Conferinţa de la Sibiu

28 martie, 2002

PARTEA I
(monolog)

Într-o lume de „păcătoşi”[1][1]

Mă bucur că am pornit să ajung la o “conferinţă”, dar am ajuns la o întâlnire şi că mulţi nu ştiu de această întâlnire de acum[2][2]. De fapt, ea a început în bibliotecă, sau ce era acolo – şi sper că ceea ce am avut de spus n-a fost epuizat acolo, în bibliotecă, şi că dialogul nostru va continua în acelaşi fel, adică voi fi ajutat [de către voi].

Într-adevăr, mergând, mă gândeam dacă am ceva de spus. Ştiţi de ce? Pentru că eu nu mi-am propus niciodată să fiu predicator, adică sa vorbesc [în faţa] oamenilor. Mie îmi place mai mult să stau deoparte şi să scriu. Şi, într-adevăr, îmi dădeam seama că, pentru o „conferinţă”, n-am nimic de spus.

Dar dacă tot s-a transformat într-o întâlnire, poate ne vom spune unii altora aceleaşi lucruri „vechi şi noi”, pe care simţim nevoia să le repetăm, să le înnoim în noi, aşa cum ne rugăm la Liturghie: “Cel ce în ceasul al treilea pre Duhul Tău Cel Sfânt L-ai trimis Apostolilor Tăi, pre Acela, Bunule, înnoieste-L întru noi, cei ce ne rugăm Ţie.”[3][3]

Asta cred eu că e ceea ce ar trebui să încercăm să facem noi. Asta e toată strădania noastră creştinească: ca, împreună, să cerem de la Dumnezeu să reînnoiască în noi Duhul Sfânt.

Tema pe care domnul Sebastian[4][4] a propus-o e foarte generală: să vorbesc despre sexualitate. Eu mă gândesc că a desparţi sexualitatea de celelalte patimi este cumva greu, pentru că, aşa am înţeles eu, prin desfrânare, prin curvie, în limbajul Scripturii, Dumnezeu înţelege, de multe ori, suma tuturor păcatelor. Aşa ne spune Hristos, când îi numeşte pe iudei, şi prin iudei pe noi pe toţi, “neam viclean şi desfrânat”[5][5]. De aceea m-am gândit să discutăm despre păcat, în general, despre raportarea noastră la el. Nu raportarea la păcate [ca fapte], aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, ci la păcat ca şi categorie. Şi nu atât raportarea la păcatele din noi înşine - şi despre asta parcă ştim cum stau lucrurile, deşi, totuşi, ne frământă parcă mai mult păcatele celorlalţi -, ci problema pe care am aflat-o din scrisori (îmi vin tot mai multe): ce facem cu cutare, dacă tânărul face aşa, ce-i spunem, ce facem?

Deci, problema noastră este raportarea la păcatele celorlalţi, cu toate că ele n-ar trebui să ne preocupe. Dar, cred eu că atunci când această preocupare nu e o pornire a răutăţii noastre, ci o pornire a dragostei, mai mult sau mai puţin desăvârşite, care vrea să tămăduiască sau, spun eu, să spele cumva vasul, care este aproapele nostru, pentru a putea turna în el licoarea cea bună a lui Dumnezeu - căci, de prea multe ori, aproapele este cana cu care noi putem sorbi bucuria, fericirea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a ne trăi chemarea noastră esenţială, aceea de a ne dărui şi de a comunica, de a ne împlini [ca oameni], în ultimă instanţă -, cred că, atunci, această pornire e bună. Ea se face dintr-o nevoie firească de comunicare, de clarificare, de limpezire a relaţiei noastre cu celălalt. Mă aplec asupra păcatelor străine, deoarece ele sunt parte a celui de lângă mine, deoarece vreau, pur şi simplu, să-l înţeleg, să-l cunosc, să mi-l apropii. Şi cred că atunci se întrerupe comunicarea noastră cu lumea, când noi stabilim, cumva prea tranşant, graniţa dintre noi şi celălalt, graniţa dintre credincios şi necredincios, graniţa dintre păcătos şi nepăcătos.

Avem acest conflict în noi, conflict în afara noastră, mai bine zis. Acel „război cu toată lumea” despre care vorbea Eugen Ionescu, (are el o carte, “Război cu toata lumea”). Ne războim cu toată lumea, deşi o facem în numele dragostei... Doar „în numele” ei, pentru că, până la urmă, nu prea ne reuşeşte să o realizăm [şi cu fapta].

Tocmai de asta, vă spun că mă gândesc de multe ori la necredincioşi, la „păcătoşi”. Şi chiar acum am răsfoit cartea părintelui Sofronie “Rugăciunea ca experienţă a vieţii veşnice” şi am găsit acolo durerea, frământarea lui pentru oamenii necredincioşi, pentru oamenii care încă nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. El se tânguia pentru ei, el nu renunţa la ei, se ruga pentru ei. Aceştia nu-l împiedicau pe el să se unească cu Hristos şi să trăiască experienţa vieţii veşnice, dimpotrivă, zic eu, îl ajutau.

Sunt păcate de moarte, pentru care Evanghelistul[6][6] ne spune să nu ne rugăm şi totodată îl vedem pe Apostolul Ştefan murind de mâinile unor oameni care, chiar în acele clipe, săvârşeau un păcat de moarte, uciderea, şi spunea: “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta![7][7]” Adică se ruga pentru cei cu păcate de moarte.

Undeva, într-unul din Patericuri - nu unul din acelea clasice, ci pateric numesc orice mărturie a lucrării Duhului Sfânt prin oameni, pentru că ei ne nasc în Duhul, de aceea îi şi numim „părinţi”, poate să fie oricine, nu numaidecât preot sau călugăr -, spunea că cineva se ruga pentru un sinucigaş. La care apare Dumnezeu şi zice: “Ce te rogi, ştii bine că nu mai este întoarcere!”. Şi el spune: “Ştiu... şi totuşi...”. Dumnezeu i-ar fi zis: “Acum ai ajuns în dragoste la fel ca Mine.”

Nu ştiu din ce pronie de-a lui Dumnezeu, dar eu am avut experienţa apartenenţei la un grup care pictau, care scriau, tagma artiştilor. Am avut experienţa vieţii în afara Bisericii. Şi îmi dau seama că lumea e constituită din tagme, din caste, care are fiecare preocupările ei, ochii cu care vede lucrurile şi cu care percepe vorbirea despre aceste lucruri.

La un moment dat, pentru că eram un copil care ştia că Dumnezeu nu există[8][8], mă tulbura foarte mult tot ce vedeam în jur, pentru că nu eram sigur dacă eu exist într-adevăr sau cel puţin dacă ceea ce văd eu, văd şi alţii. Şi asta am experimentat-o şi mai crud şi dureros, am realizat-o la o oră de pictura[9][9]. Eram în clasa a VI-a sau a VII-a, pictam o natură moartă şi toţi aveam lucrări diferite. Şi, aveam un profesor foarte bun, foarte iubitor de copii şi de artă, şi ne spune: „Este foarte bine că voi vedeţi fiecare diferit şi, deşi priviţi acelaşi lucru, unul îl vede într-un fel, altul altfel, dar, de fapt, el este acelaşi, deşi se vede diferit”. Şi atunci mi-a venit aşa un gând: nu cumva văd eu mărul roşu, iar celălalt îl vede albastru? Pentru că ochiul meu e defect şi îl văd roşu, dar, de fapt, e albastru? Şi toate s-au încurcat de atunci în capul meu.

Şi, iată, aceste tagme există, şi fiecare vede lumea în felul ei. Sociologia se ocupă de ele, eu nu-s prea instruit în lucrurile acestea, dar am prieteni profesori de toate felurile şi, stând cu ei, îmi povesteau de tot felul [şi aşa mă iniţiau]. Aveam un bun prieten, profesor la Iaşi [la Univ. Al. Ioan Cuza] de sociologie şi mi-a spus câte ceva de lucrurile acestea. Dar nu avem nevoie de nu ştiu care teorii [pentru a verifica ceea ce vreau să zic], noi avem experienţa vieţii şi destulă ne este ea nouă.

Şi Biserica este un grup, dar un grup care are întotdeauna posibilitatea [re]vărsării în afară, care are întotdeauna limita cumva deschisă, are uşa deschisă. Şi nu orice tagmă este aşa, tagmele, ştim bine, sunt închise. Şi atunci când ne adresăm lor, indiferent cui, noi nu putem crea discursuri universal valabile, care numaidecât să convertească pe toată lumea, şi să ne revoltăm atunci când acest lucru nu se întâmplă [nu ne reuşeşte]. Nouă ne este uşor a spune: „Ce mai vorbeşti atâta! Oare nu s-au vorbit atâtea!, zadarnic este!, toate sunt spuse! Avem Scriptura publicată, avem cuvintele Sfinţilor Părinţi...” Dar îi dai Ioan Gura de Aur... citeşte şi... nici o reacţie!

De exemplu, tatăl meu a făcut filozofia la Leningrad, are felul lui de a vedea şi de a înţelege. Îi dau odată să citească Sf. Grigorie Teologul, ca să-l impresioneze, că Sf. Grigore merge pe logica aristotelică [pe care o respectă tatăl meu]. Ce credeţi că-mi spune, după ce a citit [cele 5 cuvinte teologice]? “Întunecime de minte! Ce prostie e asta!?” Şi am stat şi m-am gândit: oare Grigore Teologul nu ştie să scrie? Ba! Înseamnă că, pur şi simplu, tatălui meu trebuie sa-i vorbească altcineva. Grigore Teologul nu l-a impresionat, nu pentru că e imposibil să mai vorbească cineva tatălui meu, ci acestui om, şi oricăruia care are formaţia lui, de multe ori, un sfânt nu-i poate vorbi, pentru că el are o altă înţelegere, poate că un defect de înţelegere, nu ştiu.

Şi acum vreau să discutăm despre defectul minţii noastre care e propriu fiecărei epoci.

Am citit o carte despre nebunie[10][10], pe când eram încă în liceu, a unui francez care se întreba, fără răspuns, unde e graniţa nebuniei? Erau unele epoci în care nebunul era văzut ca un trimis al lui Dumnezeu[11][11] sau altele în care îi omorau sau îi închideau într-o insulă. Şi atunci noi trebuie să vedem cu ce respiră epoca , dar nu în felul acesta: „Acum sunt alte timpuri, Biserica trebuie să fie mereu în mijlocul oamenilor, să-i înţelegem...”. Aşa nu facem decât să constatăm nişte realităţi. Dar rădăcinile unde sunt? Şi eu mi-am dat seama, cu stupoare, că rădăcinile epocii în care trăim sunt unele artistice [nu religioase, nu filozofice, nu economice, nu politice]. O estetică a păcatului care porneşte acolo unde a pornit estetica urâtului, teoretizată în secolul trecut. Cei care o practică sunt poeţii simbolişti, primii care o practică conştient [programatic]. Iar noi, oamenii de la începutul acestui mileniu, trăim în plan social, ca pe o realitate deja banală, o fantezie estetică a unor nebuni din Franţa secolului XIX – estetica urâtului.

Urâtul exista şi până atunci, fără îndoială, de la începuturile lumii. Păcatul exista şi el: exista homosexualitatea şi celelalte. Dar felul în care epoca modernă vede păcatul şi urâtul e cu totul altul. Grecul săvârşea păcatul, homosexualitatea, de exemplu, pentru plăcere. Pentru modern, păcatul este o atitudine existenţială. Înţelegeţi diferenţa? Nu este numai o plăcere. Iar noi venim şi-i spunem: “Lucrul acesta este foarte rău, o să-ţi producă durere!” Şi el răspunde: „Foarte bine, concepţia mea despre viaţă e durerea!” Eu îi spun: “Lucrul acesta e ruşinos şi urât!” „Foarte bine, eu idealizez urâtul, şi trăiesc pentru urât, şi admir formele urâte!”

Luaţi pictura, o să găsiţi acolo, spre exemplu, femeia: într-un fel este ea în epoca antică, într-un fel în epoca barocă. Epoca modernă - femeia desfigurată, femeia ştirbă, bătrână. Picturile abominabile: “Bordelul lui Picasso” şi altele. Ceva s-a întâmplat, noi ne-am defectat, e altă viziune. În secolul trecut apăruseră nişte nebuni, undeva în Franţa. Apăruse un oarecare Baudelaire care şi-a vopsit părul verde şi avea o amantă negresă cu care scandaliza toată lumea bună [este ceea ce el numea „plăcerea aristocratică de a displăcea”]. Scoate şi o carte - “Florile răului”. Normal, cânnd lumea vede ce scrie acolo, îi topeşte tirajul. Era unul Arthur Rimbaud, iubitul lui Verlaine [care l-a şi împuşcat în picior, într-un acces de gelozie, rană de pe urma căreia, cred unii biografi, i s-ar fi tras sfârşitul lui atât de timpuriu], a sris nişte poezioare [şi câteva proze poetice], iar pe la 18 ani dispare. Câţiva oameni, câteva zeci de oameni! Cine ar fi crezut că, peste numai câteva zeci de ani, revolta lor de oameni ciudaţi şi neînţeleşi, care, orice s-ar spune, sufereau mult, va deveni, va crea o epocă, va deveni o unitate de măsura [un etalon], un fel de a ne raporta la lume.

