Facultatea de Filozofie a Universității
din Atena
PĂRINTE DUHOVNICESC
ȘI PEDAGOG
Traducere din limba greacă de :
1999
Dedic această carte oamenilor îndurerați
dar plini de nădejde.
căci nu doar învățând sau vorbind, ci
chiar prin simpla sa prezență era în stare să sădească toată învățătura
virtuții în sufletele celor ce îl vedeau
(Ioan Gură de Aur Cuvânt de laudă la
Sfântul Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei,
1,P.G.B.37,28).
Cercetătorul evoluției duhovnicești a
elenismului ortodox se oprește cu evlavie înaintea chipurilor pustnicești ale
unor părinți duhovnicești trăitori în vremea noastră. Fără să greșească i-ar
putea socoti sihaștri contemporani sau ultimii descendenți ai renașterii
filocalice în țara noastră.
Acești părinți, înzestrați cu darul
povățuirii duhovnicești, au adoptat morala ascetică și cugetarea isihastă a
părinților filocalici, continuându-și lucrarea pedagogică și călăuzitoare până
în zilele noastre. Toți aceștia au devenit părinți duhovnicești contemporani ai
tinerilor și sfătuitorii familiilor din Grecia de astăzi, continuând astfel
tradiția ortodoxă a paternității duhovnicești.
Amintirea sfintelor lor vieți va lucra
veșnic în conștiința noastră, în chip mângâietor și tămăduitor. Veșnic vom
păstra vii în amintire chipurile unor Bătrâni precum Amfilohie Makris, Filotei
Zervakos, Paisie Aghioritul, Sofronie din Essex, Epifanie Theodoropoulos, Iacov
Tsalikis și Porfirie Bairaktaris. Cuvântul lor de învățătură va rămâne viu în
conștiința noastră, ca un testament pedagogic, dar și ca un îndrumar de viață.
În această carte vom înfățișa
personalitatea luminoasă a Cuviosului Bătrân Bairaktaris, părinte duhovnicesc
plin de discernământ, un părinte al iubirii, al smereniei și al ascultării. În
mod deosebit părintele l-a iubit pe cei care, în luptele pe care le duc, rămân
de obicei nemângâiați, pe oameni îndurerați și mâhniți și, mai ales, pe
părinții care își duc crucea, pășind în viață cu duhul bărbătesc al răbdării și
al așteptării, călăuziți fiind de un sentiment interior de milosârdie.
Bătrânul Porfirie a fost părintele
duhovnicesc al tinerilor și sfătuitorul familiilor într-o vreme care, așa cum
vom vedea, excelează, conform specialiștilor, prin caracterul său antipedagogic
și patologic. Părintele Porfirie a fost un om ce a trăit în spațiul minunii,
exprimându-se prin nebunia întru Hristos.
Prin această lucrare a noastră nu
încercăm să adăugăm prisoselnice podoabe sfintei personalități a cuviosului
Bătrân. De altminteri, cele ce grăiesc prin ele însele nu au trebuință de
dovezi. Valoarea sfințeniei este ca valoarea unei bancnote, înscrisă chiar pe
fața hârtiei.
Dimpotrivă, prin această carte încercăm doar să aducem în
suflete o smerită stare de slavoslovie a lui Dumnezeu și de rugăciune.
Povestind întâmplări din sfânta viață a
Bătrânului Porfirie, aruncăm o lumină asupra sufletului său iubitor și
drăgăstos și înfățișăm bunăvoința sa părintească, pentru a încerca și noi la
rându-ne să urmăm, plini de râvnă, învățătura cea plină de iubire pentru
Dumnezeu.
Gh.
S.K.
LA SFÂRȘITUL VEACULUI NOSTRU
pâinea ziua și noaptea
Pentru ce umblu mâhnit
Pentru ce ești mâhnit, suflete al meu
?
(Psalmul 41)
Călători ai vieții acesteia, mergem
întristați, cu chip întunecat prin pustiul sterp al veacului nostru.
Rătăcim într-o lume a întunericului și a decăderii. Bântuim prin valea
plângerii de fiecare zi, prin umbra morții, în pământ pustiu și
deșert și sterp
(Psalmul 22, 41).
Dar cel ce umblă în întuneric nu
știe pe unde merge (Ioan 12, 35). Este un om care a renunțat la firea sa
cea duhovnicească, fiind cel întunecat la cuget (Efeseni 4, 18).
Noi, oamenii lipsiți de orientare
duhovnicească, trăitori în întunericul neștiinței, să ne deschidem sufletele
spre a primi cuvântul călăuzitor și milostiv al Părintelui Porfirie: Iubiți-L
pe Hristos
Hristos este totul, este izvorul vieții. Toate cele frumoase
sălășluiesc în Hristos. Iar departe de Hristos, tristețea, melancolia, mânia,
supărarea, amintirea rănilor ce le-am primit în viață, a greutăților și a
ceasurilor de agonie.
Să încercăm așadar cu gândul să trecem
într-o lume cu adevărat duhovnicească, departe de moleșeala noastră zilnică,
departe de viața prozaică și de ceasurile fără vis. Să pășim în altă
lume în care, printre amintiri sfinte și trăiri intense, să încercăm a ne
apropia de cuviosul chip al Bătrânului Porfirie, pentru a-i înțelege cuvântul
de învățătură.
Trăim într-o epocă ce este caracterizată
de intense tendințe psihopatologice și psihopatogene, ce-l conduc pe omul
modern la negarea de sine. Epoca noastră este acea perioadă din istoria
civilizației umane caracterizată de mari antiteze și contradicții. Este epoca
în care omul a trăit cele mai tragice momente ale existenței sale. Marile
schimbări sociale și culturale din această perioadă creează omului modern insolvabile
probleme de adaptare la noile condiții de viață ce-i apar în cele. Educatorul
epocii noastre a devenit o prezență alienantă și patologică. Societatea zilelor
noastre este, prin excelență, antipedagogică. Prin mecanisme și metode speciale
de marketing creează și promovează o viziune specifică asupra lumii și o
reprezentare nesănătoasă a omului, care deformează adevărul despre viață,
despre om, despre lume și despre Dumnezeu. Astfel, mai ales tinerii văd
adevărul ca prin oglindă, în ghicitură (I Corinteni 13, 12), creând o
cosmologie și o antropologie aparte, denaturată. Prin urmare, răspunsurile pe
care le dă marilor sale probleme existențiale, sunt imperfecte și greșite,
ducându-l în direcții obscure și nesigure.
Societatea epocii noastre a divinizat
mașina, robindu-se acesteia. După cum observa Bătrânul Paisie Aghioritul, s-au
înmulțit mașinile, s-a înmulțit și risipirea; omul l-au transformat în mașină,
iar acum mașinile și fierul poruncesc omului; din această pricină până și
inimile oamenilor au devenit oamenilor au devenit de fier.
Societatea noastră a divinizat chiar și
știința și gândirea rațională. A devenit o societate a consumului, a
concurenței și totodată o societate a uniformizării, a înstrăinării și a
neliniștii. Această societate, cu profilul său duhovnicesc bolnav, îl educă
negativ pe omul modern, îndrumându-l spre calea cea lată care duce la
pieire (Matei 7,13). Prin mesajele și îndemnurile sale, se adresează mai
ales nevoilor instinctive ale tinerilor. Incită regiuni ale psihismului lipsite
de rațiune, promovează modele de viață alienate, propune idei. Totodată le
creează nevoi secundare imaginare, le cultivă și le întreține tendințele
narcisiste, transformându-i în animale consumatoare, îndreptate doar spre
exterior și lipsite de orice rezistentă morală interioară.
Astfel omul se află pierdut în zarva
vieții acestei epoci, cu conștiința împovărată de zădărnicia drumului său
fundamental, de evoluție duhovnicească. În încercarea sa de a-și acoperi
golurile existențiale, alunecă lesne pe diferite căi ce-l conduc în prăpastia a
nenumărate erezii, spre false religii contemporane, mai ales de sorginte
asiatică, spre mișcări anticreștine și curente internaționale, spre grupuri
parapsihologice de esoterism, care promit soluția unică, însă acolo omul
întâlnește doar confuzie și deznădejde.
În această epocă tragică, marcată de
tendința înstrăinării, în această epocă a criminalității crescânde, a
neliniștii, a însingurării, a introvertirii, în această perioadă de confuzie a
ideilor, de zădărnicire a așteptărilor omenești și de înjosire a valorii umane,
există o singură orientare corectă: întoarcerea spre Hristos, Care este totul,
Care este Lumina și Viața lumii.
Așadar, în această epocă a noastră,
pentru a izbândi mântuitoarea întoarcere spre Lumina vieții, Dumnezeu Cel
iubitor de oameni a intervenit și a acționat echilibrând, tămăduind, educând și
chemând, prin intermediul prezenței sfinților contemporani nouă.
Prezența sfinților în lumea de astăzi
exprimă iconomia dumnezeiască, dăruindu-ne nouă, păcătoșilor, nădejdea
mântuirii, a învierii și a tămăduirii duhovnicești. Sfinții cei din vechime,
dar și sfinții zilelor noastre sunt părinți duhovnicești îndumnezeiți; sunt
și ei lumina lumii, ce luminează și sfințește lumea (Matei 5, 14-16).
Ei sunt pedagogii, sfătuitorii oamenilor pe care îi îndreaptă spre adevăr.
Conform învățăturii Sfântului Simeon Noul Teolog, sfântul este părintele
duhovnicesc al credincioșilor, este prezența vie a lui Hristos, este omul
desăvârșit, cel renăscut întru Hristos; este, în fine, vatra luminii celei
dumnezeiești și prototipul vieții duhovnicești. Sfântul reprezintă prezența lui
Hristos în lumea păcatului :iar unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul
(Romani 5,20).
Dacă n-ar mai fi sfinți în lumea
noastră, lume a morții și a deznădejdii, atunci ar dispărea și fericita
nădejde (Tit 2, 13) din viața noastră. Sfinții sunt sarea ce fac viața să
dăinuie (Matei 5,13).
Elementul fundamental ce lipsește din
viața omului modern și pe care acesta îl tot caută, este sfințenia. În zilele
noastre, pentru a putea supraviețui biologic și social, dar mai ales
duhovnicește, omul are nevoie de sfințenie. Iar sfinții de astăzi sunt aceia
care întrupează sfințenia pe care o răsfrâng și asupra celorlalți. Trebuie să înțelegem
că sfinții trăiesc și în zilele noastre, că sunt alături de noi, că pășesc și
lucrează lângă noi. Prezența lor discretă ne transmite un mesaj supralumesc.
Trebuie să înțelegem că sfințenia nu este o stare îndepărtată și de neatins.
Sfințenia, după cum ne învață Sfântul Ioan, cel care a scris Scara, descriind
duhul monahismului sinaitic, este un urcuș pe scara vieții duhovnicești. Acest
urcuș pe treptele virtuții și ale unei vieți sfinte, omul îl poate săvârși doar
după o luptă duhovnicească de-o viață, prin asceză, prin practică continuă,
prin rugăciune, smerenie și discernământ.
Bătrânul Porfirie, asemenea multor alți
Bătrâni cunoscuți din zilele noastre și multor chipuri cuvioase neștiute care
nu se arată lumii, ne încredințează prin viețuirea lui că sfințenia mai există
încă în epoca noastră. Noi însă trebuie să transcendem limitele priceperii
omenești, pentru a putea astfel să înțelegem măreția coexistenței sfințeniei cu
păcătoșenia în aceeași lume și în aceeași societate. Este foarte anevoie, de nu
chiar cu neputință, să pricepem noi, oamenii stăpâniți de rațiune ai epocii
noastre, oamenii a căror conștiință este sufocată de sentimentul realității
prozaice, că sfințenia se află lângă noi, că este o experiență a imediatului,
că nu este o stare duhovnicească din trecut, îndepărtată de cele pământești.
Este aproape cu neputință ca rațiunea noastră limitată să ne îngăduie a crede
că suntem împreună-cetățeni cu sfinții și casnici ai lui dumnezeu
(Efes.2, 19).
În zilele noastre se remarcă faptul că
interesul tinerilor mai ales se îndreaptă spre personalitățile luminoase ale
sfinților Bătrâni. De asemenea se constată faptul că în fiecare zi apar tot mai
multe cărți noi ce au drept subiect viața și învățăturile acestor chipuri
cuvioase. Să ne rugăm ca această tendință să vădească o căutare conștientă din
partea oamenilor, a acelor tipare sfinte de viață, și totodată să exprime o
renaștere duhovnicească.
Prezența în această lume a sfinților
contemporani nu constituie doar o promovare vie a tiparelor unei vieți sfinte,
ci ne este totodată un sprijin puternic și mângâiere. Este lumina, mângâierea
și chemarea vieții, pentru anumite categorii de oameni: pentru singuratici,
pentru neputincioșii vieții, pentru suferinzii de boli incurabile, pentru paralitici
și pentru cei ce zac, pentru părinți și mai ales, pentru maicile ce duc, fără a
se plânge, crucea invalidității sau a unor boli cronice ale copiilor lor,
pentru tineri și pentru familiile lor care pier încet-încet prinși în capcana
drogurilor. Pentru toți acești oameni necăjiți și pentru mulți alții, care în
nesfârșita singurătate a ceasurilor din noapte, trăiesc mai intens stăpânirea
decăderii, a durerii și a morții, în ființa lor biologică și sufletească,
pentru toți aceștia, așa cum vom vedea mai departe, Sfinții Părinți au fost și
vor fi mereu nădejdea vie (Petru 1, 3), singura capabilă să-i
izbăvească din deznădejde și să îi renască duhovnicește.
Cu toate acestea, criteriile axiologice
pervertite ale societății noastre, în loc să promoveze modele desăvârșite și o
temelie a vieții, așa cum am spus, se preocupă de o altă categorie de oameni.
De obicei evidențiază și promovează virtuțile inexistente ale celor tari, ce
țin de puterea lumească, ale înțelepților în lume, ale magnaților, ale starurilor
de pe firmamentul artistic, ale sportivilor, în general, ale oamenilor
puternici și strălucitori. Sfinții însă, sunt cu totul și cu totul diferiți!
Din această pricină mulți îi ignoră, adesea îi batjocoresc sau îi urăsc, pentru
că nu sunt din lume (Ioan 17, 14). Sfinții sunt smeriți, nevăzuți în lume,
sunt umiliții și neînsemnații lumii. Totodată sfinții reprezintă
transcendentul, catafaza și măreția lumii. Ci Dumnezeu Și-a ales pe cele
nebune ale lumii, ca să rușineze pe cei înțelepți. Dumnezeu Și-a ales pe cele
slabe ale lumii, ca să rușineze pe cale tari. Dumnezeu Și-a ales pe cele de
neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, ca să strice pe cele ce sunt (1
Corinteni 1, 27-28).
Așa cum ne învață Clement Alexandrinul,
adevărații înțelepți sunt cei smeriți, cei socotiți de lume prunci, pe
când înțelepții acestei lumi sunt stăpâniți de semeție și de mândrie: cei
ce se socotesc pe sine a fi înțelepți se umplu de trufie
de aceea cele ascunse
înțelepților și știutorilor acestui veac, s-au descoperit pruncilor.
Părintele Porfirie era cu adevărat un om
simplu. Era slab trupește și bolnăvicios. Era un om umil în privința originii
sale, fiind totodată un prunc și un om smerit în lume. Era un
om ce se ferea să iasă în față. Așa cum însuși povestește, mic fiind
adolescent, poate a călătorit cu corabia spre Sfântul Munte. Cea mai mare
parte a călătoriei și-a petrecut-o pe punte, privind nesfârșita mare albastră
și pescărușii ce se scufundau în valuri pentru ca, mai apoi, să se piardă în
depărtare. În jurul lui, pe punte, călătorii mâncau așezați în grupuri și
stăteau de vorbă. Era ceasul prânzului. La un moment dat, o doamnă de lângă el
s-a oprit din mâncat, l-a privit cu milă pe bietul țărănuș îmbrăcat în haine
șifonate ce stătea pe copastia corabiei, și apoi a spus: Iată un cerșetor.
Sărmanul de el
Să-i dăm ceva de mâncare. Mâncau peștișori prăjiți. De atunci
Părintele Porfirie își aducea aminte mereu cu mare emoție acea clipă însemnată
din viața sa, spunând: M-au luat drept cerșetor. Mi-au spus cerșetor!
Într-adevăr sunt cerșetor, un cerșetor de-al lui Hristos!. Însă tocmai acestui
om umil și neînsemnat Dumnezeu i-a descoperit unicele și cele mai înalte
adevăruri, căci așa a fost bunăvoirea înaintea Sa (Matei 11, 26).
Dumnezeu i-a dat Părintelui Porfirie harul înălțării spre alte lumi
duhovnicești, dincolo de stricăciunea și de zădărnicia celor lumești, acolo
unde, așa cum el însuși spunea într-o convorbire înregistrată, trăia stări ca
acelea de pe Tabor, văzând cele ce ochiul n-a văzut și urechea nu a auzit,
și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L
iubesc pe El (i Corinteni 2, 9).
Părintele Porfirie (1906-1991) este una
dintre cale mai marcante personalități duhovnicești ale secolului nostru.
Arareori prezențe ca a sa apar în spațiul teologiei, al Bisericii și al
societății, în general. Așa cum vom vedea mai departe, personalitatea sa este
împodobită de nenumărate harisme. Asemenea cazuri de oameni harismatici sunt
rare în multiseculara istorie a Sfinților Bisericii, Cuviosul Bătrân Porfirie
era o personalitate sfântă ce a trăit mereu în spațiul minunii, unde se află și
acum.
Așa cum remarcă Bătrânul Paisie
Aghioritul (1924-1994), o altă figură a zilelor noastre, în însemnata sa carte Părinți
Aghioriți și întâmplări aghiorite, Părinții din vremea aceea aveau multă
credință și simplitate. Cei mai mulți erau puțin știutori de carte dar,
datorită faptului că aveau smerenie și duh neînfricat, erau mereu luminați de
Dumnezeu. În vremea noastră însă, deși cunoașterea s-a dezvoltat, din păcate
rațiunea a clătinat din temelii credința oamenilor, umplând sufletele de
întrebări și de îndoieli. Prin urmare, suntem lipsiți de minuni, fiindcă
minunea trebuie trăită și nu explicată pe cale rațională.
Așadar, spațiul în care a viețuit și s-a
exprimat Bătrânul Porfirie, este acela al minunii, al ascezei și al rugăciunii
minții. Este un spațiu duhovnicesc transcendent, aproape inaccesibil cugetului
și rațiunii. Acest spațiu ține de categoria supra-raționalului și,
pentru mulți dintre noi, care suntem stăpâniți de duhul contemporan al
raționalismului, al științei și al tehnocrației, ține de categoria absurdului,
a nebuniei sau, cel puțin, a prunciei
(i Corinteni 1, 18 și 21). Mă tem așadar, că nu suntem în stare să înțelegem
această sfântă personalitate, doar cu ajutorul mijloacelor de exprimare și al
gândirii raționaliste. Cu toate acestea, vom cuteza să prezentăm și pe alocuri
să comentăm și să analizăm pedagogia Bătrânului Porfirie, chiar cu
riscul de a împuțina cumva seva duhovnicească a învățăturii și a povețelor
sale. Cuviosul Bătrân a formulat o însemnată teorie pedagogică ce se referă mai
ales la chestiuni vizând povățuirea tinerilor, păstorirea părinților și
pedagogia familiei. Cred că această teorie constituie esența experienței sale
de preot ce a spovedit, a sfătuit și a îndrumat atâția oameni. În primul rând
această teorie se bazează pe capacitatea sa de înțelegere a sufletelor,
capacitate luminată de Dumnezeu.
Pentru a înțelege însă mai deplin teoriile
psihopedagogice și duhovnicești ale sfântului Bătrân, ne vom referi pe scurt la
câteva momente importante din viața sa și vom prezenta câteva caracteristici
ale personalității sale, din care putem cunoaște profunzimea culturii sale
duhovnicești.
BAIRAKTARIS
cerșetorul lui Hristos
înainte de a fi zămislit în pântece,
te-am cunoscut, și înainte de a ieși din pântece, te-am sfințit.
(Ieremia 1,5).
cei ce au păzit cu sfințenie cele
sfinte se vor sfinți.
(Înțelepciunea lui Solomon 6,10).
Părintele Porfirie, în lume Evanghelos
Bairaktaris, se trăgea din Evvia. S-a născut în anul 1906, în satul Sfântul
Ioan din Karystia, din părinți săraci. De la vârsta de zece ani a fost nevoit
să lucreze la o băcănie din Piure. Pe când avea doisprezece-paisprezece ani, a
citit cu mare atenție viața Sfântului Ioan Kalivitul și, fiind atras de
învățăturile sale, a încercat să le urmeze în viață. Astfel s-a încredințat
iubirii lui Hristos și, părăsindu-și pe ascuns satul, s-a dus în Kafsokalivia
la Sfântul Munte, pentru a-și pune în aplicare înaltele idealuri.
Legat de acest moment, notează
următoarele în testamentul duhovnicesc: De mic copil mă aflat tot în păcate.
Când m-a trimis mama să păzesc vitele la munte, căci tatăl meu, fiind săraci,
plecase în America, să lucreze la canalul Panama pentru noi, copiii săi, pe
când pășteam vitele, citeam silabisit viața Sfântului Ioan Kalivitul. Și l-am
îndrăgit foarte mult pe Sfântul Ioan și mă rugam îndelung, ca un copil ce eram
de doisprezece-cincisprezece ani, cred, nu-mi mai amintesc bine. Și, vrând să-l
imit, cu foarte multă luptă am plecat de la părinții mei pe ascuns și am ajuns
la Kafsokalivia în Sfântul Munte și am intrat în ascultare la doi Bătrâni ce
erau frați buni, Pantelimon și Ioanichie. S-a întâmplat să fie foarte evlavioși
și plini de virtuți, așa că i-am îndrăgit foarte și, de aceea, cu rugăciunile
lor, făceam deplină ascultare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult și simțeam o
mare iubire și pentru Dumnezeu.
Foarte devreme Harul cel dumnezeiesc a
început să împodobească această figură adolescentină, aprinsă de dragostea
pentru Hristos, dăruind-o cu harisme înalte și cu cele mai alese calități
duhovnicești. Dumnezeu deschisese un drum luminos înaintea acestui smerit și
neînsemnat tânăr, pe care îl hărăzise a deveni unul dintre cei mai mari părinți
duhovnicești ai secolului nostru. Astfel, în anul 1923, pe când avea 17 ani,
într-o Duminică după Sfânta Liturghie, îndată după ce se împărtășise, pe când
se plimba prin pădure plin de bucurie, a simțit cum se revărsa în el Harul
Dumnezeiesc. O lume nouă i se deschidea înainte. În ziua aceea Dumnezeu i-a
dăruit darul străvederii. Este vorba de o harismă despre care vom vorbi mai pe
larg în continuare. Acest dar l-a folosit cât a trăit, cu înțelepciune și cu
frică de Dumnezeu, așa cum vedem din toată învățătura sa.
Când, odată, discutând cu unul dintre
fiii săi duhovnicești (18.06.1986), a fost întrebat: Părinte, nu i-ați cerut
niciodată lui dumnezeu să vă dea vreun dar?, el a răspuns: Niciodată. Nici
măcar nu mi-a trecut prin minte. Și totuși, asta s-a petrecut datorită Harului
dumnezeiesc. Nu poți să ceri. Pregătește-te duhovnicește și Dumnezeu îți va da,
dacă ești vrednic.
