatul în sine este neconformarea
cu ceea ce Dumnezeu le-a cerut primilor oameni.
S.V.: Care era porunca expresã?
Pãrintele Teofil: Porunca era sã nu
mãnânce dintr-un anumit pom din grãdina raiului. Ori ei n-au
tinut seama de aceasta si astfel s-au fãcut neascultãtori
fatã de ceea ce le-a cerut Dumnezeu; si în felul acesta s-au
abãtut de la bine la rãu, au intrat în neascultare când de fapt
erau datori cu ascultarea.
S.V.: Care sunt consecintele teologice si
ontologice ale acestei prime neascultãri.
Pãrintele Teofil: Toate urmãrile nefaste pentru om: împutinarea credintei,
împutinarea puterilor sufletesti, împutinarea gândurilor bune, neorânduiala din
fiinta omeneascã; în ce priveste raportul dintre om si Dumnezeu:
necazurile care au venit peste oameni ca un fel de trezire la realitate, ca un
fel de memento în ce priveste gândul la Dumnezeu – toate acestea au fost
urmãrile neascultãrii.
S.V.: Avem nenumãrate mãrturii
în Scripturã, începând cu întâia poruncã datã primilor
oameni, dar mai sunt si alte mãrturii, din Vechiul Testament. Ce
mãrturii ne puteti da de porunca ascultãrii?
Pãrintele Teofil: De fapt Dumnezeu a cerut omului totdeauna ascultare. Dumnezeu conduce si
omul se lasã condus, si toate câte i s-au poruncit omului spre
înaintarea în bine sunt lucruri care tin de ascultare si toate câte nu sunt în
conformitate cu ceea ce-i cere Dumnezeu omului sunt lucruri care tin de
neascultare. De exemplu: Avraam a fost îndrumat de Dumnezeu sã plece din
tinutul în care se gãsea într-o tarã strãinã; el a
ascultat, a împlinit voia lui Dumnezeu si prin aceasta a ajuns la înaintarea în
viata spiritualã. Noe la fel. Iar cei ce n-au ascultat de Dumnezeu au
fost în deviere de la bine si au suferit consecintele: de exemplu
cetãtile Sodoma si Gomora, care au fost împotriva voii lui Dumnezeu si
care au adus consecintele distrugerii acelor cetãti. Bineînteles, în
decursul istoriei au fost multe exemple de ascultare si neascultare,
dupã cazurile pe care le cunoastem din Vechiul Testament, iar în Noul
Testament stim sigur cã Domnul Hristos a tinut sã i se
împlineascã voia când, la spãlarea picioarelor i s-a spus
Sfântului Apostol Petru: "Dacã nu te voi spãla, nu ai parte
de Mine". Conditia urmãrii Domnului Hristos este ascultarea de El.
S.V.: Da. Şi chiar Fiul lui Dumnezeu, Domnul
nostru Iisus Hristos, a fost cel care a ascultat. E cutremurãtoare acea
mãrturie din epistola Sfântului Apostol Pavel cãtre filipeni!
Pãrintele Teofil: Da – "S-a fãcut ascultãtor pânã la moarte".
Deci în cuvintele acestea se aratã si ascultarea Domnului Hristos si
rãsplata ascultãrii. de fapt Domnul Hristos a arãtat în
firea omeneascã comportarea pe care trebuie sã o aibã
fiecare credincios raportându-se la Dumnezeu: "n-am venit sã fac
voia Mea, ci voia Tatãlui care m-a trimis pe Mine". "Nu voia
Mea, ci voia Ta sã se împlineascã". Sunt cuvinte scrise în
Evanghelie si pe care le stim noi din Evanghelie ca rostite de Domnul Hristos.
S.V.: Nu mai putin
ascultãtoare a fost si Maica Domnului. As vrea sã comentati putin
acest rãspuns: "Iatã roaba Domnului. Fie mie dupã
cuvântul tãu".
Pãrintele Teofil: Prin aceasta Maica Domnului s-a arãtat disponibilã pentru
ceea ce a vrut Dumnezeu sã realizeze prin ea. Adicã s-a învoit la
ceea ce i-a cerut Dumnezeu – sã-L nascã pe Mântuitorul lumii –, a
primit tot ceea ce tine de aceastã situatie, de a-L purta în pântece si
de a-L naste pe Mântuitorul.
S.V.: Având aceste mãrturii din
Sfânta Scripturã si Scriptura fiind alcãtuitã de
Bisericã, în Bisericã se continuã aceastã
ascultare. Ce însemnã aceastã ascultare în Biserica
Ortodoxã?
