Două evlavii ce nu se cuvine a fi părăsite: cinstirea Crucii şi a Maicii Domnului

 

Nu socotesc utile - şi nu intră în obiceiul meu să le practic - discuţiile contra­dictorii cu aceia cărora lumea le dă îndeobşte numele de „sectanţi", cu fraţii noştri de altă credinţă adică. Este fiecare liber a crede ce vrea, să meargă pe calea pe care-l poartă inima şi-l îndeamnă conştiinţa, urmând, fireşte, a purta răspunderea alegerii făcute, învăţătura lui Hristos pe aceste două entităţi chiar se întemeiază: pe libertatea deplină a insului, pe întreaga lui răspundere în ziua Judecăţii celei mari.

Sunt însă două evlavii de care, cu adâncă părere de rău, constat că stau departe fraţii noştri de altă credinţă, lipsindu-se astfel de două mari şi minunate consolări şi săvârşind totodată, sunt convins, două imense greşeli.

Despre cruce se afirmă, sub o formă ori alta, că a fost un simplu mijloc de tortură şi ucidere, pe care ce rost ar avea să-l proslăvim şi venerăm? (Trecând uşor peste preînchipuirile din Vechiul Testament, năhuştanul lui Moise, Iacov proptit în toiagul său şi binecuvântându-şi fiii, armata israeliteană, biruitoare numai atâta vreme cât Moise sta cu braţele întinse. La ce bun ne-am închina unei abjecte unelte de chinuire şi executare a criminalilor, folosită de romani şi de iudei? Ba ni se dă de înţeles că semnul crucii şi crucea însăşi sunt cu adevărat profanări ale cultului creştin. Crucea prin urmare e înlăturată din casele de rugăciune şi din viaţa spirituală a fraţilor noştri de altă credinţă.

Rău fac, greşit procedează, la bun şi puternic sprijin renunţă. Crucea, pentru Hristos, nu-i simplu şi degradant instrument de tortură şi moarte. E sfânta cruce stropită şi sfinţită de scumpul şi preacuratul sânge al Mântuitorului nostru. E altar pe locul sacru al suferinţei Nevinovatului, al Răscumpărării omenirii şi al ruperii zapisului ce apasă asupra noastră de la Adam încoace. Pe cruce s-a săvârşit Cel care, ascultând de porunca Tatălui şi pentru mântuirea noastră, S-a deşertat de a Sa dumnezeire şi a primit moartea, şi încă moartea pe cruce. Pe cruce s-a oficiat o slujbă, şi o jertfă şi un act de reaşezare a omenirii în situaţia ei de necorupţie originară.

Hristos, fratele, prietenul, însoţitorul nostru, dar şi Cel ce Şi-a aflat sfârşitul pe lemnul blestemat, sub privirile ironice şi biruitoare ale unor duşmani neînduplecaţi, setoşi de spectacolul zvârcolirilor bietului trup sortit morţii. Cel defăimat, învins, pradă a unui obiect neînsufleţit care-şi împlineşte - rece şi dur -groaznica-i menire. Si acesta e Hristos. Pe acesta să-l trecem cu vederea?

Chenoza crucii e dovada cea mai limpede şi mai puternică a totalităţii şi seriozităţii întrupării lui Dumnezeu. A fost ales un popor mic, sărac şi subjugat, a fost preferată familia modestă a unui teslar (nu a unui nobil, a unui bogătaş, a unui cărturar, a unui preot). Ba mai mult decât atât, spre a da întrupării caracterul ei ireversibil, totalitar, autentic, cinstit, neprecupeţit, s-a recurs la moartea pe cruce, chin cumplit, prelung, supliciu ruşinos şi socotit blestemat, infamie supremă: spre a preface întruparea divinităţii în acceptarea completă a condiţiei omeneşti. Parcă s-a prevăzut cartea lui Andre Malraux, Condiţia umană (acolo unde prizonierii sunt azvârliţi de vii în cazanele locomotivelor) şi tot şirul de chinuri atroce născocit pe durata eonilor de mintea inventivă a omului, nu mai puţin fertilă şi sadică decât a dracilor. Domnul a ţinut să cunoască în deplină realitate condiţia umană în forma ei cea mai necamuflată, maximală, exasperată. Adevărul adevărat, Capătul nopţii. Iar noi să dăm uitării şi să trecem neatenţi pe lângă acest fapt de iubire de neînchipuit şi de părtăşie fără seamăn a nesulemenitei noastre incertitudinii omeneşti! Câtă nedreptate, nesimţire, ingratitudine, împietrire, învârtoşare şi dispreţ ar fi din partea noastră! Cum de ne-am înfrăţi cu toţi acei care treceau clătinându-şi bărbile şi rânjind sarcastic pe dealul Căpăţânii?