În scurt timp s-a îmbolnăvit grav, iar
Bătrânii săi l-au trimis înapoi la părinții săi să-și trateze boala. Odată
întors acasă, s-a întâlnit cu Arhiepiscopul Sinaiului, Porfirie al III-lea,
care i-a intuit de îndată nivelul moral, sfintele harisme și, mai ales, darul
străvederii. Astfel, în anul 1927, deși părintele avea atunci doar 21 de ani,
Arhiepiscopul l-a hirotonit preot, punându-i numele de Porfirie.
În anii ce au urmat, până în 1940,
bătrânul Porfirie a slujit ca părinte duhovnicesc, spovedind și sfătuind în
diverse probleme de viață, la sfânta Mănăstire a Sfântului Haralambie din
Lefka. Acolo, timp de 13 ani, ore în șir a ascultat spovedania a mii de
credincioși, în special a locuitorilor din regiunile dimprejur, din Evvia,
Kymi, Karystos, Aliveri, Vathia, dar și din alte regiuni. Pe toți care veneau
al el îi ajuta să găsească drumul drept în viață și să-și rezolve cu
înțelepciune problemele care îi împovărau. Cu darul discernământului și, mai
ales, cu acela al străvederii, lumina unele aspecte din viața oamenilor,
adâncite în bezna subconștientului, deschizându-le astfel căi de autocunoaștere
și de pocăință. Cei care au avut folos duhovnicesc din acest dar al său, îl
numeau părintele-profet.
Când a izbucnit al doilea război
mondial, în octombrie 1940, a fost numit paroh al Paraclisului Sfântului
Gherasim de la Policlinica din Atena, ce se află între străzile Pireos și
Sokratous, lângă piața Omonia. Această policlinică a fost înființată în anul
1903 și a fost condusă de doi frați din Lixourios (Kefallinia), și anume de
Nicolae Alivizatos (1876-1945), profesor de chirurgie la Universitatea din
Atena, și de Amilkas Alivizatos, despre care vom vorbi mai jos.
Timp de treizeci de ani cuviosul Bătrân
a înfăptuit această lucrare pastorală de tămăduire a oamenilor ce sufereau. Era
un ascet care, în loc să se nevoiască în pustia de la Sfântul Munte, se nevoia
în pustia Omoniei. În aceeași pustie din centrul Atenei se nevoia o altă
figură a Bisericii, și anume părintele Epifanie Theodoropoulos, ascet al
iubirii și Bătrân plin de discernământ (1930-1989). Acești doi părinți
duhovnicești erau legați de o strânsă legătură duhovnicească, colaborau și își
împărtășeau experiența duhovnicească și pastorală. Mai ales spre sfârșitul
vieții pământești a părintelui Epifanie, când acesta, atins de cancer, îndura
dureri cumplite, Bătrânul Porfirie vorbea mereu cu el la telefon, după miezul
nopții. Astfel, durerea se mai ostoia, în timp ce acești doi asceți se înălțau
duhovnicește în spații cerești.
În acest locaș sfântul Bătrân și-a
continuat însemnata lucrare duhovnicească și în momentele dificile ale neamului
nostru. Spovedea, sfătuia, încuraja, îndruma, tămăduia suflete, asculta durerea
de fiecare zi, înfrunta moartea, vindecând de multe ori chiar și boli trupești.
Medicii care au lucrat în această policlinică povestesc emoționați multe
întâmplări din acea perioadă. De multe ori, în cazuri foarte dificile și greu
de rezolvat, prezența plină de har a Bătrânului era singura nădejde a
oamenilor.
Însuși părintele povestește cu emoție
cazurile unor bolnavi. Cu mare sensibilitate descrie ultimele clipe din viața
pământească a unor grav bolnavi are erau duși într-un salon special. Uneori
distingea deasupra patului lor un nor întunecat. Rugându-se, era alături de
bolnavi, în acele ultime clipe de agonie, de dinaintea morții, ușurându-le
sufletele. Uneori își întrerupea rugăciunea, cobora în biserică, îngenunchea
înaintea Sfintei Mese și plângea; apoi cu și mai mare stăruință se
ruga (Luca 22, 44). Când se întorcea
în salon, norul se risipise. O lumină blândă se așternuse peste chipul, de-acum
împăcat, al bolnavului. Sufletul său, eliberat, călătorea spre ceruri. Medicii
care îl vedeau adesea la căpătâiul bolnavului la ceas târziu, îl întrebau:
Bunicuțule, tot aici ești?, iar el răspundea: Ce să fac, fiii mei? Doar
vedeți că sânt singuri și părăsiți.
La policlinică era un câine la care
Bătrânul ținea foarte mult, așa cum de altfel ținea la toate celelalte animale,
la păsări și la plante. De altminteri, aceasta este caracteristica tuturor
sfinților: ei iubesc natura, o respectă, încercând să îi descifreze chipul.
Sfinți se bazează pe teologia Părinților și pe Tradiția Bisericii Ortodoxe și
de aceea au creat o morală de profund respect față de natură și față de zidirea
materială. Așadar, Bunicuțul ținea mult la acel câine, pe care îl socotea
prietenul său.
La un moment dat a venit în Grecia un
grup de oameni de știință americani, care, în colaborare cu personalul
științific al policlinicii, urmau să facă anumite experimente, în care aveau de
gând să se folosească de acel câine, de prietenul Bătrânului. Așadar, în ziua
experimentului, Părintele Porfirie a plecat din policlinică. S-a întors abia pe
seară și, imediat, s-a îndreptat spre laborator. A deschis congelatorul în care
se afla animalul mort, l-a privit plin de tristețe și i-a spus: Ce ți-au
făcut, bietul de tine?. Atunci, după cum părintele însuși ne-a povestit,
minunându-se, câinele a mai dat o dată din coadă, în semn de salut, așa cum
făcuse prima dată. După cum vedeți, înaintea sfințeniei, chiar și natura se
înclină, iar limitele firii dispar!
Tot în acea perioadă despre care am
vorbit, președintele Policlinicii din Atena era Amilkas Alivizatos (1887-1969),
profesor de Drept Canonic și de Pastorală, la Facultatea de Teologie a
Universității din Atena. Era o personalitate academică cu o bogată activitate
științifică și socială. Chiar în vremea aceea era președinte și al Spitalului
Matzavinatio. Trebuie spus că Amilkas Alivizatos, fire severă și puțin ciudată,
aprecia în mod deosebit morala, darurile și însemnata activitate pastorală a
Părintelui Porfirie. De aceea ținea foarte mult la el și avea mare evlavie
pentru sfinția sa, cu atât mai mult cu cât îi era și părinte duhovnic. Este
grăitor faptul că în textul testamentului lăsat de marele profesor (1969), după
cum am arătat din surse bisericești din vremea aceea, își exprima dorința să
aibă o înmormântare simplă; să nu participe arhierei sau alți preoți în afara
duhovnicului său, Părintele Porfirie, care să slujească și slujba de
înmormântare.
Bătrânul s-a legat duhovnicește, dar și
sufletește de policlinică și, mai ales, de bisericuța Sfântului Gherasim. Sunt
semnificative unele întâmplări petrecute în aceste locuri, povestite de însuși
bătrânul Porfirie. Redăm în continuare una dintre povestirile sale, păstrată
înregistrată, din care putem învăța multe lucruri:
Odată, povestește Părintele Porfirie,
m-am lovit la piciorul stâng. Mi-am rupt tibia și peroneul așa se numesc
acele oase ce sunt până aici sus, la genunchi, iar în jos, până la gleznă.
Mi-am rupt piciorul la mijloc și-a troznit ca o sticlă. M-au dus la spital, în
timp ce strigam întruna de durere
Au venit de îndată profesorul de chirurgie
și toți de la sala de operație și mi-au pus piciorul în ghips. După ce au trecut vreo zece zile, am început să-mi
privesc piciorul și, cu Harul cel dumnezeiesc, am văzut că nu îl puseseră bine.
Tare m-am speriat, așa că am început să mă rog. Cum puteam să le spun unor medici
atât de mari că au greșit? M-am gândit să-i vorbesc domnului K., un medic mai
mic, foarte blând la vorbă și binevoitor. Așadar, i-am spus că nu au pus bine
piciorul în ghips! Ei, zice el, nu mai spune! Doar am fost atâția medici și am
văzut totul la radiografie. Într-adevăr îmi făcuseră radiografie. În timp ce
medicii potriveau piciorul, profesorul lucra pe deasupra. Au văzut că l-au
fixat bine și apoi l-au pus în ghips. Se pare însă că în momentul în care l-au
mișcat ca să-l pună în ghips, piciorul a alunecat, iar ei l-au pus în ghips așa
strâmb. I-am spus așadar medicului K. Că au pus piciorul strâmb, iar el le-a
transmis celorlalți. Spune-i să-și vadă de sfințenia lui, iar noi ne vedem de
ale noastre, i-au răspuns.
Atunci am început să strig. A venit alt
medic, un specialist, căruia i-am zis:
-
Spune-i profesorului că vreau să mai faceți o radiografie.
-
Dar ne jignești, zise el.
-
Vă rog să-mi faceți pe plac, căci sunt om bătrân.
-
În fine, hai să-l ducem jos, să-i facem voia, dar ne
cicălește degeaba, zise profesorul. Nu știm noi cum e bine? De atâția ani tot
asta facem.
În cele din urmă m-au dus jos. Acolo au
constatat că într-adevăr piciorul alunecase din poziția inițială și începuse să
se sudeze strâmb.
-
Vai, părinte, tare ești păcătos, îmi zise.
-
Știu și eu asta, domnule profesor, i-am spus.
-
Acum să vezi ce vom face! Trebuie să-l rupem iar, fiindcă
s-a sudat!
-
Faceți cum știți, i-am răspuns.
Așadar au adus doctorii din nou ca să-mi
tragă de picior, iar profesorul l-a rupt la mijloc. Nici injecție împotriva
durerii nu mi-au făcut. Așadar m-au apucat, unul de aici, altul de dincolo, iar
profesorul la mijloc și, tot trăgând așa, în cele din urmă au reușit să îl
rupă! Eu spuneam neîncetat Doamne, Iisuse Hristoase. Durerile erau cumplite!
Mi-au apucat așadar piciorul, l-au rupt, apoi l-au făcut la loc.
Acum profesorul se tot minuna de
întâmplare! N-am mai văzut și n-am întâlnit așa ceva în toată cariera mea.
Să-mi spună bolnavul că nu i-am pus bine piciorul în ghips. Și încă după
cincisprezece zile după ce l-am pus în ghips.
Apoi am stat cam trei luni cu piciorul
în ghips. Și trebuie să vă spun că ghipsul este foarte greu. Așadar, mai apoi,
după ce m-am făcut bine, mi-au dat niște cârje și am coborât la biserică. După
câteva zile i-am spus Haricleei să îmi aducă un baston, iar ea mi-a spus că se
va duce să îmi aducă. A doua zi dimineața, cam pe la orele 11, am coborât în
biserică și m-am așezat în strană. În fața mea erau o maică și sora mea
Harikleea, căreia i-am spus să se ducă să îmi aducă un baston. Ei, m-oi duce
mai târziu, zise ea. Așadar nu i-am mai spus nimic. În scurt timp intră în
biserică o doamnă având în mână un baston, pe care îl ținea în sus. Îndată ce a
intrat, s-a îndreptat spre noi, spunând:
-
Aici este Sfântul Gherasim?
-
Da, fiica mea, zise maica.
Atunci s-a apropiat să vadă mai bine
icoana.
-
Da, el este, el este, îi zise maicii și se aplecă să se
închine sfântului. Apoi continuă:
-
Am fost în pelerinaj la Ierusalim. Acolo vindeau
bastoane, așa că am cumpărat și eu unul. Noaptea trecută, îmi apare în vis
acest sfânt din icoană. Eu nu știam ce Sfânt este. Așadar îmi spuse sfântul în
vis: Vreau să îmi aduci mie bastonul pe care l-ai cumpărat de la Ierusalim.
Iată că l-am adus. Unde să îl pun?
Ia gândiți-vă. Biata de ea nici nu știa
de Sfântul Gherasim! Așa că, întrebând ea pe unul și pe altul, i-au spus:
Du-te în Omonia. Mai întreabă acolo și îți vor spune unde îl găsești pe
Sfântul Gherasim.
Atunci i-am spus: Vino aici să îți spun
ceva. Sfântul nu are nevoie de baston. Eu sunt slujitorul sfântului și slujesc
în această biserică de treizeci de ani. Ieri am cerut să mi se cumpere un
baston și sora mea Harikleea urma să se ducă să îmi cumpere unul. Sfântul ți-a
spus să aduci bastonul aici, dar eu sunt slujitorul său, iar bastonul l-a
comandat pentru mine. Atunci femeia s-a îndreptat spre icoana sfântului
Gherasim. A luat bastonul, a sărutat icoana, apoi a pus bastonul alături și,
întorcându-se spre icoană, a spus: Sfinte, ți-am adus bastonul. Acum îl voi da
slujitorului tău. Apoi s-a întors, a luat iar bastonul și, venind lângă mine,
mi-a sărutat mâna și apoi mi l-a dat.
Ce lucru frumos! Îți poți explica
această întâmplare? Pe mine m-a emoționat foarte tare. Asta e! Acum văd însă că
nu mai e cauciucul care se afla la capătul bastonului. Unde o fi dispărut? L-or
fi tăiat? Poate l-au luat ca amintire.
Pe ce treceau anii, Bătrânul Porfirie a
organizat o nouă vatră de lucrare duhovnicească și pastorală în mica biserică a
Sfântului Nicolae în Kallisia, din Pendeli. Acolo a slujit părintele cu râvnă
mare din 1955 până în 1978.
La începutul anului 1980 a mutat centrul
acestei lucrări duhovnicești la Oporos, în regiunea Aghia Sotira, în Milesi. La
început chilia sa era o simplă rulotă. Astăzi, după îndelungata și foarte
ostenitoarea lucrare a Bătrânului Porfirie și a fiilor săi duhovnicești, sub
neîncetata sa îndrumare și supraveghere, în acea regiune s-a ridicat un uriaș
complex de clădiri cu o preafrumoasă biserică cu mai multe nivele, în centrul
celorlalte clădiri. Tot efortul de ridicare a acestor construcții se
desăvârșește prin prinoasele și jertfele a mii de oameni și, mai ales prin
pronia lui Dumnezeu. Aceste construcții, conform planurilor înaintevăzătorului
Părintele Porfirie, au fost ridicate pentru a deveni în următoarele decenii, un
important centru de spiritualitate ortodoxă.
În iarna anului 1988 am vorbit cu
Părintele Porfirie, care mi-a înfățișat ideile sale privind viitoarele funcții
ale acestui centru, prevăzând faptul că va veni vremea când centrul va juca un
însemnat rol duhovnicesc în zona Atenei, în cadrul educației și al
antropologiei teologice ortodoxe, mai ales în momentele grele pentru ortodoxie
și elenism. Vorbeam atunci despre contribuția psihologiei și a psihanalizei
moderne și, în general, a științelor umaniste, la rezolvarea unor probleme ce
izvorăsc din evoluția personalității din evoluția personalității omului modern.
Părintele Porfirie își expunea opiniile cu mare ușurință, încât aveam senzația
că stăteam de vorbă cu un specialist în domeniu, ce cunoștea foarte bine toate
problemele, în varietatea lor. Acest om care nu dobândise în școlile din lume
nici un fel de cunoștințe științifice, mi s-a părut atunci a fi un erudit și
luminat om de știință. Însă Bătrânul Porfirie nu era un simplu om de știință din
această lume . Cunoștințele sale științifice, de psihopedagogie, de
medicină, de fiziologie, de anatomie, de fizică și de astronomie, erau urmarea
firească a înțelepciunii din cele de sus (Ioan 8, 23).
Întotdeauna Părintele Porfirie a fost
reținut în privința psihanalizei și a diverselor tendințe și metode psihologice
contemporane. De fiecare dată spunea: Eu nu le știu; voi le știți mai bine.
În ziua aceea, după ce i-am spus punctul meu de vedere, Bătrânul a încheiat,
spunând profetic: De toate aceste probleme psihologice se ocupă părinții
neptici în lucrările lor
. Va veni o vreme când aceste subiecte vor fi predate
în cadrul învățăturii antropologice a părinților neptici, chiar în acest loc,
de către părinții de la Muntele Athos, care vor coborî aici tocmai în acest
scop.
Încet-încet, cuviosul părinte s-a retras
în tăcere, plecând din Oropos spre îndrăgitul său locaș duhovnicesc, spre
Muntele Athos. Dorea fierbinte să-și dea ultima suflare în locul unde fusese
tuns monah. Ca toți sfinții și el s-a învrednicit de un sfârșit cuvios. Cu voia
lui Dumnezeu și-a știut dinainte ceasul morții. I-a rugat așadar pe fiii săi
duhovnicești, pe călugări, să privegheze toată noaptea, să se împărtășească și
astfel să se pregătească a-l petrece pe ultimul drum. Totodată a poruncit să nu
dea de veste despre toate acestea nici unuia dintre fiii săi duhovnicești din
Atena. În zorii zilei de decembrie 1991, pe când furtuna bântuia Marea Egee,
sufletul i s-a înălțat la ceruri. Trupul său bolnav și mult încercat a fost
îngropat în pământul de la Kafsokalivia. Deasupra doar pământ, frunze uscate de
castan și o simplă cruce de lemn pe care stă scris: Ieromonahul Porfirie a
adormit întru Domnul în 19 noiembrie 1991.
Privindu-i mormântul îmi vin în minte
versurile unei poezii pe care Bătrânul o îndrăgea foarte mult și pe care o
recita astfel încât aveam impresia că în acea clipă trăia toate cele exprimate
în poezie.
Brazii
De
brazii de pe coastă mi-ar da
o
stivă din crengile lor nesfârșite
mi-aș
încropi la o margine, lângă ei,
o
micuță și-nsingurată colibă.
De-ar
fi vară, mi-ar da
Să
mă-ntind pe-ale lor frunze uscate
Împreună
cu ei să cânt cântarea,
Împreună
cu ei, murmurul din zori.
Și-apoi,
nimic altceva. Iar când s-ar stinge
Astfel
viața-mi de bucurie plină,
Câteva
crengi de mi-ar mai da,
Să-mi
fie ultim locaș, de odihnă
Astfel, Părintele Porfirie, Bătrânul
milostivirii și al dragostei, cum i se spunea, a trăit smerit precum un
cerșetor al lui Hristos și tot smerit a adormit întru Domnul. În cele din
urmă, a fost înmormântat printre brazi și castani, încredințându-se nesfârșitei
iubiri a lui Hristos, departe de lumea zgomotoasei Atene, pe care însă a
îndrăgit-o, a păstorit-o și căreia i-a făcut numai bine.
III
DARURILE BĂTRÂNULUI
PORFIRIE
Din ascultare [se naște] smerenia;
Din smerenie, discernământul;
Din discernământ, străvederea;
Iar din aceasta, înaintevederea.
(Ioan
Sinaitul Scara, Cuvântul IV, Despre ascultare).
Așa cum vom arăta mai pe larg în
continuare, Bătrânul Porfirie era un părinte duhovnicesc care slujea ca
învățător experimentat și ca sfătuitor al familiei și, în general, al
tinerilor. Aș îndrăzni să spun fără rezerve că, în esență, a fost unul dintre
ultimii părinți filocalici, un vlăstar al mișcării de renaștere a Bisericii
Ortodoxe. Avea o personalitate desăvârșită, împodobită de varietate însușiri
morale și duhovnicești, de nenumărate calități și virtuți.
Dar cum a ajuns Bătrânul la o atât de
înaltă treaptă duhovnicească? La această întrebare răspundea, zicând adesea:
Eu n-am știut carte. Stând în pustie 13 ani, am învățat Psaltirea și
Evanghelia. I-am ascultat întru totul pe Bătrânii mei și nu îmi păsa de lume.
Îl iubeam mult pe Hristos.
a. Dragoste nețărmurită
Principala harismă a Părintelui Porfirie
era nesfârșita sa dragoste pentru Hristos, dar și pentru oameni. Concepția și
învățătura sa erau hristocentrice și theantropocentrice. Principalul țel către
care tindea Bătrânul Porfirie, era Dumnezeu. Nimic nu se interpunea între ei și
nimic nu întrerupea această relație. Îl slăvea pe Dumnezeu necontenit. Păstra
în el o negrăită și nesfârșită dragoste pentru Hristos. Trăia doar pentru El.
Nutrea o dragoste dumnezeiască ce era rodul unor nevoințe îndelungate, al
adâncii sale smerenii, al ascultării necontenite al ascultării cu bucurie
după cum sublinia el însuși.
Bătrânul Porfirie Îl descoperise și Îl
întâlnise pe Hristos, trăind astfel doar pentru El, Care era singurul său
prieten. Așa cum spunea el însuși, când Îl găsim pe Hristos, chiar dacă ne-am
afla într-o peșteră, rămânem acolo și ne temem a o părăsi, ca să nu Îl pierdem
pe Hristos. Pe de altă parte și Domnul, Care este izvorul vieții și al
bucuriei, Se sălășluise în sufletul Bătrânului, îl ajutase cu Lumina cea
adevărată să-L poată recunoaște și să-L poată simți în el, să-I trăiască
prezența în suflet, să-L socotească Prietenul său, Unicul său Prieten.
Cuviosul Părinte avea darul unei iubiri
unice în lume, pe care l-au avut toți marii Părinți ai tradiției isihaste și
filocalice ortodoxe. Acești Părinți se deosebeau prin dragostea lor nesfârșită
pentru dumnezeu și pentru semenii lor, o dragoste nețărmurită și
necondiționată, ce era mereu însoțită de o deplină smerenie. Dragostea părintelui
Duhovnicesc se manifestă de obicei ca răbdare, ca Bunăvoință, ca bunătate și ca
severitate binefăcătoare. Aceasta este dragostea lui Dumnezeu. Mai mare
dragoste decât aceasta nimeni nu are (Ioan 15, 13).
Într-unul dintre cuvintele de învățătură
ale Părintelui Porfirie se distinge limpede această dragoste dumnezeiască,
profunda sa dispoziție iubitoare față de persoana lui Iisus Hristos, dar și
față de semenii săi. În acel cuvânt de învățătură ce s-a păstrat înregistrat pe
casetă, printre altele părintele spune: Astfel trebuie să-L vedem pe Hristos.
Ca pe un prieten și un frate al nostru, fiindcă El este tot ce e mai bun și mai
frumos. El este totul. Ne este prieten și o proclamă: Voi sunteți prietenii
Mei. Nu înțelegeți? Suntem frați. Eu nu țin iadul în mână și nu vă înspăimânt,
ci vă iubesc. Și voiesc să vă bucurați de viață împreună cu Mine. Acesta este
Hristos. Nu este nici mâhnire, nici tristețe, nici introvertire. Hristos este
viața
este totul. El este bucuria, este Lumina cea adevărată care îl face pe
om să se bucure, să zboare, să priceapă toate lucrurile, să îi înțeleagă pe
toți oamenii, să sufere pentru toți, să vrea să fie toți cu el și alături de
el.