Poate în partea asta a lumii în vremea Imperiului lucrurile au stat altfel, dar în Uniunea Sovietică absurdul era dezaprobat, socotit un produs al „capitalismului putred”. Şi acuş o să vedem de ce. Raportate la nebuniile occidentului, la literatura absurdului, unde absurdul apare nu ca tânguire - că şi grecii realizau absurdul vieţii şi-l deplângeau cam în felul următor: “Oare chiar nimic mai bun nu este? Nu se poate ca lucrurile astea toate să fie zadarnice, soarele, stelele, toată frumuseţea” – absurdul omului modern e caraghios, caricatural, zeflemitor, autosuficient. Omul modern e absurd şi lui îi este suficient faptul că lumea e absurdă, nu vrea să o schimbe. Ba, el încearcă să se convingă, şi reuşeşte, să iubească lumea asta absurdă. O astfel de vedere a lumii şi a societăţii nu putea fi tolerată în sistemul sovietic, într-o societatea legănată pe lozincile progresului utopic. România, ciudat, a dat oameni care au creat epocă în acest sens: Eugen Ionescu, Tristan Tzara, plecaţi amândoi în Franţa şi asimilaţi, „împroprietăriţi” de literatura franceză. Deci, pe aici mai circulau cărţile absurzilor. Dar eu vă spun cum era în Rusia. Imperiul sovietic interzicea cărţile astea sau, ca să ne exprimăm mai adecvat, „nu le rocomanda”. Erau toate traduse, în tiraje considerabile, puteai să le citeşti, dar nu era nici un fel de publicitate la ele. Sovieticii şi-au dat seama că cu astfel de cărţi nu poţi supraveghea ordinea într-un stat. Îşi dădeau seama că dacă aveau nişte cetăţeni care citeau Nietzsche şi Eugen Ionescu, îi scapă din mâna. De ce? Pentru că aceste cărţi distrug scara valorilor. Iar cu un om care nu are o scară a valorilor, care nu mai are „nimic sfânt”, ca să o zicem mai simplu, nu poţi sta de vorbă, nu-l poţi sensibiliza cu o idee sau alta, fie ea politică sau religioasă. Acesta este omul descurajat şi dezgustat, „îngreţoşat”, ca să folosim termenul unul mare cântăreţ al absurdului[12][12], omul timpului în care trăim.

Astăzi s-a rupt cortina şi multe s-au schimbat, nu în bine. Eu eram în partea asta [în România], în ‘91-’92. Era postmodernismul în vogă, scriam nişte poezioare pe care nimeni nu le înţelegea dincolo. Trec câţiva ani şi aud cântece de discotecă ruseşti în care textul e pur şi simplu nebunesc, de genul: “Eu sunt ucisă, dar merg să mă tund!” A prins la ruşi! Ruşii niciodată nu au avut gust pentru aşa ceva, ruşilor până astăzi le plac poeziile cu mesteceni, oameni care niciodată n-o sa-l înţeleagă pe Trakl sau Benn[13][13] cu morţii şi cadavrele lui. Tinerii ascultă. Au apărut nişte lucruri grozave, s-a creat o sensibilitate stranie, au apărut televizoarele şi radioul prin care arta nebunilor de altă dată s-a impus majorităţii. Într-adevăr, aceştia erau nişte marginalizaţi, nişte neînţeleşi, aveau chiar şi “clubul neînţeleşilor”. Li se mai spunea şi “poeţi damnaţi”, în speţă simboliştilor, pentru că societatea nu putea să accepte aşa ceva, căci este imposibil să accepţi. Versurile acestor poeţi damnaţi, sau cel puţin imitaţii ale lor, dar de o calitate literară mult mai îndoielnică, au ajuns astăzi să fie cântate de toată lumea. S-a schimbat sensibilitatea. Lumea e alta. De asta noi citim cărţulii de predici, mergem să vorbim cu ei şi ne dăm seama că toate cuvintele noastre cad în gol. Şi ne apare întrebarea: “Dom’le, ăsta e prost!? I-am zis şi de la părintele Cleopa, şi de la cutare, dar nu vrea să asculte”! Ce s-a întâmplat? Pentru el răul este bine, dar nu în sensul în care „blestemat e cel care numeşte răul, bine şi dulcele, amar”[14][14], adică cu vicleşug, ci în sensul că el se angajează cu toata fiinţa sa în acest rău nou, crezând că participă la schimbarea acestei lumi.

Noi trăim o lume a distrugerii, a fragmentarismului în fiinţa noastră umană. Aceşti câţiva nebunatici de altă dată şi-au impus obsesiile lor tuturor. Picasso spunea că arta lui, cubuleţele ce le vedem, de fapt, sunt cioburile unui întreg ce a existat cândva. Pentru el, arta e „distrugerea formei”. Nietzsche punea problema asta, cumva existenţial, el mai degrabă propune nişte probleme existenţiale, decât filozofice. El spune: “Pentru a crea ceva nou, trebuie să distrugem ce este vechi”. Distrugerea s-a făcut, adică atunci când a venit, omul a distrus realitatea care lui nu-i plăcea. Şi cred că pictura lui Picasso e foarte expresivă şi reprezentativă pentru lumea modernă: pentru că cioburile acelea rămân împrăştiate, ele nu creează o nouă formă, mai bună, pentru că omul nu şi-o poate defini, închipui, el doar tânjeşte după ea şi stă cu cioburile astea stricate în faţa lui... Ceea ce a fost cândva el a dărâmat, dar nimic nou nu a făcut.

Nici nouă nu ne place realitatea. Atunci când începem a vorbi cu un om, acest ciudat, „păcătos”, care „nu ne înţelege”, să căutăm punctele noastre comune. Nu există nici un om pe lumea asta cu care să nu ai măcar un punct comun. Şi eu cred că punctul nostru comun e nemulţumirea faţă de tot ceea ce ne înconjoară pe noi - nu în sensul că nu suntem de acord că copacii cresc în sus şi soarele e prea departe -, dar cum ne raportăm la noi înşine, ce loc ne atribuim nouă în această societate, în această lume, care este rostul nostru? De exemplu, nouă nu ne place lâncezeala, dar, în loc să facem ceva, noi stăm şi „discutăm”: „Starea e foarte proastă în Biserica noastră! Să iei şi să dai jos toţi ierarhii corupţi şi să pui nişte oameni de treabă!”. Toţi vorbesc, nimeni nu face nimic.

Deci, în fond, avem aceleaşi frământări ca şi adolescentul ăsta care ascultă rock. Şi-l întrebi: “De ce faci asta?” “M-am săturat! Viaţa asta n-are nici un rost. Aş schimba totul”. El vrea să schimbe ceva! Astea sunt armele lui şi noi trebuie să ne apropiem de el aici. „Vrei să schimbi? Şi eu vreau să schimb!” Adică: „Încotro mergi?, hai că şi eu merg tot încolo, şi să discutăm, avem împreună acelaşi drum şi eu sunt rătăcitor ca şi tine, şi eu sunt grozav de nemulţumit de ceea ce văd în jur”.

Să-l surprindem pe tânăr în perioada lui de revoltă, când el încă se mai războieşte cu lumea, când încă mai încearcă să o schimbe, înainte ca prea multele dezamăgiri să-i reteze avântul şi să-l transforme în „omul absurd” care nu-şi mai vede rostul în această lume şi nu mai vrea nimic de la viaţă.

Ştiţi de ce îi îngreţoşează pe tineri să vadă popi şi credincioşi? Oamenii, adolescenţii ăştia, au impresia că popii sunt mulţumiţi de viaţa asta, că sunt de acord cu mizeria şi nedreptate în care trăim şi încearcă să-i fraierească cu dulcegării de felul: “Fraţilor, viaţa e frumoasă şi nu mai spuneţi voi că e rău! E păcat să spuneţi aşa, de fapt, e foarte bine!” Aşa le-au povestit, începând de la franţujii aceea care s-au revoltat – vedeţi că până şi săptămâna au făcut-o de 10 zile, decada, că, adică, de ce creştinii ăştia au adus săptămâna cu 7 zile?! Nu înţelegeau de ce fac asta, o făceau numai din ura lor grozavă faţă de creştinism. Aveau impresia că numai ei văd că lumea e rea şi ăştia, creştinii, vin cu teorii de-astea, cu fluturaşi. Poate că acei care se numeau pe sine creştini în Franţa de atunci nici nu erau altfel, ca şi mulţi dintre creştinii de azi. Şi, totuşi, merită să încercăm să mai vorbim o dată despre asta, să spunem lumii adevărul despre creştinism, acestei lumi smintite, pe drept, de faptele multora dintre cei care, după cuvintele Sfântului Grigore Teologul, dau ghes în altare fără să aibă chemarea de sus.

Aşadar, nemulţumirea lumii e firească. Şi atunci noi nu trebuie să amputăm revolta din inima tânărului, şi nu numai a tânărului, pentru că inima noastră tânără e întotdeauna. Au îmbătrânit tocmai cei cărora le-a fost amputată revolta, sau de [către] oameni, sau de ei înşişi. Şi-au amputat-o din cauza neputinţei care s-a înmulţit în ei, tot ciocnindu-se de stâncile acestea mari, care sunt şi moartea şi nedreptatea din societate, lipsa dragostei. Şi-au spus: „N-are nici un rost”. Şi atunci când un om spune “nici un rost”, a îmbătrânit.

Noi nu trebuie să propunem o alternativă în sensul: “Ştii, ceea ce faci tu nu e nimic, lasă astea şi vino să-ţi arat eu cum stau lucrurile şi ce e cu zburdălnicia asta a ta”. Adică, arată-i tânărului că-şi poate manifesta, realiza pornirile lui fireşti, care, până la urmă, sunt sădite în noi de Dumnezeu şi Dumnezeu le laudă: “Dacă vei fi căldicel, te scuip”.

Creştinismul e o religie în excelenţă pentru tineri, cu toate că lumea o percepe ca pe nişte moşi bătrâni şi babe care, mă rog, au şi ei rolul lor, dar poate că nu sunt prea atractivi pentru o anumită categorie de tineri. Este o religie a tinerilor şi de asta noi ne mirăm fără temei: “Vai ce mulţi tineri sunt în Biserica!” De ce a tinerilor? Pentru că e o religie a jertfei, a jertfelniciei. Când îşi pierde omul capul? La tinereţe. El s-a îndrăgostit, nu poate să nu se jertfească pentru ceea ce iubeşte. El caută fie fiinţa, fie ideea pentru care să se jertfească, dar, până la urmă, ideea nu-l satisface. Noi avem geniile mari care au creat o artă pe care lumea o numeşte mare, dar nu le-a fost suficient. Fiecare a avut o iubire pentru care şi-a pierdut capul. Van Gogh şi-a tăiat urechea şi a trimis-o iubitei ca să o impresioneze. Până la urmă, noi avem nevoie de o fiinţă ca să ne jertfim pentru ea, nu o idee, o fiinţă vie.

Şi de aici putem porni, abia de aici încolo omul căruia îi vorbim ne va înţelege. Creştinismul, atunci când vorbim despre el, trebuie să vorbim în primul rând despre Fiinţa creştină, să-i vorbim despre Hristos. Apostolii vorbeau despre Hristos, dar noi vorbim despre reguli morale, reguli pe care ei le ştiu şi aşa foarte bine. Cine nu ştie că a pune unei bătrânele piedică pe gheaţă nu-i frumos? Noi mergem la oamenii ăştia, care sunt sătui de toată viaţa asta, neinteresantă pentru ei, plictisiţi, şi le spunem lucruri pe care ei deja le cunosc. E o foarte mare greşeală!

Uitaţi-vă cu câtă înverşunare unii creştini spun: “Moderniştii ăştia, nişte demonizaţi!” Dar uităm că Testamentul nostru se cheamă „nou” şi că Hristos aduce un om nou. Îl numim Adam nou pe Hristos. Suntem într-adevăr noi şi pururea înnoindu-ne. Şi doar aşa înnoindu-ne, prin Duhul Sfânt! - că ajungem iarăşi la înnoirea Duhului Sfânt în noi pe care o cerem de la Dumnezeu, cu care am început această discuţie a noastră. Şi tot noi să-i agresăm pe cei însetaţi de înnoire?!

Problema e că ei n-au înţeles până la capăt cum stau lucrurile şi ar fi ridicol din partea noastră să le-o pretindem. Citeam cândva la scoală sau nu! am văzut un oarecare filmuleţ, un copil care a ajuns mare compozitor - nu mai ştiu care anume, un neamţ -, mergea, trecea pe lângă un ggard de fier şirâindu-şi mâna pe gratiile lui. Şi văzând că fiecare gratie sună diferit, a început să lovească gratiile ca pe nişte corzi, formând un cântecel elementar. Era chiar gardul unei şcoli superioare de muzică. Şi l-a văzut unul din profesori, şi-i spune: “Ia vino încoace”. Şi-l ia, şi-l face student al acelei şcoli, si el devine un mare compozitor.

Aşa şi noi, vedem oamenii ăştia, care cu mijloacele lor umile formează un cântecel, unul vag, nu este un cor îngeresc, dar noi trebuie să ştim să apreciem omul în funcţie de împrejurări: „Ăsta a cântat la gard, dar dacă i-as da o ghitară, oare cum ar cânta?”

Era un sfânt care avea o ocupaţie simpatică[15][15]. Îl tot întreba pe Dumnezeu: “Doamne, dar acum la ce măsură am ajuns eu, cu cine mă aseamăn?”. Era precum copiii, şi-şi permitea lucrul ăsta, şi Dumnezeu îi spunea de fiecare dată. Odată, la întrebarea Sfântului, Dumnezeu îi răspunde: “Acum eşti ca cimpoierul din satul cutare”. Atunci Sfântul merge în satul cutare şi-l găseşte pe cimpoier, şi-i zice:

- Ia, zi-mi tu ce faci?

