DESCOPERIREA LUI DUMNEZEU IN INIMA OMULUI
Ieromonah SERAFIM ROSE
“Iată, stau la uşă si bat; de va auzi cineva glasul Meu
si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine. Celui ce biruieste
ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu, precum si Eu am biruit si am sezut cu
Tatal Meu pe scaunul Lui”.
Apocalipsa 3, 20-21
INTRODUCERE
In mai 1981, doar cu un an inainte de adormirea sa întru
Domnul, Parintele Serafim Rose a fost invitat sa tină o prelegere la
Universitatea din Santa Cruz, California, pentru studentii care frecventau
cursul de religii comparate, intitulat Religiile lumii in Statele Unite.
Santa Cruz fusese un
centru de nivel national pentru miscarea de cautare spirituala care a atins
punctul culminant la sfarsitul anilor ’60 şi inceputul anilor ’70 si a
continuat sa aiba ecouri pana spre anii ’80. Prin urmare, tinerii care au venit
sa asculte prelegerea Parintelui Serafim abordasera deja o mare varietate de
cai spirituale. Pe vremea aceea în Santa Cruz erau populari diferiti gurus
care făgăduiau iluminarea sau orbeau lumea cu miracole: Rajneesh, Muktananda,
Sri Chinmoy si multi altii care dobandisera o faima temporara. Multi
“cautatori” din universitate, ratacindu-se în disciplinele predate de acesti gurus,
au incercat sa experimenteze direct trairea religioasa prin intermediul
drogurilor halucinogene. Altii, nesatisfacuti de saracia spirituala a culturii
apusene, au cautat o realitate mai inalta in budhismul Tibetan si Zen sau în
formele anglicizate ale samanismului indian. In sfarsit, au ramas cei care au
dorit sa caute adevarul în propria lor traditie crestina. In orice caz,
crestinismul apusean se despartise de multa vreme de plinatatea traditiei sale
stravechi pierzand, în felul acesta, constiinta treaza a principiilor
spirituale, metafizice, pe care s-a întemeiat. De aceea, cei ce încercasera sa
atinga desavarsirea in crestinismul apusean contemporan erau înclinati sa se
simtă intrucatva inferiori fată de toate traditiile religioase orientale
popularizate ai caror invatatori “aveau metafizica în maneca de la camasa”, am
putea spune.
Parintele Serafim a venit
în fata acestei game de curente spirituale avand de spus ceva diferit, ceva
nemaiauzit pentru cei mai multi dintre cei care il ascultau. El reprezenta
crestinismul, traditia care înca (mai mult inconstient) influenta întreaga
cultura apuseana si care nu mai era superficialul, anemicul crestinism american
pe care multi “cautatori” il abandonasera pentru a cauta in alta parte. In
experienta sa, Parintele pornise de la revelatia deplina a adevarului lui
Hristos, transmisa de învatatorii luminati de Dumnezeu de-a lungul ultimelor
douazeci de veacuri. Parintele stia ca, în Apus, crestinismul ajunsese sa aiba
o “faima rea”, dar stia ca multi dintre “cautatorii” cinstiti n-ar fi ezitat
sa-l imbratiseze daca ar fi stiut ce a fost el cu adevărat.
Ca si studentii carora li se adresa, Parintele Serafim
fusese candva un tanar american idealist aflat în cautarea adevarului.
Respingand religia protestanta din anii sai de formare, el a incercat sa
studieze sarguincios intelepciunea orientala, invatand limba Chinei antice
pentru a-i traduce textele religioase. Dar, asa cum avea sa o constate mai
tarziu, sufletul cauta in mod natural un Dumnezeu personal. In felul acesta,
aproape impotriva vointei sale, a fost condus inapoi la adevarul atotcoplesitor
al lui Hristos. Aceasta convertire n-ar fi fi avut loc niciodata daca n-ar fi
descoperit Biserica Ortodoxa Rasariteana care reprezenta deplinatatea
spirituala, dar nu era cunoscuta in societatea apuseana. Aceasta Biserica, a
inteles el, era cu adevarat Biserica istorica intemeiata de Hristos si
Apostolii Sai, caci doar ea pastrase continuitatea si puritatea invataturii
crestine originare. Dar, ceea ce l-a indemnat sa imbratiseze credinta ortodoxa
n-a fost, in primul rand, marturia istorica, caci si alte religii isi pot
sustine credinta prin originile lor istorice, ci, mai degraba, faptul ca doar
crestinismul ortodox i-a satisfacut setea pentru adevar: l-a pus in legatura
vie cu harul lui Dumnezeu, i-a oferit o disciplina profunda prin care putea
creste spiritual si, in acelasi timp, i-a oferit principiile metafizice prin
care mintea sa scrutatoare putea percepe universul ca un intreg coerent.
Parintele Serafim s-a dedicat cu toata fiinta acestei
cautari a Adevarului si, cand L-a aflat, s-a daruit, de asemenea cu intreaga sa
fiinta, slujirii Lui. Impreuna cu un alt crestin ortodox care avea aceeasi
viziune, a intemeiat, in San Francisco, o comunitate misionara, o librarie si
un periodic (Cuvantul ortodox). Cativa ani mai tarziu, dorind sa
paraseasca tumultul lumii si sa-l caute pe Dumnezeu in singuratate si liniste,
comunitatea s-a mutat in muntii din nordul Californiei unde a continuat
activitatea misionara prin intermediul cuvantului tiparit. Urmatorii
treisprezece ani, ultimii din scurta sa viata, si i-a petrecut ca monah in
aceasta salbaticie si, in aceasta perioada, s-a adancit intr-un fenomen aproape
nemaiauzit in zilele noastre. Aceasta adanca schimbare a fost determinata de
cufundarea sa in ciclul liturgic al Bisericii si in vesnic actualele scrieri
ale Sfintilor Parinti. Studiind cu seriozitate textele patristice cu scopul de
a le folosi in mod practic pentru cresterea duhovniceasca, a putut sa
gandeasca, sa simta si sa creada ca si Sfintii Parinti, ajungand, in cele din
urma, sa devina unul dintre ei: un Sfant Parinte al timpurilor moderne, unul
dintre rarii transmitatori ai invataturii crestine neschimbate in lumea contemporana.
Iata valoarea omului care a stat in fata grupei de
studenti la universitatea din Santa Cruz. Cu ochii sai patrunzatori, barba
lunga si rasa neagra, era o aparitie la fel de izbitoare ca acei gurus
in jurul carora se ingramadeau tinerii. Numai ca el nu intentiona sa-i
impresioneze la nivelul acesta exterior, deoarece stia ca nici unul dintre
acesti studenti nu putea sa ajunga la plinatatea adevarului fara sa se petreaca
ceva mai adanc inlauntrul lui.
Cunoscand cat de insensibil spiritual devenise omul
modern, Parintele Serafim stia ca, adeseori, oamenii au nevoie de unele
“fenomene” supranaturale, de experiente perceptibile la nivelul simturilor, dar
nu mai putin spirituale, pentru a trezi un ecou in ei. Iata de ce atat de multi
tineri cautatori i-au urmat pe asa-zisii “oameni-sfinti” sau anumite grupari
religioase, pentru miracolele pe care le faceau sau pentru “rezultatele” pe
care le promiteau si de ce devenisera atat de populare drogurile halucinogene,
practicile oculte si asa-zisele experiente “harismatice”. Parintele Serafim
dorea sa le spuna studentilor ca motivul adevarat al cautarii spirituale nu era
aceasta dorinta de a experimenta sau de a vedea ceva “spiritual”, ceva de
dincolo de viata zilnica. Un om cinstit nu va cauta altceva decat plinatatea
adevarului (asa cum Parintele Serafim insusi facuse) si nu se va opri la
stadiul in care se descopera numai o parte a adevarului, solicitand doar
sentimentul amagitor al satisfactiei.
Este adevarat ca, in viata sa, Parintele Serafim a fost
martorul multor minuni. Unul dintre mentorii sai, Arhiepiscopul Ioan
Maximovici, (canonizat recent ca sfant de catre Biserica Ortodoxa Rusa de
peste hotare, n. ed.) savarsea minuni asa cum o faceau primii Apostoli.
Daca Parintele Serafim le-a spus studentilor despre unele dintre aceste minuni,
a facut-o doar pentru a-i conduce spre consideratii mai adanci. Scopul sau
final era, desigur, sa-i trezeasca pe oameni la ceea ce doreau cu adevarat:
Hristos Cel Viu. El recunostea ca, in ciuda opacitatii spirituale a omului contemporan
apusean, procesul de convertire nu era diferit de cel din veacurile trecute.
Convertirea are loc atunci cand este atins ceva in inima, cand inima incepe sa
“arda” la contactul cu adevaratul dumnezeiesc revelat. In orice caz, adesea,
persoana trebuie sa simta inainte de convertire lipsa acestui adevar si sa
cunoasca, din experienta, suferinta produsa de dorirea lui. In instarita
societate apuseana oamenii au de multe ori acest sentiment al chinului
spiritual dar, fiind atat de preocupati de procurarea confortului si a
excitantelor fizice, acesta nu ajunge pana la constiinta lor. De cealalta
parte, in tarile in care oamenii sunt private de libertate si confort, foamea
spirituala a omului devine mai directa si mai disperata. Ca urmare, Parintele
Serafim si-a dat seama ca oamenii din lumea libera au de invatat o lectie
importanta de la cei aflati in spatele Cortinei de Fier (tarile comuniste,
n. red.) in privinta trezirii la viata religioasa. Ar putea insa cei
dintai, traind in ceea ce s-ar putea numi “paradisul nebunilor”, sa transpuna
experienta reala si esentiala a celor din urma intr-o forma pe care sa inceapa
a o intelege realmente? Parintele Serafim nadajduia ca da, deoarece stia ca,
fara cunoasterea Golgotei si a Crucii, nimeni nu poate ajunge la adevarata
cunoastere a lui Hristos, Dumnezeul Intrupat.