Iubiți-l pe Hristos și să nu vreți nimic
în locul iubirii Sale
b. Desăvârșită smerenie, ascultare și asceză necontenită
Smerenia desăvârșită era principala
virtute a bătrânului Porfirie. Asceza necontenită, smerenia și ascultarea iau
deschis drumul spre negreșita cunoaștere de sine, spre aprecierea și spre
perceperea corectă a propriei sale persoane. Cuviosul Bătrân utiliza criterii
foarte severe atunci când își aprecia propria evoluție duhovnicească. Reușea
astfel, așa cum reușesc îndeobște toți sfinții, să-și îndepărteze eul de
orice cugetare mândră, întrebuințând metoda pedagogică a defăimării de sine,
urmărind totodată îndepărtarea slavei deșarte. Deși era dumnezeiește
înțelepțit, cuviosul Părinte Porfirie obișnuia să spună: Voi știți multe, că
doar aveți diplome, pe când eu nu sunt știutor de carte. Redăm în continuare
un pasaj grăitor din testamentul său duhovnicesc, cuprins într-o scrisoare
adresată fiilor săi duhovnicești: De mic copil am făcut multe păcate care până
astăzi s-au înmulțit foarte mult. Lumea însă m-a socotit bun, iar acum toți
spun că sunt sfânt. Eu însă, simt că sunt cel mai păcătos om din lume. Acum că
mă îndrept spre cer, cred că Dumnezeu mă va întreba: Ce cauți tu aici?. Iar
eu îi voi spune: Nu sunt vrednic,
Doamne, de acest loc, ci, ceea ce iubirea Ta va voi, să mi se facă mie.
Așadar, virtutea smereniei constituie
temelia moralei pedagogice a părintelui duhovnicesc. Este vorba de un dar ce
împodobește personalitatea tuturor învățătorilor Bisericii noastre, a celor
mari, dar și a celor mai simpli. Un exemplu de smerenie este marele învățător
al discernământului, Sfântul Nectarie din Pentapolis.
Aceluiași spațiu al marilor învățători ai
Bisericii îi aparține și Bătrânului Porfirie, care a fost un adevărat pedagog,
înzestrat cu smerită cugetare și cu discernământ.
c. Priveghere și rugăciune neîncetată
În afara darului iubirii și al smereniei
mai trebuie să pomenim și alte daruri, deopotrivă de însemnate, ce îl
împodobeau pe Părintele Porfirie. Virtutea îngăduinței și, mai ales, darul
privegherii și al rugăciunii neîncetate, erau elementele definitorii ale
personalității sale, dar și mijloacele cele mai importante pe care le folosea
în lucrarea sa pastorală.
Întotdeauna se ruga pentru toți, pentru
personalitățile cunoscute din lumea duhovnicească, dar și din lumea politică,
pentru oamenii simpli și neînsemnați, pentru greci și pentru străini, și chiar
și pentru cei de altă credință. Astfel, trecea în altă lume. Cu puterea iubirii
și îndeosebi prin lucrarea dumnezeiescului Har, călătorea în toată lumea, în
univers, în spațiu, pe oceane, în pustie, în țări răsculate, pe corăbii în
primejdie de a fi distruse de furia furtunilor. Trăia moartea, focul,
războaiele, răscoalele, sălbătăcia oamenilor, compătimindu-i, suferind împreună
cu ei. Așa cum povestea chiar el, toate acestea i se perindau înaintea ochilor
ca pe un ecran cinematografic. Vedea totul și trăia totul foarte intens și, din
această cauză, adesea i se șubrezea sănătatea.
Împins așadar de o arzătoare dragoste
pentru Hristos și pentru semenii săi, rugându-se neîncetat (I
Tesaloniceni 5, 17), era luminat de Harul dumnezeiesc și călătorea până la
capătul lumii, prin univers. Astfel sfântul Bătrân se afla întotdeauna împreună
cu Hristos. Așa cum obișnuia să spună: Cu Hristos (fiind) peste tot,
nicăieri nu mă tem de nimic. Prin urmare, prezența lui Hristos era aceea
care îl ajuta să trăiască stări supralumești, să treacă adesea dincolo de lumea
sensibilă, să depășească limitele simplei cunoașteri empirice. Și aceasta se
întâmplă tocmai fiindcă Dumnezeu lucrează prin prezența Sa în așa fel, încât nu
sunt valabile legile firii, anulându-se limita dintre zidit și nezidit. Așadar,
prin Harul dumnezeiesc și prin credință (Matei 17, 20), și sfinții se pot duce
în lumea suprafirescului și a supraraționalului, unde timpul și distanțele
se anulează. Acest lucru minunat i se întâmpla și Părintelui Porfirie, care
trăia mereu lângă Hristos, despre Care Sfântul Meletie Mărturisitorul spunea
următoarele:
Iisus
umple zidirea,
precum
sufletul [umple] trupul,
și
hrănește și mângâie,
precum
sufletul, trupul.
Din cele de mai sus reiese limpede că
Hristos, Cel ce este viață nouă, Care este Lumina cea adevărată, îl ajuta pe
cuviosul părinte să se bucure, să zboare, să vadă toate lucrurile, să îi
înțeleagă pe toți oamenii, să sufere pentru toți, să vrea să fie toți cu el, să
fie toți lângă Hristos. Hristos este cu totul altceva, spunea Bătrânul.
Când vine Hristos la noi și ni se sălășluiește în suflet, acesta se schimbă.
Viețuiește liber peste tot, în stele, dar și în lumea duhovnicească și în tot
universul. Poate vorbi la telefon cu cineva din Africa de Sud sau din Oceanul
Indian, Spunându-i câte se întâmplă în casa aceluia, ce îi fac rudele și
familia, deși se află aici. Acest lucru minunat i se întâmpla și Părintelui
Porfirie; deși era cu trupul aici, în același timp se afla duhovnicește la sute
și mii de kilometri depărtare, unde vedea persoane și situații pe care mai apoi
le descria. Ne-am putea întreba cum e cu putință să se întâmple un asemenea
lucru și anume să se afle simultan în două locuri aflate la mare depărtare.
Răspunsul îl dă cuviosul părinte: Atunci când vine Hristos și se sălășluiește
în noi, ne aflăm pretutindeni, împreună cu Hristos.
Sfântul Bătrân a trăit astfel de stări
supralumești și în fiecare zi avea noi experiențe de acest fel. Astfel, prin cele
de mai sus încerca să ne îndrume și pe noi, fiii săi duhovnicești, pentru a
putea fi și noi părtași desigur pe cât ne îngăduia nivelul nostru duhovnicesc
ai acestor minunate stări, care sunt o chemare și o lumină în lupta noastră
duhovnicească, dar și un sprijin sufletesc, împotriva ispitelor, pricinuite de
puțina credință.
Povestirea unor întâmplări în care este
vădită lucrarea acestui dar al părintelui, de a fi în mai multe locuri, ne va
ajuta să înțelegem mai bine aceste minunate împrejurări, dar și să ne formăm o
imagine cât mai deplină a personalității sale.
În primăvara anului 1995 Eleni
Konstandoulaki, din Hania (insula Creta), absolventă a Facultății de Teologie a
Universității din Belgrad, mi-a povestit următoarea întâmplare pe care mi-a
confirmat-o și a completat-o în anul următor Dragana Simic din Serbia, studentă
la Facultatea de Filozofie a Universității din Atena. Aproape de Novi Sad se
află vestita mănăstire de maici de la Jazak (episcopia Srem). În iarna anului
1983 această sfântă mănăstire a trecut printr-o mare primejdie. Regimul ateu,
la putere în acea vreme, a încercat să desființeze mănăstirea, aruncând otravă
în rețeaua de alimentare cu apă a mănăstirii. Atunci Părintele Porfirie i-a dat
telefon imediat maicii starețe a acelei mănăstiri. I-a spus toate amănuntele
despre planul ucigaș ce începuse a fi aplicat și a sfătuit-o să caute în altă
regiune apă pentru nevoile mănăstirii. Ba chiar i-a spus unde se afla un izvor,
într-o pădure din apropiere. De atunci mănăstirea ia apă doar din acel loc.
Trebuie spus că Părintele Porfirie nu a
fost niciodată în Serbia. Totuși, în acele momente, cu dumnezeiescul Har, s-a
aflat chiar în acel loc. Deși se afla la Oporos, de unde telefona, a călătorit
cu duhul sute de kilometri, până în regiunea Srem, chiar în inima Serbiei.
Acolo a văzut totul atât de limpede, încât cunoștea și descria amănunțit
regiunea respectivă. Și aceasta tocmai fiindcă Bătrânul Porfirie, ca părinte
duhovnicesc, iubea mult și respecta mănăstirile și, în special, pe cele de
maici. Se ruga necontenit, zi și noapte, pentru obștile monahale și pătimea
împreună cu ele, când se aflau în primejdie sau la necaz.
După această minunată întâmplare,
cuviosul părinte a continua să vorbească la telefon cu Mănăstirea Jazak. Maicile
și stareța îl îndrăgeau și aveau pentru sfinția sa o evlavie nețărmurită. În ce
îl privea, deja le cunoștea bine pe maici, le știa sufletul și vorbea cu
stareța despre fiecare în parte. Fusese foarte impresionat de personalitatea
unei maici care era arheolog și care avea o memorie foarte bună. Bătrânul care,
așa cum vom vedea mai departe, avea darul străvederii, îi indicase acelei maici
un loc lângă podul cel mare aflat la intrarea în Belgrad unde, în adâncul
pământului, se aflau obiecte de mare valoare, ce datau din epoca preistorică.
Scrisoarea următoare cuprinde o altă
descriere amănunțită a acestui minunat mod de comunicare al Părintelui Porfirie
cu fiii săi duhovnicești și cu oamenii pe care îi iubea, îi ajuta și îi apăra
cu rugăciunile sale. Este o scrisoare datată 18.02.1993, pe care ne-a trimis-o
maica Theodosia, stareța Sfintei Mănăstiri a Sfinților Theodori din Kalavryta.
Stareța Theodosia povestește:
În primăvara anului 1985, aflându-mă în
Mănăstirea Sfinților Theodori din Kalavryta, într-o noapte cam pe la ora două
și jumătate, am auzit pe cineva săpând puțin mai departe de geamul chiliei
mele, în curtea mănăstirii. Ca să văd mai bine ce se întâmplă, am stins lumina
în chilie, m-am uitat pe fereastră în curte, unde am văzut o lanternă ce se
stingea și se aprindea întruna. Atunci m-am rugat Sfinților noștri făcători de
minuni să ne apere. Am verificat ferestrele și porțile subrede ce dădeau în
curtea mănăstirii năruite, ca nu cumva să intre cineva înăuntru și, după ce
m-am încredințat că domnea liniștea, m-am întors în chilie.
Dimineața aveam Sfânta Liturghie. Chiar
când mă pregăteam să mă duc la biserică, pe la ora șase dimineața, sună
telefonul. M-am gândit că era vreun suflet necăjit care avea vreo problemă
lucru care de altminteri se întâmpla destul de des și am ridicat receptorul.
Spre marea mea uimire am auzit aceste cuvinte:
-
Ascultă, fiica mea, sunt Părintele Porfirie. Să nu ieși
afară dacă auzi pe cineva săpând, căci ai putea fi atacată. Bagă de seamă că
niște oameni îndrăciți dau târcoale mănăstirii.
-
De ce sapă? Au găsit ceva, părinte? Am întrebat eu.
-
Nu, copila mea, fiindcă le-au luat alții mai înainte,
zise părintele.
-
Părinte, ați fost vreodată aici la noi, la mănăstire?
l-am întrebat.
-
Nu, fiica mea, dar acum sunt acolo. Întreabă-mă ce vrei.
Așadar, folosindu-mă de această ocazie,
l-am întrebat despre o peșteră de mare însemnătate istorică, aflată lângă
mănăstirea noastră.
Chiar lângă mănăstire se află o peșteră,
unde viețuiseră primii călugări, înainte de a se ridica mănăstirea, în secolul
al XI-lea. Istoria menționează chiar minuni ce s-au săvârșit în acest loc.
Așadar, i-am rugat pe ciobanii din satul învecinat să nu-și mai adăpostească
animalele acolo, așa cum obișnuiau să facă înainte să mergem noi în acel loc,
în vremea când mănăstirea era pustie. Chiar le-am propus să le dăm materiale ca
să-și ridice un șopron puțin mai încolo, unde să-și adăpostească animalele.
Țăranii însă nu au vrut, spunând că animalele lor s-au obișnuit acolo și de
aceea nu voiau să schimbe locul.
Așadar, fiindcă exista această peșteră
l-am întrebat pe Părintele Porfirie:
-
Părinte, ne sfătuiți să facem din peșteră o bisericuță?
-
De care peșteră zici, că aveți două? De cea în care au
viețuit primii călugări? M-a întrebat părintele.
-
Da, părinte.
-
E bine să o faci bisericuță, fiica mea, căci peștera este
sfințită. Dar te-or lăsa sătenii? Nu se vor împotrivi?
Am rămas încremenită de uimire cu
telefonul în mână, auzind ce-mi spunea.
Trebuie să mai spun că, într-adevăr,
există două peșteri, dar noi nu o văzusem pe cea de-a doua, deși ne instalasem
în mănăstire de mai bine de un an. Ciobanii din regiune au fost aceia care
ne-au spus că mai există încă o peșteră.
În timp ce eu rămăsesem încremenită de uimire, îl aud pe Părintele
Porfirie zicându-mi:
-
Pești, maică stareță, pești!
-
Ce pești, părinte? îl întreb eu.
-
Fiica mea, nu cumva apa de izvor e bună pentru pești? Dă
așadar oamenilor să mănânce pește. Vor veni vremuri grele!
Și, într-adevăr, când ne instalasem la
mănăstire, dusesem apa pentru analize la laboratorul de chimie din Patra.
Această apă curge din belșug din cele două izvoare din curtea mănăstirii și
voiam să aflu dacă e bună de băut și îndeajuns pentru nevoile mănăstirii și ale
vizitatorilor ce ar fi venit aici să se închine. Într-adevăr, apa s-a dovedit
curată și potrivită și pentru pescărie. Totuși, n-am putut să facem păstrăvăria
dorită înainte de a le adăposti pe maici, din pricina cheltuielilor mari de
renovare a mănăstirii surpate și arse, care timp de unsprezece ani fusese
transformată în stână de oi, cheltuieli pe care a trebuit să le facem când, în
anul 1984, Episcopul locului, ne-a chemat să deschidem mănăstirea. De
altminteri ne aveam nici cel mai mic ajutor material și nici sprijin moral.
Însă sfinții făcători de minuni și rugăciunile sfântului Părinte Porfirie,
ne-au ajutat să facem în cele din urmă două bazine pentru păstrăvi și somon.
Astfel au fost hrăniți și mulți dintre suferinzii găzduiți la mănăstire.
Simțeam intens prezența Părintelui
Porfirie, fiindcă de câte ori aveam o nedumerire, vorbeam cu sfinția sa, care
ne dădea cea mai bună soluție. Odată, când am vorbit cu sfinția sa la telefon,
mi-a spus:
-
Fiica mea, ai de dat o luptă, dar nu te teme. În fiecare seară mă rog
împreună cu tine.
Trebuie să mai spun că nu mă întâlnisem
niciodată cu Părintele Porfirie și nici nu-l văzusem vreodată, ci doar ce
auzisem de la alții că avea darul străvederii. Niciodată nu mai vorbisem cu
sfinția sa la telefon până atunci, așa că m-am mirat cum de ne știa așa de bine
pe noi și problemele noastre. De unde găsise numărul nostru de telefon?
De aceea am sunat-o pe stareța altei
mănăstiri, care îl cunoștea pe Părintele Porfirie și am întrebat-o:
-
Nu cumva, maică stareță, i-ați dat Părintelui Porfirie
numărul nostru de telefon?
-
E oare nevoie să i-l dau? Doar mintea Părintelui Porfirie
este ca un televizor, mi-a spus maica stareță.
Odată mă aflam împreună cu câteva maici
în vizită la o altă mănăstire. Fiindcă avea să-mi spună ceva important și
urgent, Părintele a sunat acolo, a cerut să-mi vorbească și mi-a spus:
-
Să-i lași să vină la tribunal pe cei cinci oameni care vor să depună
mărturie în legătură cu hotarele
mănăstirii voastre. Adevărul trebuie spus, iar tu trebuie să aperi cele
ce aparțin mănăstirii, fiindcă vin vremuri grele, iar lumea va trebui să capete
ajutor de la mănăstiri.
Într-adevăr erau cinci oameni bătrâni
care, recunoscători mănăstirii, îmi cereau stăruitor să îi chem să spună
adevărul în privința unei nedreptăți ce se făcuse mănăstirii. Așa am și făcut,
iar mănăstirii i s-a făcut dreptate.
La puțin timp după aceea, internată
fiind într-un spital din Atena unde medicii hotărâseră să mă opereze, am cerut
să ies puțin și m-am dus la Părintele Porfirie, pe care atunci l-am cunoscut
prima oară personal. Stătea cu ochii închiși, fiindcă era foarte bolnav. Când
am intrat toți vizitatorii în camera lui, mi-a făcut semn cu mâna, deși avea ochii
închiși. Nu putea nici să vorbească. Am îngenuncheat lângă patul său, iar
sfinția sa mi-a făcut de trei ori semnul crucii deasupra capului, apăsându-mă
cu putere. Apoi mi-a dat două cruciulițe de la Muntele Athos. După ce m-a
binecuvântat, am plecat, dar părintele nici atunci nu și-a deschis ochii. Când
m-am întors la spital, s-a constatat că nu mai trebuia să mă operez.
Câteva zile mai târziu mi-a spus la
telefon:
-
Înainte să mor, aș vrea să vin la mănăstirea ta, dar nu
știu dacă poate trece o mașină mică.
-
Știți pe unde trebuie să veniți, părinte? l-am întrebat.
-
Mă întrebi dacă știu, sărmana de tine. Ci fiindcă drumul
e plin de gropi, iar mașina mică, de aceea te întreb dacă poate trece mașina,
îmi răspunse părintele.
Cred că și la Mănăstirea Maici Domnului
din Varnakova (Dorida), unde ne aflăm acum, tot părintele ne-a îndrumat, la
rugămințile mele, fiindcă nimeni nu auzise pe atunci de această mănăstire.
Părintele Porfirie însă o cunoștea bine și chiar o vizitase.
Nutrim așadar mare recunoștință pentru
Părintele Porfirie. Fie așadar ca rugăciunile și apărarea sa să ne însoțească
mereu pe noi toți, așa cum ne-a promis cu două zile înainte de a se muta la
ceruri, din Kafsokalivia. Să ne învrednicească Harul și Mila Preabunului nostru
dumnezeu ca, atunci când va veni și pentru noi sfârșitul acestei vieți
pământești, să ne întâlnim, fie și de departe, în Patria noastră cerească.
Monahia Theodosia
(Andrikopoulou)
Altă întâmplare, la fel de minunată,
povestită cu simplitate de Cuviosul Părinte Porfirie, s-a petrecut în anul
1985. Părintele Porfirie avea un fiu duhovnicesc care era preot în America.
Este vorba de părintele Spiridon. Așadar, i-a telefonat fiului său duhovnicesc
și i-a spus: Mâine la ora trei dimineața, ora Americii, te voi vizita. Dar să
nu dormi. Să mă aștepți. La un moment dat, noaptea următoare, părintelui
Spiridon i s-a făcut Frig și s-a trezit. Atunci a sunat telefonul. Era
Părintele Porfirie din Oropos, care i-a spus: De ce dormi părinte Spiridon? Nu
ți-am spus că te voi vizita? Și ca să mă crezi, privește, ți-am lăsat ușa
deschisă. Privind spre ușă, părintele Spiridon a văzut că într-adevăr era larg
deschisă și de aceea i se făcuse atât de frig!
Întotdeauna Părintele Porfirie folosea
cea mai eficientă metodă pedagogică pentru a-i educa și pentru a-i sprijini
sufletește pe fiii săi duhovnicești. Așa cum am spus, își înconjura fiii
duhovnicești, în toate clipele vieții lor cu iubirea și cu rugăciunile sale
neîncetate. Iar când voia să obțină un rezultat mai însemnat sau să schimbe
într-o mai mare măsură sufletul unei persoane despre care știa că este
stăpânită de neliniște, nestatornicie sau slăbiciune, își lăsa unul din daruri
să lucreze în chip vădit. Este grăitoare întâmplarea pe care ne-a povestit-o prietena
noastră, domnișoara Popi M.:
În anul 1983 m-am dus în Coreea în scop
misionar. Am stat acolo trei luni și am lucrat ca misionară împreună cu grupuri
de studenți. Acolo l-am ajutat astfel în lucrarea sa duhovnicească pe de Dumnezeu îndrăgitul Episcop
Zila, părintele Sotirios Trambas. Am lucrat în special într-o tabără de
studenți, la distanță de două ore de Seul.
Această tabără se află într-o regiune
fertilă, în mijlocul unei văi, unde totul este verde. În stânga și în dreapta
curge apă din belșug, niște râulețe care irigă toată regiunea. În partea din
dreapta însă este și mai multă apă. Când m-am întors în Grecia, l-am vizitat de
îndată pe părintele meu duhovnicesc, pe Bătrânul Porfirie. Ca întotdeauna m-a
întâmpinat cu multă dragoste. M-a binecuvântat și, ținându-mi mâna cu
afecțiune, m-a întrebat:
-
Ai fost acolo unde părintele
Sotirios va ridica mănăstirea?
Într-adevăr, în zona unde se afla
tabăra, în anul 1987, părintele Sotirios a ridicat o mănăstire!
Apoi Părintele a continuat:
-
Ai băut apă din râulețul care curge în stânga? Ce frumos
e! Desigur, râulețul din partea dreaptă are mai multă apă, dar nu e la fel de
frumos ca celălalt.
Uimită de ceea ce îmi spunea, i-am
răspuns:
-
Părinte, îmi descrieți totul atât de amănunțit și cu
atâta precizie, de parcă vă aflați chiar acum acolo și le vedeți toate înaintea
ochilor!
-
Tare mai ești nepricepută! Dar nu știi că, deși ai
plecat, eu am fost tot timpul cu tine și am văzut tot ce ai făcut acolo? Spuse
drăgăstos părintele.
După câțiva ani, în 1985-1986 am plecat
din nou în misiune în Coreea. Bunicuțul mi-a dat binecuvântarea să-l am acolo
drept părinte duhovnicesc pe de Dumnezeu
îndrăgitul Episcop Sotirios. Când m-am întors, m-am dus din nou la Părintele
Porfirie, pentru a mă spovedi de toate cele trăite în Coreea. Ca întotdeauna
Bunicuțul m-a primit cu afecțiune și
mi-a spus: Bine ai venit! Ia spune-mi
, începând să-mi descrie și să-mi
lămurească toate nelămuririle din perioada pe care o petrecusem în străinătate.
Înainte să apuc să deschid gura, îmi
spusese totul cu atâtea amănunte, încât mă uluise!
-
Părinte, v-am scris doar de două ori! De unde știți toate
aceste amănunte? l-am întrebat.
-
Dar binecuvântato, eu te-am văzut tot timpul cât te-ai
aflat acolo departe. Am știut ce gândeai, ce făceai, ce plănuiai să faci
, mi-a
răspuns Bunicuțul, surâzând.
Uneori evenimentele sau chiar cuvintele
cuviosului părinte dezvăluiau dimensiunea personalității sale harismatice. De
exemplu, în 20 iunie 1987, Părintele Porfirie însoțit de un grup de prieteni a
făcut o excursie în Evvia, îndrăgitul loc de unde se trăgea. În ziua aceea
Bătrânul se bucura cu bucurie negrăită și preamărită (I Petru 1,8).
Abia se împărtășise. Își ridică mâinile
spre cer și spuse:
-
Astăzi sunt foarte mulțumit. În această clipă mă aflu în univers,
dincolo de stele. Mă aflu lângă Dumnezeire, lângă Sfânta Treime.
