Post si libertate

Ce poate fi mai absurd decît postul, într-o religie care se grozaveste sa-i redea omului libertatea? Cum poti sa te numesti liber, cînd trebuie sa te abtii de la lucrurile care îti plac, cînd trebuie sa faci ceea ce nu vrei! Postul este abtinerea nu doar de la mîncaruri, ci si de la toate placerile trupesti. Cum sa nu vezi în aceasta un atentat la cel mai nobil instinct din cîte le are omul – libertatea?
Daca postul este o obligatie, atunci Evanghelia este o capodopera a literaturii absurdului. Constientizînd aceasta, protestantii au hotarît sa renunte la post. Însa, oricît de multe citate nu s-ar aduce din Apostolul Pavel si chiar din cuvintele Mîntuitorului însusi, îndemnul la postire sta ca un ghimpe în ochiul celui care cunoaste cît de cît Scriptura. Toti dreptii de pîna la Hristos au postit. Postul era premergator întîlnirii cu Dumnezeu sau unei descoperiri. Moise s-a suit pe munte dupa patruzeci de zile de nemîncare si asa a vorbit cu Dumnezeu. Noul Testament nu este deloc altfel, el începe cu un postitor – Ioan Botezatorul. Mîntuitorul însusi a postit înainte de a iesi la predica. Nu putem, asadar, sa dam la o parte postul pornind de la cîteva versete biblice, atunci cînd chiar cei care le-au rostit au fost ei însisi niste mari postitori; mi se pare mai decent sa punem la îndoiala puterea noastra de întelegere a acelor versete.
Hristos a fost întrebat odata de ce ucenicii Lui nu postesc (Mt. 9, 14). De aici multi au înteles ca apostolii si Mîntuitorul însusi erau niste mîncaciosi (Mt. 11, 19). Însa întîmplarea în cauza ne descopera, de fapt, ca apostolii si Mîntuitorul umblau tot timpul flamînzi. Aceasta se vede foarte bine si din conflictul pe care l-au avut cu Iudeii din cauza ca ucenicii au mîncat spice sîmbata. Apostolii erau atît de ocupati cu predica, încît uitau sa manînce, iar faptul ca au rupt spice arata cît erau de flamînzi si ca obisnuiau sa manînce pe unde apucau. Mîntuitorul însa nu a mîncat cu ei, reprosul fiind îndreptat numai împotriva ucenicilor; El era pilda de postire. Ca ucenicii mîncau putin, reiese si din scena înmultirii pîinilor, de unde aflam ca aveau numai cinci pîini si doi pestisori. Desi erau departe de localitate, în imposibilitate de a-si procura hrana, ei sînt gata sa dea si acest putin multimilor (nestiind ca ele vor fi înmultite!), ceea ce ne descopera ca ei erau obisnuiti cu foamea mai mult decît oamenii de rînd. Asadar, Mîntuitorul si apostolii posteau, atîta doar ca ei nu numarau zilele ca fariseii. La întrebarea lor, Hristos, totusi, le zice ca, desi "fiii nuntii nu au motive sa posteasca atîta vreme cît Mirele este cu ei, vor veni zile cînd Mirele se va lua de la ei, în zilele acelea vor posti" (Lc. 5, 34-35). Zilele "acelea", în care Mirele S-a luat, sînt miercuri, ziua vinderii si vineri, ziua rastignirii. La anul 50, apostolii convoaca un sinod la Ierusalim, unde stabilesc postul în aceste zile pentru credinciosi.
Asa ca, protestantii au înteles bine ca postul nu este o obligatie. Postul de sila nu are motivatie, ca orice lucru gratuit si lipsit de sens. Acesta, însa, nu este motiv de a blama postul. Postul trebuie înteles în toata nobletea lui, pentru ca el este manifestarea suprema a libertatii umane. Anume asa întelegeau postul primii crestini, sens care s-a pierdut în zilele noastre. "A mînca – scrie Sf. Efrem Sirul în veacul IV -, tine de legile firii, dar a posti tine de libertate". Cine se poate lauda ca manînca doar pentru ca "asa vrea el"? Nu, tu manînci pentru ca nu poti sa nu manînci, vointa ta reiese din instinctul firesc, nu din libertate. Sigur ca nu este nici un rau în aceasta, nici un pacat, dar nu este nici virtute. Virtutea este rod numai al libertatii. "Orice lucrare care nu se face dintr-o desavîrsita libertate – spunea parintele Sofronie Saharov (+ 1993) -, nu poate avea valoare vesnica". Postirea este alegerea libera de catre om a unei vieti mai nobile, care are în ea ceva din realitatile vietii vesnice, unde nu mai exista fecale.