Unul din scopurile pe care l-a urmarit Parintele Serafim
adresandu-se studentilor a fost sa le arate ca viata spirituala nu este ceva
care aduce “placere” ci, mai degraba, un fel de camp de lupta in care sufletul
se purifica prin suferinta. Pentru multi studenti aceasta a fost o noutate,
caci cine dintre figurile religioase din zilele moderne, dorind sa castige
discipoli in masa, ar fi chemat oamenii pe o cale a suferintei fara sfarsit si
a luptei? Totusi, aceasta e calea pe care a mers Insusi Hristos si pe care l-a
chemat si pe omul care vrea sa-L urmeze. Iar Parintele Serafim, recomandand-o
in prelegerea sa, i-a determinat pe unii dintre ascultatori sa-si ia crucea si
sa urmeze aceasta cale stramta.
Din pacate, judecand dupa intrebarile care i s-au pus la
sfarsit, majoritatea studentilor pareau ca, intr-un fel, “pierdusera esenta”.
El le vorbise despre realitatea elementara a vietii crestine, despre ce
inseamna convertirea inimii si transformarea ei de catre Hristos. El a numit
cautarea Adevarului “o problema de viata si de moarte”. In contrast cu aceasta
urgenţă, multe dintre intrebarile care i s-au pus pareau motivate mai mult de o
curiozitate desarta. A fost pus intr-o situatie dificila cu intrebari de genul:
ce crede despre diferitele grupari crestine, unde crede ca se afla - sau nu se
afla - Duhul Sfant, care ar fi „cele o mie si una de mici diferente” dintre
Ortodoxie si romano-catolicism etc., de parca cei ce intrebau ar fi cautat mai
degraba sa “categoriseasca” cele spuse decat sa se lase patrunsi de ele.
Incurajator este insa faptul ca, obligat sa raspunda acestor intrebari,
Parintele n-a incetat sa graiasca adevarul in iubire, asa cum
facuse si in timpul prelegerii, si sa indrepte mintile ascultatorilor spre un
mod mai spiritual de intelegere a lucrurilor.
Parintele DAMASCHIN
1. CAUTAREA
De ce studiaza cineva
religia? Multe dintre motive sunt intamplatoare, dar daca persoana este
serioasa cu adevarat, exista un singur motiv: intr-un cuvant, pentru a intra in
contact cu realitatea cotidiana, atat de repede schimbatoare, aflata in
continua degradare, care nu lasa nimic in urma si nu aduce in sufletul omului
nici o fericire care sa dainuie. Orice religie, daca este sincera, incearca sa
descopere contactul cu aceasta realitate. Astazi as dori sa spun cateva cuvinte
despre modul in care Crestinatatea ortodoxa incearca sa faca acest lucru –
adica sa-l initieze in realitatea spirituala pe cautatorul in domeniul
religiei.
Cautarea realitatii este o
sarcina periculoasa. Probabil ca ati auzit cu totii relatari despre tineri ai
vremurilor noastre, de cautatori care “s-au distrus” incercand sa gaseasca
realitatea, au murit prematur sau au fost tarati intr-o existenta intunecoasa,
ramanand doar cu o farama din potentialul mintii si al sufletului lor. Eu
insumi imi amintesc de un prieten din zilele propriei mele cautari de acum
douazeci si cinci de ani, cand Aldous Huxley tocmai descoperise presupusa
valoare “spirituala” a LSD si-i influentase pe multi sa-l urmeze. Acest tanar,
un cautator tipic in domeniul religiei, care poate ca ar fi audiat un astfel de
curs, mi-a spus odata: ”Indiferent ce ai spune despre pericolul drogurilor,
trebuie sa admiti ca orice altceva este mai bun decat viata
americana cotidiana care, din punct de vedere spiritual, este moarta”. Eu n-am
fost de acord deoarece, inca de pe atunci, incepusem sa intrezaresc ca viata
spirituala presupune doua directii: ea poate sa conduca spre o viata mai inalta
decat cea corupta cotidiana, dar poate sa duca si spre una inferioara si sa
produca, literalmente, atat moartea spirituala cat si pe cea fizica. El si-a
urmat calea si, inainte de a implini treizeci de ani, era o epava de om,
imbatranit, mintea ii era ruinata si abandonase orice cautare a adevarului.
Exemple similare pot fi
gasite in randul celor care cauta diferite forme de experienta psihica,
experimentarea starilor “in afara trupului”, intalnirea cu O.Z.N.–uri si altele
de felul acesta. (Experienta sinuciderii in masa din anul 1980, in Jonestown,
este indeajuns pentru a ne reaminti de pericolele inerente in cautarea
religioasa). De aproape doua mii de ani, literatura ortodoxa ofera destule
exemple instructive de acest gen. Voi cita aici doar unul, din viata Sfantului
Nichita, care a trait acum aproape o mie de ani in Lavra Kievului (Pecerska)
din Rusia:
Impins de ravna,
Nichita i-a cerut Egumenului sau binecuvantarea pentru a trai in singuratate.
Egumenul (care, pe atunci, era Sfantul Nicon) i-a interzis, zicand: „Fiule! Nu
e bine pentru tine, care esti tanar, sa fii singur. Mai de folos iti este sa
traiesti impreuna cu fratii caci, slujindu-i pe ei, nu te vei lipsi de plata.
Singur ai vazut cum a fost amagit Isaac de demoni in singuratate. El ar fi
pierdut daca nu l-ar fi scapat harul lui Dumnezeu, dat lui pentru rugaciunile
cuviosilor nostri parinti, Antonie si Teodosie”.
„Parinte, a raspuns Nichita, eu nu ma voi
lasa niciodata amagit de felul acesta, ci voi sta drept impotriva
inselaciunilor demonilor si il voi ruga pe Dumnezeu sa-mi dea darul facerii de
minuni, ca lui Isaac Zavoratul, care savarseste multe minuni si in ziua de
astazi.”
„Dorinta ta e mai presus de puterile tale,
i-a raspuns egumenul. Pazeste-te, ca nu cumva, inaltandu-te, sa cazi. Eu,
dimpotriva, iti poruncesc sa slujesti fratilor si vei primi cununa de la
Dumnezeu pentru ascultarea ta.”
Nichita, impins de cea mai mare ravna spre viata de singuratate, n-a avut nici
cea mai mica dorinta sa asculte de ceea ce i-a spus egumenul si a facut ce-si
pusese el in minte. S-a inchis in chilie si a continuat sa se roage fara a mai
iesi. Dupa o vreme, in timp ce se ruga, a auzit o voce rugandu-se impreuna cu
el si a simtit o mireasma extraordinara. Amagit astfel, si-a zis: „Daca acesta
n-ar fi fost ingerul Domnului, nu s-ar fi rugat impreuna cu mine si nu s-ar fi
simtit mireasma Duhului Sfant”. Nichita a inceput sa se roage si mai staruitor,
spunand: „Doamne, arata-mi-Te deslusit, ca se Te pot vedea!”.
Atunci, s-a auzit o voce care i-a spus: „Nu ma voi arata tie pentru ca esti
prea tanar si, inaltandu-te, sa nu cazi”. Zavoratul a raspuns cu lacrimi:
“Doamne, nu ma voi amagi, deoarece egumenul meu m-a invatat sa nu iau seama la
inselaciunile demonilor si voi face tot ceea ce imi vei porunci”.
Castigand astfel putere asupra lui, sarpele cel distrugator de suflete a zis:
„Nu este cu putinta omului, in trup fiind, sa ma vada. Dar, iata, iti trimit
ingerul meu ca sa ramana cu tine. Sa faci voia lui”.
La aceste cuvinte, un demon cu chip de inger i-a aparut zavoratului. Nichita
i-a cazut la picioare si i s-a inchinat ca unui inger. Demonul i-a zis: „De
acum sa nu te mai rogi, ci sa citesti carti. In acest fel vei intra in dialog
neintrerupt cu Dumnezeu si vei primi puterea sa dai cuvant folositor celor ce
vor veni la tine si eu ma voi ruga neincetat Ziditorului a toate pentru
mantuirea ta”.
Zavoratul a crezut acestor cuvinte si a fost inselat si mai rau. A incetat sa
se mai roage si se ocupa doar cu cititul. Vazandu-l pe demon rugandu-se
neincetat, se bucura, crezand ca un inger se roaga pentru el. Apoi a inceput sa
vorbeasca din Scriptura celor ce veneau la el si sa prooroceasca asemenea
zavoratului din Palestina.
S-a raspandit vestea despre el si a ajuns pana la curtea unui mare cneaz. De
fapt, el nu proorocea, dar spunea celor ce veneau la el unde fusesera puse
lucrurile furate sau ce se intampla intr-un loc indepartat, obtinand aceste
informatii de la demonul care-l asista. Astfel, el i-a spus marelui cneaz
Izeaslav despre uciderea printului Gleb al Novgorodului si l-a sfatuit sa-si
trimita fiul sa preia tronul si sa conduca in locul aceluia. Aceasta a fost suficient
pentru ca oamenii lumesti sa-l cinsteasca pe zavorat ca pe un prooroc. E fapt
dovedit ca oamenii lumesti si chiar monahii fara discernamant duhovnicesc sunt
mai intotdeauna atrasi de mincinosi, impostori, ipocriti si de toti cei care
sunt inselati de demoni, considerandu-i sfinti sau slujitori sinceri ai lui
Dumnezeu.