Aceste cuvinte ce izvorau dintr-o
profundă bucurie sufletească, erau spuse cu multă socotință și se adresau unor
oameni care îi erau foarte apropiați. Însă Părintele Porfirie nu spunea mereu
asemenea lucruri. Uneori le spunea fiilor săi duhovnicești: Nu pot să vă
explic aceste lucruri. Le înțelegeți?. Alteori însă spunea: Spun doar ce îmi
este îngăduit și nimic altceva. Tot părintele spunea: Dar există și nebunie
Ei, da, când înnebunește omul, atunci vorbește. Cuviosul părinte, care trăia
continuu în spațiul minunilor, se avânta adesea, lăsându-se stăpânit de nebunia
întru Hristos. Atunci vorbea și spunea cuvinte neobișnuite, ca acelea pe care
le-am notat mai sus.
d. Discernământ, străvedere și înaintevedere
Părintele Porfirie avea darul dragostei,
al ascultării, al smereniei, al privegherii și al rugăciunii necontenite. Toate
aceste virtuți și toate însușirile personalității sale deschideau calea spre
cel mai înalt dintre darurile Sfântului Duh, spre discernământ. Astfel Cuviosul
Părinte Porfirie a dobândit și și-a dezvoltat pe parcursul evoluției sale
duhovnicești, darul discernământului. A dobândit astfel cele trei daruri:
discernământul, străvederea și înaintevederea. I s-a întâmplat și sfinției sale
ce li s-a întâmplat celor mai smeriți și mai nevoitori Părinți duhovnicești ai
Bisericii, care dobândiseră curăția inimii. I s-au deschis orizonturile spre
discernământ, care e încununarea tuturor virtuților, așa cum ne arată
învățăturile Sfinților Părinți. Legat de acest subiect, Avva Moise spunea:
adevăratul discernământ nu îl dobândesc decât cei cu adevărat smeriți.
Discernământul, una dintre virtuțile fundamentale ale vieții duhovnicești, este
un dar ce se dobândește doar prin multă rugăciune și prin nevoință.
Sfântul Ioan Sinaitul, care s-a ocupat
îndeosebi de persoanele dăruite cu discernământ, în lucrarea sa intitulată
Scara, vorbește despre virtutea discernământului ca artă și ca virtute
supremă. Așadar, Sfântul Ioan Scărarul scrie următoarele: La începători,
discernământul este adevărata cunoaștere a lor înșile. Pentru medii,
[discernământul] este o simțire a minții, care deosebește fără greș. Binele
adevărat de binele firii și de rău, [care este] contrariul său. Iar pentru cei
desăvârșiți [discernământul] este cunoașterea pe care a dobândit-o din lumina
cea dumnezeiască, care poate lumina pe deplin cu strălucirea sa întunericul din
ceilalți. În general, discernământul este cunoașterea fără greș și
înțelegerea voinței dumnezeiești în tot ceasul, în tot locul și în tot lucrul,
[cunoaștere] pe care de obicei o au cei curați cu inima, cu trupul și cu gura.
Discernământul înseamnă conștiință nepătată și curăție a simțurilor.
Într-un cuvânt al său, Sfântul Ioan
analizează diferitele stadii ale drumului de urmat de evoluția darului
duhovnicesc al discernământului. Acesta se ivește din lumea duhului care este
caracterizat de două virtuți de bază. Este vorba de ascultare și de smerenie.
Apoi, urmând evoluția duhovnicească a persoanei dăruite cu discernământ, ajunge
la cele mai înalte virtuți duhovnicești ale omului, și anume la străvedere și
la înaintevedere: din ascultare se naște smerenia, din smerenie,
discernământul; din discernământ străvederea; iar din aceasta [din urmă],
înaintevederea.
Așadar, bătrânul Porfirie, părintele
duhovnicesc dăruit cu darul discernământului, ca toți marii părinți duhovnicești,
avea două daruri deosebite, darul străvederii și pe cel al înaintevederii.
Datorită înduhovnicirii sale și datorită ascetismului sfântului bătrân,
Dumnezeu îi îngăduise să trăiască stări ca cele descrise mai sus, în timpul
cărora se anulau legile firii, piereau limitele spațio-temporale și se ștergea
granița dintre zidit și nezidit. În
acest fel își împuțina slăbiciunile datorate simțurilor și percepțiilor, în
timp ce duhul său lucra cu precădere intuitiv, lucru care îi îngăduia să
perceapă veșnicia lui Dumnezeu.
Părintele Paisie Agioritul, înzestrat și
el cu aceste daruri, ori de câte ori vorbea despre Bătrânul Porfirie și despre
darurile sale, spunea acestea: Eu am televizor alb-negru, pe când Părintele
Porfirie are televizor color.
Cuviosul Părinte era din fire un spirit
mereu în mișcare, dornic de cunoaștere. De aceea căuta mereu să-și lărgească
orizontul de cunoștințelor și al experiențelor. Vorbea cu specialiști din
diverse domenii, citea cărți, cerceta mereu și încerca să se apropie de tainele
lumii animalelor, a plantelor, a stelelor, de tainele funcționării organismului
omenesc. Însă dincolo de această tendință de a învăța mereu, principalele forțe
care îi călăuzeau sufletul, erau darurile Sfântului Duh, harismele sale și, mai
ales, înțelepciunea lui Dumnezeu, cea a-toate-făcătoare. Cu
ajutorul acestora, așa cum spunea el însuși, căuta mereu să cunoască și să
trăiască experiențe noi, puternice și unice. Așa cum era și firesc,
înțelepciunea lui Dumnezeu îl înconjura pe Bătrânul Porfirie cu bunătate și îi
dădea cunoștința cea adevărată despre cele ce sunt, ca să știu întocmirea
lumii și lucrarea stihiilor, începutul și sfârșitul și mijlocul vremurilor și
prefacerile văzduhului; cursurile anilor și rânduiala stelelor; firea
dobitoacelor și apucăturile fiarelor, puterea duhurilor și gândurile oamenilor,
feluritele neamuri ale plantelor și însușirile rădăcinilor. Toate cele ascunse
și cele arătate le-am cunoscut (Înțelepciunea lui Solomon 7, 17-21).
Sfântul Bătrân cu darul străvederii și
al înaintevederii așa cum reiese dintr-o discuție pe care am avut-o cu
Bătrânul Paisie Aghioritul ajutase foarte mult mai mulți oameni, pe unii
dintre ei îndepărtându-i de opțiuni și de acțiuni care i-ar fi putut distruge.
Datorită acestui har putea să distingă limpede anumite situații legate de
persoane care îl vizitaseră sau aflate departe de el, chiar și pe alte
continente. Totodată avea capacitatea de a vedea care este starea sănătății
trupești și sufletești a altora. Putea diagnostica probleme psihologice și boli
psihice. De asemenea știa să analizeze programul genetic și principiile
ereditare ale oamenilor. Putea chiar să cerceteze gândurile oamenilor, toată
evoluția lor personală și universul psihic subconștient. Cu ajutorul acestui
dar simplu, având informații provenite din cele de sus , bătrânul
intervenea în diferite moduri: le vorbea oamenilor sau tăcea, îi sfătuia, îi
îndepărta, le dezvăluia, iar uneori, pur și simplu îi cutremura! Aceasta este
una dintre acțiunile de temelie ale părinților duhovnicești, așa cum învățăm
din Tradiția Bisericii, acțiune prin care aceștia devin purtători ai Harului
dumnezeiesc, care orânduiește cele spre mântuirea oamenilor. Așadar, când
părinții duhovnicești sunt înștiințați că fiul său duhovnicesc este pregătit și
că are o dispoziție favorabilă, îi vorbesc, făcându-l să se cutremure, sau tac,
punându-l pe gânduri. Întâmplarea următoare este povestită de domnișoara P. M.,
una dintre fiicele duhovnicești ale Părintelui Porfirie:
Într-o seară, în iarna lui 1978, îl
așteptam pe Părintele Porfirie să vină la noi acasă, în cartierul Thisio. Când
a ajuns și a sunat la ușă, m-am dus să îi deschid. Bunicuțul era foarte vesel,
ca întotdeauna. M-a binecuvântat și a intrat în casă. Am remarcat că
taximetristul care îl adusese nu pleca, ci zăbovea, așa că am socotit că voia
să-mi vorbească.
Când m-am apropiat de el, mi-a spus:
Spuneți-mi doamnă cine este acest Bătrân? Știți ce mi s-a întâmplat mai
adineauri? Mi s-a părut că se deschide cerul și un foc mi-a pătruns în suflet! Eu
nu sunt prea dus la biserică și nu prea am treabă cu preoții. Pur și simplu
l-am luat în mașină. Pe drum Bătrânul a început să-mi spună despre satul meu,
despre familia mea și despre problemele mele personale
Eu, să înnebunesc și
mai multe nu! Așa cum v-am spus, deodată parcă s-a deschis cerul și un foc mi-a
pătruns în suflet! Spuneți-mi cum l-aș mai putea întâlni pe acest preot? Aș
vrea să merg la el
.
Bătrânul Porfirie avea și darul de a
depăși limitele percepției umane, care este mărginită, și de a se deplasa în
spațiul atemporalului, în dimensiunea veșniciei, trăind stări și evenimente ce
se petrecuseră în trecut, chiar și cu secole în urmă, sau întâmplări ce urmau
să se petreacă în viitorul imediat sau îndepărtat.
Vom povesti unele întâmplări legate
nemijlocit de darurile cuviosului părinte, despre care am vorbit mai sus,
pentru a înțelege mai bine cum funcționau aceste daruri.
În anul 1964, la începutul verii,
Colțul creștinesc (Str. Kaningos nr. 12) a organizat o excursie în sfânta
insulă Patmos. Un cuplu mai în vârstă, Gheorghios și Keti Papathanasiou, care
aveau strânse legături duhovnicești cu Părintele Porfirie, l-au rugat să-i
însoțească în această excursie. Părintele, căruia îi plăceau excursiile și care
nu vizitase această sfântă insulă, a acceptat invitația, așa că au plecat
împreună. Când au ajuns pe insulă, părintele i-a luat deoparte pe cei doi fii
duhovnicești ai săi, s-au îndepărtat de restul grupului și s-au dus singuri să
se închine în sfânta peșteră a Apocalipsei.
Peste tot domnea liniștea și pacea.
Bătrânul le-a spus celor doi să nu vorbească nimănui despre ce vor vedea și vor
auzi. Apoi s-a îndreptat spre altar, tămâind. În spatele său, îngenuncheați,
fiii săi duhovnicești îl urmăreau tăcuți. Apoi părintele a îngenuncheat în mijlocul
peșterii. Părea că se ruga. A trecut astfel un sfert de oră în tăcere. Deodată
a scos un strigăt. Chipul îi strălucea, iar trăsăturile parcă i se schimbaseră
Bătrânul le-a povestit mai apoi că,
ajutat de dumnezeiescul Har, a trăit momentul scrierii cărții Apocalipsei
(93-96 după Hristos) Din partea de sus a stâncii, printr-o crăpătură, venea
glasul lui Dumnezeu, care se îndrepta spre Sfântul Ioan, care se sprijinea pe
un fel de canapea. Ioan îi dicta ucenicului său, Prohor, care nota Apocalipsa.
Apoi Bătrânul le-a spus că a văzut scene pline de dramatism și că a trăit
măreția Bisericii și triumful Mielului înjunghiat.
A doua zi a fost tăcut și gânditor. Pe
chip i se citea o emoție dumnezeiască, iar la răstimpuri ochii i se umpleau de
lacrimi.
Chiar după trecerea multor ani de
atunci, cuviosul părinte vorbea cu aceeași emoție despre acea experiență,
spunând: Am trăit multe clipe și întâmplări de emoție intensă. Ca aceasta nu a
fost nici una. A fost cea mai intensă emoție pe care am trăit-o vreodată.
Următoarea întâmplare, la fel de
importantă, ne-a povestit-o însuși Părintele Porfirie. În ziua de 18 iunie1986,
însoțit de câțiva fii duhovnicești, a vizitat sfânta Mănăstire a Profetului
Ilie din Amfissa. Această mănăstire se află în regiunea dintre Amfissa, Itea și
Hrysos, lângă Delfi. Vizitatorii au fost întâmpinați la sosire de părintele
Sinesie, preotul și starețul Sfintei Mănăstiri care, auzindu-l pe Părintele
Porfirie vorbind, plângea întruna de emoție (astăzi acolo este mănăstire de maici).
La un moment dat Părintele Porfirie,
aflat în mijlocul bisericii, a început să plângă. Cu Harul Său, Dumnezeu mi-a
îngăduit să călătoresc în trecut, zise. Astfel, m-am dus în trecut, adică am
călătorit în trecut. Cu ajutorul Harului am văzut că aici în biserică s-au
slujit Liturghii pline de măreție. M-am întors în trecut, fiindcă văd diverse
evenimente. Tot mergând în trecut văd o Liturghie cu totul minunată. Este o
priveliște extraordinară și tulburătoare. Ce Liturghie minunată a fost aceea!
M-a atras spre ea, căci întotdeauna mă atrage ce este foarte puternic!
În jurul Sfintei Mese văd de
jur-împrejur Ierarhi slujind cu lacrimile curgându-le șuvoaie din ochi. Se pare
că venea o nenorocire! Sunt multe Liturghii, dar o singură Liturghie e slujită
cu atâtea lacrimi. M-a impresionat foarte tare, tocmai fiindcă le-am simțit
durerea și m-am întors înapoi.
Noi nu știm de ce plângeau. Părea că
îndată după sfârșitul Liturghiei, venea cineva și le tăia capetele. Parcă
simțeau acest lucru
Vedeți voi, în locurile unde au trecut
și au viețuit, Sfinții și-au deschis sufletele și au primit dumnezeiescul Har.
Harul dumnezeiesc este o suflare, o adiere, care face ca toate să fie plăcute
aici. Este ca un fel de magnet pe care orice ai pune, dobândește proprietățile
sale [ ale magnetului]. Dacă am vrea să atragem niște ace metalice cu un știft
obișnuit, nu am reuși. Dacă însă am pune știftul pe un magnet, am putea atrage
apoi și acele metalice. Astfel a devenit și știftul un magnet.
La fel se petrece și cu Harul
dumnezeiesc care i-a vizitat pe sfinți la răstimpuri. Ei și-au deschis
sufletele și au comunicat cu Domnul. Astfel, Harul dumnezeiesc a scăldat tot ce
se afla împrejur. Și, dacă ne gândim bine în același fel, chiar dacă nu simțim
acest lucru, ne influențează și pe noi, cei aflați aici în acest moment. De
aceea ne și ducem să vizităm Locurile Sfinte pe care le-a sfințit dumnezeiescul
Har. Iar când mergeți în locuri unde s-au aflat oameni vicleni ai duhului celui
rău, dacă sunteți sensibili, veți simți o oarecare teamă. Însă nu o teamă ca
frica de Dumnezeu, ci un nod, o strângere ce te silește să pleci. Nu mai vrei
să stai acolo, fiindcă simți că te tulbură ceva rău
În locul în care ne aflăm acum se
întâmplă tocmai contrariul, fiindcă ne simțim sufletul renăscând. La fel stau
lucrurile și cu acest frumos iconostas sculptat în lemn, al Profetului Ilie.
Parcă ar fi niște sfinte moaște atinse de Harul cel dumnezeiesc. Așa l-am
simțit atingându-l cu mâinile, dar și în tot trupul meu. Îmi dau seama, simțind
cât e de tare, că e lemn de paltin
Astăzi sunt obosit și foarte emoționat.
Acolo în biserică am fost atât de mișcat încât am plâns foarte mult! Observ
însă un lucru: în momentul în care povestesc o întâmplare din viața mea, o
retrăiesc. Și simt, povestind-o, bucurie și entuziasm. Desigur, nu e o bucurie
întocmai ca aceea simțită când s-a întâmplat acel lucru, ci puțin mai mică.
Vedeți doar cum m-am avânta acum și vorbesc necontenit, tocmai eu, care n-am
ușurința vorbirii. Pricepeți ce spun? Ei, mă refer tocmai la acest lucru, adică
la bucuria pe care o simt, trăind întâmplarea respectivă. Și mă bucur, fiindcă
atunci m-a cercetat dumnezeiescul Har.
În această minunată istorisire Părintele
Porfirie descrie poate o Sfântă Liturghie de importanță istorică, ce va fi avut
loc la începutul Revoluției de la 1821, la istorica mănăstire a Profetului
Ilie. Acolo s-au adunat clerici și căpetenii de oști. Printre ierarhii pe care
îi pomenește Părintele Porfirie se află și Isaia, Episcopul de Salona care i-a
binecuvântat pe luptători, binecuvântându-le și armele și steagurile, înainte
de a purcede la lupta cea sfântă. Isaia era membru al Eteriei, colaborator al
Patriarhului Grigorie al V-lea și împreună luptător al lui Athanasie Diakos.
Pe când se întorceau din această vizită făcută
la Sfânta Mănăstire a Profetului Ilie, la un moment dat cuviosul părinte le-a
spus să se oprească. De jur-împrejur erau doar munți.
În
stânga lor, impunător, piscul Parnassului se pierdea printre nori. Iată, chiar
în acest loc, în această trecătoare, văd că se dă o luptă cumplită, spuse
Bătrânul fiilor săi duhovnicești. Această luptă s-a dat acum 35 sau 38 de ani,
în timpul războiului civil, continuă el. Am văzut sufletele, sufletele celor
ce se luptau unii cu alții. Ambele tabere deveniseră precum fiarele sălbatice.
Adică nu mai erau suflete omenești. Am văzut cum oamenii se transformaseră în
fiare.
Părintele Porfirie ținea foarte mult la
obștile monahale, în special la cele de maici, așa cum am mai spus. De aceea,
organiza adesea excursii la aceste mănăstiri. Uneori excursiile se făceau pe
neașteptate. Cu ajutorul Harului, părintele vedea că într-o anume mănăstire
maicile aveau o problemă. Atunci spunea: În zori ne vom duce la cutare
mănăstire, unde trebuie să dăm o mână de ajutor. Uneori călătorea noaptea,
punându-și în pericol sănătatea destul de șubredă și chiar viața.
În general călătoriile și excursiile pe care la făcea Părintele Porfirie,
mai ales când era tânăr, aveau un scop pedagogic. Ca părinte duhovnicesc și ca
sfătuitor, avea mereu un plan pedagogic înțelept întocmit, prin care voia să-i
ajute și să-i îndrume pe fiii săi duhovnicești care îl însoțeau. Prin urmare,
se duceau în locuri unde știa dinainte că vor vedea ceva sau că vor avea ocazia
să asculte un cuvânt folositor. Pe drum îi pregătea, vorbindu-le despre
persoanele pe care urmau să le întâlnească sau despre întâmplările minunate,
petrecute în trecut, în locul pe care îl vizitau.
În anul 1984, cuviosul părinte și câțiva dintre fiii săi duhovnicești
făceau un pelerinaj la Sfânta Mănăstire a Sfântului Haralambie din Lefka unde,
așa cum am mai spus, fusese duhovnic ani de-a rândul. Acolo s-au întâlnit cu
doi soți pe care părintele îi cunoscuse cu 54 de ani în urmă și despre care le
vorbise pe drum. Pe soție o cunoscuse de mică. Pe atunci suferea de crize puternice de epilepsie, iar
doctorii nu puteau să o ajute cu nimic. Într-o zi Părintele Porfirie s-a rugat
cu multă smerenie înaintea icoanei Sfântului Haralambie, i-a citit fetei rugăciuni
și de atunci aceasta s-a vindecat de epilepsie.
Pe soțul ei l-a cunoscut pe când era tânăr, în vremea când, ca duhovnic
al mănăstirii, spovedea de dimineața
până seara și poate mai târziu. Când termina de spovedit, lua singura pătură pe
care o avea și se ducea să se culce într-un șanț. Dormea acolo ca un șarpe
după cum spunea chiar el, și ca un cerșetor. Într-o zi, tânărul, care pe
atunci era cioban, i-a furat pătura. Când, pe la ora trei dimineața părintele
s-a dus la culcare, negăsind pătura, alergând pe întuneric s-a dus la stâna
ciobanului și l-a trezit. Surprins, dar și înspăimântat de această întâmplare ,
adică de faptul că Părintele Porfirie l-a descoperit de la o depărtare așa de
mare, deși afară era întuneric, i-a înapoiat pătura, cerându-i iertare în
genunchi și plângând în hohote. Acesta era soțul femeii cu care se întâlniseră
la mănăstire.
În aceeași zi, Cuviosul Părinte Porfirie a povestit o altă întâmplare
petrecută cu câțiva ani în urmă. Pe când era tânăr, părintele obișnuia să
călătorească făcând autostopul. Astfel, într-o zi, a oprit un camion care
mergea de la Vathia spre Kymi, urmând drumul de pe malul mării. Datorită
darului pe care îl avea, Părintele Porfirie și-a dat seama că șoferul era hoț
de antichități. Acesta căuta comori arheologice pe care, după ce le găsea, le
vindea. La un moment dat, părintele a văzut iar cu ajutorul Harului că pe
partea dreaptă a drumului pe care tocmai mergeau, pe un delușor, adânc sub un
tufiș pe care acum îl arăta fiilor săi duhovnicești era îngropată o amforă
antică. I-a spus așadar șoferului să oprească și să sape în acel loc. La
început acela nu a vrut, dar, tot vorbind, s-a lăsat convins și a început să
sape. Într-adevăr, a descoperit o amforă antică de mare valoare, nevătămată de
trecerea timpului, care, după spusele părintelui, fusese îngropată acolo pe
malul mării de niște pirați cu sute de ani în urmă. Văzând șoferul amfora, a
rămas mut de uimire. Mișcat așadar de această minunată întâmplare, l-a rugat
fierbinte pe părinte să îl ierte pentru viața pe care o dusese până atunci. De
atunci acel șofer a devenit prieten nedespărțit și fiu duhovnicesc al
părintelui, care în felul acesta tulburător, a reușit să îi dea o lecție și să
îl trezească.
În timpul unei alte excursii, la Kamena Vourla de astă dată, Părintele
Porfirie a povestit fiilor săi duhovnicești o altă întâmplare emoționantă. Le-a
povestit așadar că, pe când era la policlinică, a cunoscut o femeie tânără care
i-a spus că medicii nu-i mai dădeau nici o speranță că, într-o bună zi, ar
putea deveni mamă. Atunci părintele a încercat să îi pună el diagnosticul, iar
după ce a binecuvântat-o, i-a spus: Mergi cu bine, căci în curând vei fi
mamă. Așa s-a și întâmplat. După două luni a rămas însărcinată. Așadar, îndată
ce au ajuns la Kamena Vourla au vizitat-o și pe femeia aceea, care i-a invitat
la ea acasă, și au făcut fotografii împreună cu fiica ei, acum în vârstă de
treizeci de ani.
Arareori cuviosul părintele vorbea deschis despre darurile sale. Iar când
făcea acest lucru, îl făcea tocmai pentru a întări, pentru a învăța sau pentru
a da posibilitatea celor ce îl ascultau, să se apropie de un spațiu duhovnicesc
greu accesibil pe care apoi să îl înțeleagă în profunzime.
Călătorind spre insula Milos în vara anului 1964, Părintele Porfirie
vorbește din nou despre darurile sale. Dialogul de mai jos a avut loc pe puntea
vaporului, în timp ce se apropia de port și este foarte important, fiind
definitoriu pentru discursul său narativ. Redăm în continuare povestirea
Părintelui Porfirie, așa cum s-a păstrat înregistrată.
Urcasem pe punte și priveam. Era în zori; abia se crăpase de ziuă. Pe când
stăteam eu așa și priveam, a venit la mine un domn, începu să povestească
părintele. L-am întrebat unde merge.
-
La Milos, mi-a răspuns el.
-
Mergi pentru prima oară?
-
Nu, sunt din insulă.
-
Aveți apă pe insulă? Există vreo fântână?