- Ce să fac, uite am cimpoiul ăsta şi mă duc la nunţi şi cânt şi mă hrănesc din cimpoi.

- Tu trebuie să mai faci ceva, n-ai mai făcut şi altceva în viaţa asta?

- Nu ştiu să fi făcut ceva vreodată.

Zice: hai, hai, poate ţi-aduci aminte, Dumnezeu m-o trimis pe mine ca să-mi descoperi faptele tale bune.

- Eu atâta ştiu, am fost tâlhar mare, cu multe răutăţi, dar odată, când am prins noi o fată şi prietenii meu vroiau să o violeze, eu am luat-o şi am fugit cu ea şi am dus-o în oraş şi i-am dat drumul. Şi a mai fost odată, că am văzut o femeie plângând, a cărei bărbat avea multe datorii şi trebuia s-o vândă şi pe ea şi pe copii, că avea să dea 300 de galbeni. Şi am văzut-o aşa tânguindu-se şi i-am dat aceşti bani, că tocmai îi furasem de la cineva. Altă faptă n-am făcut.

Şi atunci, bătrânul îi spune:

- Măi, tu stai aici cu cimpoiul tău şi eu sunt unul dintre oamenii mari înaintea lui Dumnezeu şi în pustia asta toţi mă numesc Avva[16][16], dar Dumnezeu mi-a descoperit că tu eşti de o măsură cu mine. Şi s-a dus cimpoierul în pustie cu Sfântul şi a devenit şi el Avva.

Vreau să spun că, atunci când vedem un om, fie ascultând o muzică ciudată, fie vorbind nişte ciudăţenii (poate chiar hule), fie purtând nişte haine ciudate, noi nu trebuie să îl condamnăm. Poate că şi el cântă din cimpoi cântece de distracţie, beţie, dar noi trebuie să vedem trăirea lui interioară, trecutul lui, motivele lui. Către ce tinde, ce caută, ce vrea? Pentru că niciodată un om care nu caută nimic nu se deosebeşte. Dacă un tânăr ascultă rock, să zicem, poartă lanţuri, nu e ca ceilalţi, înseamnă că el vrea să spună ceva. Şi singurul criteriu al calităţii trăirii lui, pentru început, cred că este sinceritatea.

Să ştiţi că nu toţi ascultă rock, nu toţi poartă haine ciudate şi se vopsesc verde, nu toţi sunt beţivani, ăştia sunt oameni nemulţumiţi de ceva, şi pe ei e mai uşor să-i împingi spre ceva mai bun, folosindu-te chiar de energia revoltei lor. Evanghelia ne-o arată foarte bine, e plină de desfrânaţi şi de ciudaţi, oameni nemulţumiţi, răniţi, “sărmani”, cum îi numeşte Dostoievsky, citându-l pe David. Şi, acest om „sărman” este aproapele nostru, despre care ne vorbeşte Hristos în pilda samarineanului milostiv. Noi de multe ori luăm pildele aşa cum scrie, la literă, şi aşteptăm ocazia să întâlnim vreun bubos ca să-l ajutăm. De, l-am fi ajutat noi, dar nu prea îl întâlnim. Că aşa scrie în Biblie, că dacă întâlneşti un bubos, îl ajuţi, că e aproapele tău, şi te mântuieşti. Dar cum buboşi nu prea găseşti... Şi-atunci cred eu că bubosul din Evanghelie e şi adolescentul ăsta care în troleu te fluieră şi-ţi strigă: “Aliluia, aliluia, aliluia!” în batjocură. Atunci îl întrebi - pentru că ăsta a fost suspinul lui de om căzut, poate a fost şi mirosul bubelor lui - şi noi ne oprim, pur si simplu, noi intrăm în vorbă cu el, dar nu intrăm cu scopul de a-l converti, ci cu scopul de a-l cunoaşte. Nu de a ne face pe noi cunoscuţi, ci de a-l înţelege, de a-l cunoaşte pe el. Şi nu este o punte mai bună, mai sigură, nu e garanţie mai mare că vom fi primiţi şi înţeleşi, decât dacă arătăm că suntem curioşi de un om de care nimeni, poate niciodată nu a fost curios în acest fel. Pe care nimeni, niciodată nu l-a întrebat nişte cuvinte cu totul simple, pe un ton care într-adevăr să-l mişte. În felul acesta noi îl ridicăm pe spatele nostru. Şi faptul că îl ducem până în „satul din apropiere”[17][17] şi-l lăsăm acolo ne spune tocmai asta: că nu e numaidecât să-l aduci până la altar, să te convingi că el e acolo, ci tu, de-acuma, prin cuvintele astea, l-ai adus pe umerii tăi în „cetatea din apropiere”, adică este încă un pas, încă un popas în calea lui spre Biserică, spre Dumnezeu. Ai lăsat doi bănuţi cu nădejdea că el va ajunge acolo. Doi bănuţi sunt ăştia: dragostea şi vocea ta cu care i-ai vorbit lui, pe care el şi le va aminti. El, cândva, pe aceşti doi bănuţi îşi va cumpăra bucuria de a îndrăzni să meargă mai departe, atunci când lumea nu-i va mai oferi nimic. Poate că va şi ajunge acolo, în Împărăţie, şi noi nici nu vom şti. De acum singur, fără noi, sau purtat de alţii.

Şi cred că convertirile [majoritatea] nu sunt imediate tocmai ca omul să nu aibă ocazia să triumfe în deşert, că a convertit pe cineva pentru Hristos. Că aşa zice acolo: „Unul seamănă, altul udă, altul culege”[18][18]. Este minunat că e aşa! Ştiţi cum se asamblează lucrurile secrete? În Petersburg este o uzină unde se fac submarine de armată şi unele piese se fac în Ucraina, altele în altă parte, altele cu totul altundeva. Şi cel care lucrează habar nu are ce face. Nu ştie că lucrează la submarin, n-are voie să ştie. Şi undeva ele se adună, şi alţii le asamblează, şi fac un submarin. Aşa şi noi: am spus un cuvânt, am făcut o piesuliţă, habar n-avem noi, noi n-avem nevoie să vedem submarinul, mai bine este nici să nu-l vedem, ca să nu dăm mărgăritare porcilor, iar porcii, de data asta, suntem chiar noi, dacă râmăm prea mult această taină. Să nu spunem taina lucrării acesteia, să lăsăm minunea, care este Dumnezeu, nedescoperită până la capăt. Altcineva va spune altceva, şi ajunge, în sfârşit, şi se împlineşte.

Asta socotesc eu că e un început al vieţii creştine, nu nevoia de a îndrepta lumea, nu nevoia de a-l îndrepta pe celălalt, ci, pur şi simplu, dragostea şi curiozitatea minunată de a-L trăi pe celălalt în noi înşine, de a-i trăi suferinţa lui, neliniştea, de a-l înţelege, pur şi simplu.

Nu cred că e tradusă în română cartea mitropolitului Antonie al Surojului în care el vorbeşte nu despre credinţa omului în Dumnezeu - pentru că noi numai despre asta vorbim: “Haideţi să credem în Dumnezeu!”, de parcă ar exista vreun buton care să declanşeze această credinţă -, ci despre credinţa lui Dumnezeu în om. Şi vladâca ne propune să ne închipuim sfatul Sfintei Treimi, când Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră!” „Da! Dar el ne va trăda - ar fi zis Tatăl - şi Tu, Fiule, va trebui să mori pentru el. Îl facem?” „Îl facem”, a zis Fiul.

Uitaţi ce credinţă, ce nădejde a avut Dumnezeu în om! Ştia toată dramă, chiar înainte de a-l face! Ştia că Îl va trăda! Ce nădejde, ce credinţă, până în ultima clipă, că şi cel mai mare păcătos se poate întoarce! De aceea, atunci când le vorbim oamenilor, dacă nu le putem vorbi pe înţeles despre credinţa omului în Dumnezeu, să le vorbim despre această credinţă a lui Dumnezeu în om, sau despre credinţa omului în om, pur şi simplu. Şi este un început! Iar toate celelalte, spune Dumnezeu, ni se adaugă nouă.

Stăteam cu un frate de la noi, chileinicul Bătrânului Selafiil, şi-mi spune un lucru atât de simplu: “Uite, noi stăm de vorbă, doi oameni, şi nu ne înţelegem în privinţa unui subiect. Şi discutăm, şi ne întrebăm, şi nu ne dăm seama că la discuţia noastră participă al Treilea. Şi nu ne oprim puţin să-L întrebam şi pe El: oare ce ar spune Hristos?” Chiar şi acest “oare ce ar spune” ni-L apropie pe Hristos şi pe noi doi unul de altul. Să ne gândim că noi, oamenii, ne-am născut unul pentru altul.

Asta e! Cu îngăduinţă sa-i îngăduim lui Dumnezeu să intre în viaţa noastră, între noi doi, care vorbim.

În rest, nu prea au rost toate cuvintele. Am găsit la părintele Sofronie, în cărţulia tradusă de părintele Rafail, că poţi mărturisi dogma Sfintei Treimi, poţi şti absolut tot despre credinţă, dar dacă nu e viaţă, trăire, dogmele se transformă într-o simplă concepţie existenţială, în filozofie, în tot ce vrei, numai nu în „cuvintele vieţii celei veşnice”[19][19], dacă noi nu căutăm viaţa asta, care este Hristos.

Chiar vorbeam aseară, eram împreună cu părintele[20][20], şi două doamne pun problema asta: „Şi totuşi, Biserica ce face, Biserica nu face faţă!” Şi m-am gândit cam cum ar fi să transpun această atitudine în peisajul biblic? Cam aşa ar arăta: să ne închipuim martiriul Sfântului Ştefan. Evreii aruncă cu pietre în el, dar el nu zice: “Doamne nu le socoti lor păcatul acesta!”[21][21], ci începe următorul discurs instructiv: “Fraţi evrei, nu este frumos să aruncaţi cu pietre, şi vă spun şi de ce...” Şi toate celelalte, toate câte le vorbim noi lumii. Noi stăm bombardaţi de patimi, de pietrele lumii din jur, condamnaţi pentru credinţa în Hristos, pentru ciudăţenia asta de credinţă, dar nu spunem, ca Apostolul: “Doamne, lucrează Tu”, ci noi spunem: “Nu-i frumos să faceţi cutare şi cutare!” Şi încercăm să-i convingem şi ne mirăm de ce nu suntem ascultaţi. Şi până la urmă murim şi noi şi ne aducem aminte că, poate trebuia, totuşi, probabil, să-l fi întrebat pe Dumnezeu? Poate o fi fost Dumnezeu, strălucind deasupra capului nostru, dar nu l-am văzut, pentru că eram ocupaţi, tocmai atunci explicam platforma de lucru cu societatea a Bisericii! O fi fost, numaidecât o fi fost Dumnezeu!

Ar trebui să ne întoarcem la şi noi la aceasta, adică să vorbim mai mult lui Dumnezeu de necazurile noastre, decât oamenilor. Să ne gândim, pur şi simplu, mai mult la gestul apostolilor şi al mucenicilor, la felul lor de a vedea lucrurile.

„Vremea este a face Domnului, stricat-au legea Ta!”[22][22] Vremea este să lucreze Domnul, noi singuri nimic nu putem face.

Conferinţa de la Sibiu

28 martie, 2002

PARTEA A DOUA

(întrebări şi răspunsuri)

LITERATURĂ ŞI MONAHISM

- De ce aţi intrat în monahism?

- De ce am intrat în monahism? Pentru că am văzut că [viaţa] chiar n-are nici un rost dacă nu te faci monah.

- Atunci trebuie să ne facem toţi monahi?

- Sper[23][1]. Spune Apostolul Pavel: „Aş vrea ca toţi să fiţi ca mine”[24][2]. Dar ştiţi cum e....

- Înainte de a fi monah, aţi fost un poet destul de remarcat. De ce întâlnirea cu Hristos nu va transformat într-un poet specific şi de ce alegeţi acest limbaj?

- Tocmai pentru că eu scriam, scriam cu degetul pe valuri prezenta mea în timpul ăsta scurt. Şi când am văzut [aflat] că este veşnicie şi eu nu trebuie să mă mai zbat să las mărturie că am existat - singurul lucru care [credeam că] rămânea din mine în vremea aceea, aşa mă gândeam eu, că nu voi mai striga ca un prostuţ, ca Goethe sau Stănescu: „Mai opreşte-ţi, clipă, pasul, mai opreşte-ţi pasul, secundă care treci”... Fleacuri... toată poezia. De ce să las eu nişte fleacuri după mine, când eu sunt întreg şi rămân [mă voi păstra] întreg!? Şi nu doar întreg, ci eu pot să trăiesc mult mai mult şi mai frumos, mai liber, mai desăvârşit [decât acum]. Şi am început să mă ocup de treaba asta [adică să dobândesc desăvârşirea şi veşnicia], precum pot.

