Viata si practica ortodoxa:de Parintele Serafim (Rose) din Platina
Nota editorului: Textul urmator a fost transcris de pe o
caseta, ce cuprindea o discutie inregistrata la Manastirea Sfantului Gherman, din
Platina, California, in 1977. De vreme ce cuvantarea Parintelui Serafim a fost
mai mult una „ad-hoc” si cu o tenta informativa, aceasta transcriere este,
desigur, mult mai „colocviala” si mai putin „finisata” decat scrierile sale
alcatuite cu ingrijire. Aceasta cuvantare se mai deosebeste de majoritatea
scrierilor sale prin faptul ca este adresata unui grup anume de oameni: tinerii
convertiti americani ce doreau sa isi inchine vietile slujirii lui Dumnezeu,
unii dintre ei ca misionari ortodocsi.
Tema cuvantarii Parintelui Serafim este mesajul esential
reiterat de-a lungul ultimei parti a vietii sale: anume, ca credinta
crestinilor ortodocsi trebuie sa fie traitoare, calda si din adancul inimii, si
nu rece, dura si exterioara. Parintele a realizat importanta acestei idei de-a
lungul numerosilor si trudnicilor ani petrecuti ca misionar, ce i-au daruit o
constientizare patrunzatoare a trebuintelor crestinilor ortodocsi contemporani
si a primejdiilor cu care se confrunta acestia.
1. CREDINTA SI RATIUNEA
Scrierile filosofului rus Ivan Kireievski cuprind cateva idei fundamentale
ce ne sunt foarte potrivite astazi. Disputa obisnuita dintre credinta si
ratiune, scria el, nu este una corecta. Ratiunea este ceva ce trebuie inaltat
la un nivel superior, si acest lucru incearca sa-l daruiasca Biserica Ortodoxa.
Ratiunea in sine nu ofera nimic altceva decat o intelegere a acestui taram
bi-dimensional, material, care ii preocupa pe majoritatea criticilor si
carturarilor din Apus. Se gaseste, totusi, ceva dincolo de acesta. Potrivit
gandirii apusene, daca mergi „dincolo” de acestea, trebuie de obicei sa negi
ratiunea si sa „sari in intuneric”. In Ortodoxie nu este asa, caci insasi
pricina este atat de expusa Adevarului, incat incepe sa se inalte asupra sa.
Vom examina ce legatura are acest lucru cu crestinii ortodocsi, si
indeosebi cu convertitii de cuget misionar.
2. FERVOAREA MISONARA
Exista multe discutii in lumea ortodoxa despre necesitatile de a-i converti
pe oamenii din Apus, de a avea mai multe slujbe in limba engleza, de a depasi
etnicismul din Biserica. Aceasta fervoare misionara pozitiva este un semn
foarte bun (desigur, cu exceptia cazului in care exista comentarii negative).
De fapt, precum spunea adesea arhimandritul Constantin (din Jordanville), cea
mai potrivita vreme pentru activitatea misonara este chiar acum, caci cu cat
devine America mai putin crestina, cu atat sporeste misiunea ortodoxa. Fervoarea
noastra misionara pozitiva trebuie, totusi, sa fie calauzita de constientizarea
vremurilor in care traim, caci astfel vom sti cum sa mantuim sufletele noastre
si pe ale altora.
Este firesc ca cei ce sunt in Biserica lui Hristos, realizand ce inseamna a
fi ortodox, sa nu se multumeasca a tine aceasta cunostiinta doar pentru ei. Stiind
ca Ortodoxia este Adevarul pentru toti oamenii, ei o doresc si celorlalti:
prietenilor si rudelor lor, si oricui isi tine inima deschisa catre ea. Totusi,
precum putem observa, Biserica Ortodoxa este incoltita puternic de prigoana
comunista, dintr-o parte, si de secularizare, dintr-alta. Situatia este,
desigur, mult mai rea in Apus, care este guvernat de secularism (duhul
desertaciunii lumesti, n.t.). Sub comunism, se poate suferi pentru Hristos si
dobandi, astfel, ceva bun din aceasta; pe cand, sub influenta secularismului,
crestinismul ortodox isi pierde savoarea si cei credinciosi ajung intocmai cu
ceilalti din lume. In cazul din urma, numerosi protestanti ii fac de rusine pe
multi dintre ortodocsi, deoarece au fervoare si dragoste pentru Hristos, fara
macar sa cunoasca ce este Biserica Lui.