-
Nu, nu avem apă pe insulă.
-
Dar acolo, sus pe munte, unde sunt crengile acelea
roșietice, ce este? l-am întrebat eu, arătând într-o parte.
-
Oh, într-adevăr, acolo sus pe munte, chiar unde ai
arătat, se află un izvor, zise el uimit.
-
Atunci de ce mi-ai spus că nu e nici o fântână? l-am
întrebat iar.
-
Da ce ești din Milos, de știi toate astea? îmi zise el.
-
Nu sunt din Milos și vin pentru prima oară în această
insulă. Uite, chiar pe dealul de acolo văd trecând oameni din vechime.
-
Cum poți vedea așa ceva, în timp ce eu nu văd nimic? mă
întreabă uluit.
-
Știi dealul acesta? îl întreb.
-
Îl știu, răspunse.
-
Ei bine, chiar pe dealul acesta, arheologii au descoperit
o localitate veche, foarte veche, din epoca primitivă, i-am spus eu.
În acel moment, interlocutorul meu, ofițer de pompieri în Milos, a rămas
mut de uimire.
Apoi s-a apropiat de noi un domn mai în vârstă. Era profesorul Filippidis
care, până în clipa aceea, stătuse în spatele nostru, ascultând în tăcere
discuția noastră.
În acest moment al povestirii Părintelui Porfirie, trebuie să spunem că
domnul Filippidis (1898-1973), profesor universitar, era specialist în domeniul
religiilor, recunoscut la nivel internațional, redactor-șef al revistelor
bisericești Pantenos și Farul Bisericii. Totodată slujise cu credință ani
de-a rândul viața Bisericii Ortodoxe.
Așadar, apropiindu-se profesorul, îl întrebă pe cel ce vorbea cu Părintele
Porfirie:
-
Ce-ți spunea părintele?
-
Îmi spunea că nu este din Milos și totuși cunoștea insula
mai bine decât mine. Nu pot pricepe ce bătrân ciudat este acesta! îi răspunse
omul.
Atunci își continuă povestirea Părintele Porfirie profesorul
Filippidis a venit chiar lângă mine și apoi ne-am așezat amândoi pe o bancă de
pe punte. Când am rămas singuri, îmi zise:
-
Chiar n-ai fost niciodată în Milos?
-
Nu. Acum vin pentru prima oară.
-
Nu mă cunoști? Sunt profesor la Universitate, îmi mai
zise Filippidis.
-
Dar tu mă cunoști pe mine? l-am întrebat eu.
-
Nu te cunosc, dar știu că ești pustnic.
-
De unde știi? l-am întrebat.
-
Dar tu de unde ai știut că acolo se află o așezare din
antichitate? mă întreabă el.
-
Da ce, te luminează și pe tine Harul dumnezeiesc? i-am
mai zis.
-
Nu! Eu nu sunt luminat de Har. Totuși mi-am dat seama,
deoarece numai un pustnic ar fi putut spune ce-ai spus tu, zise el. Doar din
știința mea mi-am dat seama că ești pustnic.
-
Dar ce ar putea pricepe știința ta? l-am întrebat.
-
Pricepe că ce spui tu doar un pustnic ar putea spune. Nu
oricine ar putea spune că este o așezare din epoca primitivă, zise el.
-
Într-adevăr, acesta e Har dumnezeiesc
.
De atunci, Părintele Porfirie
și profesorul Filippidis au devenit prieteni foarte buni, uniți de o puternică
legătură duhovnicească. Leonidas Filippidis a devenit unul dintre fiii
duhovnicești ai Bătrânului, mărturisindu-i părintelui duhovnicesc toate tainele
vieții sale.
Odată profesorul Filippidis l-a invitat pe Părintele Porfirie la unul din
cursurile sale, în amfiteatrul Facultății de Teologie. Părintele a venit și s-a
așezat timid în ultimul rând. Când l-a văzut, profesorul l-a prezentat
studenților într-o atmosferă de intensă emoție.
Așa cum am spus mai sus, sfinții trăiesc stări suprafirești, în timpul
cărora sunt anulate limitele firii. După cum am văzut și Părintele Porfirie
trăia astfel de experiențe în timpul cărora se anulau toate limitele
spațio-temporale. De obicei trăia evenimente din trecut sau întâmplări din
viitor, ca și cum s-ar fi petrecut în prezent, adică era părtaș veșniciei celei
dumnezeiești. Povestirea care urmează, dovedește tocmai acest dar al
părintelui.
Aflându-se în data de 26 septembrie 1987 în Evvia, cuviosul părinte mi-a
povestit că pe vremea când era paroh la Policlinica din Atena, obișnuia să ia
masa de prânz la restaurantul lui Aidinis, de lângă piața Omonia. Într-o
după-amiază, restaurantul era plin de clienți. Fiindcă nu găsise nici o masă
liberă, chelnerul l-a așezat pe Părintele Porfirie la o masă împreună cu o
tânără. Până să le aducă mâncarea, au început să vorbească și să se cunoască.
Mai întâi părintele o întreabă:
-
Ce meserie ai, fiica mea?
-
Sunt arheolog, răspunse ea.
Între timp povestește Bunicuțul ne-au adus mâncarea și am început să
mâncăm. Eu zise părintele surâzând mi-am făcut cruce. După o vreme, în timp
ce mâncam, i-am spus:
-
Copila mea, aș vrea să-ți spun ceva
-
Ce să-mi spui, părinte? mă întreabă.
-
Puțin mai sus de locul unde lucrezi văd un bătrân ce
seamănă cu profetul Isaia. Este foarte bătrân, înalt, cu barbă lungă și mai văd
cum unii îl duc de mână, i-am spus.
În acel moment zise râzând Părintele Porfirie tânăra rămase uluită.
Apoi mă întrebă:
-
Ce fel de om ești? Din prima clipă în care te-ai așezat
aici la masă, am simțit în mine un fel de putere.
-
Ce sunt, fiica mea? Nu sunt nimic, i-am spus (râzând
ușor), apoi am adăugat:
-
Ce e? De ce te-ai emoționat? Să-ți mai spun ceva despre
munca ta. Ați găsit un mormânt plin cu obiecte de aur. Dar tot ce ați găsit era
spart și găurit
-
Da, îmi zise, este întocmai cum spui. Acum stai, să-ți
spun și eu ceva. Deasupra se află casa unui prezicător, care într-adevăr, așa
cum l-ai descris, asemenea Profetului Isaia, înalt, cu barbă lungă și era orb.
Și într-adevăr, îl conduceau de mână întocmai cum ai văzut. Era prezicătorul
Tiresias! Spuse ea.
-
Da, Tiresias era, am încredințat-o eu.
În acel punct al povestirii, fiii duhovnicești ai părintelui l-au întrebat:
-
Părinte, chiar l-ați văzut pe Tiresias, prezicătorul din
Antichitate?
-
Da, răspunse el. Era chiar prezicătorul Tiresias din
Teba. L-am descris întocmai cum l-am văzut în acel moment când îl duceau de
mână.
Așadar, doar aflându-se într-o stare de nebunie dumnezeiască așa cum
spunea însuși Părintele Porfirie în această povestire înregistrată vedea
persoane și trăia evenimente de parcă s-ar fi petrecut în prezent deși, pentru
noi toți acele evenimente s-au pierdut în negura tainică a trecutului. Cu
ajutorul dumnezeiescului Har, Părintele Porfirie l-a văzut și l-a descris pe
Tiresias, vestitul prezicător teban, fiul lui Eviros și al nimfei Harikleea,
întocmai cum îl descrie și mitologia greacă cu multe secole înainte de Hristos
și așa cum este înfățișat într-un cunoscut basorelief antic: bătrân, orb, dus
de mână de către doi efebi.
Altă dată cuviosul părinte a descris iarăși una dintre călătoriile sale în
trecutul îndepărtat. În timpul unei excursii făcute la Delfi în data de 16
iunie 1986, le-a povestit fiilor săi duhovnicești următoarea întâmplare: Odată
a venit o rusoaică, pe nume Irina, o femeie foarte evlavioasă. Era scriitoare
și destule dintre scrierile sale au fost traduse și în limba greacă. A venit la
mine și am stat de vorbă
-
De unde vii? am întrebat-o.
-
Mi-am petrecut vacanța pe insula Patmos, îmi răspunse.
-
Da, ai stat într-un loc foarte însingurat, dar țărmul
mării era foarte frumos. Iar pe partea dreaptă cum privești spre mare, se află
niște stânci negre. Ca un fel de peșteră, i-am spus.
-
Într-adevăr, îmi răspunse ea, mulțumită de ce îi
spusesem.
-
N-aveai de unde să știi, dar în partea aceea, cu foarte
mult timp în urmă, trăiau niște oameni uriași, am continuat eu.
-
Ce spui? N-am știut! îmi răspunse uimită. Totuși este
adevărat ce spui, fiindcă, aflându-mă într-un loc foarte pustiu într-o zi, pe
când mergeam pe munte, am văzut un izvor, în jurul căruia erau puse niște
lespezi foarte mari, pentru a face izvorului un fel de jgheab. Și-atunci mi-am
zis în sinea mea: oare cum au putut oamenii să pună niște lespezi atât de mari
în acel loc și, mai ales, în felul în care le-au pus, fără să fi avut pe vremea
aceea nici un fel de mașinării? Acum că mi-ai spus că erau uriași, îmi dau
seama că în acea parte a insulei, cu siguranță că în vremurile de demult au
trăit niște oameni foarte vânjoși, poate vestiții Ciclopi.
În general darul străvederii și cel al înaintevederii erau folosite de
Părintele Porfirie pentru a educa și a tămădui sufletele celor ce primeau
manifestarea acestor daruri cu credință simplă, dar fierbinte.
Toți oamenii, săraci sau bogați, puțin știutori de carte, educați și chiar
înțelepți, toți cei care se duceau la cuviosul părinte pentru a-i mărturisi
cele mai adânci dorințe, jalea și necazurile, toți trăiau la un moment dat,
pentru o clipă poate cea mai importantă clipă din viața lor -, în spațiul
prezenței Sfântului duh și în spațiul minunii. De aceea, având în vedere faptul
că minunea se izbește de rațiunea umană, se prea poate ca primele reacții ale
oamenilor să fi fost de mirare amestecată cu admirație, urmată de o profundă
emoție, după care erau cuprinși de o nesfârșită dispoziție euharistică.
În continuare reproducem câteva fragmente din scrisoarea trimisă de omul de
afaceri Z.V. din orașul Patra, scrisoare datată 4 martie 1993. Din textul
acestei scrisori putem înțelege trăirile unui om care a fost binecuvântat să
trăiască momente extraordinare, în atmosfera dumnezeiescului Har. Iată ce scrie
Z.V.:
În anul 1991, în octombrie, ducându-mă la Muntele Athos împreună cu doi
prieteni, am reușit să ne întâlnim cu Părintele Porfirie. Era cu câteva zile
înainte de a părăsi această vremelnică viață. Călugărul care avea grijă de
sfinția sa, fratele Panaretos, era ca și noi din Patra, așa că ne-a îngăduit să
intrăm la Părintele Porfirie.
Atunci l-am văzut pe cuviosul părinte prima oară. Auzisem însă că avea
darul străvederii.
Fiecare dintre noi trei știa ce probleme aveau ceilalți. Așadar, intrând în
chilia părintelui, am văzut un om întins în pat, acoperit cu un cearșaf,
ținându-și afară doar capul și mâinile. Primul a intrat un prieten de-al meu,
al doilea eu și al treilea, celălalt prieten. Primul s-a aplecat să ia
binecuvântare, iar părintele i-a ținut puțin mâna. Cum te cheamă?, l-a
întrebat. Prietenul meu i-a răspuns. Câți copii ai?, l-a întrebat iar. Acela
i-a răspuns că are trei copii. Fete sau băieți?. Prietenul meu i-a spus că
are doi băieți și o fată. În timp ce îi punea aceste întrebări, părintele îi
lua pulsul. După ce a tăcut îndelungă vreme, ce părea că e un an, i-a spus: Nu
te necăji așa de tare. În doi ani de zile fiica ta se va face bine, și apoi
începu să îl mângâie pe față. Într-adevăr omul acela avea un necaz cu fetița
lui, iar eu, care știam despre ce era vorba, rămăsesem uluit!
După ce am luat toți trei binecuvântare de la Părintele
Porfirie am ieșit din chilie.
Când mi-am revenit l-am rugat pe fratele Panaretos să îmi
îngăduie să îi spun părintelui că aveam trei probleme ce mă preocupau foarte
mult. M-a lăsat să-i vorbesc doar după multe rugăminți, fiindcă spunea că
părintele mai avea de trăit doar câteva zile și nu voia să fie deranjat. Când
am intrat în chilia sa mi-a luat mâna și ținând-o într-a sa m-a întrebat cu mă
cheamă. I-am răspuns și apoi i-am explicat că mă neliniștesc niște probleme din
pricina cărora aveam nevoie de sfatul său. Apoi mi-a zis să îi spun problemele
una câte una.
În primul rând era vorba despre faptul că, de mai bine de un
an, simțeam o durere în partea stângă, în dreptul inimii și în spate. La
control doctorii nu mi-au găsit nimic. L-am întrebat pe părintele Porfirie din
ce pricină simțeam acea durere, iar el mi-a răspuns: Nu ai nici o boală, dar
ești orgolios și egoist.
În al doilea rând, voiam să am un al doilea copil dar, cu
toate eforturile noastre, n-am reușit timp de trei ani și jumătate. Așadar,
i-am spus părintelui problema care ne preocupa. Atunci părintele mi-a făcut
semnul crucii pe frunte și mi-a spus: N-ai grijă. Copilul va veni. Soția ta va
rămâne însărcinată
. Apoi am luat binecuvântare de la Părintele Porfirie și am
plecat. Eram profund mișcat de dezvăluirile sale și mă emoționase faptul că
Dumnezeu îmi dăruise șansa de a-l cunoaște pe acest om sfânt
Astăzi când vă scriu 4 martie 1993 problema de sănătate
ce mă preocupa atunci s-a rezolvat de la sine la patru luni de la vizita pe
care i-am făcut-o părintelui. De asemenea vreau să vă spun că într-adevăr mi
s-a mai născut o fetiță, care acum are patru luni și jumătate. Dacă socotim timpul
ce s-a scurs din ziua când am luat binecuvântare de la Părintele Porfirie până
astăzi, ne putem da seama că acest lucru a fost cu putință numai datorită
rugăciunilor Părintelui. Vă spun că, în momentul în care soția mea m-a anunțat
că a rămas însărcinată nu ne venea să credem că acest dar ne-a venit atât de
repede.
Domnule profesor, aceste câteva rânduri pe care vi le-am
scris despre Părintele Porfirie vă rog să le folosiți cum credeți mai bine spre
binele și folosul duhovnicesc al fraților noștri.
Sunt încredințat de sfințenia Părintelui Porfirie și de
iubirea desăvârșită a lui Dumnezeu Cel în Treime.
Cu creștinească
dragoste, Z.V., Patra
e. Darul tămăduirii
Dintre multe daruri ce împodobeau personalitatea Părintelui
Porfirie, trebuie să-l amintim și pe acela al tămăduirii a tot felul de boli.
Ca părinte duhovnicesc, Bătrânul avea relații personale foarte strânse cu fiii
săi duhovnicești și astfel le influența sufletul, comportamentul și întreaga
ființă. În multe cazuri, cu ajutorul Harului, lucra diagnosticând și tămăduind.
Deși suferea el însuși de multe boli, niciodată nu L-a rugat pe Domnul să-l
vindece. Ba chiar spunea adesea: Mi-e rușine. Cum I-aș putea cere așa ceva lui
Hristos?. Astfel, până la sfârșitul vieții și-a dus cu răbdare crucea
împovărătoare a bolii, răbdând durerea cu mulțumire. Aici este răbdarea și
credința sfinților (Apocalipsa 13, 10). Totuși, Domnul a dăruit acestei
firi atât de slăbite trupește, darul tămăduirii multor neputințe trupești, a
unor boli grave și a tuturor tulburărilor psihice.
Așa cum mărturisesc mulți oameni ce au suferit de diverse
boli și au fost tămăduiți de Părintele Porfirie, și chiar și doctori ce au
trăit alături de părintele, fiindu-i fii duhovnicești, sfinția sa, cu ajutorul
Harului dumnezeiesc, avea putința de a pune diagnosticul corect multor bolnavi.
Își dădea seama repede de existența unor boli, al căror diagnostic era greu de
stabilit chiar de cei mai pricepuți doctori, având la dispoziție cele mai
desăvârșite mijloace moderne ale tehnologiei medicale. Reușea să-și pună
diagnosticul doar ațintindu-și privirea asupra acelei părți din trup aflată în
suferință sau luând pulsul bolnavului sau pulsul mamei acestuia. Cu ajutorul
primei metode de diagnosticare, de multe ori părintele a descoperit existența
cancerului, spunând cu exactitate și în ce fază se află boala. De asemenea a
descoperit existența unei tumori maligne (a unui chist) la ovare și a spus
exact care erau dimensiunile acesteia. Cu ajutorul celei de-a doua metode de
diagnosticare, adică prin luarea pulsului, din câte știm, putea să cerceteze
toată viața unui om, să îi cerceteze arborele genealogic și programul genetic.
Uneori descoperea malformații de natură genetică, de a căror existență cei
bolnavi nu știuseră până în clipa în care le spunea părintele. După aceea îi
trimetea de urgență la doctorii specialiști.
Din următoarea întâmplare vom înțelegem mai bine capacitatea
Părintelui Porfirie de a diagnostica diferite boli. Într-o zi, în primăvara
anului 1990, o familie, părinți și copii, s-au dus la părintele să ia
binecuvântare. Părintele i-a spus mamei să vină ea prima. Când s-a apropiat,
ținând-o de mână și luându-i pulsul, i-a spus: Acum să-mi spui încet numele
copiilor tăi, unul câte unul. Când a ajuns la numele fetei sale, pe atunci
adolescentă, părintele i-a luat pulsul mai cu luare-aminte, a rămas tăcut o
vreme, iar la urmă i-a cerut să îi spună vârsta fetei. În clipa aceea Părintele
Porfirie diagnosticase existența unei boli autoimune, care ar fi fost greu de
depistat pe cale medicală și care nu se manifestase și de aceea, încă nu
afectase sănătatea fetei.
De atunci, mai precis din clipa în care s-a manifestat boala
respectivă, o mulțime de medici, într-un răstimp foarte lung și cu ajutorul a
foarte multe analize de laborator, cu mare greutate au ajuns la diagnosticul ce
fusese pus cu atâta ușurință de Părintele Porfirie. Astfel, așa cum se întâmpla
întotdeauna în asemenea cazuri, știința cea plină de osteneală s-a întâlnit încă
o dată cu diagnoza cea de Dumnezeu luminată, dăruită de Harul cel dumnezeiesc
smeritei, simplei și totodată atât de înțeleptei, măritei și dumnezeieștii
experiențe clinice a Cuviosului Părinte Porfirie.
Medici greci foarte cunoscuți respectau și cinsteau metoda sa
de diagnosticare, ce de multe ori salva oamenii, scoțându-i din nevoi.
Mulțumită acestui dar al său, Părintele Porfirie prevenea situații dureroase,
corecta greșelile sau neglijențele doctorilor, indicând întotdeauna cel mai bun
tratament medicamentos.
În chip deosebit Părintele Porfirie avea grijă de oamenii
bolnavi de diferite forme de cancer. Bolnavii de cancer ce făcuseră timp
îndelungat chimioterapie, dar fără nici un folos, erau vindecați de Părintele
Porfirie. Alte boli, nedureroase, erau vindecate prin simpla binecuvântare a
mâini sale.
Din întâmplarea pe care o vom povesti în continuare vom
înțelege mai bine, pe cât este omenește cu putință, până unde lucra acest dar
al Părintelui Porfirie de a diagnostica și de a tămădui. Este o întâmplare
minunată legată de sănătatea maicii Theosemni, stareța Sfintei Mănăstiri
Hrysopighi, din Hania (insula Creta).
Povestirea ce urmează se bazează pe două surse. Pe de o parte
ne-a fost povestită de o persoană de la această Sfântă Mănăstire, iar pe de
altă parte am aflat multe lucruri de la persoane apropiate Părintelui Porfirie,
care au trăit împreună cu sfinția sa experiența tulburătoarei întâmplări ce
urmează. După cum bine știm, Părintele Porfirie avea la evlavie mare și ținea
foarte mult la Sfânta Mănăstire Hrysopighi (Izvorul de aur). De aceea se ruga
necontenit pentru stareța și maicile acelei mănăstiri. Așadar, ori de câte ori
apărea vreo problemă la mănăstire, vorbeau cu Sfântul Bătrân și-i cereau
ajutorul.
Astfel, la un moment dat, stareța Theosemni a simțit o durere
persistentă în abdomen. În data de 30 ianuarie 1986 s-a dus la cuviosul
părinte, în Oporos, însoțită de maica Theoxeni, pentru a-i cere sfatul în
privința sănătății sale. Ca întotdeauna, părintele a primit-o cu mare dragoste
și cu bunăvoință. I-a ascultat păsul, a aflat amănunte despre durerea pe care o
simțea maica stareță și, după ce și-a îndreptat privirea spre partea trupului
aflată în suferință, a început să pună diagnosticul: Fiica mea, ești grav
bolnavă. Trebuie să te duci de îndată la un medic specialist. Nu amâna, fiindcă
nu ai prea mult timp.
Spunând acestea părintele a sunat imediat la cabinetul unuia
dintre fiii săi duhovnicești din Kolonaki. Este vorba despre domnul Ilias
Kouroimalis, care mai apoi a fost profesor de gastroenterologie la
Universitatea din Creta. La început doctorul a spus că nu o poate primi
imediat, din pricină că avea foarte mult de lucru în acea după-amiază dar,
fiindcă părintele l-a rugat foarte stăruitor, a acceptat să o examineze în
seara aceleiași zile. După cum era de așteptat, diagnosticul a fost același cu
cel stabilit de Părintele Porfirie: cancer generalizat în cavitatea
abdominală.
Fiindcă boala se afla în fază avansată și, prin urmare,
situația era gravă, s-a hotărât să fie tratată în străinătate. Prin urmare,
stareța a plecat la Londra împreună cu maica Theoxeni. Acolo s-au dus la un
specialist care, din cauza numărului mare de bolnavi pe care trebuia să îi
trateze în perioada aceea, la început nu a vrut să le primească. Neliniștită,
stareța l-a sunat imediat pe Părintele Porfirie, pentru a-i cere sfatul în
legătură cu ce era de făcut mai departe. Atunci părintele i-a spus: Stăruiți,
fiindcă acest medic, pe lângă faptul că este un medic foarte bun, mai are și o
mare datorie de îndeplinit. Ele l-au ascultat și au hotărât să se ducă iar la
doctor, deși în clipa aceea nu au înțeles foarte bine ce vrusese să spună
Părintele Porfirie.
A doua zi s-au dus din nou la doctor și l-au rugat iar, de
această dată prin intermediul unui doctor tânăr din Creta, care în acea
perioadă își făcea specializarea acolo. Lucrurile s-au schimbat. Îndată ce a
aflat că stareța era din insula creta, doctorul a fost foarte mișcat și s-a
arătat foarte interesat. Ba mai mult, a acceptat imediat să se ocupe de cazul
ei, spunându-i că în acest fel are ocazia să se împlinească o mare datorie, o
datorie morală pe care și-o asumase în fața tatălui său. Le-a explicat apoi
maicilor că tatăl său luase parte ca soldat britanic la Bătălia Cretei,
împreună cu trupele aliate. Pe când se retrăgea, călugării cretani l-au salvat
ca prin minune și l-au ascuns. Omul n-a uitat binele pe care i l-au făcut.