Pãrintele Teofil: Biserica este mediul e mântuire
al credinciosilor. de fapt noi ajungem la Scripturã prin intermediul
Bisericii, care a arãtat care anume cãrti sunt inspirate, din
câte cãrti erau în vremea primelor secole, ea a alcãtuit canonul
Noului Testament, si toate aceste cãrti cuprind voia lui Dumnezeu expres
arãtatã omului. deci Scriptura se interpeteazã de
cãtre Bisericã. Biserica are învãtãtura ei în legãturã
cu Scriptura si prin aceea cã a alcãtuit canonul Noului Testament
si prin aceea cã propovãduieste, rãspândeste Evanghelia,
învãtãtura crestinã în general si prin aceea cã
interpreteazã Scriptura. Noi n u ne tinem mortis de Scripturã, ci
Scriptura o primim prin intermediul Bisericii, asa cã norma credintei
noastre este învãtãtura Bisericii, ceea ce învatã Biserica
despre adevãrurile care sunt cuprinse în Sfânta Scripturã. Altfel
ar exista posibilitatea de deviere de la adevãr, de a interpeta
adevãrul Scripturii în diferite feluri. Or, Biserca vine si spune
punctul de vedere, asa cã ascultarea nu e directã de
Scripturã, desi nu exclude Scriptura, ci e ascultare directã de
învãtãtura Bisericii, care e neinterpretabilã.
S.V.: Noi în Bisericã avem ierarhie.
Putem spune cã existã o ascultare în sensul ierarhiei, plecând de
la mirean, preot pânã la ierarhi?
Pãrintele Teofil: Da, existã. Biserica noastrã este o Bisericã cu
preotie si preotii sunt pusi de Dumnezeu, care e bine sã fie luati în
consideratie, respectati si prin aceea cã li se împlineste cuvântul prin
ascultarea datã de credinciosi. Abaterea de la ascultarea datã de
ierarhie este abaterea de la ascultarea lui Dumnezeu, fiindcã în general
preotii sunt oamenii lui Dumnezeu, pusi de Dumnezeu spre a-i învãta pe
credinciosi. De aceea, au autoritate în Bisericã si credinciosii sunt
datori cu ascultare fatã de îndrumãrile lor.
S.V.: Cum se poate
manifesta un ierarh astfel încât poporul sã-l asculte? Şi în ce sens? –
Doar în ceea ce priveste învãtãtura de credintã, sau poate
ierarhul sã mai dea si alte îndrumãri poporului dreptcredincios
pe care îl pãstoreste?
Pãrintele Teofil: Dã învãtãtura de credintã în primul rând, dar
poate sã dea si îndrumãri pe baza autoritãtii lui de
împlinitor al voii lui Dumnezeu, pe baza rostului de a fi conducãtor al
credinciosilor. Un ierarh poate de exemplu sã hotãrascã un
anumit post în situatii speciale, post pe care nu l-a rânduit Biserica, dar
care într-o anumitã vreme poate fi împlinit pe baza împlinirii
ascultãrii fatã de ierarhul locului.
S.V.: Neascultarea este un semn al
necomuniunii, al neparticipãrii la comuniune sau poate este chiar un
pãcat în fata lui Dumnezeu?
Pãrintele Teofil: Nu numai pe om nu-l ascultã, ci si pe Dumnezeu. ce zice Domnul
Hristos? "Cel ce vã primeste pe voi pe Mine mã
primeste" – referindu-se la ucenicii Sãi. "Cel ce se
leapãdã de voi de Mine se leapãdã" – e vorba
de ucenicii Domnului Hristos pusi sã-i conducã pe credinciosii
care n-au mãsuri de apostoli, n-au mãsuri de ierarhi, dar care
pot fi si ei ucenici ai Mântuitorului Hristos. La început toti credinciosii
erau numiti ucenici, nu numai cei doisprezece, în întelesul de dependenti
fatã de învãtãtura Domnului Hristos.
S.V.:
Pãrinte Teofil, as vrea sã mergem putin mai departe si sã
analizãm ce înseamnã în viata duhovniceascã a unui crestin
ascultarea fatã de duhovnic, pânã unde merge aceastã
ascultare si ce înseamnã ea?
Pãrintele Teofil: În principiu, duhovnicul este îndrumãtorul credinciosilor; el
trebuie ascultat. Unii spun cã prin duhovnic vorbeste Dumnezeu Însusi. E
bine ca cineva sã aibã încredintarea aceasta, pentru el în
special, dar practic vorbind nu stiu dacã prin toti duhovnicii vorbeste
Dumnezeu, dat fiind faptul cã acelasi lucru unul îl trateazã
într-un fel, altul în alt fel: Domnuzeu nu poate avea mai multe feluri de
rezolvare a unui lucru. În principiu, duhovnicul este bine sã fie
ascultat si cel care îl ascultã pe duhovnic scapã e anumite
nedumeriri, anumite confuzii, se tine de un lucru si merge înainte, si asta
este de mare însemnãtate pentru credincios. Însã în realitate
lucrurile sunt asa: omu face ce poate, iar duhovnicii înteleg lucrurile în mod
diferit. Şi atunci existã si niste confuzii, în întelesul acesta
cã pot apãrea ezitãri tocmai în baza faptului cã nu
e o unitate a punctului de vedere într-o chestiune anume.
