Hristos ca gentleman şi cavaler

Încrederea - prima calitate a boierului, cavalerului şi gentlemanului

Bănuiala - trăsătura fundamentală a şmecherului

O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d.

Din relatările Evangheliilor - fără excepţie - ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care - până la dirimanta probă contrarie - are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie - putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei.

Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: "Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui." Nici eu nu te osândesc...

E oricând gata să vină în ajutor, atâta aşteaptă. Îi e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gârbovă, îi milostiveşte fără ca ei să fi cerut ceva. Ştie să gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decât altora pe care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!)

E mereu - şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct - atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă sau o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind...). Iar ori de câte ori dă, dă, din belşug, mai mult decât s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: "Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură"?) Gospodăreasca, nu, cuvântul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vânzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea - boiereşte - peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta este un gest nobil, nobilul fiind oricând în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mundane ori îşi va pierde averea la cărţi - dar purtările lui, ca tot ce-i pământesc, nu-s decât stângace imitaţie a virtuţilor mărinimoase; dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?)

Încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului.

Pe toţi oamenii îi îmbie să se recunoască ceea ce sunt cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpânului. Din acest punct de vedere cartea cea mai apropiată de Evanghelii este Don Quijote, de vreme ce şi cavalerul din La Mancha le spune celor din cârciumă că sunt castelani fără s-o ştie şi le cere să se şi poarte ca nişte nobili ce sunt.

Prinţul Mâşkin, când fapta lui Ganea nu se deosebeşte de a unui mojic şi a unui cămătar, cum reacţionează? Îi e milă şi ruşine de cel care şi-a uitat (în mânie şi-n setea de bani) titlul de copil al lui Dumnezeu.

Situaţia de creştin e tot una cu statutul de aristocrat.

De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai "seniorale" însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa).

Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber.

Ce înseamnă credinţa? Încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.

Cuvintele lui Tolstoi în Anna Karenina (scena alegerii mareşalului nobilimii din gubernie): "D-aia suntem nobili, ca să avem încredere."

În L’Otage, Claudel afirmă un lucru deosebit de important, pe care toată experienţa vieţii şi spectacolul lumii de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial încoace ni-l confirmă, sfredelitor.

"Să vedem, îi zice Coufontaine lui Turelure, ce va să iasă când lumea afecţiunii şi a încrederii va fi înlocuită cu lumea concurenţei."

Se prea poate ca şi în lumea veche mângâietoarele cuvinte afecţiune şi încredere să fi sfârşit prin a se goli de conţinut, să fi ajuns formale ca atâtea altele. Dar de văzut am văzut noi ce înseamnă o lume întemeiată numai pe concurenţă, lumea căreia urmaşa ei dialectică i-a pus capac venind cu noile temeiuri: ura, invidiam bănuiala.

Marea taină a tuturor nenorocirilor: bănuiala. Otrava, neghina, pârjolul.

Nu degeaba e pentru Bergson timpul aducător de nebănuite surprize iar evoluţia e creatoare.

Dovadă: cine s-a gândit în primii ani ai veacului că acestea vor fi problemele noastre de căpetenie: frica, bănuiala generalizată, şmecheria atotputernică? Iată că totuşi sunt. Pentru noi, futilităţile - cum numeşte Camus problema pusă de Copernic şi Galileu, heliocentrismul ori geocentrismul - sunt gravele şi naivele preocupări de la începutul secolului XX: progresul, răspândirea democraţiei libere, ştiinţa binefăcătoare.

Avem, noi, ale griji.

Şi printre ele, chinuitoarea problemă prefăcută în boală endemică.

[...]

Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană - printr-un act creator secund - datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel).

Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeieşti, omul le rânduieşte în cuprinsul creaţiei; purtând aproapelui dragoste şi acordându-i încredere, face din el o persoană, altceva decât un individ.

Iată pentru ce bănuiala este atât de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în - în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi - în şmecher.

Corolar: când însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloşi, altul e procedeul (tot creştin): neîntârziată, neşovăitoarea luare de măsuri - stârpirea.

[...]

Hristos ca gentleman şi cavaler.

La diavolul contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică. Hristos, dintr-odată, şterge un întreg registru de păcate.

Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului.

Şi cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care-l ştie doar cine e şi de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest prietene mi se pare mai cutremurător decât chiar interzicerea folosirii sabiei şi decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numeşte înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezenţa primejdiei - virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe paşnice (nu scoateţi sabia) şi fapte milostive (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi şi face şi un sfânt. Dar prietene implică o măreţie şi o linişte care, numai venind din partea divinităţii, nu dau impresia de irealitate.

(Ce-i drept că un simplu om, ba şi foarte păcătos, regele Ludovic al XV-lea, se urcă pe o culme surprinzătoare când, atins de cuţitul lui Damiens, îl indică pe atentator cu vorbele: acesta este domnul care m-a lovit.)

Cf. povestea cu nobilul la care vine croitorul cu o creanţă. Nobilul refuză plata. Şi-apoi, în prezenţa croitorului cu înscrisul în mână, porunceşte feciorului să poarte două mii de galbeni unuia faţă de care în ajun pierduse pe cuvânt de onoare acea sumă la joc de cărţi. Croitorului, care-şi manifestă nedumerirea, îi explică: datoriile de onoare se achită deoarece nu există dovezi. Drept care, numaidecât, croitorul îşi aruncă înscrisul în focul din cămin.

Aici anecdota ia de obicei sfârşit, nobilul plătindu-l pe croitor.

Dar e un sfârşit imbecil şi duhnind a fals. De bună seamă că Nobilul avea să-l plătească! Asta-i de la sine înţeles. Şi o brută ar fi procedat la fel. Dar nobilul - dacă-i nobil - face altceva, şi asta-i versiunea autentică a poveştii, spune: luaţi loc, domnule, şi vă voi plăti de îndată suma ce vă datorez. Acest luaţi loc domnule e dovada boieriei, nu plata în sine. E o luare la cunoştinţă a posibilităţii omului de a se transfigura. Ne putem oricând transfigura şi deveni fulgerător de repede vrednici de a fi poftiţi să luăm loc pe scaun la nunta împărătească. (Altfel cum ar putea cina Domnul cu noi şi cum s-ar înţelege cuvintele: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu"?)

Numai că nu oricine este în stare să recunoască transfigurarea când o întâlneşte. Şmecherii pentru nimic în lume nu o concep; şi nici contabilii sau fariseii. În bio-noosfera lor, pe care o duc mereu cu ei, în câmpul lor magnetic nu pătrunde ce nu-i conform crezului lor. Piesa lui Franz Werfel, Pavel printre evrei; durerea cea mai cumplită a mărturisitorului au pricinuit-o rânjetul şi încăpăţânarea iscate pe faţa şi în minţile celor pe care-i conjura să creadă că acum e altul.

[Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, 1992, pp.101-126 passim]