Așadar, l-a rugat pe fiul său să împlinească el această obligație, dând ajutor
medical oricărui om din Creta ce ar veni la el. Aceasta era obligația morală pe
care acel medic făgăduise să o împlinească. Despre această mare obligație
vorbise Părintele Porfirie cu o zi înainte, luminat fiind de Sfântul Duh.
Astfel oncologul englez a hotărât că stareța Theosemni
trebuia operată pe 13 februarie 1986. În ziua aceea, la ora opt seara, la
Mănăstirea Hrysopighi, s-a făcut priveghere toată noaptea. Tocmai în clipele
acelea maica stareță era operată la Londra.
La ora patru dimineața a sunat telefonul la mănăstire. Era
Părintele Porfirie, care voia să le spună maicilor despre operație și să
întărească duhovnicește: Ați văzut ce s-a petrecut! O Sfântă Liturghie
și noi
toți adunați acolo! Chiar toți eram
Și, vorbind cu maicile, îndrumat de o
lumină interioară, cuviosul părinte prinse a le povesti cum i-a văzut pe toți
rugându-se, pe cei de la Hrysopighi, pe cei de la Oporos, ca și pe cei ce,
aflați în fața sălii de operație, se rugau și ei, în acele clipe de așteptare plină
de neliniște. I-a văzut pe toți, și pe surorile ce parcă se aflau în jurul
sălii de operație, slujind o sfântă și supra-lumească Liturghie! A văzut cum se
adunaseră acolo rugăciunile tuturor, iar sfinția sa se bucura urmărindu-le cu
ajutorul Harului. Totodată a văzut cum rugăciunile cele fierbinți străbăteau
cerurile, îndreptându-se spre tronul lui Dumnezeu.
Pe la ora patru și jumătate, Părintele Porfirie îi dădu
telefon Episcopului de Hania și îi spuse: Prea Sfinția voastră, ați văzut ce
s-a întâmplat?. Nu, părinte, eu nu pot vedea. Spuneți-mi sfinția voastră, îi
răspunse Episcopul. Atunci Părintele Porfirie îi spuse și lui minunatele
lucruri pe care le văzuse: Prea Sfinția voastră, în acel ceas ne aflam toți
acolo
.
Cu puțin timp înainte de operație chirurgul, medic de talie
internațională, spusese cât de gravă era situația. Apreciase științific
situația, păstrându-și stăpânirea de sine și nelăsând nici o urmă de speranță:
Bolnava nu va trăi.
Astăzi, după unsprezece ani, cea care atunci era grav
bolnavă, este cu desăvârșire sănătoasă. Iar cele prevăzute științific, prin
iconomia lui Dumnezeu, au fost cu desăvârșire infirmate.
Probabil acel doctor se va întreba mereu ce s-a întâmplat cu
adevărat atunci. În orice caz, așa cum spunea chiar el, a intervenit ceva
nefiresc. S-a petrecut o minune! O minune, am adăuga noi, care continuă să se
săvârșească până în ziua de astăzi. O minune ce se săvârșește prin Părintele
Porfirie, spre slava lui Dumnezeu, Care este minunat întru toți sfinții
Săi (Psalmul 67, 36).
Cuviosul Părinte, așa cum am spus mai sus, nutrea o deosebită
dragoste și era foarte apropiat de bolnavii de cancer. Le analiza cu atenție
boala, încerca să le pună diagnosticul și cerceta atent această cumplită boală
a epocii noastre. El însuși era bolnav de cancer ce i se răspândise în tot
organismul. Și totuși, după cum spunea el însuși, reușise să-și adoarmă
cumplita boală timp de zeci de ani, folosind ca unic medicament rugăciunea
neîncetată și studiul Sfintei Scripturi.
Odată Părintele Porfirie a stat de vorbă cu o doctoriță de la
Spitalul Singru, despre cancer și SIDA, exprimându-și părerea cu privire la
aceste boli, părere pe care mai târziu a împărtășit-o altora: Am cercetat și
eu cancerul și am descoperit destule elemente. De obicei se îmbolnăvesc de
cancer persoanele stăpânite de confuzie sufletească, oamenii neliniștiți, cei
chinuiți de diverse întâmplări și cei supuși unor presiuni. Când pățești ceva
și ți se spune că ai cancer, trebuie să te încredințezi cu totul iubirii lui
Dumnezeu. Trebuie să te liniștești, să te calmezi, să iubești lumea, să iubești
totul. Să fii doar iubire și doxologie a lui Dumnezeu. Atunci ți se va sfinți
sufletul, când te vei apropia de Dumnezeu și se va așterne pacea, sistemul
simpatic și cel parasimpatic, ca și întregul organism, se va liniști, iar
cancerul, chiar dacă nu se va vindeca, cel puțin va rămâne în acel stadiu
Dacă ai aflat că ești bolnav de SIDA, nu trebuie să te
întristezi, ci, mai degrabă să fii bucuros. Nu trebuie să-ți spui că ești bolnav
și vei muri. În nici un caz! Trebuie să studiezi Sfânta Scriptură. Vei vedea că
nu există moarte și că cine crede în cuvintele lui Dumnezeu nu moare nicicând!
Să nu refuzi să iei medicamente, dar să încerci să te vindeci
prin rugăciune, încredințându-te cu totul lui Dumnezeu. Știi cât de puternic
eram eu pe vremuri? Puteai să îmi faci operație fără anestezie și suportam
durerea cu Harul dumnezeiesc. Acum nu mai am nimic din toate acestea.
Într-adevăr, ce mi se întâmplă acum este o ispită.
Cu câteva luni înainte de a face ultima călătorie la Sfântul
Munte, i-am cerut să ne primească pentru a ne da binecuvântarea sa. Chiar în
acele zile primisem din străinătate un aparat de fotografiat automat, de tip
nou. Așadar, l-am rugat pe Bunicuțul să ne îngăduie să îl fotografiem. După ce
a stat o vreme pe gânduri, ne-a spus: Știți, nu prea vreau să fiu fotografiat
ca să nu se râdă de mine. Totuși vă voi lăsa să îmi faceți o fotografie, căci
oricum nu contează. Va fi nevoie de această fotografie. Dar să-mi dați și mie
câteva fotografii, ca să dau și altora. Știți, în ultima vreme, cu
dumnezeiescul Har se vindecă de cancer tot mai mulți oameni în Grecia, Canada,
Australia și America. Toți acești oameni îmi cer câte ceva de amintire. Acum
voi avea ce să le dau. Iată cum un sfânt atât de simplu, de-o naivitate
copilărească, s-ar putea spune, vorbește despre o minune atât de mare de parcă
ar vorbi despre o neînsemnată întâmplare zilnică: Știți. În ultima vreme, cu
dumnezeiescul Har, se vindecă de cancer tot mai mulți oameni
.
Apoi și-a îndreptat pe cap scufia, căpătând o expresie
supra-firească. Fața îi strălucea! Cu crucea în mână, binecuvânta. De atunci îi
binecuvintează în fiecare zi pe toți cei care îl cheamă, privindu-i chipul
senin.
Această fotografie, prima fotografie făcută cu noul nostru
aparat de fotografiat, va rămâne, cred, o fotografie istorică. Aceasta este
poate cea mai elocventă fotografie a Părintelui Porfirie, care este astăzi,
pentru mii de oameni, un sprijin nevăzut, în ceasurile de singurătate și de
încercare. Această fotografie a Părintelui Porfirie este legată de o întâmplare
minunată petrecută într-un mare oraș din Macedonia, cam la trei luni după
adormirea sa.
În noaptea de vineri spre sâmbătă, în 22 februarie 1992,
doamna Maria I., funcționară, a suferit un infarct acut și a fost dusă de
urgență la unitatea de terapie intensivă a spitalului din oraș. Doctorița care
se ocupa de tratamentul bolnavei le-a spus colaboratorilor săi să nu îi facă
bolnavei injecția trombolitică ce se face de obicei în astfel de situații,
fiindcă în zilele acelea bolnava suferea și de cele femeiești.
Doamna Maria era bună prietenă cu maica M., stareța unei
sfinte mănăstiri vestite în acea regiune. Pe de altă parte, stareța era una
dintre fiicele duhovnicești ale Părintelui Porfirie și cu câteva zile înainte
fusese în Oporos pentru parastasul de patruzeci de zile al Părintelui Porfirie.
La întoarcere, adusese puțin ulei din candela ce arde în chilia părintelui și
fotografii de-ale sfinției sale, pe care mănăstirea le-a dăruit credincioșilor.
Prin intermediul soțului doamnei Maria, maica stareță i-a trimis puțin ulei și
o fotografie. Femeia le-a primit cu mare emoție și le-a pus alături pe
noptieră, neștiind cine era cuviosul părinte.
Veni și ziua de 26 februarie, într-o miercuri, ziua Sfântului
Porfirie al Gazei, când își serba ziua și Părintele Porfirie. Maica stareță
hotărâse ca în ziua aceea, deosebit de dragă părintelui, să îi facă parastas la
mănăstirea ei. Așadar, pe la ora cinci și jumătate dimineața, în timp ce
pregătea coliva, se ruga fierbinte lui Dumnezeu pentru vindecarea sorei sale
duhovnicești, Maria, a cărei stare era foarte gravă. Totodată îi cerea ajutorul
și Părintelui Porfirie și îl ruga cu smerenie și lacrimi să mijlocească
mântuirea ei.
Chiar în clipa aceea, din penumbra salonului de terapie
intensivă se ivi ușor chipul unui preacuvios preot, ce se apropie neauzit de
patul Mariei, cea grav bolnavă. Bolnava nu îi distinse prea bine trăsăturile și
se întră de nu cumva cel pe care îl vedea era preotul A., părintele său
duhovnicesc. Preotul se apropie și mai mult de ea și, surâzând, îi spuse: Nu
sunt părintele pe care îl aștepți; sunt
. Bunicuțul șopti un nume, dar ea nu-l
putu auzi prea bine. În orice caz, foarte mișcată și uluită de ce îi spusese acel
părinte necunoscut, rămase cu ochii țintă la el
El îi surâse din nou, atinse
ușor marginea de jos a patului, o binecuvântă și apoi se îndepărtă
Trecu apoi
prin fața paturilor celorlalți opt bolnavi, îi binecuvântă și pe aceia, apoi
plecă. Părea că nu atingea podeaua, iar mersul semăna mai degrabă cu o plutire
ușoară. Nu ieși pe ușă, ci dispăru, îndreptându-se spre fereastră!
În clipa aceea Maria simți că s-a vindecat! Simți că s-a
eliberat de ceva neplăcut, de o presiune interioară. Se simți ca înainte de
boală și se ridică imediat din pat!
Această minune s-a petrecut în ziua de miercuri, 26 februarie
1992, a Sfântului Porfirie! La ora 11, făcându-i analizele doamnei Maria s-a
constatat că tromboza dispăruse de la sine! Uluită, doctorița ce o îngrijea a
încercat să afle dacă nu cumva vreunul dintre colaboratorii săi, în ciuda
indicațiilor ei, îi făcuse bolnavei injecția trombolitică. Toți au
încredințat-o că nu au încălcat indicațiile. Astfel au ajuns la concluzia că,
ori au greșit când au pus diagnosticul inițial, ori aveau de a face cu o
adevărată minune!
Acțiunea tămăduitoare a minunatei prezențe a Părintelui
Porfirie nu s-a limitat doar la Maria, ci s-a extins asupra tuturor celorlalți
bolnavi din salonul de terapie intensivă, pe care îi vizitase și îi
binecuvântase în acea dimineață. Prin urmare, starea sănătății li s-a
îmbunătățit brusc, evoluând în chip ciudat și nemaivăzut, după cum spuneau
medicii.
Vestea acestei minunate și nemaivăzute întâmplări s-a
răspândit cu iuțeală în cercurile medicale și a fost mult discutată ca și caz
clinic, la un congres de cardiologie desfășurat după puțin timp la Atena. Acest
caz a fost un fapt real, constatat de medici, neputând fi însă abordat,
analizat și cercetat de către avansata știință modernă, cu mijloacele
raționale.
Apropiații Mariei, pentru a se încredința de vindecarea sa,
s-au adresat unor medici de la Londra, pentru a supraveghea starea bolnavei,
dar și aceia, uluiți, au constatat la rândul lor că bolnava se vindecase pe
deplin!
Cu trecerea timpului, această minunată întâmplare a început a
se răspândi și mai mult. Primele informații pe care le-am primit despre acest
eveniment erau generale și vagi. Singurul lucru pe care l-am știut cu
exactitate din prima clipă, a fost locul unde s-a petrecut minunata arătare a
cuviosului părinte. Din clipa aceea, dragostea și respectul pe care le nutream
pentru Părintele Porfirie, m-au îndemnat să purced de îndată la analizarea și la cercetarea sistematică a
acestui eveniment.
După aproape opt luni, între 24 și 27 septembrie 1992, mă
aflam în vizită la Muntele Athos, unde obișnuiesc să merg în pelerinaj în
fiecare an în această perioadă. Voiam să pornesc de la Sfânta Mănăstire
Simonopetra. Însă Maica Domnului și cuviosul părinte au orânduit altfel
lucrurile. În dimineața zilei de 24 septembrie m-am întâlnit în Uranopolis cu
Ioan, Mitropolitul de Sidirokastro, care voia să îl viziteze pe părintele Maxim
în Kerasia, unde hirotonea un preot. După ce mi-a spus ce program avea, mi-am
schimbat și eu traseul și ne-am dus împreună în Kerasia, la părintele Maxim.
Înainte însă voiam să trec să mă închin la mormântul Părintelui Porfirie din
Kafsokalivia.
Caiacul ce ne-a dus a ancorat în portul din Kafsokalivia
după-amiază. Am pornit-o pe cărare în sus cu totul șapte oameni ce nu ne
cunoșteam între noi. Suiam pe sub coamele umbroase ale copacilor, iar în jos
marea albastră se pierdea în zare, unindu-se cu cerul. Această nesfârșire
întindere albastră-sidefie era marea iubire a Părintelui Porfirie. Erau clipe
când privirea ți se adâncea în acel albastru profund, când gândurile stau
împăcate, iar sufletul se însenina.
La mormântul Părintelui Porfirie am ajuns doar trei din grup.
Ceilalți patru o luaseră înainte. După ce ne-am închinat la mormânt cu emoție
mare, am prins a vorbi despre părintele și astfel ne-am cunoscut între noi.
Unul era domnul K.K., teolog, iar celălalt, domnul K.M., meșteșugar. Amândoi
erau din același oraș cu Maria, doamna care trăise minunea de care am vorbit
mai sus, și îi erau chiar buni prieteni. Domnul K.M. era chiar vecin cu ea.
Astfel, în chip minunat părintele ne-a adunat înaintea
mormântului său, în acel amurg. Părintele i-a adus acolo tocmai pe acei doi
oameni care puteau să dea un răspuns întrebărilor mele. Așadar, cei doi frați
întru credință mi-au dat numărul de telefon al Mariei ca să pot sta de vorbă cu
ea. I-am rugat ca, până atunci, să îi transmită din partea mea că aș dori să ne
întâlnim pentru a vorbi despre minunata întâmplare pe care o trăise. Am
petrecut seara împreună cu cei doi prieteni și a doua zi ne-am văzut fiecare de
drumul său.
Odată ajuns la Atena, i-am trimis o scrisoare Mariei, punând
înăuntru o fotografie a Părintelui porfirie. După cum mi-au spus mai apoi cei
doi prieteni ai mei, în tot acest răstimp Maria era chinuită de o mare
îndoială, încercând să afle cine putea fi sfântul care a vizitat-o în dimineața
aceea și a vindecat-o, salvându-i viața. Pe Părintele Porfirie nu-l cunoștea.
Voia să creadă, dar glasul îndoielii era încă foarte puternic.
Într-o seară însă, așa cum mi s-a spus mai apoi, Maria s-a
trezit deodată, auzind o voce care îi spunea: Mâine vei primi o scrisoare. În
plic vei găsi o fotografie. Cel pe care îl vei vedea în fotografie este cel ce
te-a vindecat în dimineața aceea. Așadar, de-acum să nu te mai îndoiești
A doua zi dimineața, Maria a primit într-adevăr o scrisoare!
Era scrisoarea pe care i-o trimisesem cu câteva zile mai înainte, punând în
plic fotografia cuviosului părinte.
f.
Darul înțelegerii limbilor străine
Așa cum am mai spus, în istoria seculară a Bisericii noastre,
puțini sunt Sfinții care au avut atât de multe și însemnate daruri, ca acelea
ce împodobeau personalitatea Părintelui Porfirie.
Un alt dar al părintelui era acela al înțelegerii limbilor
străine. Știm cu toții că numele cuviosului părinte, precum și faima vieții
sale ascetice, se răspândiseră în toată lumea. Astfel, mulți oameni din
diferite țări, greci, dar și alte naționalități, veneau la el pentru a-i cere
sfatul când întâmpinau probleme grave ce le împovărau sufletul. Alergând astfel
la sfatul Părintelui Porfirie, se făceau părtași tainei prezenței Sfântului
Duh, prin intermediul acțiunii darurilor părintelui.
Ne-am putea întreba în ce fel comunica Părintele Porfirie cu vizitatorii de
altă naționalitate, de vreme ce, știm bine, cuviosul părinte nu învățase nici o
limbă străină. Și totuși, așa cum vom vedea, chiar și în asemenea situații,
comunicarea era pornită din suflet, profundă și temeinică.
Într-o scrisoare pe care mi-a trimis-o în data de 27 august
1996 maica Theodosia, stareța Sfintei Mănăstiri Varnakova a Maicii Domnului,
din Efpalio, județul Dorida, povestește o întâmplare legată tocmai de acest dar
al Părintelui Porfirie. Această povestire a fost povestită după adormirea
părintelui de către unul din fiii săi duhovnicești, care a văzut și a auzit
cele întâmplate:
Odată l-a vizitat pe Părintele Porfirie un oficial irlandez
împreună cu interpretul său, pentru a discuta cu sfinția sa și pentru a-i cere
sfatul într-o problemă gravă ce îl preocupa. Nedorind prezența interpretului în
timpul discuției, Părintele Porfirie întrebă: La ce ai nevoie de el?.
Interpretul interveni spunând: Bine, părinte, dar cum vă veți înțelege?.
Atunci părintele îi spuse de-a dreptul: Tu să ieși afară, că om ști noi cum să
ne înțelegem. Atunci interpretul a plecat și în chilie au rămas doar părintele
și vizitatorul său. După vreo douăzeci de minute irlandezul ieși din
părintelui, iar interpretul îl întrebă: Cum v-ați înțeles? Irlandezul îi
răspunse: N-a fost nici o greutate, fiindcă părintele știe irlandeza la
perfecție.
Darul acesta îl avea și Cuviosul Paisie Aghioritul, la care a
venit un profesor universitar din Franța, de la Sorbona, găzduit la
Simonopetra, care s-a înțeles cu părintele în același fel.
După umila mea părere,
în astfel de cazuri, prezența Sfântului Duh s-a manifestat în chip
tălmăcitor, ca să zic. Adică i-a ajutat pe amândoi interlocutorii să
înțeleagă fiecare în parte, limba celuilalt, deși îi era necunoscută. Aș
îndrăzni să spun că este vorba despre repetarea unui eveniment unic în istoria
Bisericii, dar și a civilizației
universale, eveniment petrecut în ziua Cinzecimii: Și când a sosit ziua
Cincizecimii, erau toți Apostolii la un loc.. și s-au umplut toți de Duhul
Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a
grăi. Și erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbați cucernici, din toate
neamurile care sunt sub cer
și fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Și
erau uimiți toți și se minunau
(Fapte 2,1-7).
IV
BĂTRÂNUL PORFIRIE
PĂRINTE DUHOVNICESC ȘI PEDAGOG
Mă rog
mereu ca fiii mei duhovnicești
Să Îl
iubească pe Dumnezeu, Care este
Totul,
ca să ne învrednicească să intrăm
În
Biserica Sa pământească. Fiindcă
De
aici trebuie să începem.
Ieromonahul
Porfirie
(din
Testamentul duhovnicesc).
Am
ieșit afară în zori să privesc
Marea
Egee și să-i simt mireasma
Bătrânul
Porfirie
Văzându-l prima dată pe Părintele Porfirie, întins pe pat, în
mica sa chilie, aveai senzația că pășești în altă lume, simțindu-te transportat
în lumea străveche a Profeților din Vechiul Testament și în același timp trăind
o stare de pace și tulburare. Apoi îți aduceai aminte întâmplări și scene ca
acelea descrise în viața Sfântului Antonie, văzând chiar în fața ta chipul unui
Bătrân biblic, al unui stareț, al unui înțelept prin experiența dobândită și
al unui om binecuvântat cu darul paternității duhovnicești.
Părintele Porfirie era un adevărat părinte duhovnicesc ajuns
la o înaltă măsură a duhovniciei. Tocmai de aceea lucra atât ca pedagog cât și ca
sfătuitor al credincioșilor. Metoda pedagogică pe care o aplica se întemeia pe
funcția paternității duhovnicești, fiind vorba, de fapt, de pedagogia
Părinților Bisericii, așa cum s-a păstrat până în zilele noastre, în cadrul
tradiției bisericești isihaste și filocalice.
Așa cum am spus mai sus, Cuviosul Simeon Noul Teolog socotea
că părintele duhovnicesc este însăși prezența vie a lui Hristos, fiind totodată
un om desăvârșit, renăscut întru Hristos și o vatră a focului celui dumnezeiesc
în lume. Părintele duhovnicesc este socotit a fi prototipul pedagogului.
Părintele Porfirie a fost și continuă a fi și astăzi un sfătuitor exemplar al
tinerilor, dar și al oamenilor de orice vârstă și, mai ales, al părinților.
Ca părinte duhovnicesc, Bătrânul Porfirie era una dintre
persoanele cele mai însemnate din familia duhovnicească a Bisericii creștine,
fiind legat de fiii săi duhovnicești printr-o dumnezeiască legătură
părintească. Părintele nutrea față de toți o iubire deplină și desăvârșită,
având deja în sine desăvârșire duhovnicească și sfințenie. Prin sfaturi
duhovnicești, adică în chip tainic și duhovnicesc, își ajuta fii duhovnicești
să se nască și să renască, prin citirea Evangheliei. În Părintele Porfirie
se împlinea cuvântul apostolic: Căci de ați avea zeci de mii de învățători
în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți. Căci eu v-am născut prin Evanghelie
în Iisus Hristos. (I Corinteni 4, 15).
Învățătura duhovnicească a Părintelui Porfirie este un dar
primit de la Sfântul Duh, fiind strâns legat de întreaga personalitate a unui
părinte duhovnicesc. În primul rând depinde de maturitatea sa duhovnicească și
emoțională, de înțelepciunea sa duhovnicească și pedagogică și în mai mică
măsură de ceea ce lumea socotește a fi experiența psihologică și pregătirea în
domeniul pedagogiei.
Într-adevăr, Cuviosul Porfirie era un părinte duhovnicesc și
un învățător exemplar. Lucrarea sa de învățător decurgea firesc din darul
Sfântului Duh. De aceea era o lucrare tainică, ce nu provenea din știința
învățăturii omenești, fiind îndrumată de puterea înțelepciunii
învățătorului celui lăuntric.