S.V.: Pãrinte, putem vorbi de anumite
nuante în ceea ce priveste ascultarea cu care este dator un monah fatã
de staretul sãu si ascultarea cu care este dator un mirean fatã
de duhovnicul sãu? Şi ce înseamnã ascultarrea pentru un monah?
Pãrintele Teofil: Monahul are trei fãgãduinte speciale, care
reglementeazã viata monahalã: ascultarea, castitatea si
sãrãcia, adicã multumirea cu putin. Ascultarea e
pusã pe primul plan, si e rânduitã pentru ca omul sã nu
greseascã tinându-se de propria lui opinie, tinându-se de
plãcerea sa, de buna lui dispozitie într-o chestiune; ea
urmãreste înaintarea lui raportându-se la o constiintã
strãinã, la o constiintã
îmbunãtãtitã, strãvãzãtoare. Şi
atunci dependenta aceasta fiind o fãgãduintã a
cãlugãrului, trebuie observatã mult mai mult decât
ascultarea obisnuitã a unui om independent. Cãlugãrul este
toate dependent. Ceilalti credinciosi sunt si ei dependenti, dar nu total; sunt
si independenti, si atunci existã o elasticitate când e vorba de
credinciosii de rând.
S.V.: Existã consecinte ale
neascultãrii în mãnãstire? Mã gândesc la faptul
cã în spiritualitatea noastrã, fie în apoftegmele din Pateric,
sau din alte scrieri, se dau multe pilde în care neascultarea poate sã
ducã la greseli mari.
Pãrintele Teofil: Cineva care nu ascultã de îndrumãtor si se face independent
din dependent, sigur cã-si deschide calea spre pãcate în general
si spre alte devieri de la rânduieli pe care le cunoastem din traditia
monahalã. Nu stiu dacã trebuie sã ai încredere în cineva
asa încât sã faci orice. Îti spune cel care te îndrumeazã.
Important e sã-ti gãsesti un îndrumãtor despre care
sã ai constiinta cã nu greseste si cã nu te lasã
nicipe tine sã gresesti. Şi atunci, e ce trebuie sã fie!
Dacã însã îndrumãtorul cu care ai început nu mai este si
îti vine un alt îndrumãtor, atunci lucrurile sunt putin diferite, în
sensul cã dacã nu poate sã facã un lucru asa cum i
se cere sã-l facã, ar trebui sã aibã si o motivare
personalã în ceea ce priveste binele pe care îl urmãreste. În
principiu un cãlugãr e dependent.
S.V.: Pãrinte, revenind la relatia
duhovnic-ucenic, în cazul unui om din lume, în ce conditii un credincios ar
putea sã nu facã ascultare fatã de duhovnic si chiar
sã-si schimbe duhovnicul?
Pãrintele Teofil: În conditia în care nu are încredere în duhovnic ca îndrumãtor.
Dacã a avut o experientã care-l deruteazã, care-i aduce
confuzie, atunci poate sã-si gãseascã un duhovnic,
sã zicem, dupã inima lui, nu un duhovnic care-i permite orice, ci
un duhovnic în care el are încredere. dacã are încredere, atunci sigur
cã poate sã urmeze îndrumãrile lui. dacã nu are
încredere, atunci nu are conditia ascultãrii, supunerii totale.
S.V.: Pãrinte, as vrea sã
vã întreb: în cadrul familiei putem vorbi de o ascultare?
Pãrintele Teofil: Da, pentru cã în familie existã o rânduialã
asezatã de Dumnezeu: sotul pe primul loc, sotia pe al doilea loc, copiii
pe al treilea, al patrulea loc, fiecare la mãsurile lui îndeplinind
rânduiala pe care a lãsat-o Dumnezeu. Nu poti s-o schimbi, sau
dacã schimbi o rânduialã asezatã de Dumnezeu
înseamnã cu nu-i slujesti lui Dumnezeu. Într-adevãr, sotul e pe
primul loc, sotia pe al doilea loc, dar asta nu înseamnã cã
trebuie sã fie divergente între ei. Asta este rânduiala
lãsatã de Dumnezeu. Dacã se observã aceste lucruri
va fi bine, dacã nu se observã nu-i sigur cã va fi bine.
S.V.: Mai ales pentru femeile din ziua de
astãzi, cuvintele cu care se încheie Apostolul din slujba cununiei
("Iar femeia sã se teamã de bãrbat"), pentru
multe e ceva anacronic si chiar am sesizat cã unii preoti în loc
sã spunã "femeia sã se teamã de
bãrbat" spun "femeia sã cinsteascã pe bãrbat".
Cum trebuie înteles cuvântul "femeia sã se teamã de
bãrbat"?