Totusi, aceste cazuri nu ar trebui sa influenteze in nici un fel fervoarea
noastra misionara. (Acelasi lucru poate fi spus si referitor la situatia cu
care se confrunta multi convertiti de limba engleza, de a fi nevoiti sa
participe la slujbe tinute intr-o limba straina). Trebuie sa ne aducem aminte
ca Hristos nu asteapta de la noi fervoare misionara, ci o viata schimbata si o
inima fierbinte. Fervoarea misionara este pe cel de-al doilea plan, la suprafata. Vedem
nenumarate exemple de oameni cu o mare fervoare misionara, care nu au dat
prioritate planului launtric, al schimbarii sinelui, incalzindu-si inimile si
inaltandu-si cugetele la un nivel superior, asa cum spune Kireievski. Acesti oameni ajung
„arsi” si neroditori, iar unii chiar parasesc Biserica.
3. STABILIREA PRIORITATILOR
Dar cum incepe cineva sa-si randuiasca lucrurile dupa prioritati? Putem
invata din problemele ortodoxiei contemporane, care ne infatiseaza roadele
stabilirii unor prioritati gresite.
Fratia noastra (Sf. Gherman al Alaskai, n.t.) se afla in legatura cu multi
oameni din Grecia, si primim de la ei scrisori scrise din inima. Ne spun
lucruri importante despre situatia actuala din Grecia, unde, din anii 1920,
exista o schisma intre Biserica de calendar nou, care umbla caile lumii, si
Biserica de calendar vechi, care doreste sa fie credincioasa Sfintilor Parinti.
In ultimul timp, Biserica de calendar vechi a primit niste convertiti
influenti, ce au un duh misionar plin de ravna, asemanator celui al tinerilor
nostri americani, ce vor sa faca cunoscuta Ortodoxia compatriotilor lor.
Catre ce poate duce aceasta fervoare? In Grecia, ravna pentru canoane si
pentru Sfintii Parinti a produs unele rezultate neplacute, negative. Grupuri
dupa grupuri au inceput sa se separe unele de celelalte, deoarece se socotesc
unii pe altii insuficient de ravnitori. Fiecare ii acuza pe ceilalti ca nu pun
accent pe lucrurile corecte, ca nu au o relatie potrivita cu celelalte Biserici
Ortodoxe etc.
Cunoastem un caz tragic, cel al unui teolog grec foarte bun, care si-a
parasit jurisdictia deoarece, in altarul uneia dintre bisericile acesteia, se
gasea o icoana a Sfintei Treimi infatisandu-l pe Dumnezeu Tatal ca cel Vechi de
Zile. „Necanonic!”, a spus el, „Canoanele sunt impotriva!” Fapta sa arata ca nu
a dat prioritate unui lucru anume. Este un fapt ciudat, nu numai pentru ca
acest om era foarte invatat, ci si fiindca traia intr-o tara care este ortodoxa
de aproape doua mii de ani. Ce sansa avem noi in America, care este aproape
pagana si neluminata de Ortodoxie, daca oameni sporiti din Grecia sunt astfel?