Așa cum am spus mai sus Cuviosul Porfirie avea o
personalitate desăvârșită, împodobită de nenumărate calități și virtuți morale
și duhovnicești. Cea mai mare dintre virtuțile sale era discernământul. În
primul rând Cuviosul Porfirie era un învățător al discernământului. Arta
pedagogică a discernământului era fundamentul de la care pornea în sfătuirea și
îndrumarea sufletelor, lucrând uneori pentru a preîntâmpina, iar alteori pentru
a le tămădui rănile. Învățătura sa este de o forță uriașă, putând, după cum
remarcă Sfântul Ioan Gură de Aur, să îmblânzească cele mai răzvrătite suflete.
Aplicând această pedagogie tainică, părintele îi învăța,
îndruma și sfătuia pe copii, adolescenți, tineri și, mai ales, pe părinți.
Învăța pe alții nu doar prin cuvântul, ci și prin tăcerea sa, adesea fiind de
ajuns doar prezența părintelui lângă oameni. Niciodată nu formula reguli morale
abstracte, ci își povățuia fiii duhovnicești, având cu ei profunde relații
interpersonale.
Așadar, l-am putea
defini ca fiind un pedagog modern a cărui teorie și practică pedagogică,
pornesc de la Părinții capadocieni, pentru a ajunge la unul din cele mai
moderne concepte antropologice și anume la educația personalizată. Teoria și
practica sa erau moderne și eficiente. Și nici nu puteau fi astfel, de vreme ce
erau scăldate de lumina unică a Sfântului Duh. Principiile pe care se baza
lucrarea sa sunt principiile care trebuie să conducă acțiunile oricărui
pedagog, sfătuitor, psiholog sau psihoterapeut modern și , în general, ale
oricărui om ce desfășoară o activitate clinică și care încearcă să-și
înțeleagă semenii.
Așa cum am mai spus, cuviosul părinte se învrednicise de
tânăr, datorită dumnezeiescului Har, să fie socotit de oameni drept părinte
duhovnicesc plin de discernământ, putând astfel să îi ajute în diferite moduri
și prin felurite mijloace. Le asculta problemele cu atenție, răbdare și
înțelegere, intuindu-le neliniștea. Răspundea cu blândețe și bunăvoință
întrebărilor ce i se puneau. Dojenea, încuraja și susținea sufletește pe toți
cei descurajați. Nu era tulburat de prezența împovărătoare sau lipsa de
discernământ a unora dintre fiii săi duhovnicești. Cuvântul lui nu era un
simplu cuvânt de comunicare superficială, ci era un cuvânt profund, capabil să
povățuiască sufletele, un cuvânt de comunicare cu sufletele fiilor săi
duhovnicești.
Cuviosul Părinte Porfirie era desăvârșit curat și de aceea
avea duh văzător (Evagrie), ce îl îndruma spre adevărata cunoaștere de
sine. Totodată îi îngăduia să cunoască și să înțeleagă gândurile fiilor săi
duhovnicești ce alergau al el spre a cere povață și îndrumare. Astfel, văzând
și înțelegând cele ale inimii (Clement Alexandrinul, Pedagogul9,3),
Părintele Porfirie citea sufletele celorlalți ca o carte deschisă. Își privea
interlocutorul și privirea sa părea că pătrunde în adâncul sufletului și al
ființei aceluia și că nu îi poate fi ascuns nimic. În clipa aceea
interlocutorul părintelui simțea bucurie; pace lăuntrică și o nesfârșită
bucurie.
Cei ce vorbeau cu Părintele Porfirie nu erau atrași doar de
profunzimea cuvintelor sale ce sfătuiau și mângâiau totdeauna. Fiii săi
duhovnicești erau atrași de chipul dumnezeiesc în care viețuia părintele,
precum și de blândețea pe care o emana prezența sa: Căci nu numai
învățătura, povața și îndrumarea sfinților, ci și însăși vederea lor este
foarte folositoare și plăcută (Ioan Gură de Aur, Către Acvila și
Priscilla, om. II, 1, P.G.B. 27, 52).
Este greu de pătruns și de înțeles măreția unor asemenea
trăiri. În momentul întâlnirii și ala comunicării cu fiii săi duhovnicești,
părintele folosea iubirea evanghelică drept mijloc pedagogic de mare eficiență.
Părintele trăia o iubire unică, necondiționată și nețărmurită ce se răspândea
în jur prin Sfântul Duh, Care era prezent la întâlnire, întărind relația
interpersonală dintre părintele duhovnicesc și fiul duhovnicesc. Fiind prin
excelență un om al iubirii, Părintele Porfirie era plin de dragoste
dumnezeiască pe care o revărsa asupra tuturor celor aflați în preajma sa.
Așadar, orice om care vorbea cu părintele simțea iradierea acestei iubiri,
devenind receptor al nesfârșitei iubiri dumnezeiești. În acele clipe părea că
nu mai există nici un om. În clipele acelea clipe trăite pentru prima dată
părea că timpul și viața s-au oprit în loc, că a pierit chiar și amintirea
necazurilor și a morții. Atunci interlocutorul cuviosului părinte trăia în
prezent unicitatea întâlnirii duhovnicești, de parcă ar fi păstrat doar pentru
sine această dragoste pe care i-o arăta Părintele său duhovnicesc.
După ce pregătea această atmosferă prielnică, cuviosul
părinte își începea lucrarea prin care diagnostica, tămăduia și sprijinea
duhovnicește. De obicei pornea de la problema concretă care îl preocupa pe
interlocutorul său, adică de la punctul de plecare vizibil al chestiunii.
Înainta apoi, ajungând la substratul cauzal și la mobilul comportamental al
interlocutorului său. Având puterea să stabilească diagnostice, dar și
capacitatea înțelegerii psihologice, cum am spune noi astăzi, Bunicuțul
încerca să arunce lumină asupra cauzei unei purtări ciudate sau a uni păcat.
Încerca în ca măsură fiul său duhovnicesc era pregătit și era dispus să se
pocăiască și să-și dezvăluie subconștientul. Totodată încerca să aducă la
lumină patologia istoricului său sau al familiei sale.
După această abordare a problemei concrete, îndrumat
întotdeauna de dumnezeiasca lumină a Sfântului Duh cel ce grăiește întru
el (Matei 10, 20), părintele cerceta amănunțit toată viața celui cu care
vorbea. De multe ori părintele duhovnicesc vorbea despre problemele strict
personale ale fiului său, dezvăluindu-i amănunte ascunse și chiar necunoscute
din viața aceluia. Din clipa aceea, fiul duhovnicesc se lăsa cu totul și
necondiționat în grija părintelui său, cu sufletul larg deschis.
Părintele izbutea să deschidă astfel sufletele oamenilor,
rugându-se neîncetat. Această deschidere era rezultatul rugăciunii, care
deschidea sufletele și mai mult. Astfel sufletele se transformau necontenit
într-un pământ însetat, într-un pământ gata să primească sămânța și să
rodească. Atunci Părintele Porfirie alegea metoda cea mai potrivită persoanei
pe care o sfătuia și o îndruma. Vedem astfel cum părintele duhovnicesc, om cu
discernământ, luminat de Harul dumnezeiesc, lucra atât ca pedagog cât și ca
sfătuitor, urmând principiile de bază ale pastoralei pedagogice contemporane.
Părintele Porfirie își îndruma fiii duhovnicești, ținând seama de
personalitatea fiecăruia în parte. Socotea că fiecare om în parte este o
valoare absolută, o personalitate unică și irepetabilă. Înțelegea și respecta
caracterul fiecăruia.
Dumnezeiescul învățător rezolva astfel fiecare problemă
separat, în funcție de particularitățile sale. Niciodată nu sfătuia doi oameni
în același fel. Dacă era consultat de zece oameni în aceeași problemă, dădea
zece sfaturi diferite.
Părintele Porfirie își accepta semenii așa cum erau, cu
slăbiciunile și cu particularitățile lor comportamentale, neîncercând niciodată
să îi modeleze după tiparul său. Nu era impresionat de înfățișarea exterioară a
oamenilor și îndeosebi a tinerilor și nu reacționa criticându-i și
respingându-i, din pricina excentricității lor exterioare și a felului lor
provocator de a fi. Privea în adâncul sufletului lor, le înțelegea motivele
care îi făceau să se comporte astfel, fiindcă știa că în momentul în care este
bine orânduit interiorul unui om, se orânduiește de al sine și exteriorul.
Aceeași cale o urmează de altfel toți Părinții Bisericii care îi iubesc pe
oameni așa cum sunt, cu slăbiciunile și defectele lor, acționând cu chibzuință
educativă și înțelegere psihologică și folosind metode pedagogice flexibile.
Întotdeauna când dădea sfaturi altora, cuviosul părinte se
ferea de extreme și exagerări, socotind că nu pot contribuie la evoluția
duhovnicească și la maturizarea emoțională a tinerilor. Dimpotrivă, metodele și
mijloacele folosite erau moderația, iubirea nețărmurită, îngăduința chibzuită
și tăcerea, toate acestea atrăgând sufletul tinerilor spre tămăduire și
trezvie.
Vom prezenta în continuare câteva exemple privind felul în
care Părintele Porfirie îi sfătuia pe fiii săi duhovnicești. Cu ani în urmă, pe
când însă mai slujea al Policlinica din Atena, într-o zi, pe când mergea prin
piața Omonia împreună cu două dintre fiicele sale duhovnicești, văzu venind din
față o tânără cu înfățișare provocatoare, purtând o fustă mini, așa cum era
moda. Îndată ce au văzut-o, Părintele Porfirie întrebă:
-
Ei, ce ziceți? Ce credeți? E de condamnat oare această
fată?
-
Nu, părinte, i-au răspuns fiicele sale duhovnicești,
cunoscându-i convingerile.
-
Bine faceți că nu o judecați, zise părintele. Să nu
judecați oamenii după aspectul lor exterior. Această fată pe care o vedeți are
un suflet minunat! Are un suflet foarte energic, iar ceea ce face acum, adică
felul acesta de a provoca, se datorează puterii sufletului său. Gândiți-vă ce
s-ar întâmpla dacă această fată L-ar cunoaște pe Hristos, dacă ar cunoaște tot
ce știți voi. Cu siguranță ar ajunge foarte departe!
Astfel sfătuia și învăța Părintele Porfirie, îndrumându-i pe toți frații
credincioși, prin fapte și supraveghere.
Altă dată doi părinți evlavioși (tatăl era inginer, mama
educatoare) s-au dus la Părintele Porfirie ca să-i ceară sfatul în privința
copilului lor, un adolescent foarte neastâmpărat.
-
Părinte, i-au spus, copilul a crescut și avem mi probleme
cu el! Întârzie serile, nu ne ascultă, e obraznic și frecventează un anturaj
prost.
Atunci părintele le-a răspuns:
-
De-acum înainte să tăceți. Ascundeți-vă cucernicia ca să
nu îl provocați. În acest moment el se simte ca și cum voi ați fi bine
îmbrăcați, cu haine de sărbătoare, iar el ar fi jegos și zdrențăros. Se
simte provocat tocmai de prezența voastră cucernică, ce îl îndepărtează și îl
întărâtă.
Vom mai da încă un exemplu în ce privește felul în care Cuviosul Părinte
Porfirie își sfătuia fiii duhovnicești. Cu ani în urmă s-a dus la Părintele
Porfirie o tânără credincioasă, absolventă a Universității, ca să îi ceară
sfatul și să o îndrume în luarea unei decizii de mare însemnătate pentru viața
sa. Tânăra hotărâse să se ducă la mănăstire, lucru ce i se părea foarte limpede
în acel moment. Părintele Porfirie, deși nu fusese la ea acasă și nu îi
cunoștea familia, a sfătuit-o astfel:
-
Fiica mea, deocamdată nu o mai provoca pe mama ta punând
tot felul de icoane la tine în cameră. Dă jos câteva de pe perete, că nu e nici
un bai.
Altă dată, în timpul campaniei electorale din anul 1989, Părintele Porfirie
îi telefonă la ora patru dimineața uneia dintre fiicele sale duhovnicești,
domnișoarei P.M. Cu ajutorul Harului dumnezeiesc Părintele aflase că în acel
moment tânăra avea nevoie de sprijin sufletesc și duhovnicesc. Așadar, a
început a-i spune:
-
Știi, astăzi a venit cineva la mine și mi-a cerut să-i
analizez Crezul.
Și părintele începu să analizeze Crezul la telefon. Vorbi cam o jumătate de
oră. Glasul i se schimbase, de parcă vorbea altcineva, așa cum se întâmpla
mereu când rostea texte sfinte.
Atunci tânăra a înțeles că acel telefon era o ocazie unică de
comunicare duhovnicească și de împreună rugăciune cu părintele său duhovnicesc.
Cuviosul Părinte credea că cel mai însemnat sprijin și ajutor
pe care îl poți da cuiva este următorul: să stai să îl asculți, când vrea să
îți vorbească despre nevoile și problemele sale, când vrea să-și spună păsul,
când vrea să-i fii alături ca să nu simtă singurătatea cumplită și respingerea
socială, care împovărează sufletul omului. Îmbrățișarea părintească plină de
dragoste a cuviosului părinte îi cuprindea pe toți cei îndurerați, pe cei
apăsați sufletește, care riscau să se prăbușească. Astfel, părintele
duhovnicesc și fiul său erau două ființe unite, două inimi care băteau în
același ritm, care sufereau împreună, care îndurau și nădăjduiau împreună.
Părintele Porfirie nu era doar sfătuitorul și învățătorul
tinerilor. Era totodată părintele duhovnicesc și îndrumătorul unor grupuri
populare mai largi. Călătorea și vizita sate mici și îndepărtate despre care
știa, cu ajutorul dumnezeiescului Har, că au nevoie să li se dezvăluie și să
conștientizeze prezența lui Dumnezeu în viața lor. Astfel, în felul său
propriu, printr-o pedagogie practică trezea sufletele oamenilor simpli din
regiuni sărace în experiențe duhovnicești. Prin cuvântul său și îndeosebi prin
acțiunea generoasă a darurilor sale, îi făcea părtași tainelor dumnezeiescului
Har. Îi ajuta să Îl descopere pe Dumnezeu chiar în viața lor smerită și săracă.
Așa cum făcea pe atunci și un alt părinte în Peleponez, străbătea satele
trezind sufletele oamenilor aflați în letargie duhovnicească.
Într-o
înregistrare din iunie 1986, Părintele Porfirie povestește descriind totul în
culori vii, așa cum obișnuia câteva dintre călătoriile sale misionare și
evenimente tulburătoare ce s-au petrecut cu aproximativ patruzeci de ani în
urmă, adică în anul1946.
Discursul său narativ-educativ trezește sentimente ce
îndepărtează acțiunea pustiitoare a grijilor pentru traiul de zi cu zi, ne
întăresc dorința de a ne ruga, transformând astfel lenea zilnică în preocupare
pentru slăvirea lui Dumnezeu și în bucurie a chinuitului nostru suflet.
Cuviosul părinte povestește următoarele: Într-o dimineață,
foarte devreme, am luat-o în jos spre biserică. Biserica însă era închisă,
fiindcă paracliserul nu o deschisese încă. Aproape de biserică se afla o
lăptărie, așa că m-am dus acolo, așteptând să vină paracliserul. La ora aceea
lăptăria era goală. M-am așezat la masă cu lăptarul, pe nume Athanasios
Bratsios. La un moment dat intră în lăptărie un client și ceru lapte. În timp
ce Thanasis îl servea cu lapte, am băgat de seamă că era foarte supărat. După
ce i-a dus laptele, a venit și s-a așezat la masa mea. Atunci i-am zis:
-
Thanasis, te văd foarte supărat.
-
Într-adevăr, sunt foarte supărat, fiindcă mi-e soția
bolnavă, zise el.
-
Soția ta, i-am spus eu, are piatră la rinichiul drept și,
din cauza asta, toată noaptea s-a dus la toaletă. Se ridica, venea înapoi în
pat și apoi iar se ridica. Din cauza durerii nu mai putea sta nici culcată,
nici n picioare.
-
Într-adevăr, spuse el, așa a fost. Iartă-mă, dar eu nu
credeam în lucruri de astea, fiind raționalist. Însă acum că mi-ai spus ce
mi-ai spus, mă tot minunez de Harul cel dumnezeiesc! Într-o zi au venit trei
arvaniți dintr-un sat și așteptau să vii la biserică, fiindcă voiau să te ia cu
ei să le arăți unde se găsea apa la ei în sat. Eu râdeam văzându-i cum au stat
toată ziua, așteptând și întrebându-l pe paracliser dacă ai venit. Îmi spuneam
că proștii de arvaniți așteaptă de la un
biet preot să le găsească apă. Acum însă, Bunicuțule, te rog și eu să vii în
satul meu, fiindcă nu avem apă. Poți veni? Îți vom plăti.
-
Nu-mi trebuie bani, Thanasis, i-am zis. Dar va fi greu să
vin, fiindcă trebuie să slujesc în biserică și în fiecare zi mă caută lumea,
așa că nu pot lipsi.
-
Te ducem noi și apoi te aducem imediat înapoi.
-
Nu pot, i-am spus.
Atunci a plecat. După trei zile vine la mine primarul satului și îmi spune:
-
Părinte, uite ce am aflat de la Thanasis. Suntem la
necaz, așa că te rugăm să vii și vei face un mare bine satului, dacă vei veni
și ne vei arăta unde se află apă.
După ce mi-a spus acestea, i-am răspuns:
-
Da, în partea de jos a satului se află o fântână.
-
E adevărat, zise el, dar coborâm foarte mult ca să luăm
apă, iar femeile se ostenesc foarte, cărând ulcioarele până acolo jos.
M-au luat așadar și m-au dus în satul lor să le găsesc apă. Am trecut prin
toate satele Fokidei și am ajuns în Malandrino, în regiunea Lidoriki. Odată
ajuns acolo, mi-au arătat întreg satul Atunci le-am spus:
-
Vedeți casa aceea albă? Ei bine, mai sus de casă se află
un fir de apă.
-
Thanasis, zise primarul, ști cum se numește locul acela
pe care ni-l arată părintele?
-
Cum? întrebă nedumerit Thanasis.
-
Se numește apa vuitoare, zise primarul.
-
De ce îi spuneți așa? am întrebat eu.
-
Fiindcă se zice că într-o primăvară dormea un cioban
acolo și, în timp ce dormea, a simțit că pe dedesubt trece un fir de apă. A
simțit atât de puternic cum trece apa, că le spunea tuturor că în acel loc, sub
pământ se află apă. De atunci acel loc s-a numit la apa vuitoare. Iată, pe
acolo trece apa. Iar satul acesta se numea Braila.
S-au bucurat cu toții și mai ales primarul. Atunci le-am zis iar:
-
Oameni buni, ascultați-mă. Nu vreau să spuneți nimănui că
ați adus un preot să vă spună unde se află apă. Nu vreau să afle nimeni. Nu
trebuie să afle nimeni că am venit să vă spun unde e apa. Pentru mine e foarte
important să nu afle nimeni acest lucru.
Când am ajuns în sat ne-am dus la preot acasă. Thanasis Bratsios a ieșit
afară, unde s-a întâlnit cu un domn al cărui nume nu mi-l mai amintesc și care
era de fel din Patra. Era pompier în orașul Patra, iar soția sa era din Braila.
Fiind vară, venise să își petreacă vacanța la Braila. Așadar l-au adus la mine
pe domnul acela, spunându-mi:
-
El te va duce sus, în locul despre care v-am vorbit, să
ne spui de este apă.
Așadar m-am dus cu el acolo sus și am marcat cu pietre locul unde se afla
apa.
La întoarcere el mergea înainte și eu în spate. Drumul era în
pantă. Cum mergea așa, îmi spune:
-
Bunicuțule, Thanasis mi-a spus că te pricepi și la boli.
-
Nu, nu mă pricep și mai sunt și obosit, i-am răspuns.
Auzind acestea a tăcut și a luat-o înainte. Pe când mergea așa în fața mea,
mi-am făcut cruce și m-am uitat la el cu băgare de seamă. Am văzut că avusese
tuberculoză în partea stângă a pieptului. Nu-mi mai amintesc cum îl chema,
Stavros, Thanasis, poate Iorgos. Nu-mi mai amintesc, dar cred că era unul din
numele acestea. L-am oprit așadar și, bătându-l pe umărul drept, i-am spus:
Văd că ai fost bolnav în partea stângă. A fost mulțumit de ce i-am spus, iar
chipul îi strălucea de bucurie.
-
Și ce mai vezi? mă întrebă.
-
Ce să-ți spun, fiule? Văd o minune, i-am spus.
-
Ce minune? mă întrebă el.
-
Ai avut tuberculoză ani de-a rândul, dar ai făcut
tratament și s-a vindecat cu totul. Îți pot spune că plămânul drept este mai
sănătos ca stângul.
-
Cum așa? mă întrebă iar.
-
Ei bine, în locul bolnav s-a adunat deasupra un fel de
azbest și a acoperit boala cu totul.
-
Într-adevăr, s-a vindecat cu totul? mă întreabă bucuros.
-
S-a vindecat, iar acum plămânul drept este mai sănătos
decât celălalt.
-
Sărut mâna, Bunicuțule, că tare mă mai întrista gândul că
sunt tuberculos, zise el.
-
Te-ai vindecat și nici nu
ți-ai dat seama?
-
Mi-am dat seama, dar am rămas tot cu gândul că sunt
bolnav.
Ne-am dus și apoi ne-am întors. Se înserase. Am mers toată ziua. Nici nu
ști pe ce drum am mers. Nici asfalt, nici nimic. Doar stânci și gropi. Vai de
mine, mă omorâse mersul pe drumul acela. De la zdruncinăturile mașinii toate mă
dureau: rinichii, stomacul, intestinele. Vă dați seama cum am mers cu mașina
aceea care nu avea cauciucuri cu aer, ci mergea cu cărbuni. Iar încasatorul
cobora întruna ca să amestece cărbunii. În spate avea un fel de butoi, iar
mașina se mișca pe baza gazului rezultat din cărbune și lemne.
Când am ajuns pe seară, ne-am îndreptat spre casa preotului
din sat. Preotul nu era acasă, dar a venit în scurtă vreme. După ce m-a salutat
mi-a spus:
-
Părinte Porfirie, Domnul te-a adus în satul nostru. Nici
unul dintre săteni nu mai calcă în biserică! Acum slujesc singur și Vecernia și
Utrenia și Sfânta Liturghie. Sunt singur cuc. Oamenii nu vin la biserică nici
măcar de sărbători! Doar când mai moare careva sau avem vreun parastas, atunci
se adună toți. Dar ști ce s-a întâmplat? Învățătorul a vorbit la cafenea despre
tine.
-
Chiar așa? l-am întrebat.
-
Da, îmi răspunse.
-
Și ce știa învățătorul? l-am mai întrebat.
-
Ei, i-a zis Thanasis cine ești. Iar el le-a zis
oamenilor: Oameni buni, a venit aici un om la voi, care ziceți că nu este
Dumnezeu, un om care e așa și pe dincolo
Care i-a spus lui Thanasis ce
probleme are soția lui
și apoi, îndată ce am ajuns la Malandrino, le-a spus și
le-a arătat că în locul numit apa vuitoare se găsește apă, fără să fi
cunoscut dinainte ținutul.
Așadar, de îndată lumea a dat năvală în piața unde se afla casa preotului.
S-a umplut locul de oameni care făceau zarvă mare.
-
Ce facem acum, Părinte? mă întreabă preotul.
-
Spune-le că sunt obosit și să vină în altă zi. Să plece,
că nu mă simt bine. Spune-le că am obosit mergând cu mașina care m-a adus până
aici.
De-abia i-a putut clinti de acolo. Seara am rămas la masă la preot acasă.
Preotul avea vreo cinci-șase copii și m-a întrebat:
-
Cum ți se par copiii?