Pãrintele Teofil: Adicã femeia sã fie cu sfialã fatã de
bãrbat, cu grijã sã nu provoace nemultumiri, sã nu
fie indiferentã de ceea ce se întâmplã si de ceea ce trebuie
sã se întâmple. "Sã se teamã de bãrbat",
adicã nu sã-l priveascã ca pe un tiran, dar sã
aibã temerea aceea pe care ar trebui sã o aibã cineva când
e vorba sã facã un rãu si totusi nu-l face, teama de a nu
gresi de pildã.
S.V.: În ultima vreme existã acest
curent al feminismului în care femeia se vrea independentã. Nu vrea
sã fie supusã bãrbatului. Este asta o consecintã a
neascultãrii?
Pãrintele Teofil: Femeia trebuie sã stie un lucru: e pe locul doi. Sã se stie
totdeauna pe locul doi.
S.V.: Întrebarea pe care o aud mereu pe
buze: Dar de ce sã fim pe locul doi?
Pãrintele Teofil: Pentru cã asa a rânduit Dumnezeu. Dacã ai credinti în
Dumnezeu nu mai întrebi. Dacã n-ai credintã în Dumnezeu poti
sã crezi orice, dar atunci ai iesit din sfera credintei.
S.V.: Pãrinte, extrapolând putin
problema ascultãrii, putem spune cã împlinind poruncile lui
Dumnezeu suntem în ascultare de Dumnezeu?
Pãrintele Teofil: Cine împlineste poruncile lui Dumnezeu se raporteazã la Dumnezeu,
îl are pe Dumnezeu. Semnul ascultãrii este împlinirea poruncilor lui
Dumnezeu. Dumnezeu de aceea porunceste, pentru cã noi cam uitãm,
nu ne lasã la libera alegere. Ne porunceste de pildã iubirea.
Cine urãste nu tine seama de porunca iubirii. Or, Dumnezeu nu vrea
sã fie urã între oameni, ci vrea sã fie iubire; si iubirea
nu vrea sã fie de la sine si întâmplãtoare, ci vrea sã fie
o iubire statornicã. De aceea Dumnezeu o porunceste. Noi asta trebuie
sã avem în vedere: "Poruncã nouã dau vouã:
sã vã iubiti unul pe altul". Deci e o treabã care nu
se discutã, ci se executã.
S.V.: Pãrinte Teofil, mai sunt
actuale cele 10 porunci ale Vechiului Testament?
Pãrintele Teofil: Da. Pãi însusi Domnul Hristos a pus în atentie cele 5 porunci din
Vechiul Testament: sã nu ucizi, sã nu desfrânezi, sã nu
fii mãrturie mincinoasã, sã cinstesti pe tatãl
tãu si pe mama ta. Acestea sunt porunci din Vechiul Testament pe care
Domnul Hristos le pune în atentie. În Noul Testament toate poruncile sunt
valabile, doar cu o anumitã interpretare: noi nu mai tinem azi ziua
sabatului ci Duminica. Aceasta este o poruncã care nu se împlineste în
sensul în care e spusã în Vechiul Testament ci în sensul în care se
poate încadra în Noul Testament.
S.V.: Pãrinte, pentru cã
vorbeam de anumite porunci, si Biserica noastrã a rânduit anumite
porunci. Ascultarea de aceste porunci este tot o ascultare?
Pãrintele Teofil: Da, fãrã îndoialã. Poruncile Bisericii nu sunt în
afarã de Dumnezeu. Participarea la slujbele Bisericii e absolut
necesarã pentru un om care face parte din Bisericã. Şi porunca
aceasta poate fi socotitã ca o poruncã datã de Dumnezeu
prin Bisericã.
S.V.: Vorbim de "liturghia dupã
liturghie", de continuarea vietii noastre acolo unde ne
desfãsurãm viata de zi cu zi. Putem sã extindem ascultarea
acolo unde suntem, pentru la scoalã (pentru cei mai mici), la facultate
si la locul de muncã? Ce înseamnã aici ascultare-neascultare? Are
sau nu are consecinte fatã de constiinta noastrã si fatã
de relatia cu Dumnezeu?
Pãrintele Teofil: Dragã, ce faci te si face! Dacã esti ascultãtor,
devii mai ascultãtor. Omul creste în ce porneste. Asa cã e foarte
important sã ai si ascultarea pe care o cere societatea omeneascã.
Ca om care ai credintã în Dumnezeu, trebuie sã ai o încadrare
corectã si în viata socialã. Asta nu înseamnã cã îi
poti sluji lui Dumnezeu, tinând seama de Dumnezeu, dar nu-i slujesti lui
Dumnezeu si cu ascultarea fatã de mai marii tãi. Sfântul Apostol Pavel
zice: "Supuneti-vã stãpânirilor, pentru cã nu este
stãpânire decât rânduitã de Dumnezeu". Este o îndrumare în
legãturã cu ascultarea socialã, pe care o impune
societatea în care trãim: sã-ti faci datoria în locul în care
esti pus. Orice crestin trebuie sã fie un om al lui Dumnezeu între
oamenii lui Dumnezeu si chiar între oamenii care nu stiu de Dumnezeu.