4. PARERI OMENESTI
Avem un prieten in Muntele Athos care urmareste de multi ani situatia din
manastirile grecesti. Se duce in locuri unde, de pilda, cineva a devenit un
"gheronda" faimos, cu numerosi ucenici. Observandu-i pe acesti
"stareti", el a ajuns la concluzia ca adesea oamenii de acolo isi
inchipuie si zamislesc fantezii, ca si oricare altii. Au anumite pareri despre
cineva, pe care le raspandesc pretutindeni, in jurul acestuia, transformandu-l
dintr-odata intr-un „batran sfant”, cu o multime care se strange imprejurul
lui. In realitate, nu exista nici o pricina pentru acest fapt – sunt multe
persoane sfinte carora nimeni nu le da vreo atentie. La Muntele Athos, se poate
vedea acest lucru in cazul unui Batran numit Teodosie, un om foarte sfant, care
a scris un jurnal despre cum s-a rugat cu Rugaciunea lui Iisus, la un nivel
foarte sporit. Nimeni nu stie nimic despre el, in timp ce toata lumea a auzit
de altii, deoarece li s-a „facut reclama” si toti ii dau crezare.
Printre noi, convertitii apuseni la Ortodoxie, tendinta aceasta – de a
asculta o parere pe care cineva a raspandit-o si de a-i da crezare – este
foarte puternica. Totusi, nu aceasta este ceea ce ar trebui sa facem. Ar trebui
sa ne folosim mintea, incercand sa ne inaltam inimile la un nivel la care sa
putem simti mai profund Ortodoxia. Este imperios necesar, in aceste vremuri, sa
avem un discernamant patrunzator.
5. PARINTI RECENTI
Cursele mentionate pana acum, care in Grecia au dus la schisme intre oameni
ce au fost ortodocsi intreaga lor viata, sunt pricinuite de lipsa acelui lucru
despre care scria Kireievski si pe care incerca sa-l incurajeze. Acel cleric pe
care il cunoastem, din Sfantul Munte, dupa ce a analizat tot felul de factiuni,
lupte, „stareti sfinti” s.a.m.d. din randul grecilor, spune ca acestora le
lipseste un lucru fundamental: ei nu au avut, in secolul al 19-lea, niste
episcopi precum Ignatie Briancianinov sau Teofan Zavoratul [1].
Aceste doua figuri sunt marturii vii ale lucrului despre care scria
Kireievski. Ei sunt Parinti Ortodocsi de data recenta, din Rusia, care au pasit
pe deplin in duhul Sfintilor Parinti. Au vorbit oamenilor in limbajul
vremurilor lor, o perioada foarte apropiata secolului nostru al 20-lea. Toate
ispitele vremurilor noastre le-au fost cunoscute, mai ales episcopului Ignatie,
care i-a citit pe toti scriitorii apuseni, a fost el insusi inginer si a
cunoscut toate teoriile moderne ale matematicii si ale calculelor. Cunoscand
situatia actuala si intreaga intelepciune a Apusului, ei au infatisat acestor
timpuri predania ortodoxa si au raspuns la tot felul de argumente. Episcopul
Ignatie, de pilda, a scris un volum asupra iadului si a starii sufletului dupa
moarte, talcuind invatatura ortodoxa intr-un mod care sa fie pe intelesul
omului apusean [2]. Acesti parinti, ca si altii care le-au citit scrierile si
i-au urmat, ne-au inmanat Ortodoxia intr-un chip foarte accesibil.
6. INTELEPCIUNEA EXTERIOARA
Daca duhul autentic al Ortodoxiei nu ne este transmis astfel, apare ispita
de a urma „intelepciunea exterioara”, intelepciunea acestei lumi. Atunci,
venind catre Ortodoxie, vom alerga dupa lucruri exterioare: icoane bune, slujbe
minunate dupa Tipic, biserici frumoase, dupa felul corect de a canta, de a face
danii... Toate
aceste lucruri sunt minunate si bune, dar nu ne putem apropia de ele fara sa
stabilim ca fiindu-ne prioritar a avea o inima calda, crestina si a purta lupta
launtrica prin care sa dobandim smerenia. Daca neglijam aceste prioritati
esentiale, atunci toate aceste lucruri minunate pot fi asezate intr-un muzeu al
antichitatilor ortodoxe, asa cum istoriseste filosoful Vladimir Soloviev – si
acest lucru va fi pe placul Antihristului.