Şi ce să vă mai spun? Poezia, arta în general, este un geamăt al oamenilor neînţeleşi, înstrăinaţi, cumplit înstrăinaţi. Din clipa în care eu nu mai sunt nici singur, nici neînţeles - m-a înţeles Hristos până în mădularele mele, „Cel ce cearcă inimile şi rărunchii”[25][3] -, n-am mai avut impuls să scriu poezzie. Poezia e emoţie... Nu mai am emoţii în felul ăsta [specifice] pentru artă, pentru poezie. Şi mi-am dat seama că n-aş mai face o poezie bună, în sens estetic. Pentru că poezia este supusă timpului şi emoţiilor [cărora eu nu mă mai supun]. Am făcut nişte poezii şi s-au dezamăgit toţi, prietenii mei scriitori şi critici, şi am zis: “Nu mai fac!”. Dar am zis că nici nu mai fac pe placul lor [adică să scriu numai pentru a plăcea criticii, fără să-mi pese de conţinutul ideatic al textelor]. Am crezut că nu mai scriu niciodată [literatură artistică]. De o săptămână însă am început să scriu un roman pentru tatăl meu, „Fuga spre câmpul cu ciori”, cu dedicaţia aceasta: “Tatălui meu ateist, care m-a pregătit pentru viaţa călugărească, cu dragoste”. Aş vrea să-i povestesc şi lui ceea ce nu am mai avut timp şi nici răbdare să ne spunem unul altuia, pentru că nu ne-am mai văzut de mult. Dar în felul ăsta [artistic, mai viu]. Dar să văd ce iese.

Grigore Teologul a scris poezii. De ce nu aş putea să scriu şi eu? Pentru că trăim într-o epocă în care conceptul de poezie s-a deformat, înseamnă cu totul altceva. Poezia, în vremea lui Grigore Teologul, era o exprimare, cumva mai plastică, mai frumuşică a unor idei, pe când în epoca modernă poezia nu mai are dreptul să exprime idei. Ideea, filozofia în poezie e un defect, un handicap. Poezia este emoţie, ea e sclipire... Înţelegeţi? E trăire de moment. Şi, atunci, a face poezie [creştină], în sensul pe care îl percepe epoca de azi, e dificil. De asta nu se mai poate face poezie, în sensul în care a scris Grigore Teologul. Grigore Teologul a scris poezii cu un singur scop, nu că i-ar fi plăcut lui să scrie poezii. Erau nişte erezii la vremea aceea pe care le răspândea un poet ereziarh şi s-a apucat să scrie şi Grigore Teologul, ca să facă concurenţă, şi a făcut-o bine. Şi dacă eu, acum, cu astfel de poezii [estetizante], n-aş mai spune nimic despre Hristos, n-aş mai îmbogăţi cu nimic în dragoste pe aproapele meu, zadarnic o fac. Poezia e un act estetic, există conceptul de “artă pentru artă”. Noi trăim în vremea “artei pentru artă”. Eu nu vreau să mai fac artă pentru artă, dacă se poate pentru Dumnezeu, da, dar acolo s-a terminat, nu mai scrie nimeni poezie.

M-am gândit că ar fi de folos romanul ăsta “Fuga spre câmpul cu ciori”, pentru tatăl meu. Când eram copil, mergeam şi vedeam din autobuzul ăla sovietic, galben, plin de praf - trăiam într-un sătuc şi făceam şcoala în oraş - vedeam câmpul cu ciori întotdeauna. Ştiam că cioara trăieşte 300 de ani. Ca fiu al unui ateu, care ştiam că în orice clipă pot muri, nu doar că le invidiam grozav, dar le admiram şi mă durea grozav, şi aveam aşa o nevoie să sar pe geam şi să prind una. Uneori veneam pe jos şi mă gândeam: „Merg pe jos şi nu mă vede nimeni, că ar fi zis că ăsta-i prost, fuge după ciori! - că eram timid şi ruşinos şi mândru -, şi când am să fiu odată singur, tot o să prind una! Dar, pe de altă parte – mă gândeam - dacă o să prind una, ce am să fac cu ea? Oricum n-am să trăiesc eu 300 de ani [de la atâta lucru], dar măcar pun mâna pe ea, un animal care a trăit 300 de ani, câte o văzut ea!” Şi am zis: „Ce rost că trăieşte 300 de ani, dar tot cioară e?” Nu. Important era că trăieşte, zboară, vede atâtea lucruri, pe care oamenii nu le văd. Şi pentru asta o admiram. Respectam ciorile astea.

Până la urmă s-au realizat lucrurile astea... Şi eu am ajuns mai mult un cioroi, decât un călugăr, dar... de rău de bine, trăiesc mai mult de 300 de ani, acum sunt veşnic. Şi-l fac pentru lume [romanul], dar pentru oameni de teapa tatălui meu, pe care eu îl iubesc foarte mult, oameni pe care cu nimic nu-i impresionezi... Cunosc Scriptura, e expert, a făcut propagandă ateistă... şi nu din asta de jos, de duzină, a făcut filozofia şi a făcut-o serios. Aşa că, lui să-i dau idei nu-l impresionează, că e dobă de idei. Dar dacă-i fac un personaj care să-l impresioneze, sa plângă... că este foarte sensibil, dacă vedea o băbuţă săracă, începea a plânge şi mămica râdea de el, că el plângea, un om aşa de zdravăn, şi aşa de dur. Şi am zis că numai aşa aş putea cu el, să-i arăt că poate plânge de la Hristos, chiar de la monahii ăştia despre care el îmi spunea: “Măi, tu ştii, aş veni la mănăstirea aia a ta, v-aş aduna pe toţi în biserica aia mare şi, chiar dacă aş şti că tu eşti înăuntru, i-aş da foc, chiar dacă aş şti că ai muri şi tu, dar aş stârpi măcar o parte din şobolănimea asta în negru!” Deci el aşa-i, un fel de om.

Aşa că, să vedem, Dumnezeu să-mi ajute. Nu ştiu dacă îi lucru bun ce am pornit. O să vedem, după ce mă sfătuiesc [cu Dumnezeu] şi îl termin.

De multe ori scriu multe chestii şi pe urmă le las, le şi arunc. Asta e... ispite de-ale mele.

Aşa că asta-i cu arta pentru oameni. Se poate. Tot lucrul este bun, “pentru toţi toate m-am făcut, ca măcar pe unul să mântuiesc”[26][4], spune Apostolul. Dar să-l facem la vremea potrivită. Îi bine să mai ascultăm de Dumnezeu, să mai cerem un sfat oamenilor, şi când ne-o cere cineva, aproapele, îl facem. La vremea potrivită, cred că se poate face şi artă pentru artă.

- Ce cărţi citiţi şi ce recomandaţi de citit?

Am citit acuma un roman - “Baraba” - a unui suedez şi mi-o plăcut. De două ori l-am citit [odată, când eram student], dar numele nu-l reţin[27][5]. Dar am acuma cartea, dacă rămâi la urmă...

Într-adevăr nu citesc poezii. Aia care am citat-o [în volumul „Între Freud şi Hristos] îi din memorie şi, dacă v-aţi dat seama, poeziile care le citez acolo sunt din memorie. Eu cândva îl ştiam pe Bacovia, cred că tot, Blaga - pe bucăţi, Arghezi, Stănescu... Puteam să merg pe drum să spun ceasuri întregi poezii pe de rost, aveam memoria foarte bună. Ştiţi când mi-am pierdut-o? M-am dus la mănăstire, intru eu, marele deştept, abia învăţam să fac cruce, venisem să mă fac călugăr de-acuma, dar habar n-aveam să-mi fac cruce. Şi aud un frate, începe a spune: “Cuvine-se cu adevărat să te fericim...” şi mai spusese acolo rugăciunile începătoare. Prima dată când l-am auzit am zis: „Măi, fratele ăsta nu ştie carte şi ştie atâtea pe de rost, eu cred că în câteva săptămâni le învăţ toate rugăciunile astea ale lor”. Dar, vă spun, mai mult de jumătate de an am învăţat “Cuvine-se cu adevărat”. Şi Dumnezeu, pentru gândul ăsta al meu deştept, mi-o luat ţinerea de minte. Şi când încep a cita tot felul de texte de astea ciudate unii îşi închipuie că eu stau toată ziua şi citesc Freud şi alte deşertăciuni. Am memorie vizuală bună. Eu astea le-am citit când eram adolescent, dar ţin minte cam unde este în carte chestia aia. Deschid la pagina aia şi citez, că nu mai citesc eu cărţile alea acuma, că nu mai pot să le citesc... poeziile la fel. Eu, dacă le ştiam cândva pe de rost toate, nu mi-i greu. Mă duc să caut cartea, la nevoie, şi scot doar textul de care am nevoie. Dar nu le mai citesc, aşa...

De când m-am convertit, primul roman ce-am citit a fost acum doua săptămâni, acest “Baraba” de care vă spuneam, care l-am citit când eram student, dar atunci l-am citit cu alţi ochi. Am vrut să văd cum citeşte un călugăr asta. N-am mai citit proză, n-am citit roman, nici Dostoievski nu pot citi. Nimic nu pot citi [în afară de Sfinţii Părinţi]. Într-adevăr nu citesc. Dar ăsta l-am citit, şi mi-o plăcut.

- Dar nu v-aţi pus întrebarea de ce nu puteţi citi?

- Ba da, mi-am pus. Pentru că foarte multe povestiri de acolo care eu... am scris din-astea, să le numim cuminte, [sunt] lucruri deşarte pentru un călugăr. Când începem a povesti cum o coborât din tren Maria Vasilievna şi cum avea geanta... pe trei pagini, nu mai pot citi! Dar unde sunt pasaje [în] care meditează, putem cita, da!

JOACA DE-A NEBUNIA

- Undeva, într-o carte, afirmaţi că e o mare diferenţă între a sta într-o casă de nebuni şi a privi filmul „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Ce-aţi avut în vedere? Aţi văzut filmul?

- Am văzut şi filmul, şi am stat şi la nebuni şi ştiu diferenţa. Da, au reuşit... Eram mare „artist” şi-o reuşit ei, împreună cu profesoarele, cu directoarea să-mi facă, aşa, un sejur la casa de nebuni. Filmul este extraordinar.... n-am zis în sensul de a fi filmul rău. Zic numai: nu încercaţi să vă jucaţi de-a nebunia, pentru că este o modă de a fi nebun, şi lor li se pare a fi interesantă. Dar, luaţi seama... fă-te nebun, dar nu până în clipa în care te închid la nebuni. Căci şi eu, când m-am trezit acolo, mi-am dat seama: măi băiete, de aici nu mai ieşi aşa uşor! Şi dacă nu primeam o telegramă de la un concurs de poezii să mă duc să-mi iau premiul, cred că mai stăteam mult. Ăia erau convinşi că eu îs schizofrenic. Ăia habar nu au, mă puneau să spun cât îi 5+5. „Zece”, zic. „Ceva nu-i în ordine la tine!” Înţelegeţi? Aşa că, bine c-am ieşit la timp, că ei o lungesc, nu-i glumă. Şi atunci, de-acuma, hai, o lună, două, după ce eşti „consacrat”, zic, nu mai are rost să-l trimitem acasă. C-am văzut acolo din ăştia, rămaşi pentru multă vreme, uitaţi de toţi. De-asta zic, există riscul să înnebuneşti cu totul, că în atmosfera de acolo e imposibil de supravieţuit. Când eşti închis, toţi cred că eşti nebun.

Mă întrebau: „Dar luaţi pastile?” „Sunt sănătos - zic, nu-mi trebuie”. „Bine, sunteţi sănătos, şi, totuşi, luaţi nişte pastile”. Şi când ştii că-ţi face capul, aşa, ca nisipul, tranchilizantele alea şi somnoterapia lor şi pe urmă trei luni nu mai ştii ce-i cu tine. Parcă a-i avea un sac cu nisip în cap. Şi tot trupul era la fel. Şi mai ales dacă nu există Dumnezeu... e greu.

Dar, ca să fiţi liniştiţi, când m-o dus la E.E.G., acolo m-o pus mai întâi să zic 5+5, şi mi-o zis: „Nu ştiu, nu ştiu, suferiţi de prea mare luciditate”. Aşa o zis: „Gândiţi prea mult, mai plimbaţi-vă, faceţi ceva, mai mergeţi la un film”. Aşa că, nu mi-o găsit nici o boală. Şi-o zis că nu-s predispus spre halucinaţii, imposibil să am halucinaţii. Aşa că, la ei era un mare conflict... după toate testele arăta că sunt schizoparanoic, dar fără halucinaţii... Nu prea le ieşea la socoteală. Si gata...

Experimentam tratatele de psihiatrie pe care le-am citit, să văd ce psihiatri avem noi în România. Şi nu-s chiar buni, îi păcăleşti...

DESPRE ISPITELE CU VOIE ŞI FĂRĂ DE VOIE

- Cum să ne raportăm la ceilalţi ca să nu le fim ispită?

- Să nu-i poftim noi şi să nu vrem să fim ispită, şi destul este pentru noi, pentru că toate celelalte noi nu le putem. Apostolul zice că propovăduirea Evangheliei pentru iudei e sminteală, pentru elini nebunie[28][6] [dar aceasta era treaba lor, a iudeilor şi a elinilor, că doar n-o să renunţăm la Evanghelia, ca să nu-i „smintim”]... Sunt fel de fel. Ştiţi, şi cu ispita asta... să nu vrem şi noi ispite. Să nu facem faptele astea: pofta şi ispita să n-o primim în noi înşine. Şi atunci, mă gândesc că am început să ne raportăm bine [la ceilalţi].

- Care este modul în care ar trebui să se raporteze o tânără, în special la tineri, ca să nu mai fie ispitită?

- Să nu se mai raporteze deloc! Pentru că aşa ne spune firea asta a noastră, că noi suntem făcuţi unii pentru alţii şi-n scopul ăsta n-are cum... numai bolnavii nu se ispitesc!