S.V.: În final, as
vrea sã ne spuneti, Pãrintel Teofil, care este importanta
ascultãrii pentru cresterea duhovniceascã a unui credincios.
Pãrintele Teofil: Dat fiind faptul cã totul depinde de cum se raporteazã omul
la poruncile lui Dumnezeu, la îndrumãrile date de Dumnezeu, noi la
rugãciunile noastre spunem: "Bine esti cuvântat, Doamne,
învatã-ne pe noi îndreptãrile tale. Bine esti cuvântat,
Stãpâne, întelepteste-ne pe noi cu îndreptãrile Tale. Bine esti
cuvântat, Sfinte, lumineatã-ne pe noi cu îndreptãrile Tale".
deci în toate acestea sunt niste principii superioare care înseamnã
mijloace de îndreptare a vietii; fie cã sunt porunci, fie cã sunt
îndemnuri, toate acestea au rostul de a îndrepta mintea. moravurile din
existenta umanã.
Toate acestea trebuie avute în vedere si sã fie
respectate spre apropierea credinciosilor de Dumnezeu, a credinciosilor de
ceilalti credinciosi, a credinciosilor de necredinciosi, ca sã se
realizeze o viatã socialã asa cum o vrea si Dumnezeu, si o
viatã socialã pe care sã poatã Dumnezeu sã o
binecuvinteze si pe care de fapt o binecuvinteazã Dumnezeu. Asta este ceea
ce i se cere omului, ca crestin, ca slujitor al lui Dumnezeu: sã-L
aibã pe Dumnezeu pe primul plan, pe Dumnezeu care îndrepteazã si
porunceste care cere de la fiecare dintre ascultãtori si care-i vrea pe
neascultãtori tot ascultãtori.
8 decembrie 2000
Biserica
si politica
Rep.: Pãrinte, cum vedeti
problematica implicãrii Bisericii în politicã?
Pãrintele Teofil: În primul rând, aici se mai pune o problemã. Ce întelegem prin
Bisericã? Dacã prin Bisericã întelegem toti credinciosii
Bisericii noastre, în cazul aceste nu poti sã zici cã Biserica nu
se implicã în politicã, pentru cã credinciosii ei se
implicã în politicã, nu? Într-un fel, eu as zice cã, dat
fiind faptul cã oamenii care se angajeazã în politicã sunt
totusi credinciosii Bisericii – în mãsura în care sunt sau mai sunt –,
Biserica însãsi e reprezentatã în politicã. Nimai
cã ãstia politici mai si mint. Pãi cine-i în
Bisericã nu-i corect sã mintã... Mint pe oameni:
"Cã uite, dacã ajung eu, fac asa si asa", si nu face.
Cât s-o insistat atuncia, într-o vreme, pe coruptie, cã nu stiu ce.
Pãi mai zice cineva acuma ceva de coruptie? Nimica.
Rep.: Stiti
cã hotãrârea Sfântului Sinod a fost cã "clericii pot
candida, numai ca independenti si numai cu aprobarea chiriarhului, pentru un
loc în consiliile locale". De ce
credeti cã s-a ajuns la aceastã variantã?
Pãrintele Teofil: Preotii, dacã tot candideazã, cu aprobarea ierarhului,
atunci trebuie sã o facã numai ca independenti, ca sã nu
intre în conflict cu altii. Apoi, în consiliile locale se presupune cã
preotul ar putea tine echilibrul.
Rep.: Biserica
Romano-Catolicã are poate uneori niste politici, niste atitudini mai
clare, mai bine definite vizavi de problemele lumii. V-am spus de documentele
emise anul trecut în Argentina si Statele Unite. Credeti cã s-ar putea
face si în România ceva de genul acesta?
Pãrintele Teofil: Eu cred cã s-ar putea face dacã ar fi oamenii oameni...
Dragã, Biserica trebuie sã se implice, dar nu direct.
Adicã sã-si îndrumeze credinciosii. Dar sã te duci tu
acolo în Parlament, preot, episcop ..., în sfârsit, eu nu cred cã e
potrivit.
Rep.: Deci la
nivelul ãsta al principiilor mai mult.
Pãrintele Teofil: Categoric. Cã noi nu suntem trãitori în pustie. Noi
trãim aici cu oamenii si cu organele sociale si politice, si-atunci nu-i
indiferent cine ajunge si ce face acela care ajunge.
Lumina
bucuriei pascale
interviu cu Arhim. Teofil
Pãrãian
Adrian Lemeni: Pãrinte, putem
sã ne bucurãm în mod autentic de Învierea Mântuitorului Iisus
Hristos, fãrã sã ne fi pregãtit în prealabil de
întâmpinarea acestui mare praznic? În ce constã pregãtirea credinciosului
în vederea sãrbãtoririi Sfintelor Pasti?