Să tăgăduim, să uităm, să ne prefacem neştiutori.  Oare nu am deveni ucenicii bătrânilor şi cărturarilor care-şi râdeau de chinul unui semen (cum socotea el) al lor, amestecând făţarnica milă cu năvalnica bucurie şi rostind: „Să se dea acum jos de pe cruce ca să vedem şi să credem?". A nu pomeni crucea, a ne feri de amintirea celor petrecute pe Golgota e, parcă, tot una cu a minimaliza fapta lui lisus, a o relega printre alte jalnice amănunte istorice, a voi cu tot dinadinsul să uiţi un incident neplăcut. Au mai fost prooroci, învăţători, filosofi şi doctrinari de seamă care au predicat şi enunţat lucruri frumoase, înălţătoare, minunate. Dar care-i acela care şi-a pus la bătaie trupul şi s-a dat de bună voie unei morţi îndelungate şi cumplite? Nici unul nu s-a învoit să moară „ca un câine" aidoma eroului lui Kafka. Şi tocmai caracteristica aceasta a lui Hristos să fie refulată în adâncurile conştiinţei noastre susceptibilă şi stăpânită de grija îngropării accidentelor (sau, fie, erorilor) supărătoare pentru chietudinea noastră sufletească?

Să eliminăm esenţa, fapta capitală, neegalabila, inimaginabilă pentru psihia noastră mai presus de orice autocompătimitoare? Crucea, geometric şi simbolic vorbind, e semnul întretăierii celor două planuri, e unirea dintre spiritual şi material, e metafora dublei noastre naturi: duhovnicească şi pământeană. Ea ne rezumă, ne recapitulează, ne reprezintă grafic şi cardinal, ne expune în dubla -paradoxala, perpendiculara, fundamentala -noastră solemnă şi derizorie situaţie de făptură care deopotrivă ţine de lume şi de cer.

De ce, ne putem întreba, a fost aleasă crucea drept mijloc de tortură şi omorâre a Fiului lui Dumnezeu? Probabil pentru că presupune o lungă agonie (de natură a mulţumi ura, invidia şi ticăloşia osânditorilor -siliţi totuşi să iuţească spectacolul ca să nu-i apuce sâmbăta şi nu cumva să se răzgândească dregătorul, motiv pentru care a şi fost solicitat Simon din Cirene:  uşurează-se  patima amăgitorului numai să-L vedem mort!); apoi pentru că prezenta un mod de executare ruşinos, rezervat în genere sclavilor şi tâlharilor. Legea veche socotind spânzurarea pe lemn a fi gen de moarte blestemată, iar romanii o execuţie infamantă („Răstigneşte-L!"). îmi închipui însă că adevărata explicaţie adâncă, psihanalitică, ne-o dă verticalitatea ei: omul, fiinţa înduhovnicită, bipedul, singura creatură care păşeşte mereu vertical, e pedepsit prin această însuşire a sa chiar: e pedepsit fiind expus ocării, batjocurii, înjosirii; el, fiinţa cu simţul ruşinii, pudoarei şi demnităţii, e despuiat întreg (brâul din jurul coapselor Mântuitorului e o ficţiune picturală), e defăimat şi luat în râs tocmai prin ceea ce îl defineşte şi deosebeşte de celelalte animale şi îl separă, îl înnobilează. E ţintuit (el, fiinţă superioară, nobilă, activă, slobodă, el capabil de a privi firmamentul şi pe Ziditor faţă către faţă) pe un nenorocit şi împuţit de lemn şi lăsat să moară prin şi din însăşi verticalitatea sa: organele intră în ptoză, setea devine chin atotstăpânitor, e expus gol privirilor reci,  indiferente sau batjocoritoare ale semenilor (nimeni nu ne spun Evangheliile că a procedat ca bunii cetăţeni din Coventry când

a fost plimbată goală prin oraşul lor regina Godiva: şi-au întors feţele către zidurile caselor). Omul răstignit e distrus de ceea ce i-a fost podoaba şi unicitatea. Nu i se adaugă nimic crucii. Chinul e pur, provine din ce are omul mai propriu, mai vrednic de uimire şi tărie. Ce triumf pentru vrăjmaş, cu mâinile nepătate de sânge, absolvit de folosirea vreunui artefact! Pe cruce omul nu e propriu-zis chinuit: e numai scos din mişcare şi libertate. Caracteristicile acestea ale fiinţei - coordonatele sale psihofizice - sunt întoarse împotriva lui. Eşti vertical? Vertical vei muri, din pricina însăşi a verticalităţii tale. Eşti doar fixat, imobilizat, telquel. în deplina însingurare şi intensificare a însuşirilor tale primordiale. Batjocura stă nu atât în goliciune şi imobilitate, cât în parodierea celor două axe - orizontală şi verticală - care descriu starea de trăsătură de unire a coordonarelor universului, prefăcând-o în caricatură de figură centrală a durerii şi derâderii. (Biciuirea, cununa de spini, piroanele sunt de altfel superfetatorii şi de origine romană: fariseii şi cărturarii îşi pot spăla şi ei mâinile: nu-ţi facem nimic, te legăm de lemn şi te lăsăm să mori.)