In ceea ce priveste cunoasterea Vechiului Testament,
nimeni nu se putea compara cu Nichita. Dar nu putea sa sufere Noul Testament,
nu-si lua subiectele din Evanghelii sau Epistolele Apostolilor si nu le
ingaduia vizitatorilor sai sa mentioneze ceva din Noul Testament. Din aceasta
atitudine ciudata in invatatura sa, parintii Lavrei au inteles ca este inselat
de un demon. Pe atunci se aflau in manastire multi calugari cuviosi inzestrati
cu daruri duhovnicesti si har. Ei au alungat demonul de la Nichita prin
rugaciunile lor si Nichita nu l-a mai vazut. Parintii l-au scos pe Nichita din
locul sau retras si i-au cerut sa le spuna ceva din Vechiul Testament. Dar el a
spus sub juramant ca n-a citit niciodata cartile pe care inainte le stia pe de
rost. S-a dovedit ca uitase chiar si sa citeasca, atat de mare fusese influenta
inselaciunii satanice. Numai cu greutate a invatat iarasi sa citeasca. Prin
rugaciunile cuviosilor parinti, el si-a venit in sine, si-a recunoscut si
marturisit pacatul, s-a pocait cu lacrimi amare si a ajuns la un mare grad de
sfintenie si la darul facerii de minuni printr-o viata smerita intre frati. In
cele din urma, Sfantul Nichita a fost hirotonit Episcop al Novgorodului. 1
Astazi, aceasta istorisire starneste in noi urmatoarea intrebare: cum poate
un cautator in domeniul religiei sa evite capcanele si inselaciunile pe care le
intalneste in cautarea sa? La aceasta intrebare exista un singur raspuns: o
persoana nu trebuie sa porneasca in cautarea religioasa de dragul experientelor
religioase, care pot sa insele, ci de dragul adevarului. Oricine studiaza
religia in mod serios ajunge la aceasta problema care este, cu adevarat, o
problema de viata si de moarte.
Credinta noastra crestina
ortodoxa, in comparatie cu cea a confesiunilor apusene, este numita adesea “mistica”
deoarece, fiind in contact cu o realitate spirituala, are rezultate care sunt
numite in mod obisnuit “supranaturale” – adica se afla dincolo de orice logica
sau experienta pamanteasca. Nu e nevoie sa cercetezi vechea literatura ca sa
gasesti exemple, pentru ca si viata unui facator de minuni din zilele noastre
este plina de elemente mistice. Arhiepiscopul Ioan Maximovici, care a murit
doar in urma cu cincisprezece ani si a trait in aceasta parte a Californiei ca
Arhiepsiscop de San Francisco, a fost vazut stralucind de lumina, inaltandu-se
de la pamant in timpul rugaciunii, a fost clarvazator, a savarsit vindecari
miraculoase… totusi, nici una dintre acestea nu este importanta in sine;
oricare din ele poate fi imitate de falsii facatori de minuni. Atunci, cum vom
sti noi daca este cineva in adevar?
2. DESCOPERIREA
Daca citesti intr-o carte de
teologie ortodoxa, vei afla ca adevarul nu poate fi descoperit prin puterile
neajutorate ale omului. Poti citi Scripturile sau orice alta carte sfanta si sa
nu intelegi ce vor sa spuna. Un asemenea exemplu aflam in cartea Faptele
Apostolilor, in istorisirea despre Apostolul Filip si famenul etiopian:
Si un inger al
Domnului a grait catre Filip, zicand: Ridica-te si mergi spre miazazi, pe calea
care coboara de la Ierusalim la Gaza; aceasta este pustie. Si, ridicandu-se, a
mers. Si iata un barbat din Etiopia, famen, mare dregator al Candachiei, regina
Etiopiei, care era peste toata vistieria ei si care venise la Ierusalim ca sa
se inchine, se intorcea acasa; si, sezand in carul sau, citea pe proorocul
Isaia. Iar Duhul i-a zis lui Filip: Apropie-te si te alipeste de carul acesta.
Si alergand, Filip l-a auzit citind pe proorocul Isaia si i-a zis: Intelegi,
oare, ce citesti? Iar el a zis: Cum as putea sa inteleg, daca nu ma va calauzi
cineva? Si a rugat pe Filip sa se urce si sa sada cu el. Iar locul din
Scriptura pe care-l citea era acesta: „Ca un miel care se aduce spre junghiere
si ca o oaie fara de glas inaintea celui ce-o tunde, asa nu si-a deschis gura
sa. Intru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat, si Neamul Lui cine-l va spune?
Ca se ridica de pe pamant viata Lui”. Iar famenul, raspunzand, a zis lui Filip:
Rogu-te, despre cine zice proorocul acesta, despre sine, ori despre altcineva?
Iar Filip, deschizand gura sa si incepand de la Scriptura aceasta, i-a
binevestit pe Iisus. Si, pe cand mergeau pe cale, au ajuns la o apa; iar
famenul a zis: Iata apa. Ce ma impiedica sa fiu botezat? Filip a zis: Daca
crezi din toata inima, este cu putinta. Si el, raspunzand, a zis: Cred ca Iisus
Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Si a poruncit sa stea carul; si s-au coborat
amandoi in apa, si Filip si famenul, si l-a botezat. (8, 26-39).
In aceasta relatare exista cateva elemente supranaturale, mistice: ingerul
ii spune lui Filip unde sa mearga (desi etiopianului i se pare o intalnire
intamplatoare pe un drum pustiu) si, mai tarziu, dupa Botez, Duhul lui Dumnezeu
il ia pe Filip, care dispare din fata ochilor eunucului. Dar nu acestea l-au
facut pe eunuc sa doresca sa fie botezat si sa devina crestin. Nu minunile, ci
altceva l-a impresionat, ceva din inima lui. Minunile, desi uneori ajuta pe
cineva sa vina la credinta, nu sunt adevarata cauza a acceptarii
crestinismului. In acelasi capitol al Faptelor Apostolilor, citim relatarea
despre Simon Magul care a vrut sa dea bani ca sa intre in Biserica si sa
dobandeasca grandioasele si facatoarele de minuni daruri ale Duhului Sfant. Si
a vrut acest lucru pentru ca era vrajitor, „profesie” foarte rentabila intr-o vreme
in care, cu cat cineva putea provoca mai multe fenomene supranaturale, cu atat
castiga mai multi bani si mai multa faima si pentru ca a vazut ca la crestini
se intamplau mai multe asemenea fapte decat in paganism. Dupa cum stim din
Faptele Apostolilor, Apostolul Petru a refuzat cererea lui Simon care a sfarsit
rau si de la care ne-a ramas cuvantul „simonie” pentru incercarea de a cumpara
harul lui Dumnezeu.
Prin contrast, in inima eunucului etiopian s-a schimbat ceva cand i-a
vorbit Apostolul Filip. In Fapte ni se spune ca a ajuns sa „creada”, adica
inima lui a fost inundata de adevarul pe care-l auzise. Cuvintele Scripturii
sunt foarte puternice si, cand talcuirea lor este corecta, ceva din fiinta
umana „se deschide”, daca inima este pregatita. De aceea L-a primit eunucul pe
Hristos din tot sufletul sau. El a devenit alt om si nu de dragul minunilor, ci
de dragul a ceea ce a venit sa aduca Hristos pe pamant.
Acelasi lucru poate fi
vazut si in alt loc din Noul Testament, unde doi dintre ucenicii lui Hristos
calatoreau pe drumul Emausului (Luca 24). Insusi Hristos, in chiar ziua
Invierii Sale, apropiindu-Se si mergand impreuna cu ei i-a intrebat de ce sunt
atat de tulburati. La randul lor, ei L-au intrebat daca nu cumva este singurul
care nu stie ce s-a intamplat in Ierusalim. Ei I-au spus ca a fost acolo un
mare prooroc pe care L-au ucis si Care, apoi, ar fi inviat din morti, dar ei nu
stiau ce sa creada. Atunci Hristos a inceput sa le deschida inimile si sa le
talcuiasca cele spuse in Vechiul Testament ca avea sa se intample cu Mesia. In
tot acest timp, ucenicii nu L-au recunoscut pentru ca El nu venise la ei cu
semne si minuni ca sa-i impresioneze. Mai tarziu, cand au ajuns la Emaus,
Hristos S-a facut ca merge mai departe si ar fi plecat de la ei fara sa se lase
recunoscut daca ei nu L-ar fi rugat – din simpla dragoste pentru un strain in
nevoie – sa petreaca noaptea cu ei. In cele din urma, cand a stat impreuna cu
ei si „a frant painea” asa cum o facuse la Cina cea de Taina, li s-au deschis
ochii, au cunoscut ca este Insusi Hristos si El S-a facut nevazut chiar in fata
lor. Atunci au inceput sa spuna unul catre altul si sa-si aminteasca cum ardeau
inimile lor pe cale, tot timpul cat a fost cu ei, desi nu-L recunoscusera.
Deci ceea ce i-a facut sa-L recunoasca pana la urma a fost aceasta „aprindere
a inimii” si nu faptul ca S-a facut nevazut in fata lor, caci asa ceva pot
face si magicienii. Asadar, mai intai de toate, nu minunile Il dezvaluie
omului pe Dumnezeu, ci ceva de la Dumnezeu care se reveleaza inimii pregatite
pentru aceasta. Iata ce se intelege prin „aprinderea inimii” prin care cei
doi ucenici au intrat in relatie cu Dumnezeu Cel intrupat.
Aici vedem cum lucreaza
asupra omului ceea ce numim noi „revelatie” sau „descoperire”: inima
este miscata si transformata de prezenta lui Dumnezeu, sau a cuiva care este
plin de Duhul Sfant, sau doar de auzirea adevarului predicat despre El.
Tot astfel au avut si apostolii puterea, in primele decenii de la Invierea lui
Hristos, sa mearga practic in toata lumea cunoscuta de atunci – in India (si
poate chiar in China), la nord, pana in Rusia unde locuiau scitii, pana in
Britania la vest, pana in Abisinia la sud – ca sa predice Evanghelia la toate
neamurile.
La fel se intampla si
astazi, chiar daca toti oamenii au devenit mult mai insensibili si mai opaci
din punct de vedere spiritual, mai complicati si nu mai reactioneaza atat de
usor la adevar. In cazul Arhiepiscopului Ioan, cei care au ajuns la credinta
prin el n-au fost impresionati in primul rand de minunile lui, ci de ceva anume
din fiinta lui, care le misca inimile. Va voi da un exemplu din viata
sa, o intamplare care a avut loc la Shangai, unde era Episcop in timpul celui
de-al doilea Razboi Mondial. Ne-a fost relatata de o buna prietena a noastra pe
nume Ana, profesoara de dictie, care a murit acum cativa ani. Asa cum ne-a
relatat ea, Arhiepiscopul Ioan postea atat de sever incat vocea sa isi pierdea
puterea in timpul posturilor lungi si vorbea foarte nedeslusit. Ea primise
insarcinarea sa-i dea lectii de dictie pentru a-l face sa vorbeasca putin mai
clar. Intotdeauna el era cel care venea la ea la intervale regulate si, la
sfarsitul fiecarei lectii, obisnuia sa-i lase o hartie de douazeci de dolari.