Dacă Sfântul marele Arsenie cânt i-o venit coniţa aia i-o zis: „Du-te şi am să mă rog la Dumnezeu să şteargă amintirea ta din inima mea” - ce vom spune noi? Ştiţi că ea s-o mâhnit. Da, s-o dus să-l vadă, era foarte evlavioasă, s-o dus la marele Arsenie după binecuvântare, şi când o văzut-o Arsenie, ea s-o închinat cu dragoste că, mă rog, îl cinstea şi el i-o zis atâta: “O să mă rog la Dumnezeu să şteargă chipul tău din mintea mea”. Aia s-o dus, o-nceput a plânge, s-o îmbolnăvit, o dat febra în ea, c-o zis aşa părintele despre ea. Până la urmă, o venit cineva şi i-o explicat: “Nu mai plânge, Părintele te iubeşte, dar nu mai da pe acolo, Părintele se roagă pentru tine şi aşa, fără să te vadă”. Înţelegeţi? De, asta-i problema noastră, sa nu ne raportam prea mult.

- Dar ispita fără a o vrea?

- Să ştiţi că, de exemplu, dacă pe mine m-aţi întrebat... va zic ce fac eu. Seara, când mă culc, zic aşa: “Doamne, toate cu câte am mâhnit şi am smintit eu azi, prin purtările mele, prin cuvinte, prin căutătura mea, prin felul meu ciudat de a vorbi, că am mers aşa, că nu le-o plăcut haina mea, părul meu, şi altele, iartă-i pe ei, şi pe mine, păcătosul, şi îndepărtează de la noi ispita aceasta, şi dă-ne chip s-ajungem la capăt [să ne mântuim]”. Aşa zic, că nu ştim pe cine-am smintit într-adevăr, zic să ne ierte pe toţi, şi pe ei, şi pe mine. Şi zic: „Pentru rugăciunile lor, mântuieşte-mă pe mine, şi pentru ale Bisericii Tale şi ale tuturor călugărilor şi ale preoţilor”. Aşa mă rog în fiecare seară şi nu numai seara. Când am simţit că am spus o boacană, că n-o fost chiar bine, zic lui Dumnezeu, chiar atunci, chiar şi când îmi pare c-am zis bine, totuna zic: “Doamne, de am zis ceva rău, iartă-ne, şi pe ei şi pe mine”. Şi te linişteşti aşa, va spun drept.

DESPRE NEJUDECARE ŞI MÂNIE

- Ce atitudine trebuie să avem faţă de comportamentul acelor persoane care ştim că nu fac bine ceva şi cu care noi nu suntem de acord? Este mai bine să le acceptam, să le tolerăm sau să le atragem atenţia?

- S-a dus un frate la Sfântul Pimen[29][7] şi zice: „Avva, dacă vedem pe fratele nostru că dormitează în biserică, ce zici, să-l ghiontim, să-l trezim la rugăciune sau nu? Sfântul zice: „Adevărat vă zic, fraţilor, dacă văd pe fratele meu dormind, pun genunchiul meu sub capul fratelui şi-l odihnesc pe fratele”. Altădată vine la Sfântul Antonie un cetăţean şi vede că ucenicul doarme lângă Sfânt şi zice: „Avva, nu te temi de Dumnezeu, îl laşi să doarmă, nu-l trezeşti, de ce nu-l trezeşti?” La care avva răspunde: „Mă gândesc la Cel ce-o zis: scoate întâi bârna din ochiul tău şi pe urmă caută paiul în ochiul aproapelui. Şi aşa o să mă îndreptăţesc în faţa lui Dumnezeu”. Iar despre avva Ioan Persul se zice că au adus odată un copil bolnav ca să se roage pentru el. Şi ieşind Sfântul afară a văzut pe un frate păcătuind cu copilul şi şi-a zis: „Dacă Dumnezeu, care vede toate, ştie de asta şi nu-l arde, ce am eu ca să-l mustru pe fratele”.

Deci, bună este atenţionarea, dar cum? Prin duhul ăsta al blândeţii. Ai văzut, de exemplu, că el are obiceiul să facă vreun lucru necuviincios, de exemplu, ia icoana şi o pune aşa, laolaltă cu blidele murdare. Şi dacă tu ştii că el e slab în credinţă, nu striga la el că e un drac şi un blestemat, ci, pur şi simplu, ia-o şi fă tu cu ea aşa cum ai fi vrut să facă el, sărut-o şi pune-o la un loc de cinste. Şi gata. Şi el o să înţeleagă. Nu ştiu, aşa mă gândesc eu.

- Cum înţelegeţi palma Sfântului Nicolae dată lui Arie?

- Lumea zice că nu există nici un document cum că Sfântul Nicolae ar fi fost la sinod [primul ecumenic (325), la care a fost condamnat Arie].

- Şi în canoanele bisericeşti se pomeneşte?

- Se pomeneşte. Eu, ştiţi cum mai înţeleg? Eu mai înţeleg că a fost un imperiu când ereticii respirau aşa, destul de greu, şi râvna asta şi palma, de multe ori trebuie să o înţelegem duhovniceşte. Sfinţilor le era uşor. Ei puteau să cârpească şi o palmă, fără patimă. Ştiţi, în obştile călugăreşti se aplicau vergi... la Sf. Vasile este... aplicau vergi celui care greşea. Cum vine asta? Cel care loveşte gata, e..., „întoarce obrazul”. Ei n-aveau patimă. Dar noi nu putem fără patimă, noi nu putem îndrepta pe fratele nostru fără patimă. Este râvna asta, dar când eşti plin de Duhul Sfânt. Dacă crezi că este în tine Duhul Sfânt şi te-ai convins, fie că ai zis: ”Scoală-te şi umblă!” şi s-o sculat, fie că ai zis alt lucru, din cele ce le-a spus Hristos că sunt semnele Duhului, strigă la el şi se va scula şi va umbla. Dar dacă nu ai asta, şi ăla o rămas mort acolo, şi nimic nu ai în tine, nu striga la el. Roagă-te şi zii cu duhul blândeţii, cum a zis şi Apostolul [Pavel] şi poartă neputinţa lui şi aşteaptă şi spune: „Doamne ajută-ne”.

Mai întâi trebuie să biruim mânia, pe urmă să facem observaţii. Dar noi nu ne putem bate [cu ea], ca atunci când sunt copii mici şi vine unul mai mare şi-i bate. Aşa şi noi, e prea mare balaurul ăsta [mânia] care este în faţa noastră. Fratele meu, nu pot să-l ajut... dacă vreau să-i spun unde a greşit, mă pornesc spre mânie, spre iritare şi mă mănâncă, mă omoară. Cum mă omoară? Pornindu-mă spre mânie care este moartea sufletului. Îmi alunga Duhul Sfânt, dacă mă mânii şi, deci, dacă mă bag eu la luptă cu el, mă omoară. Mai bine tac şi zic: „Doamne, Tu ştii cum, Tu fă asta!”

Şi asta este... riscul este foarte mare... Mai bine blândeţe. Fii ca un mort. Dacă Sfântul Pimen... Ştiţi aşa un caz? Vine cineva la Sfântul Pimen şi vede doi fraţi, se băteau până la sânge, lângă el. Dar Pimen stătea. Zice [oaspetele]: „Avva, îţi dai seama ce faci? De ce nu-i opreşti pe fraţii ăştia doi? Nu vezi că-s la sânge de acum! Ei îs călugări, ai să dai răspuns pentru ei”. Şi-i răspunde Sf. Pimen, zice: „Auzi, pune în cugetul tău că Pimen nu era aici, şi te vei linişti”.

Dacă n-ai dobândit pacea, zice, zi cu tine: „Vasile sau Gheorghe, cum te cheamă, Savatie... tu ai murit, tu eşti aici?... N-ai tu păcatele tale?” Şi ai mers mai departe. Dacă în inima ta atunci a strălucit dragostea şi umilinţa de aproapele tău, dacă tu poţi merge la el, aşa, să-l iei de ceafă şi să-i zici: „Măi, lasă, nu mai face!” Dacă poţi aşa, dacă poţi spune ca şi fratelui tău mai mic, care ştii tu, poţi să-i dai şi o palmă la fund, aşa fără să se supere, dacă poţi aşa, cu acelaşi duh, spune-i. Dar dacă nu, fă câţiva paşi mai încolo, aşteaptă până s-o linişti inima ta de ciuda pe el, şi atunci zi: „Doamne, iartă”.

- De ce este atât de greu să nu-l judecăm pe aproapele?

- Pentru că o zis [Mântuitorul] că dacă nu vei judeca nu vei fi judecat şi intri drept în cer. Da, de asta este greu, pentru că este treapta cea mai de sus, de asta este grea. Oamenii încep de aici şi se tulbură că nu pot să nu judece. Zice David: “Tulburatu-m-am, dar n-am grăit”[30][8]. Deci [la început] îl judecăm, dar nu rostim, nu-i spunem: „Măi deşteptule, ştiu eu cine eşti tu... mă înveţi atâta!” Dacă nu i-am spus aşa, de acum am făcut ceva. Ne-am mâniat, dar n-am greşit. Cum zice şi David: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi, de cele ce ziceţi în inimile voastre, în aşternuturile voastre vă umiliţi”[31][9]... Adică, nu l-am judecat, în sensul ăsta [brutal]. De aici, dac-a început aşa, îi bine.

Să încercăm să găsim întotdeauna, când vedem un om din ăsta care ne tulbură şi nu ne place, să căutăm în el motivul pentru care a murit Hristos pentru el. Trebuie să aibă ceva [bun] în el, un motiv pentru care ai fi tu în stare să mori pentru el. Pentru că aşa zice: „Dragoste mai mare nu e, decât a pune sufletul pentru prietenul tău”[32][10]. Şi Hristos o găsit [acest motiv], şi-o murit. Hai să caut şi eu! Chiar dacă nu găseşti, ocupaţia asta, îndeletnicirea asta de a căuta în el [motivul pentru care să-ţi pui sufletul], de-acuma te ridică sus. Şi de acum ajungi să nu mai judeci. Caut, caut cele bune şi aşa mă liniştesc. Mă gândesc aşa: „Măi, nu-mi place mie de el, dar ce ar fi dacă m-ar prinde pe mine vreunul împreună cu el să mă vândă rob la un stăpân şi ne-ar lega cu un lanţ unul de altul şi ne-ar pune să lucrăm amândoi toată ziua şi ar trebui să-l car toată viaţa mea în lanţ aşa, după mine... l-aş răbda eu? Şi stau şi mă gândesc, ce aş fi făcut eu toată viaţa să-l port legat de piciorul meu? Totuşi, nu-i chiar aşa de rău, îl văd şi eu pentru puţină vreme, pe aproapele meu, pentru care a murit Hristos. Doamne iartă-ne şi pe el şi pe mine!”

SĂRĂCIE ŞI VICII

- Poate să afecteze problemele materiale viaţa spirituală a unui om? Sărăcia duce la imoralitate şi în ce cazuri?

- Da, sărăcia poate distruge. De asta s-o lăsat şi rugăciuni de-astea: “Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara”[33][11], “pâinea întăreşte inima omului”, “pâinea noastră cea spre fiinţă” care este tâlcuită şi ca pâinea euharistică, dar şi ca pâinea pur şi simplu. Pentru că noi suntem oameni, spune Sfântul Teofan [Zăvorâtul], şi vrem să trăim pământeşte şi nu toţi oamenii sunt aşa de desăvârşiţi ca Iov.

Într-adevăr, sărăcia distruge, dar ştiţi pe cine distruge sărăcia? Pe cei pe care i-ar fi distrus şi bogăţia. Pentru că [tot] ceea ce caută ei, îi distruge. Ştiţi ce-l distruge pe om? Nu sărăcia [şi nu bogăţia], nemulţumirea îl distruge. Sunt oameni foarte săraci care sunt fericiţi. Sunt pustnici care mănâncă o rădăcină de sfeclă o dată la două săptămâni şi sunt aşa de fericiţi. Şi încă mai vin uneori deştepţi şi-i alungă de acolo![34][12] Ştim, nu? Şi alţii au şi cutare şi cutare şi îşi pun ştreangul de gât că nu ştiu ce nu le ajunge. Înţelegeţi? Nemulţumirea nenoroceşte. Aşa că restul, sărăcia... spune Sf. Vasile cel Mare, tâlcuieşte el frumos cuvintele “cei săraci cu duhul”[35][13], nu în sensul de smerenie [cum găsim la Ioan Gură de Aur, sens înrădăcinat în tradiţia bisericească], dar zice: cei care sunt săraci şi cu duhul, adică le şi place să fie săraci, iubesc sărăcia asta pentru Hristos. Nu doar că sunt săraci pur şi simplu, că aceia se prăpădesc [dacă nu sunt şi cu duhul]. Înţelegeţi? Că şi David era rege peste Izrail, dar se numea pe sine „sărac şi mişel”[36][14]. Şi cei care au şi sărăcia duhului totodată, prin ea înmulţesc în ei bucuria. Este prilej de mântuire pentru ei, pentru ceilalţi, pierzanie. Aşa că greu este a spune că condiţiile şi, în genere, exteriorul influenţează mult sau puţin relaţia noastră cu Dumnezeu.

Ştiţi, greu. Se spune că Iosif... ce-o făcut în Egipt [între închinători la idoli, la curtea lui Faraon].... şi Lot în Sodoma [între maniaci sexuali de tot felul], dar şi-au păstrat credinţa şi curăţenia. Greu!

IOAN GURĂ DE AUR – UN MODEL ŞI PENTRU ZILELE NOASTRE

- În ce măsură Sfântul Ioan Gură de Aur vă este un model? În ce măsură poate fi model pentru un teolog de azi?