Scoaterea lemnului crucii din locaşurile de cult creştin, evitarea facerii semnului sfintei cruci, tăcerea în jurul jertfei supreme sunt tot atâtea dovezi de nerecunoştinţa flagrantă, de ipocrizie istorică şi de complexă (psiho­patologică) voinţă de a uita finalitatea vieţii pământeşti a lui Hristos, Care neîncetat şi în cele mai diverse prilejuri S-a referit la moartea de care avea să aibă parte.

Un creştinism fără cruce este identic celui propus într-una din cele mai teribile povestiri ale Martorilor Patimilor de Giovanni Papini. (Marele rabin oferă Papei convertirea tuturor evreilor cerând în schimb ştergerea din Evanghelii a episodului Răstignirii.) Prin jertfa Sa pe cruce S-a dovedit Iisus Hristos Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului. Pentru aceasta I S-a dat puterea de a judeca lumea, fiindcă a cunoscut-o cum nu se poate mai temeinic, mai nemijlocit: prin suferinţă, prin suferinţa rezervată celor mai netrebnici dintre oameni. Socrate, omul, a murit înconjurat de discipoli fideli, tratat cu deferentă, sorbind din cupa cu otravă nedureroasă, filosofând, senin şi demn: ca un zeu. Hristos-Dumnezeu şi-a ales partea cu tâlharii şi netrebnicii (dte Geacbtcteri). A murit părăsit de ai săi, expus gol, plin de răni, de vânătăi şi de sânge, pe un dâmb spurcat, luat în derâdere, provocat, aparent de-a pururi biruit şi compromis, exemplificând - vertical şi exasperat - condiţia umană.

Care nu e numai a Sa. E a noastră a tuturor. Acoperind-o, ne minţim pe noi înşine, ne trădăm, ne lipsim de lucrul acela prin care s-a înfăptuit mântuirea noastră. Măreţia lui Hristos, spre deosebire de mult onorabilul sfârşit al lui Socrate, este de a fi consimţit să moară ca ultima dintre făpturile Sale, nemân­gâiat, cunoscător al deznădejdii (şi ce ar fi suferinţa omenească lipsită de simţământul deznădejdii altceva decât o pseudosuferinţă?), zdreanţă omenească prinsă în cuie spre dispreţul, ocara şi distracţia adversarilor Săi (sau a numeroşilor amatori de spectacole tari). Socrate moare ca un zeu, imperturbabil şi distins, Hristos, ca răufăcătorul cel mai vulgar. Aceasta e dovada divinităţii Sale, a integralităţii şi integrităţii întrupării Sale. Fără de cruce şi răstignire, Hristos ar fi fost un mare şi nobil propovăduitor. Numai prin ele Se mărturiseşte Fiu al lui Dumnezeu, Fiul al Omului şi Izbăvitor. A ne lepăda de cruce - chiar fără intenţii rele şi hulitoare - înseamnă a nu înţelege misiunea pământească a lui Hristos, voinţa Sa de a se identifica soartei omeneşti, de a o cunoaşte în forma sa cea mai neprefăcută. Ecce homo, vorba aceasta a lui Pilat, îl identifică pe Fiul lui Dumnezeu cu omul şi destăinuie omului cât de mare a fost dragostea Ziditorului

pentru făptura Sa. Pe cruce s-au unit dumnezeirea şi omenirea - indisolubil - şi s-a pecetluit îndumnezeirea făpturii. Aşezând crucea la loc de cinste în biserică şi în casă, purtând-o sub chip de cruciuliţă pe trupul sau veşmintele noastre, ne afirmăm de fapt con-dumnezeirea, aducem prinos de cunoaş­tere condiţiei omeneşti care nu-i decât vrerea de teandrie.

Cât despre Maica Domnului, a o da la o parte este curată aberaţie şi ciudăţenie cum mai greu de priceput nu poate fi!