In timpul razboiului aceasta femeie a fost ranita si era pe moarte intr-un
spital francez din Shangai. Era noaptea tarziu, afara era o furtuna puternica
si nu era posibila nici un fel de comunicare cu orasul. Ea, insa, avea in inima
ei doar o singura idee: fiindca medicii ii spusesera ca va muri, toata speranta
ei era sa vina Arhiepiscopul Ioan, sa-i dea Sfanta Impartasanie si s-o salveze
intr-un fel sau altul. I-a implorat pe cei din jur sa-i trimita vorba, dar ei
i-au raspuns ca este imposibil. Datorita furtunii telefoanele nu functionau,
iar spitalul (fiind vreme de razboi) era incuiat pe timpul noptii. Tot ce a
putut sa faca a fost sa strige: „Ajuta-ma, vino, Preasfintite Parinte Ioane!”.
Bineinteles, oamenii au spus ca biata femeie delireaza, deoarece nu era posibil
sa iei legatura cu el. Dar, in aceeasi noapte, in mijlocul furtunii, pe cand
striga ea aceste cuvinte, usile s-au deschis si a intrat Arhiepiscopul Ioan cu
Sfanta Impartasanie. A venit la ea, a spovedit-o, a linistit-o (ea era,
desigur, extrem de bucuroasa), i-a dat Sfanta Impartasanie si a plecat.
Femeia a dormit dupa aceea
timp de optsprezece ore si, trezindu-se in ziua urmatoare, s-a simtit refacuta.
„Cu siguranta asta s-a intamplat pentru ca a venit Arhiepsicopul Ioan”, a spus
ea. „Care arhiepiscop?” au intrebat surorile, spunand ca el nu ar fi putut sa
intre in spitalul incuiat, intr-o astfel de noapte. Persoana din patul alaturat
a spus ca fusese cineva acolo, intr-adevar, dar nici asa nu o credea nimeni.
Incepuse sa se intrebe daca nu cumva avusese halucinatii. Dar, in aceeasi zi,
surorile au descoperit, in timp ce-i faceau patul, sub perna ei o hartie de
douazeci de dolari. „Aha, spusese ea, iata dovada ca Parintele a fost aici!”.
Cineva s-ar putea intreba:
cum a stiut Arhiepsicopul Ioan? Cum a reusit sa vina la ea cand nu era posibila
nici o cale omeneasca prin care sa ajunga mesajul la el? Cineva poate sa spuna
ca i s-a descoperit, caci multe asemenea lucruri ii mai fusesera descoperite.
Dar cum i s-a descoperit? De ce lui si nu altcuiva? De ce se reveleaza
adevarul, dupa cat se pare, unora si nu altora? Exista cumva vreun organ
special de receptare a descoperirii de la Dumnezeu? Da, intr-un anume sens,
exista un asemenea organ, desi in mod obisnuit il inchidem si nu-l lasam sa se
deschida: in inima ii face Dumnezeu omului darul de a i Se descoperi, in
inima iubitoare. Stim din Scripturi ca Dumnezeu este iubire: crestinismul
este religia iubirii. (Te poti uita la caderi, ii poti vedea pe cei care-si
spun crestini dar nu sunt, poti sa spui despre crestinism ca nu e iubire; dar
crestinismul este cu adevarat religia iubirii, atunci cand aceasta este
biruitoare si practicata pe calea cea dreapta). Domnul nostru Iisus Hristos
ne-a spus ca, mai presus de orice, adevaratii Sai ucenici vor fi recunoscuti
prin dragostea lor.
Daca-i intrebi pe cei care
l-au cunoscut pe Arhiepiscopul Ioan ce-i atragea pe oameni la el - si inca ii
mai atrage, chiar si pe cei care nu l-au cunoscut niciodata – raspunsul este
intotdeauna acelasi: deborda de iubire, se jertfea pentru semeni dintr-o iubire
absolut neegoista fata de Dumnezeu si fata de ei. Iata de ce i s-au descoperit
lucruri care nu s-ar fi putut nicicand cunoaste pe cai naturale. El insusi i-a
invatat pe altii ca, asa cum ni se descopera in Vietile Sfintilor si in
scrierile Sfintilor Parinti, adevaratul ortodox, cu tot „misticismul” Bisericii
noastre Ortodoxe, are intotdeauna ambele picioare asezate cu fermitate pe
pamant, facand fata oricarei situatii. Cineva Il intalneste pe Dumnezeu
atunci cand accepta situatiile date, primindu-le cu iubire in inima. Aceasta
inima iubitoare este cea prin care oricine poate ajunge la cunoasterea
adevarului, chiar daca, uneori, Dumnezeu trebuie sa doboare si sa smereasca
inima ca s-o faca receptiva – ca in cazul Sfantului Apostol Pavel care a
inceput prin a varsa foc impotriva crestinilor si a-i persecuta. Dar la
Dumnezeu, trecutul, prezentul si viitorul inimii omenesti sunt toate prezent si
El vede unde poate sa faca o bresa si sa comunice.
Opusul inimii iubitoare
care primeste descoperirea lui Dumnezeu este calculul facut cu sange rece
pentru a obtine tot ce se poate de la oameni. In viata religioasa acesta duce
la masluire si la toate felurile de sarlatanie. Daca va uitati la lumea
religioasa de astazi, veti vedea ca cea mai mare parte a ei merge pe acesta
cale: e atata falsitate, poza, calcul, se face atata uz de valurile modei care
fac sa fie in voga mai intai o religie sau o atitudine religioasa, apoi alta.
Pentru aflarea adevarului insa trebuie sa cautati mai adanc.
3. SUFERINTA
Cam in urma cu un an, intr-o calatorie
cu trenul, am avut o discutie lunga cu un tanar american. Ma intalnise,
aparent, din intamplare (desigur, in viata nu exista intamplare) si mi-a spus
ca invata limba rusa. Era un cautator in domeniul religiei care fusese in tot
felul de asa-zise grupari crestine, dar negasind altceva decat ipocrizie si
falsitate fusese gata sa renunte cu totul la religie. Atunci insa a auzit ca
poporul rus suferea pentru credinta. Acolo unde este suferinta, s-a gandit el,
poate ca exista ceva autentic si nu falsitatea pe care o avem noi in America.
Asa ca studia limba rusa cu scopul de a se duce in Rusia, unde spera sa
intalneasca oameni cu adevarat crestini. Ca preot ortodox rus ce eram, am fost
impresionat sa aud acest lucru, caci el nu vazuse niciodata un preot ortodox si
nici nu participase la vreo slujba ortodoxa. Am discutat indelung despre
religie si am vazut ca parerea lui era destul de corecta: suferinta poate naste
ceva sincer, in timp ce viata noastra blanda poate sa genereze foarte usor
falsitate.
In secolul patru, un mare teolog
ortodox, Sfantul Grigorie de Nazianz (numit si Teologul), descria religia
noastra ca „Ortodoxie a suferintei” – caci asa a fost de la inceput si de-a
lungul intregii istorii a Bisericii. Adeptii Dumnezeului rastignit au suferit
torturi si persecutii. Aproape toti Apostolii au murit ca martiri; Petru a fost
rastignit cu capul in jos, Andrei a fost rastignit pe o cruce in forma de X. In
primele trei secole crestine, credinciosii au fugit in catacombe si au indurat
suferinte extraordinare. Intr-o atmosfera de neincetata asteptare a mortii,
acolo, in catacombe s-au alcatuit sfintele slujbe ale Bisericii – pe care le
celebram si astazi intr-o forma foarte putin schimbata fata de atunci. Dupa
perioada catacombelor a urmat lupta pentru pastrarea puritatii credintei, cand
multi invatatori au incercat sa substituie dumnezeiestile invataturi revelate,
date de Domnul nostru Iisus Hristos, cu opinii personale. In veacurile ce au
urmat, popoarele ortodoxe au fost invadate de arabi, turci si alte popoare
necrestine si, in final – in zilele noastre -, de comunisti. Comunismul, care a
persecutat religia cum n-a mai facut-o nimeni inainte, a atacat mai intai de toate
exact teritoriile ortodoxe ale Europei de Est. Dupa cum se poate vedea, acum
credinta noastra este o credinta a suferintei; si, in aceasta suferinta, ceva
continua sa ajute inima omului sa primeasca revelatia lui Dumnezeu.
Ce ne spune astazi Ortodoxia
suferinda a Rusiei, religia suferinda pe care tanarul mai sus pomenit dorea s-o
vada? S-a revelat adevarul, in Rusia, inimilor iubitoare? Dupa logica lumii
acesteia, acolo n-ar fi nici o sansa pentru asa ceva. Comunismul a fost la
putere mai bine de saizeci de ani si, inca de la inceput, scopul lui a fost sa
distruga religia. La un moment dat prin anii 1930, aproape ca reusise, lasand
doar foarte putine biserici deschise. Daca invazia lui Hitler n-ar fi cerut
poporului rus sa devina patriot si sa aiba si o alta speranta in viata decat
cea oferita de ideologia comunista, Biserica ar fi putut fi cu desavarsire
alungata in subterane. Astazi situatia este cumva mai buna, dar se exercita
inca multa presiune asupra credinciosilor. In anii 1960, in timpul lui
Hrusciov, persecutia a fost reinnoita si rezultatul a fost inchiderea a trei
sferturi din bisericile care mai erau deschise. Acum, in afara de orasele in
care merg turistii (in Moscova sau Leningrad, de exemplu, vei vedea probabil
30-40 de biserici deschise), exista orase mari de provincie cu biserici putine
sau fara nici o biserica. Astfel, daca un credincios vrea sa-si boteze copilul,
trebuie sa mearga uneori sute de kilometri.
Aici as dori sa spun un cuvant despre
cum Se descopera Dumnezeu crestinilor din Rusia aflati in suferinta chiar acum.