Antihristul trebuie inteles ca fiind un fenomen spiritual. De ce va vrea
toata lumea sa i se inchine? Este vadit, din pricina faptului ca in launtrul
sau se gaseste ceva care raspune la ceva din launtrul nostru – acel ceva fiind
lipsa lui Hristos din noi. Daca i ne vom inchina (Dumnezeu sa ne fereasca de
asa ceva!), va fi deoarece vom simti o atractie catre un anumit lucru exterior,
care s-ar putea infatisa ca fiind chiar crestin, de vreme ce „Antihrist”
inseamna cel ce este „in locul lui Hristos” sau arata precum Hristos. Astfel,
ne vom pierde cu desavarsire mantuirea, urmandu-i celui ce este in locul lui
Hristos, si care ne va duce in ratacire. Desigur ca Antihristul poate veni doar
dupa ce intreaga lume a auzit de Hristos; prin urmare, alegerea din urma va fi
facuta intre Hristos si Impostor - si aproape intreaga lume ii va urma Fiarei.
Cum sa ne impiedicam de la a savarsi aceasta, de la a urma „intelepciunii
exterioare”? Trebuie mentionat ca putem fi prinsi de ea, chiar daca am ajuns
cuprinsi de idei inalte. Este la moda acum sa se invete despre Rugaciunea lui
Iisus, sa se citeasca Filocalia, sa se faca o „intoarcere la Parinti”.
Aceste lucruri nu ne vor mantui – sunt exterioare. Ele ne pot fi de folos daca
sunt intrebuintate potrivit, dar daca devin o patima, daca devin cel dintai
lucru dupa care umblati, atunci ajung sa fie exterioare, ducandu-ne nu catre
Hristos, ci catre Antihrist.
Daca esti foarte preocupat sa ai icoane canonice si incepi sa spui: „In
biserica voastra exista o icoana intr-un stil gresit!”, trebuie sa te
controlezi si sa fii mai grijuliu, deoarece pui accentul pe ceva exterior. De
fapt, daca ar exista vreo biserica care sa aiba doar icoane in stilul
„incuviintat”, aceasta ar putea fi privita, pe drept cuvant, cu suspiciune.
Exista un caz (unul din multe) al unei biserici ce avea icoane rusesti vechi,
originale – unele bune si altele mai degraba de prost gust, pictate intr-un
stil relativ nou – si o persoana zeloasa le-a dat jos si a asezat in locul lor
noi icoane de hartie, „traditionale”. Si care a fost rezultatul? Cei de acolo
si-au pierdut legatura cu traditia, cu oamenii care le-au daruit Ortodoxia -
atunci cand au inlocuit icoanele originale, inaintea carora credinciosii s-au
rugat vreme de secole.
O icoana este, inainte de toate, ceva inaintea careia sa te rogi. Lucrul
acesta l-a afirmat odata arhiepiscopul Ioan (Maximovici) [proslavit ca Sfant de
Biserica Rusa de peste granite – n. ed.], cel ce a fost presedintele
unei societati din San Francisco, inchinata restaurarii icoanelor vechi. Unul
din membri, care era plin de ravna pentru vechiul stil al icoanelor, a dorit ca
arhiepiscopul sa dea un ukaz in eparhie pentru a fi ingaduite doar
aceste icoane, sau macar sa exprime o hotarare, cum ca aceasta era pozitia
incuviintata oficial. Intr-un fel, intentia acestui om parea buna. Insa
arhiepiscopul Ioan i-a spus: „Ma pot ruga si inaintea uneia, ma pot ruga si
inaintea celeilalte”. Lucrul important este sa ne rugam, nu sa ne mandrim ca
avem icoane canonice.