Pe intercesoarea noastră, pe blândeţea însăşi, pe aceea pe care cu bună, modestă şi moderată dreptate catolicii o califică: o clemens o pia dulcis virgo Maria. Care cu puterea nevinovăţiei, supuşeniei, curajului şi blândeţii ei înfruntă legile cauzalităţii şi simpla dreptate absolută şi mecanică a universului acestuia împlătoşat în stricta-i dreptate! Pe ea, care-i poate tot una cu afirmaţia-dorinţă a lui Dostoievski ca doi plus doi să facă uneori şi cinci. Pe femeia cu broboada din piesa lui Diego Fabri (Procesul luiIisus) care nu şovăie să acopere cu marama ei de femeie simplă până şi capul ticălosului care, nesilit şi netorturat şi-a vândut prietenii şi camarazii de luptă. Pe aceea care neîncetat se roagă pentru nedreptate (cum crede Sfântul Isaac Sirul), pe apărătoarea cazurilor disperate, pe neîncetata rugătoare pentru toţi păcătoşii, vinovaţii, greşiţii, marginalii! Pentru desconsideraţi, ocărâţi, pentru cei de tot singuri, pentru cei care nu au cine să-i iubească, să-i miluiască, să le surâdă (oricât de fugar), să se roage pentru ei!

Cum de-am alunga de la noi (sau am trata-o cu politicoasă indiferenţă) pe aceea care mereu se află în preajma oropsiţilor, ca în cântecul lui Georges Brassens; lângă femeia nevinovată, crunt bătută de un soţ beţiv, lângă copilul alungat din casa părinţilor, lângă schilodul lovit şi ocărât pe stradă de o ceată de derbedei, lângă infirmul nevindecabil pe care nu are cine-l îngriji, lângă torturatul care tocmai nu mai rabdă şi e gata să cedeze...

Nu subtilităţile teologice interesează şi frământă pe oamenii de rând care cred în

Maica Domnului şi nădăjduiesc în ajutorul ei suprafiresc. Nu dacă a fost imaculată din clipa zămislirii ei (dogma imaculatei concepţiuni sau a neprihănitei zămisliri, 1854), ori numai din clipa când a răspuns îngerului vestitor fie şi S-a sălăşluit într-însa Necuprinsul. Nu dacă s-a înălţat cu trupul la cer prin propria ei putere (dogma Ascensio corporae Beatae Virginis Mariae ad caelum, 1950), ori a fost înălţată prin puterea Fiului ei. Aceste subtilităţi teologice trebuie lăsate în grija cărturarilor competenţi.

Pentru marea masă a oamenilor Maica Domnului e maica mereu gata să ierte, să se roage, să îndrăznească a cuprinde pe Domnul cu temeritatea ei de mamă şi să-L roage pentru sărmanii muritori. Căci - zice textul - mult poate rugăciunea mamei pentru îmblânzirea Stăpâ­nului. Maica Domnului e izvorul lacrimilor, e neobosita noastră apărătoare (avocată), neruşinata (fără de ruşine, de sfială) şi stăruitoarea noastră solitoare împotriva dreptăţii stricte. Reprezintă în cer dulceaţa feminină şi nemărginita dragoste maternă.

Păcat de cei care o nesocotesc. Li se aplică vorba răposatului cardinal Ottaviani despre atei: ,Ateii nu sunt păcătoşi, sunt nenorociţi!". Nu-mi este ruşine să mi-o închipui pe Maica Domnului zbătându-se, cerând, implorând, intervenind, stăruind. După cum nu-mi este ruşine a mi-o închipui copilăreşte - dar nu eretic - alergând la poarta raiului cu o chisea de argint în mână şi cu marama pe braţ ca să întâmpine pe mucenicii Fiului ei, să le ureze bun venit, să-i îmbie cu neînchipuit de bună dulceaţă şi să le şteargă sudoarea frunţii şi sângele cu marama ei cea sfântă.

Tare trebuie să se simtă siguri pe fariseica lor virtute şi tare trebuie să-şi facă râs de milă şi de îndurare, să se prezinte cu fruntea semeaţă la porţile raiului cei care din Maica Domnului fac o „simplă femeie credincioasă." Bravo lor. Noi, cei de jos, noi, păcătoşii, noi, nesigurii de soarta ce ne aşteaptă, noi, temătorii de Judecata de Apoi (şi de ispitele şi primejdiile ce ne înconjoară pe acest pământ bogat în capcane), cum de nu ne-am simţi fericiţi peste măsură că ne putem număra printre cei care cred în milostivirea pururea Fecioarei Măria, bucuria tuturor celor necăjiţi?

De aceea bună socotim rugăciunea creştinească dinainte de culcare, cea care uneşte cele două evlavii: „O, preacinstită şi de viaţă făcătoare cruce a Domnului! Ajută-mi cu Sfânta Doamnă Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi sfinţii în veci. Amin!".