Probabil ca ati auzit cu totii despre Alexandr Soljenitin, un mare romancier si
ganditor rus, exilat din tara in care s-a nascut in anul 1975 pentru ca a
marturisit adevarul despre Rusia asa cum l-a vazut el. Este de aproape aceeasi
varsta cu regimul comunist, asa incat nu poate fi acuzat ca ar avea prejudecati
pastrate din copilarie. El a trait o viata tipica pentru Uniunea Sovietica.
Nascut la un an dupa revolutie, si-a pierdut tatal in primul razboi modial, a
studiat matematica pentru a-si gasi o profesie practica, a luptat in cel de-al
doilea razboi mondial si a mers cu armata sovietica pana in Germania. In 1945 a
fost arestat pentru ca scris remarci nerespectuoase la adresa „mustaciosului”
(adica Stalin) in scrisori particulare si a fost condamnat la opt ani intr-un
lagar de concentrare. Dupa executarea acestei sentinte, in 1953, a fost
deportat (ceea ce inseamna ca n-a fost trimis chiar in inchisoare, dar nici n-a
fost liber sa mearga in alta parte) intr-un oras din sudul Kazahstanului, la
marginea desertului. Acolo s-a imbolnavit de cancer si era gata sa moara, dar a
fost vindecat intr-o clinica de specialitate (despre care a scris un roman,
„Pavilionul cancerosilor”). In acest loc de exil a predat matematica si fizica
si, in secret, a scris romane si nuvele. Dupa moartea lui Stalin, a urmat o
scurta perioada de „dezghet” sau de „imblanzire” si i s-a permis sa fie liber
si sa publice o carte in Rusia, in 1961. Atunci s-a descoperit ca era mai
„dizident” decat i-ar fi placut guvernarii comuniste si nu i s-a mai permis sa
publice nimic. Totusi, romanele sale au inceput sa fie publicate in afara
Rusiei. Acestea au facut din el o celebritate extrem de suparatoare pentru
autoritatile sovietice, mai ales cand i s-a conferit Premiul Nobel, in 1970, si
i s-a interzis sa mearga personal pentru a-i fi inmanat. In cele din urma, in
1975, a fost exilat cu forta, avand doar cateva zile la dispozitie, si trimis
in Germania de Vest.
Soljenitin traieste acum in
Vermont, unde continua sa scrie. El a vorbit Occidentului despre ceva foarte
important, si anume: semnificatia experimentului ateist in Rusia. El analizeaza
acest experiment nu in primul rand din punct de vedere politic, ci dintr-o
perspectiva mult mai profunda si chiar spirituala. Intr-un fel, el este
simbolul reinvierii ortodoxe contemporane din Rusia, deoarece a trecut prin mai
mult de saizeci de ani de suferinta impreuna cu poporul rus si a iesit din ea
fara sa fie infrant. Are o credinta crestina foarte puternica si un mesaj
pentru lume bazat pe propria sa experienta. Monumentala sa carte, Arhipelagul
Gulag, trebuie citita de oricine doreste sa inteleaga ateismul asa cum
a fost el practicat in Rusia si efectul pe care-l are asupra sufletului
omenesc.
Soljenitin nu este inversunat impotriva experientelor
sale din inchisoare si de dupa aceea, pentru ca a iesit biruitor din ele, prin
dobandirea credintei crestine. El observa ca sistemul ateist nu este ceva
specific rusesc, ci o categorie universala a sufletului omenesc. O data ce ai
acceptat ideea ca ateismul este adevarat si ca nu exista Dumnezeu, apoi – asa
cum scrie Dostoievski in romanele sale – totul ti se pare permis: devine
posibil sa faci experiente cu tot ce ti se intampla, cu orice noua inspiratie,
cu orice nou mod de a privi lucrurile, cu orice noua forma de societate.
Valoarea lui Soljenitin consta in aceea ca arata cum, o
data ce ateismul devine filosofia dominanta si apare ideea ca intreaga religie
trebuie exteminata (ceea ce constituie centrul ideologiei comuniste), trebuie
sa apara lagarele. Omul are nevoie de religie si daca aceasta este interzisa,
intr-un fel sau altul, trebuie sa fie eliminat si el. De aceea, in timp ce
ateismul are la baza pacatul din firea umana, sistemul de inchisori de tip
„Gulag” este expresia fireasca a experimentului ateist din Rusia.
Totusi aceasta este o chestiune secundara. Cea
principala, despre care as dori sa vorbesc, este ceea ce i s-a intamplat lui
Soljenitin (in sensul religios) cand s-a dus la inchisoare, pentru ca acolo i
S-a descoperit Dumnezeu. Gulagul dezvaluie pacatul din natura umana dar, in
acelasi timp, este si punctul de pornire pentru renasterea duhovniceasca a
omului. Iata ce face ca renasterea duhovniceasca constatata acum in Rusia sa
fie mult mai profunda decat diversele „redesteptari spirituale” care apar in
lumea libera. Iata ce ne spune insusi Soljenitin despre venirea sa la credinta:
„Mi-a fost dat ca, din anii petrecuti in inchisoare, sa duc cu mine, pe spatele
meu batut, care aproape s-a frant sub povara, aceasta experienta esentiala: cum
devine fiinta umana rea si cum devine buna. In tinerete, intoxicat de succese,
ma simteam infailibil si, din aceasta cauza, eram crud (a fost sergent in
armata)‚ imbatat de putere, am fost un ucigas si un tiran. In cele mai rele
momente ale mele, eram convins ca fac bine si ma acopeream complet cu argumente
sistematice. Si numai cand m-am intins pe paiele mucezite din inchisoare, am
simtit inlauntrul meu primele semne ale binelui”.
Aici inima incepe sa se inmoaie si sa devina receptiva
si, astfel, are loc un fel de revelatie: „Treptat mi s-a descoperit ca linia
care desparte binele de rau nu trece printre state, nici printre clase sociale,
nici printre partide politice, ci direct prin inima fiecarui om – si apoi prin
toate inimile omenesti... Si chiar si inlauntrul inimilor coplesite de rau, se
pastreaza un mic cap de pod al binelui. Si chiar si in cea mai buna dintre
toate inimile, ramane nedezradacinat... un coltisor de rau”.2
Cat de adanca este aceasta observatie fata de orice am
spune noi, in Apus, bazandu-se pe propria noastra experienta! Este mai adanca
pentru ca se bazeaza pe suferinta si suferinta este o realitate a conditiei umane
si inceputul adevaratei vieti duhovnicesti. Insusi Hristos a venit pentru o
viata de suferinta si pentru Cruce; iar experienta din Rusia ii face capabili
pe cei care o traiesc sa vada profund acest lucru. Iata de ce renasterea
crestina din Rusia este atat de adanca.
4. NASTEREA DIN NOU
Acum as dori sa spun ceva despre un om
mai simplu, pe nume Iuri Maskov, care-si relateaza convertirea petrecuta in
Rusia. A venit (in America n. red.) acum trei ani, exilat din Rusia si,
desi abia trecuse de patruzeci de ani, a murit de cancer anul trecut. Cam la
trei luni de la sosirea in America, a tinut o conferinta in care a povestit cum
a ajuns la credinta: adica, despre cum i s-a revelat Dumnezeu prin suferintele
sale. Fiind invitat, in 1978, sa vorbeasca la o conferinta organizata de rusi
in New Jersey, cand i-a venit randul, le-a spus celor prezenti ca, inainte de a
ajunge la intrunire, nu stia ce le va spune. „Eram tulburat, a spus el, mi se
parea ca nu am nimic sa va spun. Prima jumatate a vietii am fost student si a
doua jumatate mi-am petrecut-o in inchisori si in lagarele politice ale
Gulagului. Intr-adevar, ce as putea eu sa spun unor oameni mai educati decat
mine, mai invatati si chiar mai bine informati despre evenimentele din Uniunea
Sovietica?”
Aici putem vedea constrastul in raport
cu ceea ce se intampla in Apus. Exista in Apus, este adevarat, destui oameni
convertiti la Ortodoxie. De obicei, ei au o vasta cunoastere teoretica a
Ortodoxiei, dar nu si aceasta experienta a suferintei si a obligatiei de a
„plati pentru ceea ce obtii”. Iuri insa nu vorbeste din carti, ci din propria-i
experienta.
„De aceea, spune Iuri, m-am decis sa
nu-mi astern cuvantul pe hartie, ci sa spun orice imi va pune Dumnezeu in
suflet. Apoi, in timp ce ne grabeam sa parasim Bridgeport, Conneticut, intr-un
automobil splendid, de-a lungul extraordinarei autostrazi taiate prin mijlocul
unei naturi luxuriante, am inteles ca intreaga mea viata duhovniceasca chinuita
din „paradisul” comunist, calea mea de la ateism si marxism la credinta
ortodoxa... este singura informatie valoroasa care v-ar putea interesa. Viata
mea este interesanta numai pentru ca este un strop din oceanul renasterii
religioase din Rusia”.
Mai departe, Iuri isi povesteste
viata: „M-am nascut in sangerosul an 1937, in satul Klisev, la treizeci de mile
departare de Moscova... Tatal meu, fierar de meserie, a murit in razboi si nu
mi-l amintesc; mama, care a profesat diferite meserii, cred ca era indiferenta
religios. Bunica, intr-adevar, era religioasa”. (De fapt, in Rusia, vei vedea
aproape pretutindeni o bunica sau o mama religioasa ce-si aduce familia inapoi
la credinta.) „...dar bunica, fiind analfabeta, nu avea nici o autoritate in
ochii mei. Desigur, am fost botezat de mic, dar in anii de scoala mi-am scos
cruciulita si, pana la varsta de douazeci si cinci de ani, am fost un ateu
convins. Dupa terminarea scolii primare de sapte ani, am avut sansa sa intru la
Scoala Superioara de Arte si Industrie din Moscova si am studiat acolo cinci
ani din sapte. Astfel, in aparenta, viata mea incepuse plina de succese... Cu
timpul, as fi primit diploma de artist si as fi putut lucra oriunde as fi
vrut.”
Este o biografie academica tipic
sovietica. In Uniunea Sovietica, cariera academica este luata foarte in serios:
daca reusesti, obtii un „bilet de libera trecere” spre multe avantaje in viata
sovietica, iar daca nu reusesti, obtii o slujba de genul maturator de strada.