M-am uitat la copii și l-am întrebat:
-
Asta vorbește?
-
Știu și eu? Tu ce zici? Mă întrebă el.
-
Nu vorbește, i-am zis.
-
Bine, nu-mi mai spune nimic.
În timp ce mâncam, părintele m-a luat deoparte și m-a întrebat:
-
Ce vezi, părinte, legat de acest copil?
-
Copilul, i-am răspuns, este așa din pântecele mamei sale,
unde a avut de sufeerit. Și i-am povestit tot istoricul bolii.
-
Am fost la toți medicii și tot nu vorbește. Iar medicii
mi-au spus exact ce mi-a spus tu, că este aș din faza embrionară.
Apoi m-am dus la culcare.
Dimineața de tot, nici nu se luminase bine de ziuă, din piață
se auzea un murmur continuu, de la lumea cea multă ce se adunase. La un moment
dat preotul veni la mine și îmi spuse:
-
Bunicuțule, am aflat ce se întâmplă.
-
Ce? întreb.
-
A venit lumea și din Amygdalia.
-
Ce e Amygdalia? am mai întrebat eu.
-
Este un sat aflat peste dealul de acolo.
Am ieșit la poartă. Oamenii erau foarte emoționați, iar priveliștea era
minunată! Îndată ce m-au văzut, toți și-au ridicat mâinile, și-au început să
strige. Atunci a venit și pompierul de care am spus mai sus. Kostas se numea,
acum îmi amintesc. Odată ajuns, mi-a spus:
-
Părinte, vino cu noi să vedem ce-om găsi.
Am pornit așadar și-am luat-o pe un drum ce cobora. Soția sa era împreună
cu el. La un moment dat el îmi spuse:
-
Părinte, spune-i ceva.
-
Sunt obosit, nu pot să-i spun nimic, i-am răspuns eu.
Apoi nu mi-au mai vorbit. Eu însă m-am uitat la soția lui și am cercetat-o
fără ca ei să știe. Tot mergând, am dat peste un loc unde oamenii culegeau
struguri. Atunci Kyr-Kostas zice:
-
Mă duc să iau niște struguri.
-
Du-te, i-am spus.
După ce a plecat, i-am spus soției sale:
-
Vino să-ți vorbesc. Știu că ești foarte necăjită, din
pricină că ai o fobie. Nu te gândești decât la lucruri rele. Și, mai ales, ești
obsedată de gândul că îți va lua foc casa.
-
Așa e, îmi răspunse ea. Acesta e gândul ce mă tot
chinuie. Uneori plec de acasă, iar la întoarcere mă uit de departe să văd dacă
nu cumva iese fum.
Nu mai lungesc vorba. Am sfătuit-o ce să facă și i-am explicat cum stau
lucrurile. Când a venit Kostas, soția sa îi spuse:
-
Kostas, părintele mi-a spus totul. Minunat lucru!
Înțelegeți ce simțea. Apoi ne-am văzut de drum, continuând să coborâm.
Îndată ce am ajuns la Hania, am zărit două-trei case. De departe am văzut că
era adunată multă lume, întocmai cum fusese la Braila. Așadar, l-am întrebat pe
Kostas:
-
Cine sunt oamenii aceștia?
-
Părinte, acești oameni s-au adunat din mai multe sate în
care, în timpul nopții, s-a aflat că vei trece pe aici. Așa că s-au adunat să
te vadă.
-
Vai de mine! am spus.
Îndată ce am ajuns jos au sărit toți pe mine. Unul îmi spuse că vrea să se
spovedească. Atunci m-am gândit că poate era nimerit să mergem puțin mai încolo
la o moară ca să îi spovedesc pe rând. Apoi m-am răzgândit și le-am spus că nu
pot să îi spovedesc atunci și că voi veni altă dată. În timp ce stăteam acolo,
așteptând să vină autobuzul din Lidoriki, un sătean mă apucă de rasă, vrând să
îmi vorbească.
-
Nu pot vorbi acum cu tine, fiindcă aștept să vină
autobuzul, i-am spus.
Atunci îi spuse altuia:
-
Ține-l pe Bunicuț și nu-l lăsa să plece.
Apoi, apucându-mă de braț, îmi spuse:
-
Hai, vino să-mi arăți unde se găsește apă, fiindcă nu am
apă.
M-am dus cu el și i-am arătat unde se găsea apă:
-
Iată, acolo!
-
Nu pricep, zise el. Haide cu mine.
Odată ajunși acolo i-am spus:
-
Uite, aici e apă.
Într-adevăr, așa cum am aflat mai târziu, au găsit apă în acel loc, pe care
l-au și numit izvorul preotului. Poate astăzi acolo s-a ridicat vreun sat. Ar
trebuie să întrebăm dacă există vreun izvor numit izvorul preotului. Cine
știe? Tot ce v-am povestit s-a întâmplat acum patruzeci de ani. De nu
patruzeci, atunci treizeci și nouă. Ați înțeles?
Între timp, venise autobuzul din Lidoriki și ne-am suit cu
toții. Deja toată lumea aflase că puteam să găsesc apă. La un moment dat,
taxatorul autobuzului a început să mă batjocorească. Nici nu vă pot spune ce
mi-a zis tot drumul
Mă zeflemisea întruna, zicându-mi:
-
Spune-ne, aici se găsește apă? Hai, spune-ne!
Eu, tăcut, mă rugam, așa că nu m-am tulburat deloc. El însă nu contenea cu
batjocura
-
Ei, părinte, ia spune-ne ce vezi aici?
Lumea râdea și nu se mai oprea. De unde să știe ce se petrecuse în sat
Râdeau întruna. De unde să fi știut că cei din sat plângeau după mine și mă
cinsteau cu mare evlavie? Aceștia din autobuz erau săteni din Lidoriki. Ei, și
din pricină că erau neștiutori, râdeau. Taxatorul stătea în spatele șoferului
și mă tot batjocorea, iar lumea râdea. Mă întreba disprețuitor:
-
Ei, părinte, ce vezi acum acolo? Acolo jos se găsește apă
sau nu? Ia zi, ce vezi?
Eu nu ziceam nimic. Am ajuns așadar la Sfânta Eufimia, iar autobuzul s-a
oprit la o cafenea ca să bea oamenii apă. Eu n-am intrat în cafenea, ci m-am
dus într-o parte. Am luat-o pe stânga, cum mergi spre Atena. Cu noi era și o
țesătoare din Sfânta Eufimia, care zicea că nici acolo nu aveau apă. Cum am
spus, după ce am coborât din autobuz, eu am luat-o într-o parte, încercând să
văd dacă e apă sau nu. La un moment dat se apropie de mine încasatorul și îmi
spune:
-
Plecăm, părinte! După ce te uiți? După apă?
-
Ia vino încoace, i-am zis. Vino să-ți spun ceva. Ești
atent?
-
Da, răspunse el, sunt atent.
Arătând spre cele de jos ale trupului său, i-am spus:
-
Acum crezi că te-ai vindecat de boala pe care o aveai
acolo?
El s-a înroșit și mi-a răspuns:
-
Cum ai aflat, Bunicuțule? Iartă-mă pentru felul în are
ți-am vorbit mai înainte. Într-adevăr, ai dreptate. M-am îmbolnăvit de sifilis,
iar doctorul mi-a spus că mi-a trecut. Tu ce crezi?
-
Nu știu dacă a trecut, i-am răspuns.
-
Oricum, nu mai simt nimic, zise el. Doar că am prins
frică de boală.
Plecă apoi în fugă și-l strigă pe șofer căruia îi spuse:
-
Omul acesta e sfânt, iar eu l-am batjocorit tot drumul.
Tare sunt necăjit. Și mi-a spus și de ce boală sufăr!
Veni apoi și șoferul la mine și mă rugă să îi spun și lui ceva. I-am zis că
nu pot, că nu se face să le spun. Apoi m-au întrebat unde locuiesc și, după o
vreme, au venit și m-au vizitat. Asta e tot. Nu știu ce-aș mai putea spune.
În orice caz, trebuie să vă
spun că taxatorul începuse să tremure de frică, auzind ce îi spuneam. Cum să vă
explic? Omul începe să se cutremure când îi vorbești despre bolile de care
suferă, despre starea în care se află și despre multe altele.
Am avut parte în viața mea de multe asemenea întâmplări ca cele povestite
mai înainte. Toată viața mi-a fost plină de astfel de întâmplări. Atât de multe
au fost, că nici nu mi le amintesc pe toate
Ei, toate astea vi le-am
povestit ca să Îl slăvim pe Dumnezeu
.
Părintele Porfirie îndrăgea
familia, socotind-o una dintre cele mai însemnate forme ale existenței umane.
Era încredințat că nucleul personalității umane se clădește bine sau rău în
sânul familiei. De aceea, toată viața a păstorit și a sfătuit nenumărate familii,
cu multă dragoste.
Era interesat îndeosebi de relațiile personale profunde
stabilite în sânul familiei, între cei doi soți. Credea în rolul deosebit pe
care îl avea dialogul iubitor între cei doi părinți, în tandrețea relațiilor
și în exprimarea sensibilității dintre soți.
De asemenea acorda mare atenție cazurilor unor copii
rătăciți, cum îi numea în chip grăitor. Era vorba despre copii cu diverse
probleme psihologice, care erau rezultatul unei atmosfere familiale tensionate
din pricina relațiilor agresive dintre părinți. Vorbea despre copii rătăciți,
dar și despre părinți rătăciți. Spunea că problemele copiilor apar chiar din
faza de sarcină, perioadă în care mama copilului nu a avut grijă să trăiască
liniștit, cu sufletul împăcat și în rugăciune. Părintele obișnuia să spună:
Mama începe să își educe copilul chiar din clipa în care acesta se află în
pântecele ei, prin trăirile sale sufletești (pedagogie prenatală de
îmbunătățire).
În asemenea cazuri în care copiii aveau probleme de natură
organică sau psihologică, Părintele Porfirie se străduia, cu nesfârșita
dragoste ce îl caracteriza, să fie alături de familia respectivă. De obicei
începea cu diagnoza problemelor.
Cazul pe care îl descriu în continuare cred că ne ajută să
înțelegem interesul părintelui și eforturile sale pentru rezolvarea diferitelor
probleme. În anul 1988 aveam un student la Facultatea de Teologie, un băiat
drăguț, demn de afecțiune, pe nume Iorgos R., din Mesolonghi. La un moment dat
tânărul a început să-și piardă echilibrul când mergea. Astfel a început să se
manifeste boala de care suferea, o boală gravă, distrofia musculară. Este o
boală evolutivă a sistemului muscular, de obicei de natură ereditară, ducând la
distrugerea treptată a țesutului muscular. Boala a evoluat lent și încet-încet,
Iorgos nu s-a mai putut deplasa decât într-un scaun cu rotile. Mama tânărului,
Irini, și tatăl său erau cei cel duceau la facultate. Deodată tatăl lui Iorgos
s-a îmbolnăvit de cancer la creier și, în scurt timp, a murit. Astfel, toate
problemele familiei care, așa cum am aflat mai apoi, erau destul de numeroase,
au căzut pe umerii doamnei Irini. Acasă mai avea un copil, pe nume Nectarie,
care și el se afla într-un scaun cu rotile, suferind de aceeași boală. Cu toate
acestea, când ne-am dus să îi vizităm, atmosfera ce domnea în casă era una de
liniște și de împăcare. Locul era tihnit, pe pereți erau agățate icoane, iar
cei ai casei, cu surâsul lor blând, făceau să fie și mai simțită prezența
Sfântului Duh. Într-adevăr, acei oameni erau iubiți de Dumnezeu!
Părintele Porfirie cunoștea toată familia și ținea foarte
mult atât la doamna Irini, cât și la copii. Suferea împreună cu ei și încerca
în toate chipurile să le aline durerea. Noaptea, de obicei pe la orele două sau
trei, adică în ceasurile de adâncă singurătate, când durerea apăsă sufletele
oamenilor și când Irini simțea cum își pierde răbdarea, Părintele Porfirie îi
dădea telefon, pentru a o întări. Doamna Irini ne-a spus că în clipele de
deznădejde, simțea căldura Sfântului Duh revărsându-se din cuvântul încurajator
al părintelui. Bunicuțul cunoștea foarte bine situația familiei. Și, chiar când
doamna Irini s-a dus prima oară la sfinția sa, părintele i-a vorbit despre
boala copiilor, descriindu-i cauzele bolii. După procedura de diagnosticare, pe
care am descris-o mai sus, adică luându-i pulsul doamnei Irini, i-a spus: În
perioada în care ai fost însărcinată, în casă domnea o atmosferă tensionată.
Din pricină că organismul tău era sensibil la cele tensiuni, embrionul era
afectat.
Trebuie spus că doamna Irini s-a dus și în Elveția la doctori
care erau de părere că era vorba despre modificări ale fătului.
Corecta educare și creștere a copiilor în cadrul familiei
deținea un loc însemnat în activitatea Părintelui Porfirie, mai ale când își
povățuia fiii duhovnicești. Când unii părinți îl întrebau: <<Ce să ne
facem, părinte, cu copilul nostru care este șovăielnic și mai are și tot felul
de fobii?>>, părintele le spunea:
-
Voi purtați întreaga răspundere pentru starea lui. Din
pricina relațiilor proaste dintre voi doi, chiar din vremea când se afla în
pântecele maicii sale i-ați provocat toate aceste traume psihice și toate
problemele psihologice pe care acum trebuie să le îndure.
De asemenea, Părintele Porfire spunea adesea:
Sfințenia părinților contribuie la mântuirea copiilor.
Într-un singur fel putem face să nu avem probleme cu copiii noștri, și anume
prin sfințenie! Deveniți toți sfinți și nu veți mai avea nici p problemă cu
copiii voștri
Acest lucru îl veți izbândi lesne în momentul în care va veni
Harul cel dumnezeiesc. Dar cum vine Harul cel dumnezeiesc? Vine când ne smerim
și ne rugăm. Iar rugăciunea trebuie să fie simplă și curată, căci dacă ne rugăm
cu credință și răbdare, nu se poate să nu primim răspuns.
Referindu-se la metodele și mijloacele pe care părinții ar
trebui să le folosească în educarea propriilor copii, Părintele Porfirie, ca un
pedagog înțelept ce era, spunea: Nu vă purtați cu copiii în chip silnic. De
obicei slăbiciunile copiilor își au izvorul în comportamentul părinților, care
își silesc copiii, din dragoste desigur, care însă este doar o simplă dragoste
omenească. Când vreți să le spuneți ceva copiilor voștri, spuneți-le prin
rugăciunea pe care o faceți. Copiii nu ascultă de cele pe care le aud, decât
atunci când îi luminează Harul dumnezeiesc. Abia atunci ascultă ce vrem să le
spunem. Când vreți să-i spuneți ceva copilului vostru, mai bine spuneți-i întâi
Maicii Domnului, și ea va lucra. Iar rugăciunea voastră se va face suflare
dătătoare de viață, mângâiere duhovnicească, ce îl va cuprinde cu îmbrățișarea
sa, atrăgându-l.
Cuviosul Porfirie credea în valoarea pe care o are rugăciunea
în viața duhovnicească a oamenilor și îi povățuia pe fiii săi duhovnicești în
ce fel să se roage:
-
Să te rogi simplu de tot, cu smerenie, cu suflet curat
fără să aștepți răspunsul lui Dumnezeu, Să nu-ți trebuiască să vezi mâna Sa sau
chipul Său sau lumina Sa. Nimic din toate acestea. Doar să crezi că în timp ce
I te adresezi lui Dumnezeu, chiar vorbești cu Dumnezeu.
Toate aceste povețe și îndemnuri ale Părintelui Porfirie sunt în deplină
concordanță cu teoriile moderne ale psihopedagogiei în ce privește funcția
familiei ca sistem psihosocial. În cadrul acestui sistem, relațiile dintre
părinți, dinamica și autoreglarea sistemului familial, rolul pozitiv sau
negativ al părinților, toate acestea afectează psihismul fiecărui membru al
familiei. Îndeosebi influențează universul afectiv al copiilor mici și al
adolescenților, a căror personalitate o marchează definitiv emoțional, fie cu
pecetea vieții dăruite și a nădejdii, fie lucru mai întâlnit astăzi cu
pecetea deznădejdii, a distrugerii sufletești și a morții. Astfel familia se
transformă din celulă a vieții într-o vatră a morții.
Astăzi susținătorii terapiei familiale consideră că pentru
a vindeca o anumită persoană, trebuie să modificăm relațiile și atitudinile
existente între membrii familiei acelei persoane, întocmai cum sfătuia și
Părintele Porfirie. Și încă, pentru a schimba lumea, trebuie să schimbăm familia
(V. Satir).
Cuviosul Părinte Porfirie nu era doar un învățător al
Evangheliei, pedagog al tinerilor și sfătuitor al familiilor luminat de Harul
dumnezeiesc. Era, pe lângă toate acestea, o fire sensibilă, delicată și
poetică. Îl mișca frumusețea naturii, iubind deopotrivă păsările și florile. Îi
plăcea să se trezească diminețile ca să privească soarele răsărind din mare.
Petrecea mult timp, fie iarnă, fie vară, în regiunea Ahladeri, lângă Paraclisul
Sfântului Antonie, în Evvia. Stătea acolo privind marea, în rugăciune și
meditație. Adesea spunea: Ieșeam în zori de zi, să privesc Marea Egee și să-i
simt mireasma
La fel se plimba în zori un alt sfânt, Cuviosul Filotei
Zervakos, în Thapsana, în insula Paros.
Referindu-se la fire sa poetică, Părintele Porfirie obișnuia
să spună: Hristos nu vrea lângă El oameni grosolani, ci delicați
Sfinții sunt
poeți
Într-adevăr, câtă poezie este în înfățișarea, în învățătura și în
lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe marea Tiberiadei!. Și sfătuia:
Citiți Psaltirea, căci îndulcește sufletul. Alteori își povățuia fiii
duhovnicești, spunându-le: Iubiți natura și treziți-vă de dimineață ca să-l
vedeți pe soarele-rege ivindu-se purpuriu din valuri. De asemenea îi îndemna
să stea pe malul mării, cugetând, rugându-se, ascultând glasurile tainice ale
naturii, liniștindu-se. Să facă excursii, să suie pe munte, să privească cerul
înstelat, să se bucure primăvara de frumusețea țarinilor, a florilor, a
copacilor, și iarna, de zăpadă. Părintele Porfirie era convins că acest fel de
sensibilitate contribuie la maturizarea duhovnicească și sufletească a omului,
fiind începutul unei comuniuni mai profunde cu Dumnezeu și totodată începutul
unei doxologii închinate nesfârșitei Sale măreții.
Acest rodnic proces educativ pe care l-am descris mai sus,
constituie o minune de neînțeles pentru rațiunea umană, fiind o lucrare ce a
salvat și a insuflat viață mai ales oamenilor tineri de pretutindeni. Părintele
Porfirie viețuia, așa cum am mai spus, în spațiul minunii. Toată lucrarea sa
era o smerită afierosire lui Dumnezeu și semenilor săi. Toată viața, ca om s-a
dat cu totul lui Dumnezeu, cu desăvârșită smerenie, ascultare și nesfârșită
dragoste. A fost un părinte al dragostei, care a chemat Harul dumnezeiesc
prin sfânta sa viețuire, tocmai fiindcă trăia în chip euharistic durerea, dând
slavă lui Dumnezeu pentru neputințele pe care le îndura. De aceea Domnul l-a și
învrednicit să trăiască în acest spațiu infinit al minunii și să fie părtaș la
înnoirea sufletelor, prin suflarea dătătoare de viață a Duhului Sfânt, prin puterea
Sfântului Duh, prin care se arată celor vrednici Împărăția lui Dumnezeu (Sfântul
Grigore Palama, <<Două omilii la Cuvioasa Schimbare la Față a
Domnului
>>, Patrologia Greacă, vol.151).
Încheind aici aceste scurte însemnări, am putea la rându-ne,
urmând pilda antropologiei pedagogice a Sfântului Ioan Gură de Aur, să ajungem
la următoarea concluzie: Acesta este sufletul Cuviosului Părinte Porfirie:
iubitor, ocrotitor, arătând mare dragoste și părintească bunăvoință, biruind
iubirea firii și învingând necazurile toate, cu ajutorul Sfântului Duh și al
dumnezeiescului Har (cf. Ioan Gură de Aur, Omilia la II Timotei 3,1: Și
aceasta să știi că în zilele din urmă, vor veni zile grele, 3, P.G.B. 27,
620).
Între noi nu e nici o distanță
(Părintele
Porfirie)
S-a spus că astăzi, când ființe sfinte, contemporane nouă,
precum părinții noștri duhovnicești Porfirie, Paisie, Iacob, Sofronie, Epifanie
au adormit în Domnul, părăsind această viață, suntem mai săraci.
Cred că dimpotrivă, suntem mai bogați și mai fericiți,
fiindcă acești sfinți, eliberați de limitele trupești și de dependența
biologică, continuă a se afla printre noi, însoțindu-ne pașii în viață. Însă,
așa cum e și firesc, noi suntem aceia care nu le putem simți și nu le putem
trăi prezența duhovnicească, tocmai din pricina neputinței simțurilor și a
percepțiilor noastre.
Odată când m-am dus la Părintele Porfirie i-am spus:
Părinte, să vă gândiți mereu la noi și să vă rugați pentru noi, căci avem mare
nevoie. Îndeosebi să vă gândiți la noi în ceasurile nopții, când se stinge
zgomotul vieții și când încercăm să comunicăm cu noi înșine și cu Dumnezeu.
Auzind acestea, părintele mi-a răspuns: Între noi nu e nici o distanță. Când
voi pleca din această viață va fi mai bine, fiindcă voi fi mereu alături de voi
când mă veți chema. Într-adevăr, în fiece clipă simt lângă mine prezența
cuviosului părinte. Simt cum Părintele Porfirie se află lângă mine. El continuă
a fi viu, ușurându-ne de greutățile de zi cu zi. Ne vorbește prin cuvintele și
faptele semenilor noștri, în toate clipele de bucurie ca și în ceasurile grele.
Ne vorbește prin tăcerea sa.
Între noi nu e nici o distanță! Acesta este cuvântul
mângâietor pe care ni-l spun cetele sfinților contemporani nouă, celor osteniți
și împovărați, oamenilor singuri, oamenilor ce suferă și plâng, care nu au
a le dărui decât lacrimile.
Sfinții trăiesc! Ei sunt lângă noi, sunt prietenii noștri ce
ne întind mâna. Vom ști oare să le răspundem?
Într-o seară, în aprilie 1996, după ce am vorbit la postul de
radio al Bisericii din Piure despre viața și lucrarea Părintelui Porfirie, am
primit un telefon. Era o tânără din Nea Smirni, care de ani buni se află
imobilizată într-un scaun cu rotile, fiind bolnavă de scleroză în plăci. Se
numea Soula și ținea foarte mult la Părintele Porfirie. Ascultase emisiunea și
fusese mișcată de faptul că spusesem: Sfinții trăiesc! Sunt printre noi,
fiindu-ne mereu aproape. Din seara aceea Soula ține mereu lângă pat un scaun
gol pentru sfinții de care vorbeam și o ceartă pe mama sa ori de câte ori își
pune acolo hainele.
Soula așteaptă spunând: Cu siguranță Părintele Porfirie va
veni într-o seară să se așeze pe acest scaun!
Aceasta este puterea sfinților, a celor ce trăiesc și a
celor ce s-au săvârșit!
Cu adevărat foarte mari sunt mângâierea
și alinarea ce le dobândesc toți oamenii ce aleargă la mormintele acestor
sfinți!. (Sfântul Ioan Gură de Aur).