Pana acum, am citat exemple contemporane ale „intelepciunii exterioare” in
Ortodoxie, dar se gasesc ilustrari folositoare ale acesteia si in trecut. Una
dintre acestea se afla in sfaturile duhovnicesti ale avvei Dorotei, un Parinte
al pustiei din Gaza veacului al 6-lea. „Cunosc un om”, scrie Dorotei, „care a
ajuns intr-o stare ticaloasa. Dintru inceput, daca vreunul din fratii sai ii
graia ceva, obisnuia a-i raspunde: „Cine-i el? Doar nu-i [Sfantul] Zosima ori
vreunul dintr-ai sai”. Apoi incepea a-i injosi, graind: „Dar cine-i Macarie
[cel Mare], totusi? Niciunul nu este bun spre ceva, poata fara de Vasilie [cel
Mare] sau Grigorie [Teologul]”. Iar apoi, la putina vreme, a inceput
sa-i defaime si pe acestia, glasuind: „Cine-i Vasilie? Cine-i Grigorie? Nimeni
nu e vrednic, fara numai [Apostolii] Petru si Pavel”. Si spusu-i-am: „Cu
adevarat, frate, curand ii vei dispretui si pe acestia”. Si, credeti-ma, in
putina vreme a inceput a grai: „Cine-i Pavel? Cine-i Petru? Nu-i nimeni, fara
numai Treimea cea Sfanta!” Iar astfel, intru sfarsit, ridicatu-s-a improtiva
lui Dumnezeu – si acolo s-a oprit!” [4]
Acest calugar a sfarsit astfel deoarece incepuse cu iubire de sine in
launtrul inimii sale si nu a vrut cu adevarat sa se schimbe; vroia sa urmeze un
anumit lucru exterior. Vedem aceeasi atitudine in zilele noastre, ce da glas
unora ca acestea: „Toata lumea il stie pe Sfantul Simeon Noul Teolog. O, da! Il
vom urma. Sfantul Grigorie Palama. Da! Da, e cel mai bun! Da! Si toti Parintii
isihasti... Isihasm! si Rugaciunea lui Iisus”, si alte subiecte sporite – toate
acestea sunt doar la suprafata.
7. A FI LEGAT CU TRECUTUL
Astfel de consideratii ar trebui sa ne faca sa-i pretuim si mai mult pe
Parintii veacurilor recente (insa fara a-i transforma si pe ei intr-o moda!),
care ne-au transmis Ortodoxia si ne invata cum sa ne apropiem cu cumpatare de
Parintii vremurilor mai timpurii. Trebuie sa privim la noi insine: daca vedem
ca avem ravna pentru Ortodoxie si inca nu suntem „legati” de linia care duce
inapoi la Ignatie Briancianinov si Teofan Zavoratul, suntem in primejdie sa nu
fim legati deloc de Parinti [5]. Ar trebui sa existe o linie neintrerupta.
Mai putem inca gasi preoti „obisnuiti” de parohie, unii dintre ei din Lumea
Veche, care nu s-ar gandi nicicand sa faca schisme si factiuni, sau sa
excomunice (afuriseasca) pe cineva din pricina strictetii, care sunt
indelung-rabdatori, care adesea nu spun nimic si sunt, prin urmare, criticati
sau trecuti cu vederea. Aceste critici sunt superficiale: trebuie sa cautam mai
profund ca sa gasim ceva anume in acesti pastori si in Biserica, ceva ce nu
este prea vadit din afara – chiar aceasta „legatura” cu trecutul.
Nu veti gasi multi oameni care sa va talcuiasca in amanunt aceasta.
Trebuie, oriunde ati fi, sa incercati sa primiti acele lucruri care nu pot fi
transmise intotdeauna prin vorbe. Aceste lucruri sunt insesi caracteristicile
ce provin dintr-o inima calda si iubitoare: indelunga-rabdare, ingaduinta,
ravna (dar nu una care sa devina critica fata de ceilalti).