„Dar plicitisitoarea viata sovietica
si lipsa de satisfactie spirituala, continua Iuri, nu mi-au dat pace si pe la
sfarsitul anului 1955, cand aveam nouasprezece ani, a survenit o intamplare, in
aparenta neremarcabila, care mi-a rasturnat viata si, in final, m-a adus aici.
Intamplarea s-a petrecut inauntrul sufletului meu si a constat in faptul ca am
inteles in ce fel de societate traiam. In ciuda propagandei sovietice fara nici
un continut, am inteles ca traiam sub un regim de o absoluta nedreptate si
cruzime. In vremea aceea foarte multi studenti ajunsesera la aceeasi concluzie
si, cu timpul, au aparut cei care gandeau ca mine si consideram cu totii ca e
datoria noastra sa le vorbim oamenilor despre aceasta descoperire si sa
actionam cumva impotriva triumfului raului.” (Desigur, aici se vede tendinta
idealista a tineretii, care se poate observa si in lumea apuseana.) „Dar
politia secreta supravegheaza cu grija asupra tuturor cetatenilor din URSS si
cand, la 7 noiembrie 1958, (pe cand aveam doar douazeci si unu de ani), ne-am
adunat ca sa hotaram aparitia unei publicatii secrete, sase dintre noi au fost
arestati si, toti cei ce nu au retractat au primit cea mai mare pedeapsa pentru
agitatie anti-sovietica - fiecare cate sapte ani de lagar de concentrare.
Astfel a inceput o cale noua in viata mea”.
Pana aici, trebuie sa notez ca n-a
fost vorba deloc de o convertire religioasa. Iuri este inca un tanar idealist
care deodata a fost „zdrobit” si trimis departe, in Gulag.
„Toti cei din lagarul
<euro-comunist> eram atei si marxisti. Adica noi credeam ca marxismul in
sine este o invatatura adevarata, care-i conduce pe oameni spre un viitor
luminos, spre o imparatie a libertatii si dreptatii si ca, din anumite motive,
criminalii moscoviti nu vor sa transpuna in viata aceasta invatatura. In lagar,
aceasta idee a murit cu totul si pentru totdeauna in fiecare dintre noi”.
Nu ma voi adanci aici in problematica
sau filosofia comunismului, ci doar voi preciza ca Iuri a fost redus la o stare
de disperare. El si-a pierdut increderea in ceea ce crezuse inainte datorita
instruirii sale, si anume ca ideologia comunista este o invatatura idealista
care aduce fericire si pace. El a vazut ca, in practica, comunismul nu era ceea
ce pretindea a fi. Atunci a inceput sa se intample ceva in sufletul sau.
„As dori sa dezvalui putin din
procesul renasterii duhovnicesti, spune el, ca sa puteti vedea si dumneavoastra
cat de neabatut inainteaza in sanul poporului rus. Pentru ca nu doar eu si cei
care erau cu mine am parcurs calea de la ateism la credinta religioasa, ci este
o manifestare caracteristica pentru lagarele de concentrare sovietice. Ce se
intampla cu poporul nostru? Procesul renasterii spirituale are doua faze.
Intai, vedem clar esenta marxismului si ne eliberam de orice iluzie legata de
el. Dupa o analiza profunda si cuprinzatoare descoperim ca marxismul, in
esenta lui, este o invatatura completa a totalitarismului, care este o
sclavie absoluta, si orice partid comunist din orice tara, o data ce se
angajeaza in realizarea programului marxist, este constrans sa repete ceea ce
au facut si fac comunistii moscoviti sau sa renunte la marxism si ateism si sa
se autolichidize. Intelegand acest adevar simplu, pierdem baza ideologica prin
care ne opuneam sclaviei marxiste. Cadem intr-un vid spiritual care aduce dupa
sine o si mai profunda criza”.
Mai departe, Iuri ne spune cum a
inceput sa intre in aceasta criza profunda: „Dupa ce am fost eliberati din
lagar (adica dupa sapte ani) perspectivele pe care le aveam, pe care nu le-am
dori nici dusmanilor nostri, erau: ori sa revenim in lagar si sa ramanem acolo
tot restul zilelor, ori sa murim intr-o celula dintr-un spital de nebuni, ori
sa fim omorati de politia secreta fara proces sau cercetari.
In aceste conditii de criza
spirituala, fara nici o cale de iesire, tasneste in noi, in mod inevitabil,
intrebarea suprema pentru conceptia despre lume: de ce sa mai traiesc daca nu
mai este nici o iesire? Si, cand vine acest moment inspaimantator, fiecare
simte ca moartea l-a prins de beregata: daca nu vine nici un fel de raspuns
spiritual, viata se sfarseste, deoarece, fara Dumnezeu, nu numai ca „totul este
permis”, dar nici chiar viata nu mai are nici o valoare si nici o semnificatie.
Am vazut in lagar oameni iesindu-si din minti sau sfarsind prin a se sinucide.
Eu insumi am simtit limpede ca, daca pana la urma as fi ajuns la concluzia
ferma si definitiva ca nu exista Dumnezeu, as fi fost obligat sa ma sinucid, de
vreme ce e rusinos si nesemnificativ pentru o creatura rationala sa se tarasca
intr-o viata chinuitoare si fara sens. Astfel, in al doilea stadiu al
renasterii spirituale descoperim ca ateismul, aplicat pana la capatul lui
logic, il duce pe om in mod inevitabil la pierzare deoarece este o desavarsita
invatatura a imoralitatii, a raului si a mortii.
Un sfarsit tragic (sinucidere sau
nebunie) ar fi fost si soarta mea daca, spre salvarea mea, nu s-ar fi
intamplat, la 1 septembrie 1962, cea mai mare minune din viata mea. O zi fara
nici un eveniment, fara nici o sugestie din afara; reflectam in singuratate la
problema mea: „a fi sau a nu fi?” Atunci, dintr-o data, am realizat ca salvarea
consta in credinta in Dumnezeu. Doream foarte mult sa cred in El; dar nu ma
puteam minti: nu aveam credinta.
Si, deodata, a venit o secunda cand,
pentru prima data, am vazut (ca si cum s-ar fi deschis usa unei camere
intunecoase spre o strada insorita) si, in urmatoarea secunda, am stiut deja cu
certitudine ca exista Dumnezeu si ca Dumnezeu este Iisus Hristos din Ortodoxie
si nu alt Dumnezeu. Numesc acest moment cea mai mare minune pentru ca aceasta cunostinta
precisa nu mi-a venit pe cale rationala (stiu sigur acest lucru), ci intr-un
alt mod si nu sunt capabil sa explic rational acest moment... Si astfel,
printr-o asemenea minune, a inceput noua mea viata spirituala care m-a ajutat
sa indur alti treisprezece ani de viata in lagare si inchisori, o emigratie
fortata si, nadajduiesc, ma va ajuta sa indur toate dificultatile vietii de
emigrant.
Acest <moment de credinta>,
aceasta mare minune, este traita acum in Rusia de catre mii de oameni si nu
numai in lagarele de concentrare si inchisori. Igor Ogurtov, fondatorul Uniunii
social-crestine, a ajuns la credinta nu in lagare, ci in universitate.
Renasterea religioasa este un fenomen caracteristic Rusiei contemporane.
Oricine este viu spiritual se intoarce, inevitabil, la Dumnezeu. Si este
absolut evident ca o asemenea minune salvatoare, in ciuda intregii politici
comuniste, nu poate fi savarsita decat de Atotputernicul Dumnezeu, Care n-a
parasit poporul rus in ingrozitoarele sale suferinte si in totala lui lipsa de
aparare in fata atator dusmani”. 3
5. CONCLUZIE
Experienta acestui om, Iuri Maskov, ne arata foarte concret cum Se
descopera Dumnezeu. Se intampla ceva in inima; si, desi suferinta ajuta
aceasta transformare, nu exista metode infailibile pentru a ajunge la ea. De
exemplu, in ultimii saizeci de ani s-a publicat multa literatura din Rusia
despre oameni aflati in suferinta, care nu s-au convertit. In limba engleza
exista o carte foarte interesanta, scrisa de un rus pe nume Marcenko, cu titlul
My testimony (Marturia mea). Marcenko era doar un om onest care
n-a putut sa suporte sentimentul inspaimantator ca in Rusia Sovietica totul
este fals, ca toata lumea te minte. Ca urmare, a spus adevarul si, din aceasta
cauza, a fost trimis in lagar. Autoritatile l-au supus interogatoriilor
obisnuite si au tinut sa-i spuna: „Daca iti mentii ideile, chiar daca iesi
afara, vei reveni aici. De ce sa nu te schimbi si sa faci ce fac toti
ceilalti?” „Nu pot, a raspuns el, sunt un om cinstit!” Privindu-i pe
credinciosi, a ajuns la concluzia ca ei erau singurii oameni fericiti din
lagarele de concentrare, de vreme ce spuneau: „Sufar pentru Hristos” si
acceptau ce li se intampla. „Nu pot sa fiu nici ca ei, spunea el, deoarece eu
nu cred in Hristos”. In felul acesta a ajuns atat de stapanit de furie, incat
atunci cand ii vedea pe gardieni ii venea sa-i striveasca cu usile. Cand a
iesit din inchisoare, s-a umplut de amaraciune si a vrut sa-si ucida toti
asupritorii. Stia ca se va intoarce inapoi in lagar. Si, intr-adevar, dupa ce a
scris cartea, a fost trimis inapoi.
Vedem astfel ca, in cazul
lui Marcenko, inima nu s-a inmuiat, ci i-a ramas de piatra. Desigur, inima este
ceva foarte complicat si poate ca, intr-o zi, el se va schimba.
Marturia lui ne arata ca nu putem trimite un om intr-un lagar de concentrare si
sa spunem: „asa il vom face crestin”. Unii devin crestini, altii nu. Cand
convertirea are loc, procesul revelatiei apare intr-un mod foarte simplu; o
persoana este in nevoie, sufera si atunci, cumva, se deschide o alta lume. Cu
cat esti mai in suferinta si in dificultati si esti „disperat” dupa Dumnezeu,
cu atat mai mult El iti vine in ajutor, Se dezvaluie Cine este si iti arata
calea de iesire.