- Mie îmi place foarte mult. Eu mă rog la Sf. Ioan Gura de Aur, la Sf. Ap. Pavel [ca să-mi dea cuvânt şi curăţie]. În ce măsură îmi este un model? Am deschis tâlcuirea la Evanghelia lui Ioan. Sf. Ioan Gură de Aur, începe aşa: „Închipuiţi-vă că în oraşul nostru ar veni cineva, cel mai mare atlet, cel mai vestit şi s-ar anunţa lupta pe stadion. Nu-i aşa că toţi aţi lăsa treaba voastră şi aţi alerga să-l vedeţi cum se bate? Dar acuma a venit Cel mai mare dintre cei mai mari atleţi-Hristos şi stau bisericile goale”. Şi am zis: interesant! El o zis ceea ce îi frământa pe oamenii din vremea lui. Ştiţi, i-o apucat aşa de inimă, de venele lor şi le-o scuturat. Nu le-o zis o pildă prăfuită. Aşa şi noi. Predica o începem de aici: “Închipuiţi-vă că a venit....” (cum le mai cheamă pe astea care cântă, că eu m-am învechit la acest capitol?) Spune ceva din viaţa lor, din lucrurile pe care pe ei i-ar interesa. Nu pot să-i spun: “Să vă spun cum o fost pe vremea de demult, că erau atunci nişte oameni foarte evlavioşi, nu ca acum, şi toţi creştinii erau buni: bărbaţii nu fumau, şi toate fetele umblau îmbrobodite, dar acum, vedeţi ce timpuri rele!?” Deci, eu nu pot să-i spun aşa ceva. Predica trebuie începută de la el spre mine. De asta îmi place Ioan Gura de Aur.

Dar mai mult, pentru că el o mers până la capăt. El a fost un episcop care a rămas să gândească şi să se poarte la fel cum era când era tânăr şi aprins, şi râvna pentru Biserică şi pentru dreptate n-a ascuns-o în mitră. Pentru că episcopii ajung sus şi, nu ştiu de ce, ajung să „creadă în compromisuri”, în cutare, în cutare. Vă dau o pildă. Ioan Gură de Aur nu considera necesar să facă asta, pentru că a fost acolo un conducător în armată, un general care vroia să-i dea o biserică, era eretic, era arian. Şi a cerut de la împărăteasa aia, ce era, să-i dea o biserică. Şi Ioan Gură de Aur i-o zis: „Trimite-l la mine, că-i dau eu, eu sunt episcop!” Că i-a zis împărăteasa: ”Nu pot să-i spun generalului asta [să-l refuz], o să-mi răstoarne tot”. „Dar, zice Ioan, trimite-l la mine, trimite-l la Ioan, zi-i că nu depinde de mine, du-te la Ioan şi cere-i, că el îi cu Biserica”. Şi s-a dus ăla. Sf. Ioan a ieşit şi-o zis: „Măi, eu nu-ţi dau nici o biserică, că Biserica una este... du-te”. Şi ăla [generalul] nu l-o omorât pe Ioan.

De asta-i frumos Ioan, tare mult îmi place Ioan. Nu ştiu cum să vă spun eu, c-aş vrea să fiu... măcar ca apa aia în care îşi spăla el rănile pe cale, când era dus în exil. Da, mare, mare. Şi mai îmi place de Ioan, mai ales pentru că se asociază cu Liturghia. De asta îmi place Sf. Ioan. Că mie îmi place foarte tare Liturghia.

- Ca model pentru tinerii de azi?

- Râvna asta cu care discută toţi pe coridoare: „Nu-i bun! Ce prostie or fi făcut ăştia! Nu-i bună starea din Biserică!” Ca atunci când ajung popi să nu devină şi ei ca unul dintre ei. Că toţi, când îs pe coridoare, toţi îs aşa aprinşi, aşa entuziaşti, se întâlnesc, toţi vor să facă „ceva bun pentru Biserică” şi când ajung... lasă altarul vraişte şi zic: “Totuşi sunt alte vremuri”. Sigur că sunt alte vremuri... a ajuns popă! Deci ăsta e modelul... să rămână până la capăt aşa, cu râvna din tinereţe, ca şi Ioan.

DESPRE FORMALISMUL ÎN MEDIUL TEOLOGIC

- Întrebare despre formalismul în mediul teologic. Interpretarea prea riguroasă a legii, când nu se respectă spiritul legii.

- E! Asta chiar că e un lucru... o grozăvie ce este la noi. La noi sunt numai legi. Noi avem mai multe legi decât evreii! Şi despre noi se zice că nu mai suntem sub Lege ci sub Duh!? La noi, în toate căutăm legişoare! Vedeţi cum? D’ aia cum să fac? D’aia cum să stăm? D’aia cum să mâncăm, d’aia cum să mergem? Mii de legi, dacă ne-am lua după ele! Ele toate sunt bune, dar sunt pentru cei care greu îndrăznesc să-L întrebe pe Dumnezeu. Şi atunci... aţi mai văzut aşa o chestie! „Lăsaţi Liturghia, că acum avem conferinţă! Lăsaţi, Liturghie vedeţi şi mâine...” Sau: „Lăsaţi slujba acuma, că noi acum trebuie să terminăm orele astea ce le aveam de recuperat”. Şi ce învăţăm noi la orele ale? Cum să ne întâlnim cu Hristos sau, chiar mai mult, despre euharistie, despre comunitate, despre relaţiile interpersonale din Sfânta Treime!? Dar când le facem? Sfânta Treime se dă la Liturghie celor de acolo. Dar noi, în schimb, pe urmă, după ce ies ei, proştii, de la Liturghie, noi le putem povesti ce s-a întâmplat cu ei şi să le spunem: „Voi ştiţi cum stau lucrurile cu Sfânta Treime şi cu împărtăşania? Întrebaţi-ne pe noi!” Deci, aici trebuie să fim atenţi, ca orice lucru pe care-l aflăm despre Dumnezeu şi despre viata creştină să-l şi aplicăm în viaţa noastră. Spunea unul dintre părinţi, zice, cuvântul pe care l-a auzit îl şi îndeplinea, şi până nu-l făcea nu se ducea să întrebe alt cuvânt. Noi ne adunăm cu grămăzenii de cuvinte, care, până la urma, îs aşa, un fel de erudiţii de-astea ciudate. Oricine poate să enumere nişte nume de poeţi de-astea încurcate, dar de la asta nu devine poet. Sunt mulţi care citesc poezii, sunt mulţi critici foarte buni, dar care habar n-au să scrie poezii. Aşa-i şi aici. Poţi vorbi tu despre Sfânta Treime, dar dacă nu o cunoşti...

E un caz în Pateric acolo... Îl ceartă fraţii pe un avva, că spunea că trupul şi sângele din Împărtăşanie nu-i adevărat. Dar era foarte evlavios bătrânul. Zic fraţii: „Avva, tu mare erezii spui”. „Nu ştiu, fraţilor, mă duc să-l întreb pe Hristos”. S-o dus şi l-o întrebat şi zice: „Fraţilor, da, i-adevărat trup şi sânge al lui Hristos Împărtăşania!”

Nu zic, e extrema ailaltă care spune: „Tot învăţăm atâta, doar vorbim de Dumnezeu”. Trebuie să mai şi vorbim, că prin cuvintele astea, noi, care n-avem acces la Har chiar aşa, dintr-o dată, măcar ne mai explicăm nişte lucruri, aşa, prin cuvinte, până da Harul peste noi. Şi de vedem Sfinţi care au dobândit harul, darul facerii de minuni şi pe urmă cădeau, pentru că îşi părăseau sfătuitorii. Avem nevoie, clar, de sfătuitori, dar de nişte sfătuitori purtători de Duh. Dar să n-ajungă o formalitate, să nu folosim numele lui Dumnezeu în deşert, adică cu un scop prostesc. Să mă fac, ştiu eu, profesor de religie sau să nu mă fac.... totuşi, în sat acolo, biserica, hm, parohie mărişoară, aşa... înţelegeţi cum? Numai pentru bani, pentru o situaţie în viaţă. Sau cu tot felul de alte scopuri, să mă duc la bursă în Elveţia, că parcă la Teologie aici e mai liber, şi ajung acolo, şi de-acolo mă descurc eu. Sunt fel de fel de proşti. Deci, asta înseamnă a folosi numele lui Dumnezeu în deşert şi înseamnă a-l folosi pe Dumnezeu în desert. De aceea orice pas care-l facem, îl verificam. Şi aşa scăpăm de deşertăciuni. Am citit o chestiune şi când s-o aplicam în viată, ea-i aşa, numai vorbă goală. Verificaţi totul prin starea inimii.

Ştim că sunt profesori care niciodată... dar nu vreau să fac eu aici vreo răscoală în şcoala asta nici să vorbesc prea mult de relaţia cu şcoala, ca eu nu prea mă duceam la şcoală.

Deci ăsta-i formalismul: ne-am îmbolnăvit. Nu-l luaţi tare în seamă şi nici nu încercaţi să suferiţi prea tare pentru el şi nici să vă luptaţi cu el, că nu-l schimbă nimeni. Luptăm cu noi înşine, noi să înţelegem care-i realitatea şi raportarea faţă de el, dar să-l schimbăm?... Spunem că şcolile astea îs nu ştiu cum şi trebuie făcut ceva. Spui: faci!, dar sa-ţi dai seama de puterile tale şi să nu pierzi timpul pe care trebuie să-l dai lui Dumnezeu cu meditaţii la schimbarea programelor şcolare. Cam asta e.

INTELECTUALI – ATEI, PROŞTI – CREDINCIOŞI

- Mulţi intelectuali atei sunt de părere că religia, credinţa este o consolare pentru oamenii necăjiţi, bolnavi, „săraci cu duhul”, complexaţi, etc. Ce le-aţi răspunde acestor intelectuali? Suferinţa e direct proporţională cu credinţa? Oamenii se convertesc doar în suferinţă?

- Nu e doar o consolare. Este o întâlnire, este o împăcare. Vedeţi, mare diferenţă! Ei se consolează [noi nu]. Ei se consolează pentru că ei n-au nimic. Şi atunci ei se consolează, de exemplu, cu ideea că viaţa asta... omul, e firesc să putrezească şi să se transforme în humus. Ei zic: „Ăsta-i ciclul vieţii, ne naştem, murim”. Ei se consolează, da. Dar noi nu ne consolăm. Noi ne împlinim. Lor doar consolările le mai rămân, pentru că ei ştiu că mor, ştiu că tot ceea ce fac ei, până la urmă, o să dispară. Ştiu că vor muri, de aceea ei au nevoie de mare consolare. Dar noi n-avem nevoie de nici o consolare. Suntem nebuni, aşa cum cred ei, avem deliruri, idioţenii, credem în viaţa veşnică, dar de consolări n-avem nevoie. Suntem împliniţi [chiar şi dacă numai în ochii noştri], ceea ce nu se poate spune despre ei.

Am să dau un răspuns mult mai delicat, mai mare, în romanul ăsta de care v-am zis, dacă o să fie publicat. Dar mai este un lucru: noi nu suntem datori să dăm explicaţii chiar la toată lumea care are chef de vorbă cu noi, aşa, ştiţi... Dacă vezi că pe ateul ăla într-adevăr ceva îl doare, discută cu el până în clipa în care vezi că el zice: “Eh, prostii! Dar la asta ce mai zici?”... Nu, nu mai vorbiţi. Dacă i-ai spus un lucru şi el cu mintea lui nu înţelege, dar este binevoitor şi dornic să înţeleagă, atunci îi spui. Dar dacă se împotriveşte cu argumente deşarte, nu, nu mai continuaţi, nu mai vorbiţi, zadarnic, că nu are nici un rost, încă nu-i timpul.

- Un italian spunea că-n România bisericile sunt pline pentru că oamenii sunt foarte săraci, iar când va exista mai puţină sărăcie, va exista şi mai puţină credinţă, iar bisericile se vor goli. El spunea că astfel s-a întâmplat şi cu Italia. Ce părere aveţi de acest lucru?

- Eu numai un lucru i-aş spune italianului ăstuia: eu am prieteni editori, cunosc problemele editorilor, toate editurile sunt în criză... cartea care se mai vinde [în România] este cartea religioasă şi se vinde grozav de bine şi, probabil, o cumpără tot credincioşii ăştia sărăntoci. Intelectualii noştri, profesorii, „Humanitasul” a ajuns să scoată tiraje de 200 de exemplare, marele Humanitas!, care vinde intelectualilor „bogaţi” care nu umblă la Biserica, înţelegeţi? N-au bani să le cumpere, de asta fac tirajul aşa de mic. Pe când ăştia... sunt şi săraci, nu-i vorbă, dar sunt şi de toate categoriile. Măi!, aşa le-o intrat lor în cap că oamenii credincioşi sunt o categorie de oameni, aşa cum sunt artiştii sau boxerii. În Biserică... este lumea întreagă acolo! Sunt şi medici, sunt şi săraci, şi bancheri. Luaţi societatea şi tot buchetul veţi găsi acolo, şi mai bogaţi decât italianul ăsta deştept. Da, sunt, sunt de toate felurile. Aşa că, asta-i Biserica! Biserica nu-i o categorie de oameni, Biserica sunt toţi oamenii! Biserica este toată lumea, nu este numai o părticică a lumii. Cei ce rămân în afara Bisericii, aceea să-şi facă probleme... să ne-ntrebăm ce-s ăia, cine-s ei? ...săraci, bogaţi?