De indata ce incepi sa afirmi ca „Acesti oameni nu fac lucrurile asa cum
trebuie”, trebuie sa te opresti si sa-ti dai un avertisment launtric. Chiar
daca e adevarat – asa cum se intampla adesea, intr-o anumita masura – aceasta
atitudine critica este un lucru extrem de negativ care nu te va duce nicaieri. In cele din urma, te-ar putea
aseza in afara intregii Biserici. Asadar, trebuie sa iti
aduci aminte sa nu judeci sau sa te crezi atat de intelept incat sa „stii mai
bine”. Din contra, incearca sa inveti, poate fara cuvinte, de la unii dintre
oamenii pe care ii critici.
Ravna si entuziasmul nostru trebuiesc temperate de intelepciunea care ne
vine prin Ignatie Briancianinov si Teofan Zavoratul, poate chiar si prin cel
mai simplu preot de parohie, pe cai pe care trebuie sa fim indeajuns de subtili
si rafinati pentru a le discerne, chiar daca nu ni se spune despre ele.
8. DEPASIREA IMPIETRIRII INIMII
Ceea ce spune Kireievski este foarte important: trebuie sa ne dezvoltam in
launtrul nostru o filosofie ortodoxa de viata. Totul se gaseste la Sfintii
Parinti, dar trebuie sa avem motivatia potrivita pentru a ne indrepta catre ei.
Poti deschide Sfintii Parinti si avea aceeasi problema pe care o ai cu
Scripturile: ai nevoie de cineva care sa ti le talcuiasca, deoarece ai gasit
ceva neclar, sau nu detii intregul context, sau nu stii cum sa intelegi ce-a
spus un Parinte, contrar a ceea ce a spus altul, si crezi ca ar putea exista o
contradictie, si tot asa.
Poate exista un intreg taram al confuziei la Sfintii Parinti, prin urmare
nu trebuie sa ii abordam cu obisnuita noastra cugetare rationalista. Trebuie sa
incercam sa ne inaltam cugetele la un nivel superior, si calea spre a savarsi
aceasta este sa ne inmuiem inima si sa o facem mai flexibila. Exista multe
exemple in lumea protestanta, in care oamenii au inimi foarte blande si sunt, din
dragoste pentru Hristos, buni cu ceilalti oameni. Ca ortodocsi, nu trebuie sa
credem ca putem fi duri, reci si corecti, ramanand pe mai departe crestini. Nu
acestea sunt temeliile crestinismului.
Un filosof pre-crestin din China, pe nume Lao Tzu, invata ca lucrurile cele
mai slabe biruiesc asupra celor mai puternice. Exista un astfel de exemplu
chiar aici, la manastirea noastra: stejarii, care sunt foarte puternici si de
neclintit, se prabusesc intotdeauna, rupandu-si crengile, in vreme ce pinii,
care sunt mai flexibili, se prabusesc mult mai rar inainte de a putrezi.
Putem observa acelasi lucru in viata oamenilor. Cel ce crede in ceva
atat de patimas incat iti va „taia capul” daca nu esti de acord cu el, isi
arata slabiciunea. Este atat de nesigur de sine, incat are nevoie sa te
converteasca pe tine, pentru a se asigura pe el insusi ca crede. Formele
contemporane de „super-ravna” (zelotism) din Biserica, ce sunt propagate de
oameni care vor cu disperare sa se afle de partea cea dreapta, sunt de fapt incarcate
cu slabiciune si nesiguranta.