Arhimandritul Teofil: Biserica ne dã tuturor un timp de pregãtire pentru Sfintele
Pasti. Sunt zece sãptãmâni, perioada Triodului, vreme în care ni
se atrage atentia asupra importantei pe care o are postul, ni se dau
îndrumãri în legãturã cu o viatã
duhovniceascã superioarã, ni se pun înainte exemple de oameni
care au dus o viatã deosebitã. Suntem chemati "... calea
postului sã o sãvârsim, credinta nedespãrtitã
sã o pãzim, lupta cea bunã sã o luptãm,
biruitori asupra pãcatului sã ne arãtãm, sã
cãlcãm peste capetele nevãzutilor balauri si cu vrednicie
sã ajungem sã ne închinãm si Sfintei Învieri". În
cuvintele acestea si în rânduielile Bisericii se aratã cã e
necesarã o pregãtire, se impune o pregãtire. E o
pregãtire cu post. Vremea postului e socotitã vreme de cinstite
zile spre înfrânarea trupului si spre îmbunãtãtirea
sufleteascã în general.
Credinciosii în timpul postului obisnuiesc sã-si
mãrturiseascã pãcatele, doresc sã se
împãrtãseascã cu dumnezeiestile Taine, spre
tãmãduirea sufletului si a trupului, spre alungarea
atotpotrivnicului, spre luminarea ochilor inimii, spre credintã
neînfruntatã, spre dragoste nefãtarnicã, spre unirea
împãrãtiei si adãugirea dumnezeiescului har". Si
aceasta e o pregãtire esentialã pentru Sfintele Pasti.
Sunt si credinciosi care se pregãtesc mai putin
duhovniceste. Trãiesc mai putin credinta, pentru cã se gândesc
mai putin la Învierea cea mai presus de lume. Nu au în vedere evenimentele
mântuitoare. Acestia nu se angajeazã nici la o pregãtire
corespunzãtoare pentru a întâmpina Învierea Mântuitorului Iisus Hristos.
Totusi Sf. Ioan Gurã de Aur în cuvântul sãu de la Pasti îi
cheamã pe toti la prãznuire: "... si pe cei ce au postit si
pe cei ce n-au postit, si pe cei osârduitori si pe cei lenesi". La
ospãtul Învierii suntem chemati toti, dar ospãtul credintei în
învierea lui Iisus Hristos îl trãiesc numai aceia care se si
pregãtesc pentru acest eveniment.
A.L.: Adesea credinciosul zilelor noastre
face din sãrbãtoare un prilej de desfãtare exlusiv
trupeascã. Evidentiati putin dimensiunea duhovniceascã a bucuriei
pascale.
Arhim. Teofil: Credinciosii
se angajeazã în pregãtire pentru Sfintele Pasti cu ceea ce
considerã esential pentru viata lor. Fãrã îndoialã
cã acolo unde existã bucurie, acolo existã si
desfãtare. Si noi avem constiinta cã Dumnezeu ne-a dat roadele
pãmântului spre desfãtarea noastrã, cum se spune în
rugãciunea colivei. Dar bucuria care tine de fapt de Învierea
Mântuitorului nostru Iisus Hristos este bucuria duhovniceascã. E bucuria
pe care au avut-o femeile mironosite când au întâmpinat pe Mântuitorul înviat.
E bucuria pe care au avut-o Apostolii când L-au vãzut pe Domnul în ziua
Învierii Sale. Dorim sã avem bucuria pe care au avut-o Apostolii la
Înãltarea Mântuitorului, când s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare.
Vrem sã avem bucuria celor doi care mergeau spre Emaus, despre care stim
cã "inima lor ardea, când Mântuitorul le vorbea si le tâlcuia
Scripturile".
Deci, e vorba de o bucurie a credintei, a Învierii, care
o pot avea doar aceia care pretuiesc lucrurile mai presus de lume.
A.L.: De ce
Învierea Mântuitorului este consideratã cea mai mare
sãrbãtoare a crestinãtãtii?
Arhim. Teofil: Mai
întâi de toate, asa e prezentatã sãrbãtoarea Sfintelor
Pasti, ca "sãrbãtoare a sãrbãtorilor si
praznic al praznicelor". Apoi, în centrul gândirii ortodoxe este
Mântuitorul Iisus Hristos si în centrul preocupãrilor legate de Persoana
Domnului Hristos este Învierea Mântuitorului. Nu se poate spune cã
celelalte sãrbãtori nu au importanta lor. Toate au
importantã, pentru cã nu poate fi Învierea Mântuitorului,
dacã n-ar fi si celelalte evenimente de mântuire. Dar Biserica ne
prezintã Învierea Mântuitorului Iisus Hristos ca mai presus de lume, ca
fiind "sãrbãtoare a sãrbãtorilor si praznic
al praznicelor".