Şi apoi, să nu trebuiască să comparăm prea mult Biserica din Italia cu Biserica noastră. Sunt alte moduri de a vedea şi Biserica şi scopul ei, şi chiar ceea ce ceri de la Dumnezeu. Între unii şi alţii e mare diferenţă...

TEAMĂ ŞI FERICIRE

- De ce vă temeţi cel mai mult, dacă vă mai temeţi?

- Mă tem că-mi zădărnicesc toată osteneala mea, pentru că o fac greşit. Şi urâciune sunt înaintea lui Dumnezeu toate faptele mele, cu toate că eu, aşa, parcă, m-am liniştit şi pare că am o bucurie de la El. Şi zic: să nu fie, Doamne, asta spre pierzania mea, toate faptele astea ale mele. De asta mă tem, să nu mă zădărnicesc eu cumva. Şi spune acolo, frumos, în psalmi, când intrăm la Liturghie, facem metanii şi spunem: “Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi spre sfânt altarul Tău întru frica Ta. Doamne, povăţuieşte-mă întru dreptatea Ta, din pricina vrăjmaşilor mei, îndreptează înaintea Ta calea mea”. Apoi, când mă tem aşa tare, aşa fac şi zic: „Doamne, îndreptează înaintea Ta calea mea”. De asta mă tem, să nu greşesc pe cale. Dar, în rest, degrabă uit lucrul ăsta şi trăiesc aşa, rău, fără teamă, fără teama cea bună...

- Dar sunteţi fericit?

- Asta da, asta da... Pe cât poate trăi aşa, un om ca mine fericirea. Este mai mare dar... ştiţi, unii spun că a fi fericit înseamnă a nu dori nimic mai mult decât ceea ce ai. De fapt, mie totdeauna îmi pare că am mai mult decât îmi trebuie. Da, sunt fericit. Am prins cioara de pene.

DESPRE LACRIMI ŞI BUCURIE

- Radiaţi o mare bucurie când vorbiţi, cum rămâne cu pocăinţa, cu lacrimile?

- Lacrimile? Ştiţi... Dar hai să vă spun un caz cu părintele Rafail Noica, despre care voi ştiţi mai multe decât mine, că sunteţi din zonă. A fost la noi într-o noapte [la schituleţul de la Bogâltin] şi am slujit Liturghia cu el, şi pe urmă am stat de vorbă. Eu auzisem de acest părinte Rafail, dar nu credeam bine despre el. Eu m-am gândit, zic, iară românii ăştia au făcut... fiul lui Constantin Noica... mă rog. Avea cineva o carte cu el şi spune: "Ai citit Rafail Noica? scrie bine”. Zic: „Ce fel de Noica?” Zice: „Fiul lui Constantin”. „Nu mai citesc, zic, dacă-i fiul lui Constantin Noica. Nu-mi place cum fac românii tot felul de poveşti şi mituri despre cine vrei şi despre cine nu vrei, mai ales credincioşii. Sunt sătul de intelectuali”. Şi spun că şi atunci când a venit, nu prea mi-o tremurat mie genunchii, nici nu aveam de gând să-l întreb ceva, că nu aveam nevoie. Dar după ce am slujit Liturghia, m-am aprins de dragoste pentru el şi mi-am cerut blagoslovenie să-l întreb vreo două vorbe.

Şi vreau să vă spun despre lacrimi. Stăteam şi vorbeam ceva despre pravilă, despre rugăciune, ştiţi, cum ne rugăm. Părintele stătea în pat, că era obosit şi-mi pare că şi cam bolnav, iar eu stăteam jos pe podea, lângă dânsul. Eu am început să fac o apologie a pravilei, că, de, când o faci, ai puţină mângâiere, iar când n-o faci, ai prilej de pocăinţă. Şi el îmi strânge mâna şi se uită la mine şi zice: “Dumnezeu nu este pravilă, Dumnezeu este dragoste”. Şi atunci i s-au înlăcrimat ochii.

Ştiţi, ochii se înlăcrimează [nu doar atunci când noi ne vedem păcatele, ci mai ales] atunci când noi înţelegem că Dumnezeu este dragoste. Aţi văzut vreodată, atunci când nu ne vedem mult cu cineva, la întâlnire plângem. Dar mai ales se vede asta la bătrânii de prin sate, care au copiii plecaţi, şi-i văd foarte rar, poate doar la Paşte, şi vezi aceşti bătrâni cum îi aşteaptă în gară şi când îi îmbrăţişează plâng. Dar ei plâng de bucurie, şi numai ei ştiu de ce mai plâng, ce-şi mai amintesc atunci, ce mai gândesc, pentru că plânsul acela e o mare bucurie. Aşa cred eu că sunt şi lacrimile astea când spunem: “Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat”[37][15], atunci când noi ne-am îmbrăţişat cu Dumnezeu şi, iaca, plângem, pentru că nu ne-am văzut de mult.

Ştiţi, aşa mă gândesc, că or fi aşa lacrimi. Dar sunt şi oameni care n-au lacrimi în afară, lacrimile lor sunt înăuntru. Sunt unii aşa mai plângăcioşi, dar sunt şi care.... Aşa, cred că sunt fel de fel. Importantă e bucuria noastră. Că lacrimile fără bucurie nu sunt nimic, „cine seamănă cu lacrimi, cu bucurie va secera”[38][16]. Aşa că, întâi lacrimile pe urmă bucuria... cu lacrimi.

DESPRE ŢINEREA MINŢII ÎN IAD

- Există o explicare a mesajului: “A vedea minciuna din tine înseamnă că te afli în adevăr, şi fiind în adevăr eşti cu Hristos şi fiind cu Hristos nu te mai minţi.” Există o legătură între această vedere şi cuvintele Sfântului Siluan „ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui”? Dacă puteţi să nuanţaţi puţin sau să ne explicaţi.

- Fiindcă n-am o vedere a tainelor şi totuşi am o trăire personală, să nu fie trăirea asta aşa, aiurită... îndrăznesc să răspund. Este, într-adevăr, această vedere a minciunii despre care vorbiţi şi mai zice David: “Păcatele cine le va cunoaşte şi de cele ascunse ale mele cine mă va curăţi”[39][17].
Eu, de exemplu, am înţeles altfel citatul cu “ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Am zis aşa: iadul este atunci când nu putem simţi Duhul Sfânt, când nu putem înţelege lucrarea lui Dumnezeu cu noi, de asta de care vă zic că mă tem. Şi viaţa noastră este cam aşa: că noi ştim principiile creştine, ştim poruncile lui Dumnezeu, şi totuşi nu întotdeauna ştim, simţim dacă este bine ceea ce facem. Acesta este iadul nostru, dar noi să nu deznădăjduim. Noi îndrăznim, facem mătănuţă şi zicem: “Doamne, ajută!” Şi, uneori, stările astea ajung foarte departe, încât omul ajunge să facă chiar păcate cu fapta şi nu se poate ridica, şi, totuşi, nu deznădăjduieşte.

Dar iadul cel mai mare nu este să nu lucreze Duhul Sfânt în tine, dar să nu înţelegi lucrarea Lui, să nu înţelegi că este şi aşa o lucrare a lui Dumnezeu. Găsim în vieţile sfinţilor când spune că le ia Duhul Sfânt pentru o vreme. Găsim la stâlpnici, câte 20 de ani, 30 de ani. Cum aşa le ia Duhul Sfânt?! Că dacă ar lua Duhul Sfânt, fără el nu este viaţă, nu putem face nimic, ar trebui să murim! Deci, nu că ia Duhul Sfânt de la el, dar le ia perceperea, simţirea Duhului Sfânt, trăirea Duhului Sfânt. Este Duhul Sfânt, dar Dumnezeu nu-i lasă bucuria de a-L trăi, înţelegeţi? E pe aproape, dar se ascunde Duhul Sfânt.

Şi de asta spunem că este mare cutare Sfânt, c-o stat 50 de ani... i-o luat Dumnezeu Duhul Sfânt. La Sfântul Siluan chiar spune lucrul ăsta. Cum i l-o luat, că spune că el o sporit duhovniceşte, deşi n-o avut 10 ani Duhul Sfânt? Cum o sporit el fără Duhul Sfânt? Duhul Sfânt era, lucra, [pentru că însăşi retragerea Duhului Sfânt este o lucrare a Duhului Sfânt, în cazul Sfinţilor], dar i-o luat vederea Lui, că avea impresia că este singur. Şi, totuşi, credea şi nu deznădăjduia, deşi era în iad. Şi pe urmă Dumnezeu o înmulţit harul Său. Asta cred eu că este.

Şi-n noi lucrează Duhul Sfânt, şi-n toată lumea, dar nu-l vedem, pentru că suntem nepăsători. Sfântul Macarie Egipteanul vorbeşte despre coexistenţa harului cu patimile. La Sfântul Vasile cel Mare spune foarte clar: unde este întinăciune nu poate exista Duhul Sfânt. Dacă există un gând rău, n-are cum să mai fie Duhul Sfânt... Când le citeşti, te înspăimânţi. Te duci la Sfântul Macarie şi el zice: „Şi sfinţii, şi apostolii aveau neputinţe, nu întotdeauna puteau face minuni, nu totdeauna puteau învia morţii”. Oamenii sunt neputincioşi şi, de asta, harul coexistă cu patimile şi păcatele noastre, că aşa-i de milostiv Duhul Sfânt, că nu se îngreţoşează de noi. Şi spune Sfântul Macarie: ia uitaţi-vă, desfrânează un desfrânat cu o desfrânată şi Duhul Sfânt vine, zămisleşte, dă viaţă, naşte prunc.

Aşa este Duhul Sfânt! Vedeţi cum ni-L prezintă şi când auzim aşa noi ne umilim şi parcă ne vine a plânge. Aşa sunt eu . Dar noi trebuie să fim mai sus. Aşa că, lucrează în noi harul Duhului Sfânt. Problema e să ne uităm, de ce ne-ndeamnă: “Împărăţia cerurilor este în voi înşivă!” Acolo o căutăm, vedem tocmai în sensul ăsta de „abandonare a deznădejdii”. Dar, ca să vedem împărăţia, la început trebuie să vedem întunericul, minciuna, ştiind că chiar şi atunci când ne pare că El nu-i, El, totuşi, este. „Că de mă pogor la iad – zice David –, Tu de faţă eşti!”[40][18]. Asta să credem şi să-L rugăm să rămână cu noi.

Eu aşa vă spun, drept, că am simţit lucrurile astea, aşa m-am folosit eu de ele. Vedeţi, un citat, fie din Scriptură, fie din altă parte, noi nu doar să-l pricepem cu mintea. Îl pricepem în clipa în care îl trăim şi el ne schimbă viaţa noastră, şi ne schimbă înspre bine. Şi asta se întâmplă în inima fiecăruia diferit.

Găsim în Pateric tâlcuiri la versete din Scripturi, foarte stranii uneori. Ele tâlcuiesc duhovniceşte şi folosesc duhovniceşte, nu raţional. Uneori apar chiar ciudate, şocante.

Aşadar, aşa le-am înţeles eu şi aşa se umileşte şi inima mea când mă gândesc că asta ar însemna cu iadul şi cu deznădejdea. Dar eu... poate pentru ceilalţi nu întotdeauna poate fi la fel.

SEMNELE PREZENŢEI SAU LIPSEI DUHULUI SFÂNT

- Cum cunoaştem că am făcut ceva nu după voia lui Dumnezeu, că ne-a părăsit Duhul Sfânt?

- După starea inimii. Mai întâi, fiecare, să-şi cunoască patima de care e stăpânit mai mult. Ne măsuram aşa, mă gândesc, ne cunoaştem întâi patima noastră care ne doare cel mai mult. Fiecare are o patimă, fie că este desfrânarea, fie că este mânia. Să fie atent să n-o stârnească. Eu aşa măsor. Când ea-i stârnită, iritată, Duhul Sfânt m-o părăsit, am rămas eu singur şi, uite-o, lucrează! Când ea-i liniştită, înseamnă că eu încă mă menţin în Duhul Sfânt. Şi când am spus un cuvânt nepotrivit, am făcut o prostioară, sufletul mi-o spus: patima aia îi, aia se aprinde în noi de care suferim în clipa în care ne-o părăsit Duhul Sfânt. Asta să fim atenţi! Şi aşa măsurăm. S-o aprins poftele? Fugim repede să ne rugăm, să ne mărturisim, să ne împărtăşim.

- Cum îşi poate da cineva seama dacă îl are pe Sfântul Duh?

- Dacă-i place să se roage şi are bucurie să se roage, dacă îi e dor să intre în biserică atunci când trece pe lângă ea...

DRAGOSTE LA PRIMA VEDERE

- Exista dragoste la prima vedere?

- Da, sigur ca există! Eu cred în dragostea noastră la prima vedere. Ştiţi de ce există dragoste doar la prima vedere, pentru că atâta vreme cât nu ne vedem, nici nu ne putem iubi, sau, mai bine zis, începem a vedea din clipa în care începem a iubi. Şi de asta dragostea, vederea noastră ia şi ea naştere în clipa în care este dragoste. Poate chiar dragostea este un pic mai înainte [decât vederea], din punctul meu de vedere.

DIFERENŢA DE VÂRSTĂ ÎN CĂSĂTORIE

- Exista diferenţă de vârstă neacceptată în căsătorie?