Iata de ce nu trebuie sa
cautam lucruri spectaculoase, precum minunile. Din intamplarea cu Sfantul
Nichita, relatata mai sus, stim ca aceasta este cea mai rea cale de apropiere (de
Dumnezeu, n. red.) si duce la inselare. Calea cea dreapta se afla in
inima care incearca sa se smereasca si stie doar ca sufera si ca trebuie sa
existe cumva un adevar mai inalt care nu numai ca o poate ajuta in acesta
suferinta, dar o si poate aduce intr-o cu totul alta dimensiune. Aceasta
trecere de la suferinta la realitatea transcendenta reflecta viata lui Hristos,
Care a murit in suferinta Sa de pe Cruce, a indurat cea mai ingrozitoare si
rusinoasa moarte si, apoi, spre totala nedumerire a propriilor sai Ucenici, a
inviat din morti, S-a inaltat la cer, a trimis Duhul Sfant si a pus inceputul
intregii istorii a Bisericii Sale.
Iata, in esenta, ce doream sa va spun despre revelatie in
Ortodoxie. Dumneavoastra puteti pune intrebari sau sa comentati pe aceasta
tema.
6. INTREBARI SI RASPUNSURI
Intrebare: Daca demonii
apar precum ingerii si spun lucruri pe care le-ar spune ingerii, atunci cum
poate cineva sa distinga adevarul?
Raspuns: Iata o
intrebare foarte buna. Trebuie sa te smeresti; trebuie sa doresti adevarul lui
Dumnezeu si nu sa umbli dupa „experiente”. Desigur, as spune, sa devii crestin
ortodox si sa urmezi intreaga desciplina care indruma viata crestina. Aceasta
ajuta, dar nu este o garantie, pentru ca poti sa fii inselat chiar daca esti
crestin ortodox.
Parintii
Bisericii dau sfaturi in cuvinte esentiale. De exemplu, ei spun sa nu te
increzi, daca iti apare cineva ca un inger de lumina. Daca Dumnezeu doreste sa
iti apara si tu Il respingi, nu te va judeca deoarece, daca vrea intr-adevar
sa-ti transmita un mesaj, va reveni si va gasi El o cale s-o faca. De fapt, El
iti apreciaza neincrederea daca o ai pentru ca nu vrei sa cazi in capcana.
Cei aflati intr-un stadiu
duhovnicesc mai avansat, cu mai multa experienta in acest domeniu,
folosesc alte modalitati. Avem un exemplu din viata Sfantului Antonie cel Mare
care-i vedea tot timpul pe demoni. Cand a fost intrebat cum poate deosebi
duhurile, el a raspuns: „Cand apare un inger, ma simt foarte linistit, iar daca
apare un demon, chiar daca arata ca un inger, simt o tulburare”. Totusi, acest
mod de a discerne este foarte periculos pentru incepatori pentru ca te poti
simti foarte linistit si in prezenta demonilor daca nu esti experimentat.
Raspunsul fundamental la aceasta
intrebare este, o spun din nou, sa intri in disciplina Bisericii ortodoxe.
Citind despre intamplari ca cea a Sfantului Nichita si vazandu-i chiar pe
demoni cum se manifesta, de multe ori, poti sa respingi instantaneu o
inselaciune doar cunoscand modul lor caracteristic de a incerca sa pacaleasca.
Intrebare: Ati putea sa ne
vorbiti despre doctrina ortodoxa cu privire la Duhul Sfant si, in relatie cu
acesta, daca este prezent Duhul Sfant in tainele crestine neortodoxe?
Raspuns: Sfantul Duh a
fost trimis de Domnul nostru Iisus Hristos in ziua Cincizecimii, la cincizeci
de zile de la Invierea sa si la zece zile de la Inaltarea Sa la cer, pentru a
ramane cu Biserica pana la sfarsitul veacurilor. Din punct de vedere istoric,
acolo a intemeiat El Biserica.
In timpurile
moderne, exista cazuri in care oamenii au cautat sa gasesca aceasta Biserica pe
cale istorica. Avem ca exemplu intreaga istorie a Bisericii din Uganda. In anii
1920, doi seminaristi din Uganda studiau intr-un seminar anglican si au inceput
sa observe ca invatatura predata nu semana cu invatatura despre care citeau la
Parintii din vechime. Atunci au inceput sa creada ca Romano-catolicismul
trebuie sa fie raspunsul – ca acesta trebuie sa fie biserica straveche. Cautand
ei „Biserica cea veche si adevarata” (asa o numisera), s-au dus sa studieze
intr-un seminar Romano-catolic si iarasi au vazut ca invatatura pe care o
primeau era diferita de cea a Parintilor Bisericii. Fireste, au inceput sa se
intrebe: „Daca adevarul poate fi schimbat astfel, atunci unde este adevarul lui
Hristos?” Apoi, au auzit despre credinta ortodoxa si au incercat pe toate caile
sa o afle. Mai intai au gasit pe cineva care-si spunea ortodox si le-a
prezentat ceea ce numea el taine, dar era doar un sarlatan. Cand un avocat grec
le-a spus ca era ceva „ciudat” cu omul acela, si-au dat seama, s-au cait, si-au
schimbat gandul si au inceput sa caute din nou. Primul episcop ortodox pe care
l-au intalnit nu era unul prea bun si le-a spus: „O, nu va necajiti. Toate
religiile sunt la fel; intoarceti-va la anglicani!” dar ei nu s-au lasat
descurajati de aceasta. In cele din urma, au gasit un episcop ortodox care i-a
invatat ceea ce trebuia sa-i invete si au devenit ortodocsi. Astazi Biserica se
raspandeste in Africa: in Uganda, Kenya, Zair, Tanzania si asa mai departe. Avem
chiar inregistrari cu slujbele lor care sunt foarte impresionante. Din muzica
bizantina greaca, pe care au preluat-o fara a incerca sa o modifice (doar ca o
canta in felul lor, in limba lor), a iesit la iveala o cantare ireprosabila, cu
o incantatoare savoare africana locala. Au facut din cantarea bizantina acelasi
lucru pe care grecii l-au facut cand au preluat cantarea ebraica.
Asadar, acesti africani au
explorat istoria si au aflat ca exista o Biserica ce coboara direct de la
Hristos si invata ceea ce se invata in vremurile vechi: Biserica Ortodoxa. Din
perspectiva istorica, poti vedea de asemenea, ca celelalte Biserici s-au abatut
de la ea: mai intai Romano-catolicismul, in secolul al XI-lea, cand problema
privind pozitia Papei in Biserica a atins punctul culminant, iar Papa a respins
raspunsul ortodox, tragand Apusul dupa sine.
Pana astazi, Duhul Sfant
lucreaza in Biserica Ortodoxa. In practicile celor mai multe dintre grupurile
protestante din Occident arareori se mai pomeneste de taine, astfel incat nu
puteti cauta cu adevarat harul Duhului Sfant in ceva ce nu e considerat Sfanta
Taina nici de catre insisi adeptii practicanti. Desigur, romano-catolicii si
alte cateva grupuri considera ca au Taine. Dar eu va spun ca adevaratele
Sfinte Taine, in sensul in care le-a instituit Hristos, sunt de gasit doar in
Biserica Ortodoxa. Cat despre cei care, folosind denumirea de Taina, incearca
sa profite cum pot de ea – este o chestiune intre sufletul lor si Dumnezeu si
orice va voi Dumnezeu sa-i faca acelui suflet este treaba Lui. S-ar putea sa nu
fie doar o problema psihologica; nu stiu, Dumnezeu hotaraste. Dar intelesurile
instituite de El in Biserica s-au transmis pana astazi in Biserica Ortodoxa. De
fapt, istoric puteti vedea ca facem aceleasi lucruri care se faceau in Biserica
primara. Filip, de exemplu, l-a luat pe eunuc in rau si l-a botezat, fara doar
si poate, in acelasi mod in care o facem si noi: trei scufundari in numele
Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Iata de ce Ortodoxia este cunoscuta
ca fiind „de moda veche”. Noi pastram cu buna-stiinta vechile modalitati, asa
cum ne-au fost transmise de Hristos, de Apostoli si de primii Parinti ai
Biserici.
Intrebare: Vorbiti-ne
despre atitudinea ortodoxa fata de religiile necrestine.
Raspuns: Hristos a
venit sa lumineze omenirea. Exista numeroase religii in afara revelatiei Sale
printre ai caror adepti nu sunt doar practictanti ai unui cult demonic, ci si
suflete sincere care incearca sa ajunga cu adevarat la Dumnezeu. Vreau sa spun
ca, inainte ca oamenii sa auda de Hristos, aceste religii, atat cat pot ele, au
fost bune, dar ele nu pot duce la atingerea adevaratului tel. Telul este viata
vesnica si Imparatia Cerurilor si Dumnezeu a venit in trup pentru a ne deshide
aceasta cale. De aceea, crestinismul este adevarat. Facand comparatii, se pot
gasi diferite elemente de adevar si in celelalte religii, elemente care, de
multe ori, sunt foarte profunde, dar ele nu deschid cerurile. Numai cand
Hristos a venit pe pamant si a spus talharului: Astazi vei fi cu mine in
Rai, s-au deschis cu adevarat cerurile pentru oameni.
Intrebare: Asadar,
oamenii care n-au auzit de Hristos nu au acces la adevar?
Raspuns: Cei ce n-au
auzit niciodata de Hristos? Este treaba lui Dumnezeu sa-i judece. Nici in Vechiul
Testament nu auzisera oamenii de Hristos, dar El a venit si le-a predicat in
iad. Si Sfantul Ioan Botezatorul a ajuns inaintea lui Hristos in iad si, credem
noi, a predicat ca Hristos va veni acolo ca sa-i elibereze pe toti cei care
doreau sa fie eliberati, care doreau sa creada in El. Asa ca Dumnezeu poate
dezvalui adevarul celor ce n-au avut niciodata sansa sa-l auda: adica celor
care n-au respins Evanghelia, ci doar nu au auzit de ea. Dar odata ce am
acceptat revelatia devenim, bineinteles, mult mai responsabili. O persoana care
accepta revelatia lui Dumnezeu-intrupat si apoi nu traieste in conformitate cu
ea este mai rea decat orice preot pagan sau ceva asemanator.