A.L.: Slujbele
Sfintelor Pasti au o frumusete aparte. Faceti câteva precizãri la texte
referitoare la aceste slujbe si care v-au impresionat în mod deosebit.
Arhim. Teofil: De
fapt toatã slujba de Pasti e o revãrsare de bucurie, este un
chip, al trãirii duhovnicesti. "Veniti sã bem
bãuturã nouã, nu din piatrã stearpã, ci din
izvorul cel pururea curgãtor al Mântuitorului Iisus Hristos întru care
ne întãrirãm". Sau avem chemãri: "Cerurile
dupã cuviintã sã se veseleascã si pãmântul
sã se bucure, sã se prãznuiascã toatã lumea
cea vãzutã si cea nevãzutã cã Hristos a
înviat veselia cea vesnicã". "Ziua Învierii popoare
sã ne luminãm, Pastile Domnului, Pastile, cã din moarte la
viatã si de pe pãmânt la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi,
cei ce-i cântãm cântare de biruintã".
Sãrbãtoarea Sfintelor Pasti este
sãrbãtoarea când prãznuim "omorârea mortii,
sfãrâmarea iadului si începãtura altei vieti vesnice si
sãltând îl lãudãm pe Mântuitorul, pe cel unul binecuvântat
si preamãrit, Dumnezeul pãrintilor nostri".
Dar ca sã se întâmple acestea în viata si
constiinta noastrã este nevoie ca sã zicem "fratilor si
celor ce ne urãsc pe noi si sã iertãm toate pentru Înviere
si asa sã strigãm: Hristos a înviat din morti cu moartea pe
moarte cãlcând si celor din morminte viatã
dãruindu-le".
A.L: Pãrinte, într-o societate bulversatã de tot
felul de schimbãri, în care oamenii devin tot mai dezorientati,
neîncrezãtori, în ce mãsurã sãrbãtoarea
Sfintelor Pasti ne poate aduce raze de luminã si de sperantã?
Arhim. Teofil: Sãrbãtoarea
Sfintelor Pasti aduce raze de luminã si de sperante numai celor care
cred în Domnul Hristos, celor care sunt convinsi de Înviere. Nu poti sã
fii în afarã de credintã si sã ai bucuriile credintei. Cel
mult, într-o astfel de societate poti sã te încadrezi în suvoiul de
bucurie pe care-l revarsã credinta, chiar fãrã sã
ai o întemeiere în credintã, în sensul cã te alãturi celor
care se bucurã.
A consemnat ADRIAN LEMENI
ACELA CARE NE ÎNMULTESTE BUCURIA...
SF. IERARH NICOLAE
Cei mai multi sfinti sint ai "oamenilor mari", care le inteleg
maretiile. Sfintul Nicolae este si al "oamenilor mici" si, prin
aceasta, al tuturor. La el se gindesc toti cei care-l asteapta ca aducator de
daruri. Indreptator credintei si chip blindetilor, de cind a propovaduit in
Mira Lichiei - unde a fost episcop - s-a impus in constiinta credinciosilor
contemporani cu el si a ramas contemporan cu toate generatiile de credinciosi.
A cistigat cu smerenia cele inalte si cu saracia cele bogate. A fost sarac
pentru ca n-a vrut sa fie bogat, a fost sarac pentru ca i-a ajutat pe cei
saraci. I-a ajutat din prisosul lui pe semeni, pentru ca a stiut ca prin
milostenia sa se apropie de Cel Ce a spus: "Fericiti cei milostivi, ca
aceia se vor milui." A fost doritor de inmultirea binelui si a bucuriei si
a intervenit pentru ajutorarea celor ce erau sa piara in pacat.
E firesc sa ne intrebam: Oare, daca Sfintul Nicolae -
care, dupa numele sau inseamna "Biruitor de popoare" - ar fi in
vremea noastra si ar birui rautatile din sufletul nostru si gindurile cele rele
din mintea noastra cu mijlocirile sale sfinte, daca ar fi, deci, contemporanul
nostru, oare ce ne-ar indemna el mai mult sa facem?
Fara indoiala ca, fiind el milostiv, ne-ar indemna sa fim
milostivi, fiind datator de daruri, ne-ar indemna s-avem si noi ceva de dat. De
dat Mintuitorului prin fratii sai cei mici. Sa avem si noi ceva de oferit
Domnului Nostru Iisus Hristos, din ceea ce am agonisit noi prin munca noastra
cinstita. Ne-ar indemna sa avem ceva, dar nu pentru noi, ci sa avem pentru
altii, pentru fratii nostri care au trebuinta de ajutorul nostru. Sa facem in
asa fel incit ceea ce la noi este de prisos sa fie de ajutor celor care au
lipsa. Sfintul Nicolae Cel Milostiv ne-ar indemna sa fim ca el. Sfintul Nicolae
Cel Datator de Daruri ne-ar indemna sa fim si noi oferitori de daruri. Si sa
facem aceasta cu inima curata, cu dorinta de a implini lipsurile celor lipsiti.