- Vă spun drept că nu m-o prea preocupat lucrurile astea. Există aşa ceva [diferenţă de vârstă neacceptată]? Eu sunt convins că n-ar trebui să fie, nu? La drept canonic, acolo eu ştiu că se învaţă lucrurile astea. N-ar trebui să fie, dacă este dragoste întru Hristos. Clar că nu poţi să te căsătoreşti cu o femeia de 80 de ani. De fapt, de ce nu? dacă n-ai în plan să faci copii, nu... poate să fie şi aşa ceva...

Noi nu vedem chiar ca romano-catolicii... căsătoria cu scopul de a face copii. La noi, căsătoria este o unitate pentru a ajunge la Hristos. Au fost sfinţi [căsătoriţi] care n-au făcut copii. Aşa că, socotesc eu că pot să fie fel de fel. Maica Domnului a fost dată lui Iosif [care era foarte bătrân], aşa că, dacă ar fi... Dumnezeu ştie cum! Aici fiecare cum îi spune inima lui acolo.

DESPRE FETELE CARE POARTĂ BATIC

- Ce părere aveţi despre fetele care poartă batic?

- Să ştiţi că unii ridiculizează lucrurile astea. Am fost la Moscova la un simpozion. Grămadă de oameni acolo, 5000 de oameni. Era drept în Kremlin, acolo unde făceau comuniştii şedinţele lor. Şi s-o făcut simpozionul patriarhiei... episcopi şi călugări, vreo 5000 erau. Şi vine vorba, cineva întrebă din sală, exact aşa, cu un bileţel... Îl primeşte un mitropolit foarte vestit. Şi erau în sală şi femei cu capul acoperit. Erau şi cu capul descoperit. Şi atunci, o dat un răspuns, cam aşa: „Da, sunt unii înapoiaţi azi care consideră că a purta batic e mare evlavie”. Se poate spune şi aşa, dar în clipa în care în sală erau şi femei cu batic... El poate ar fi vrut să le mângâie cumva pe cele neîmbrobodite, dar le-o scuipat pe celelalte. Pe când ele erau cele pe care le laudă Sfântul Apostol Pavel. Înţelegeţi? Dacă cineva are puterea asta, dacă cineva se angajează în viaţa creştină şi este un apostol al lui Hristos, o mironosiţă şi poate, şi i-i drag, bine este şi este de laudă şi de admirat! Dacă cineva crede că încă nu-i timpul: sau îşi tulbură fie părinţii, fie pe altcineva, uneori e mai bine să nu-l poarte. Pentru că noi avem împărătese care purtau fel de fel de zorzoane, nu? Dar scopul femeii, de a face un lucru sau altul... asta contează. Sunt care intră în conflict cu părinţii pe un amănunt din ăsta şi, efectiv, pe urmă nu le mai poate spune nimic despre Dumnezeu, că îi spun: “Ştiu eu, vrei şi eu să mă îmbrobodesc ca şi tine”. Pentru că în capul tuturor, Dumnezeu şi Biserica este un mare “nu se poate!” Trebuie să dezbăierăm acest mare “nu se poate”. Aşa că, uneori, noi nu ştim apostolia pe care o duce fiecare dintre femei.

PUŢINĂ POLITICĂ

- Vă afectează în vreun fel ceea ce se întâmplă acum în Basarabia?

- Nu prea ştiu amănunte, ce se întâmplă acolo? Am un prieten care el îmi scrie, care, mă rog, îi jurnalist şi îmi scrie: “Nu faceţi ceva acolo, guvernul ăla să-l daţi jos, că vă cuceresc comuniştii”. Cineva pe internet chiar propunea să mă aleagă pe mine preşedinte. Dar eu, vă spun drept că nu-i ştiu, nu mă afectează... În ce sens? Eu ştiu că este... Dumnezeu ştie ce să facă. Nu mă lasă cumva cu totul indiferent, pentru că o început să atingă şi Biserica lucrurile astea. Se vehiculează nişte informaţii denaturate, într-un chip foarte abil... problema rusismului, conflictul dintre români şi ruşi care nu mai este chiar aşa de încurcată, cum vor ei să o facă. Şi nu ştiu pentru ce o fac. Implică Biserica şi tulbură credincioşii şi nu doar pe cei de acolo. Pe cei de acolo degrabă, dar tulbură atitudinea Bisericii de aici din România, a credincioşilor de aici faţă de credincioşii de acolo şi invers. Pentru că noi suntem un mădular şi ne rugăm unii pentru alţii, dar am văzut... Ce nu mi-a plăcut, când am văzut la nu ştiu care post TV - că eram la cineva şi m-a strigat să mă uit, că eu nu mă uit la ele -, şi erau tocmai ştiri şi arăta din Basarabia. Era taman vremea când l-o dat afară pe un ambasador de aici din România... Şi, în acelaşi reportaj, vă închipuiţi, un episcop român spune şi el câteva vorbe, care sunau cam aşa: „Noi suntem împotriva asupririi credincioşilor din Basarabia şi noi vrem ca ei să-şi mărturisească liber credinţa”. De parcă n-am fi toţi creştini, şi cei din Mitropolia Moldovei şi cei din mitropolia Basarabiei. Aici nici Rusia nu face bine, dar nici pentru România nu am cuvânt de apărare.

Şi atunci, de asta mă afectează pe mine, pentru că este discordie, pentru că se pompează lucruri, până la urmă, omeneşti, pe fundalul Bisericii. Dacă s-ar întâmpla, pur şi simplu, în afară, se ceartă pentru limbă, asta o existat întotdeauna. Dar dacă rupe cumva... şi mulţi se smintesc... rupe comuniunea aia bună în Duhul Sfânt a credincioşilor de o parte şi de alta, nu-i bun. Că în Legea Nouă nu mai este „nici elin, nici scit, nici iudeu”.

Aşa, mă îndurerează puţin, dar ştiu că neputincios sunt eu. Şi, drept să zic, nu întotdeauna îndrăznesc să spun [să cer lui Dumnezeu] să fie altfel, că nu ştiu cum vrea Dumnezeu. Că noi judecăm epoca asta a noastră mititică, dar Dumnezeu supraveghează de la facerea lumii şi până când va fi „un pământ nou şi un cer nou”. Şi ne-am nimerit noi pe aici taman acum şi nu prea înţelegem rostul lucrurilor. Dar, vedeţi, sunt lucruri care s-au întâmplat sute de ani în urmă, care pe noi [abia] acuma ne afectează. Şi cei care le-au trăit atunci au şi murit. Eu nu ştiu pentru ce Dumnezeu lasă acum aceste gâlcevi. Poate le face pentru cei de peste 200 de ani? Şi mă bag eu, cu mintea mea mititică, şi-mi pare că... nu-i prea drept? Zic: „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii mai bine cum se întâmplă lucrurile, fă-le cum ştii”. Atât mă afectează.

CÂND CINEVA DIN FAMILIE E NECREDINCIOS

- Există familii în care fie părinţii, fie copiii sunt necredincioşi. Cum să procedăm ca să-i aducem la credinţă, pentru că gândul că ei trăiesc în afara Bisericii şi nu se vor mântui de multe ori te aduce la deznădejde.

- De asta am şi început cu discuţia despre convertire. Că noi, într-adevăr, ne punem prea mult problema să-i aducem pe ceilalţi la credinţă. E foarte bună pornirea asta. Dar, vă zic, cred că tot cu Dumnezeu. Şi în ce fel?

Am observat un lucru. Cine convertea, cine era apostol la noi? Îl avem pe Bătrânul Selafiil - am făcut eu o cărţulie cu el. Cum o cucerit el oamenii? El stă în chilia lui, până la vârsta asta. Vă spun că sunt fraţi de seminar care au făcut 5 ani acolo şi n-au intrat niciodată la el. Atât îi de ascuns! Aşa-l fereşte Dumnezeu. Şi-am venit aşa odată cu nişte tineri care habar n-au ce-i cu Biserica, n-au nici o treabă, şi doar că l-au văzut şi au ascultat câteva cuvinte de-ale lui, că au început şi a plânge şi a-L iubi pe Dumnezeu şi a le părea rău de viaţa lor de mai înainte. Aşa măsură!

Ce avea el? El n-avea dorinţa de a converti. El n-avea orgoliul omului care se crede în stare să convertească pe cineva la Hristos. Şi eu cred că noi tot aşa îi putem converti pe oameni. Trăind în noi înşine şi când vedem că ei nu se convertesc să ne spunem: „Măi, încă nu s-a născut Hristos în inima mea, pentru că dacă Hristos ar fi fost în mine n-avea cum să nu se îndrăgostească omul acesta de creştinism”.

Să lucrăm în noi. Dar nu să lucrăm cu scopul ăsta... de performanţă. Trebuie să ştim, convertirea... la noi este chestia asta ideală, idealizatoare, toţi membrii familiei trebuie să fie credincioşi, există „familii credincioase”. Dar vedem că nu era chiar aşa, nici acum nu poate fi valabil, că spune că „tatăl nu va putea izbăvi pe fiu şi mama pe fiică” [şi duşmanii omului vor fi casnicii lui][41][19]. Nu? Spune Mântuitorul acolo, la Evanghelie, la judecată? Spune că degeaba strigi, că nu te pot ajuta ei atunci. „Fratele nu izbăveşte, au izbăvi-va omul? Nu va da lui Dumnezeu îmblânzire pentru sine”[42][20]. Şi dacă vor fi doi într-un pat, unul se va lua, altul se va lăsa. Hristos ne vorbeşte despre familii în care unii se iau, dar unii nu. Sigur, nouă nu ne place să credem că, uite unii ne mântuim, ceilalţi nu. Nu! Şi să înţelegem că există, totuşi, lucrarea lui Dumnezeu şi nu azi, mâine, poimâine, la bătrâneţe, se pot întoarce. Şi noi trebuie să păstrăm pacea cu ei şi chiar nu trebuie să le amintim de fiecare dată, le-am spus o dată şi poate nici nu trebuie să le mai spunem.

Voi credeţi că ei nu-şi pun problema că voi vreţi ca şi ei să meargă la Biserică? Ştiu ei foarte bine asta şi când le-o mai spuneţi... dracul şi aşa ispiteşte: „copiii ăştia doi s-au căsătorit, toţi tinerii ca tinerii, fetele ca fetele, dar a mea nu se mai machiază, se duce cu babele la Biserică...” Şi aşa-i bagă gând cum să te dezveţe. Şi încă mai vii şi tu şi-i spui: „Hai, mamă, şi tu la biserică”. Ştiţi, ca şi cum ţi-aş spune: „Hai să-ţi scot un ochi că-ţi stă mai bine”. Pentru ei lucrul acesta e străin şi şocant, înţelegeţi? Lăsaţi-L pe Dumnezeu sa lucreze. Odată se va îmbolnăvi mama ta şi tu te vei duce acolo şi o vei îngriji, şi-i vei da, ca să nu se plictisească, ceva să citească, eu ştiu... despre bolnavi sau despre Lazăr, viaţa vreunui Sfânt pătimitor. Şi ea va pricepe.

Toate la timpul lor, fără nici un fel de tulburare: tulburarea să n-o primim. Spune “caută pacea şi o urmează pe ea”[43][21]. Absolut nici o tulburare nu-i bună. Nici care iese din râvna, care ne pare ca-i bună, ea nu-i bună. Noi nu ne putem ruga, noi ne neliniştim. Noi îl alungăm pe Dumnezeu. Spun: „Măi, ce o să se întâmple cu oamenii ăştia, dacă nu o să se convertească? Se duc în iad!” Şi, în felul acesta, l-am scos pe Dumnezeu din viata noastră. Înţelegeţi? Noi L-am scos pe Dumnezeu afară, noi suntem neîncrezători că Dumnezeu poate lucra, că Dumnezeu vrea să mântuiască mai mult decât noi. L-am scos, L-am judecat pe Dumnezeu! Noi nu ne mai gândim de acum nici la păcatele noastre. Pe când, dacă suntem cu adevărat...

Vă spun cum m-a dezvăţat pe mine Bătrânul Selafiil de această râvnă. Şi eu am problema asta. La mine, nu că nu umblă la biserică, la mine... v-am spus în ce termeni vorbeşte taică-meu despre Sfinţii Părinţi şi despre Dumnezeu. Şi tot mă gândeam, zic, ce va fi? Se duce-n iad! Gata! Mă duc la Bătrân şi-l întreb, si zice: „Măi, zi aşa “Doamne, Tu L-ai zidit pe el, Tu ştii, Tu mântuieşte-l, că noi suntem neputincioşi.” Aşa un fleac! Şi m-am gândit că, într-adevăr, Dumnezeu l-o zidit şi pe el. Da, Dumnezeu L-a zidit! Da, şi cred că chiar şi numai gândul ăsta, dacă-l sădim şi-l creştem în noi, e pricinuitor de pace. Vom vedea că poate nu mai sunt ei aşa de tare necredincioşi, nu mai sunt ei chiar aşa de mult îndepărtaţi de Dumnezeu. Parcă lucrează şi ei pronia lui Dumnezeu prin necredinţa lor vremelnică.

În istoria asta a noastră, de multe ori, păcătoşii lucrau nişte ciudăţenii, răul lucra în slujba binelui. Erau oameni care omorau, pe urmă se făceau sfinţi. Este o pronie, o lucrare, nu? Sfântul Ciprian-vrăjitorul, Moise-tâlharul, mucenicul Varvar-ucigaşul... Ce farmec aveau ei dacă erau credincioşi de mici şi beau aghiazmă dimineaţa? Sunt sfinţi de toate felurile, că şi oamenii sunt de toate felurile. Felurite sunt căile Domnului, unii mai devreme, alţii mai târziu.

---