Nevoia de a fi „drept” se gaseste, si ea, la suprafata crestinismului. Este
importanta, dar nu de o importanta primordiala. Intaietatea o are inima, care
trebuie sa fie blanda si calda. Daca nu avem aceasta inima calda, trebuie sa il
rugam pe Dumnezeu sa ne-o daruiasca, nevoindu-ne sa savarsim acele lucruri prin
care o putem dobandi. Mai mult, trebuie sa constientizam ca nu o avem –
ca suntem reci. Astfel, sa nu incredem ratiunii si concluziilor mintii
noastre logice, privind un lucru fata de care trebuie sa fim oarecum „slobozi”.
Daca facem astfel, intrand in viata sacramentala a Bisericii si primind harul
lui Dumnezeu, Dumnezeu Insusi va incepe sa ne lumineze.
9. SIMPLITATEA
Desi toate primejdiile
mentionate pot parea inspaimantatoare, in realitate nu sunt asa.
Chestiunea
este una extrem de simpla. Deoarece suntem atat de complicati, cu mintile
noastre moderne si reci, socotim ca trebuie sa gasim raspunsul undeva si sa il
aratam cu degetul. Complexitatea intra in scena atunci cand ne consideram a fi
inteligenti.
Singurul lucru care ne poate izbavi este simplitatea. O putem dobandi, daca
ne rugam lui Dumnezeu in launtrul inimii sa ne faca simpli; daca nu ne
consideram a fi atat de intelepti; daca, atunci cand se pune o intrebare precum
„Putem zugravi o icoana a lui Dumnezeu Tatal?”, nu vom sari sa raspundem: „A,
bineinteles ca nu! – cutare si cutare Sinod a spus asa si asa, canonul numarul
cutare”. Si astfel, avem de ales intre a-i excomunica pe toti ceilalti,
„cunoscand” ca avem cu siguranta dreptate – caz in care am „intrecut masura” –
si intre a ne opri si a declara: „Ei bine, nu cred ca le stiu chiar pe
toate...” Cu cat avem mai mult aceasta a doua atitudine, cu atat vom fi mai
feriti de primejdii duhovnicesti.
Accepta, pur si simplu, credinta pe care ai primit-o de la parintii tai.
Daca se afla in apropiere vreun preot cu inima simpla, multumeste-i lui
Dumnezeu. Socoteste ca deoarece esti atat de complicat, „intelectual” si
capricios, ai avea multe de invatat de la el. Cu cat sporesti in Ortodoxie,
citind, mergand la Biserica, din contactul cu alti ortodocsi, cu atat vei putea
sa-ti „gasesti calea” in intregul taram al Ortodoxiei. Vei incepe sa
vezi intelepciunea din spatele lucrurilor si a oamenilor pe care inainte i-ai respins. Vei
incepe sa vezi ca, chiar daca oamenii ce
poarta legatura cu trecutul nu sunt
„intelepti” in mod constient,
totusi Dumnezeu calauzeste Biserica. Stim ca El este cu
Biserica Sa pana la capat; nu exista nici un motiv sa „intrecem masura”, sa
cadem in apostazie si erezie.
Daca urmam calea simplitatii – neincrezandu-ne intelepciunii noastre,
facand tot ce putem, dar constientizand ca mintea noastra, fara de incalzirea
inimii, este o unealta foarte slaba – atunci se va petrece acel lucru despre
care vorbea Kireievski: va incepe sa se formeze in noi o filosofie ortodoxa de
viata.
Ne confruntam cu aceleasi piedici cu care s-a confruntat si Kireievski,
doar ca intr-o masura mai mare. Vietuind in mijlocul culturii apusene, trebuie
sa incercam sa asimilam o filosofie si o teologie provenita de acum aproape
2000 de ani, ce a ajuns cu totul indepartata si straina de lumea aceasta.
Filosofia noastra ortodoxa nu trebuie sa devina o parte a unui fel de cult sau
secte, ci mai degraba parte a vietii noastre cotidiene. Facand pasi mici si
fara a crede ca putem ajunge undeva dintr-o saritura, putem pasi drept in
Imparatia Cerurilor – si nu exista nici o pricina, pentru nimeni, sa piarda
drumul.
NOTE