Sa o facem cu inima de parinte, de frate, de fiu, de prieten, cu inima care
aduce multumire, aduce seninatate. Pentru ca, zice Isaac Sirul, atunci cind
oferi ceva, cuiva, veselia fetei tale sa fie mai mare decit darul pe care-l
oferi. Daca am putea face si noi asa, sigur s-ar bucura si Nicolae, a carui
sfinta pomenire o facem astazi. Caci el ne e apropiat de suflet si-l putem
cinsti numai daca sintem si noi milostivi si buni si iertatori si induratori
cum a fost el, sau cum putem fi noi, la masurile noastre, indrumati de el. Sa
spunem, deci, impreuna: "Cu mila ta, Sfinte, sfintilor te-ai aratat, ca
Evanghelia lui Hristos, primind-o, cuvioase, ti-ai pus sufletul pentru poporul
tau, mintuit-ai pe cei nevinovati din moarte, pentru acestia te-ai sfintit ca
un mare tainuitor al darului lui Dumnezeu".
Sfinte Nicolae, roaga-te Domnului pentru noi. Amin!
(Meditatie la praznicul Sfântului Ierarh Nicolae, difuzata in emisiunea
"Noapte Albastra", de la Radio Romania Actualitati - luni, orele
24.00-3.00. Realizatori: Pusa Roth si Marian Megan. Redactor: Lucia Stana
Sevianu.)
SÃ NE RUGÃM SFÂNTULUI
ANDREI
Pomenirea Sfintului Andrei - numit "cel dintii chemat" - pe
care o facem astazi, este pentru noi un prilej de bucurie fiindca ne indreapta
gindul catre unul dintre cei dintii apostoli ai Domnului nostru Iisus Hristos.
Initial ucenic al lui Ioan Botezatorul care l-a atentionat asupra Mielului lui
Dumnezeu, care va ridica pacatele lumii, Andrei il intilneste si apoi il
reintilneste pe Mintuitor cu prilejul Pescuirii Minunate. Atunci chemarea a
fost definitiva. Despre Sfintul Andrei nu stim multe. Ceea ce stim este ca
niste elini care au dorit sa-l cunoasca pe Fiul lui Dumnezeu, I s-au adresat
lui si el a intervenit pentru ei. Bucurie ne aduce in suflet si gindul ca
Apostolul a ajuns cu propovaduirea pina in tinuturile noastre si locuitorii din
Scitia Minor - Dobrogea de astazi, au auzit Evanghelia din gura lui. Este, de
aceea, intr-un fel, apostol al stramosilor romanilor. Si-a sfirsit viata in
Patras pe cruce in forma de X care-i poarta numele si care ne pazeste viata la
rascruci. Ne este apropiat de suflet. L-a marturisit pe Domnul nostru Isus
Hristos si prin viata si prin moarte.
Ne bucuram de Sfintul Andrei si ne gindim la numele lui
care inseamna Barbat si care ne indeamna la curaj, la statornicie in bine, la
stradanie pentru imbunatatirea noastra si a altora. Toata misiunea lui a fost
sa-i apropie pe oameni de Dumnezeu si apropiindu-i de El, i-a apropiat pe unii
de altii. A fost pentru solidaritate umana, pentru o legatura intre cei bogati
si cei saraci, i-a indemnat pe cei ce au mult sa dea celor ce au putin, sa
implineasca lipsurile celor cu lipsuri, dind celor ce aveau trebuinta de
ajutor. L-a pus in atentie pe Domnul nostru Isus Hristos cel care a spus:
"Orice i-ati facut unuia dintre acestia mai mici ai mei, mie mi-ati facut
si oricit n-ati facut unuia dintre acestia, mie nu mi-ati facut". Oamenii
au invatat ca ceea ce noi facem astfel pentru fericirea vesnica a fiecaruia
dintre noi. Ceea ce oferim omului dintre noi, ii oferim Mintuitorului si ceea
ce oferim mintuitorului, primim in mod inmultit noi insine. Sa ne rugam Sfintului
Andrei - cel cu numele barbatiei, sa ne intareasca in credinta si in bunavointa
fata de oamenii care au trebuinta de ajutorul nostru. Pe Evanghelia
propovaduita de cel care ne-a increstinat, se intemeiaza credinta noastra de
acum si pina in veac. Amin.
(Meditatie la praznicul
Sfântului Ierarh Nicolae, difuzata in emisiunea "Noapte Albastra", de
la Radio Romania Actualitati - luni, orele 24.00-3.00. Realizatori: Pusa Roth
si Marian Megan. Redactor: Lucia Stana Sevianu.)