Intrebare: Ceea ce nu
prea stiu eu si, probabil multi alti oameni nu stiu este: care sunt diferentele
si asemanarile concrete dintre, sa zicem, Biserica Ortodoxa Rusa si Biserica
Romano-catolica in ceea ce priveste diferitele doctrine si idei despre Sfanta
Treime sau despre casatoria preotilor?
Raspuns: Exista multe
diferente mici, dar exista, cred eu, o diferenta principala, legata tocmai de
Sfantul Duh, pe care o voi explica. Biserica lui Hristos este ceea care ofera
oamenilor harul. Ori in Apus, cand Roma s-a rupt de aceasta Biserica, harul s-a
pierdut de fapt (poate ca unii oameni l-au mai aflat, ocazional, ici-colo, dar,
pentru intreaga lor Biserica, harul a fost taiat). Consider ca
Romano-catolicismul modern este o incercare de a inlocui harul pierdut cu
geniul omenesc. De aceea, pentru a raspunde la intrebarea „Unde este
adevarul?”, Biserica Romano-Catolica il face pe papa „infailibil”.
Sunt unii care
se uita la Biserica noastra Ortodoxa si spun: „Este imposibil ca oamenii sa
afle adevarul aici. Daca spuneti ca nu credeti nici in Papa, nici in Episcop,
nu mai exista nici un fel de garantie. Nu credeti nici macar in Scripturi
precum protestantii care le considera cuvantul absolut, <infailibil>.
Daca exista controverse, unde este ultimul cuvant?”
Iar noi spunem ca Duhul Sfant se descopera pe Sine Insusi.
Aceasta se intampla mai ales atunci cand se aduna Episcopii in Sinod, dar chiar
si atunci poate fi un fals Sinod. Cineva ar mai putea spune: „Nu exista nici o
speranta!” Noi raspundem insa ca Sfantul Duh conduce Biserica si El nu-si va
calca fagaduinta fata de Biserica. Daca n-ati dobandit convingerea ca asa stau
lucrurile, atunci veti nascoci lucruri de genul: Biblie infailibila, Papa
infailibil. De asemenea, puteti tranforma randuielile ortodoxe – cum au facut
romano-catolicii – intr-un fel de „lege”, astfel incat totul sa fie frumos
precizat: daca incalci aceasta lege, mergi la duhovnic, primesti penitenta
cutare si vei fi iarasi perfect „restabilit”. Ortodoxia nu crede astfel. De
aici si toata fantezia cu indulgentele, care este o pervertire a ideii de
pocainta in ceva cu desavarsire juridic. Daca te pocaiesti, ca talharul de pe
cruce, poti fi mantuit in momentul acela. Ortodoxia pune accent pe acest aspect
al relatiei dintre suflet si Dumnezeu, iar toate Sfintele Taine si disciplina
Bisericii sunt doar cai de impacare a unui suflet cu Dumnezeu: aceasta este
intreaga noastra credinta. In Biserica Romana, pana de curand, cand lucrurile
au inceput sa se destrame, accentul a fost pus mai degraba pe respectarea unui
intreg set de legi si, in modul acesta, pe apropierea „corecta” - in sensul
juridic al cuvantului - de Dumnezeu, modalitate care este o substituire a
Sfantului Duh.
Intrebare: Ne-ati putea
spune ceva concret despre anglicanism, deoarece exista o anumita
similitudine intre acesta si ceea ce ati spus despre romano-catolicii, care
afirma ca Papa este infailibil, si protestantii, care afirma ca Biblia este
infailibila? Eu imi inchipui anglinasmul ca pe o incercare de a tine in
echilibru aceste doua pareri, desi Dumneavoastra puteti afirma, realizez
aceasta, ca, din punct de vedere istoric, el este rupt de Biserica primara.
Raspuns: In multe
cazuri anglicanii se straduiesc din greu, dar ei pornesc de foarte departe.
Cand vii la Dumnezeu, nu poti doar „sa chibzuiesti” despre El sau sa „nascocesti
un sistem”. Trebuie sa intri in legatura vie cu harul Sau. De aceea, raspunsul
pentru anglicanism este ca trebuie sa intre in legatura cu Biserica.
Intrebare: Biserica
Ortodoxa recomanda inca postul si respecta toate traditiile cu privire la Postul
Mare?
Raspuns: Da, exista o
disciplina definita cu privire la post, exact ca in timpurile vechi, care ni
s-a transmis din cele mai vechi timpuri ale istoriei Bisericii. Stim din
Didahii (Invataturile celor Doisprezece Apostoli) ca in primul secol se postea
miercurea si vinerea.
Intrebare: Seara trecuta
ati vorbit despre Apocalipsa. Ati putea sa ne faceti un rezumat?
Raspuns: Am analizat
evenimentele care au loc astazi ca pe semne ale sfarsitului si am vorbit despre
atitudinea crestina pe care trebuie sa o avem fata de sfarsit. Nu trebuie sa
calculam anii sau cine este „Imparatului Sudului” sau „Imparatul Nordului” si
asa mai departe, ci trebuie sa mergem mult mai adanc. Toti Apostolii au scris
in Epistolele lor ca, pentru pregatirea personala si mai intai de toate pentru
cea duhovniceasca, este necesar sa ne gandim ca Hristos este aproape. Daca ne
aflam in aceasta stare de asteptare a lui Hristos Cel ce vine la noi in sens duhovnicesc
– fie in sufletele noastre prin har, fie in momentul mortii noastre – atunci
problema legata de momentul venirii sale fizice pe acest pamant, la sfarsitul
lumii, nu ne va mai tulbura in asa masura incat sa urmam vreo noua secta, care
se duce sa astepte ziua pe varf de munte. Nu stim ziua, nici ceasul;
primordiala este pregatirea duhovniceasca.
Vremurile
noastre sunt, oricum, atat de pline de ceea ce putem numi evenimente
„apocaliptice”, incat trebuie sa tinem seama de ele. Domnul nostru spune ca,
desi nu stim ziua, nici ceasul, trebuie sa luam exemplu de la sicomor caci,
atunci cand frunzele lui sunt verzi, stim ca vara este aproape. In acelasi fel,
cand toate aceste lucruri incep sa se intample – cand devine posibil sa existe
un singur guvern mondial, cand Evanghelia este predicata la toate popoarele,
cand apar atatea curente spirituale care sunt evident inselatoare – sunt semne
clare ca ceva foarte important este gata sa se intample si ca este foarte
probabil sa fie in legatura cu sfarsitul lumii.
Ca sa fim pregatiti
duhovniceste, este foarte instructiv pentru noi sa citim marturiile despre ce
li se intampla oamenilor in inchisorile comuniste. Asemenea relatari ne arata
ca, indiferent ce se poate intampla – chiar daca suntem sub insusi antihrist
si ne aflam intr-o inchisoare, putem supravietui deoarece il avem pe Hristos.
Vietile mucenicilor au fost dintotdeauna o sursa de instruire si zidire, si
chiar astazi sunt oameni martirizati, de la care putem invata.
NOTE
1. Episcop Ignatie Briancianinov, The Arena,
Holy Trinity Monastery, Jordanville, New York, 1983, pp. 31-34. In romaneste
puteti gasi textul, putin modificat, in Patericul Lavrei Pecerska,
Ed. Anastasia, Bucuresti, 1995, pp. 132-135 (n. red.).
2. Alexander Solzhenitsyn, The Gulag
Archipelago Two, Harper and Row, New York. 1975, 99. 615-616.
3. La Renaissance Russe, 1978, no. 4,
pp. 12-17.
EPILOG
Astfel si-a incheiat Parintele Serafim
prelegerea. La mai putin de doi ani dupa aceea, el murea intr-un spital. In decursul
suferintei intense provocate de boala care i-a adus sfarsitul, Imparatia
cereasca pentru care se pregatise indelung a devenit mai apropiata si mai
tangibila. Dumnezeu, care candva ii implinise dorinta chinuitoare si
devoratoare de a afla Adevarul transcedent, il alina acum in mod nevazut.
Incapabil sa vorbeasca, privea doar catre cer, in timp ce din ochi izvorau
lacrimi. O data, a incercat sa-i spuna fratelui de manastire de langa el despre
descoperirea pe care o primea in ora plecarii, dar trupul sau muribund nu i-a
permis. Cand, in sfarsit, sufletul sau s-a eliberat de trup, fata i-a devenit
stralucitoare si plina de pace si buzele i s-au deschis natural intr-un zambet
bun. Cei ce l-au vazut in sicriu poarta marturia despre tacuta bucurie care-i asteapta
pe cei ale caror inimi sunt deschise descoperirii dumnezeiesti.
Daca bobul de grau cand cade
in pamant nu moare, ramane singur; dar daca moare, aduce roada multa (Ioan
12, 24). Prin moartea Parintelui Serafim a fost plantata o samanta care nu a
incetat sa aduca roada multa in vietile celor din lumea apuseana, care-L cauta
pe Dumnezeu. Prin publicarea continua a scrierilor sale, importanta sa
universala a devenit mai vizibila. Desi a fost un purtator de cuvant al
crestinatatii ortodoxe, el a insemnat mai mult decat multi dintre „talcuitorii”
diverselor aspecte ale traditiei crestine. Mai curand, el a fost un pod uman
viu intre omul modern apusean, dezradacinat, si plinatatea adevarului.
Castigarea acestui adevar, cum spunea Parintele, nu cere stari exaltate de
constiinta, ci doar o inima iubitoare, devenita „infranta si smerita”
(Psalm 50, 18) prin suferinta. Fie ca, primind transmiterea vie a intelepciunii
crestine primare de la Parintele Serafim, tot mai multe inimi iubitoare sa
inceapa sa arda pentru adevar si sa-L afle in Persoana lui Hristos Cel Viu.
Asociatia filantropica medicala crestina
CHRISTIANA
Bucuresti, 1996