Parintele Iustin Pârvu

- izvor al demnităţii româneşti -

Camelia Corban

“Dar dacă adevărul nu ni se descoperă prin iubire el este mincinos” (Ilarion Felea - Religia şi cultura)

Cuvintele alese în motto nu sunt întâmplătoare, deoarece tema noastră încearcă să se construiască pe temelia adevărului şi cu toată iubirea pe care un român o poate avea pentru neamul său, pentru eroii din trecut şi de astăzi, pentru toţi românii, mai buni sau mai puţin buni, mai curajoşi sau mai laşi, mai demni sau mai puţin demni, mai cinstiţi sau mai puţin drepţi în judecata lor "Căci ale noastre-s toate şi umbrele şi hoţii/ Şi-n soarele dreptăţii/ Să ne iubim cu toţii", aşa cum spune poetul basarabean Dumitru Matcovschi.

În peregrinările prin Munţii Neamţului am avut prilejul să cunosc un român - Stareţul mânăstirii Petru Vodă, Părintele Iustin Pârvu. A-l întâlni pe acest om înseamnă a ne reconsidera destinul. Se nasc noi întrebări despre existenţa noastră în spaţiul carpatic. Avem nevoie de o cunoaştere corectă, în duhul adevărului, a ceea ce am fost şi a ceea ce suntem noi, românii.

Nu putem să începem a creiona un portret atât de curat fără, mai întâi, a face curat în sufletul nostru. Acum la ceasul de taină al coborârii printre noi a darului divin când totul se îmbracă în sărbătoare şi noi, prin graţie şi iubire, să încercăm să fim mai buni pentru a ne învrednici a primi darul luminii.

Lumina sufletului său este o oglindă magică în care ar trebui să ne oglindim pentru a ne vedea sufletul. El are puterea de a corecta priveliştile desfigurate ale interiorului nostru cu bunătate şi înţelegere izvorâte dintr-o mare dragoste de oameni limpede şi simplă ca adevărul însuşi. Părintele Iustin Pârvu este o Eminenţă a Neamului Românesc şi a credinţei în Dumnezeu. Lumina sa străjuieşte ocrotitor peste oameni şi locuri. Mărturia harică se revarsă peste noi dincolo de cuvânt. Lumina lui materializează gândurile, curăţă inimile şi corectează aspiraţiile. Adevărul curge lin, se separă în noi de părelniciile cu care ne înşelăm noi înşine. În faţa Părintelui nu ne mai putem minţi. Toată murdăria noastră iese la suprafaţă şi, mai mult, Sfinţia Sa o curăţă cu marea-i bunătate şi cu puterea harului ce sălăşluieşte în el.

Nu scriu aceste rânduri pentru a lăuda acest mare trăitor în Duhul lui Dumnezeu, deşi este un adevăr care ne onorează să-l spunem, ci cum exemplul acestui mare Patriarh al neamului insuflă în noi esenţa a ceea ce este dragoste de Neam şi de Dumnezeu, demnitatea, nobleţea şi nemărginita dăruire pentru oameni.

Părintele Iustin înlătură vălul de prefăcătorie şi emfatică "vitejie" în faţa propriei noastre conştiinţe. În această lumină nu ne putem uita unii la alţii. Apare în noi o smerenie binefăcătoare şi nu mai putem continua să hrănim conştiinţa noastră cu minciunile prefabricate de ignoranţa decretată ca "titlu de onoare" de un sistem de valori bolnav (care nu a fost niciodată al nostru ci al celor care au vrut să ne fure bogăţia, lumina şi demnitatea).

De ce existenţa Părintelui Iustin Pârvu ne pune în faţa unui proces de conştiinţă?

Pentru că destinul său se identifică cu cel al neamului nostru. Prigoana, năpasta, loviturile, foamea, frigul, arşiţa, obida i-au transfigurat în fiinţă Chipul lui Dumnezeu, toate acestea au stimulat iubirea de oameni, înţelegerea, iertarea şi nu au dat loc răzbunării, blestemului sau urii.

Pentru Părintele Iustin viaţa înseamnă sacrificiul părţii faţă de întreg, a singularului faţă de social şi ne duce cu gândul la rugăciunea: "Îţi mulţumesc Doamne, că mi-ai oferit onoarea să sufăr pentru Neamul meu" aşa cum spunea Petre Ţuţea (cu care a stat în închisorile politice). "Viaţa este un mijloc, un moment auxiliar. În clipa în care faptul ei ar fi absolutizat, în clipa în care viaţa ar deveni totul, ea ar sărăci până la desfiinţarea spirituală a subiectului trupesc şi moral pe care-l veşniceşte" (Max Scheller). Părintele Iustin revarsă peste noi înveşnicirea. "Sunt înfrângeri şi sunt sacrificii care trezesc un neam la viaţă după cum sunt biruinţe dintre acelea care-l adorm" (Nicolae Iorga).

Generaţiile actuale au crescut cu spectrul fricii - nu am avut MODELE. S-au cultivat în noi toate acele trăsături care compromit sentimentul de demnitate. Cinstea e do-vadă de slăbiciune. Adevărul este semn "al slabei minţi". Holocaustul asupra românilor a ucis mai mult decât oameni - a ucis dorinţa de a trăi frumos, a ucis lumina adevărului. Conştiinţa românească a suportat un proces de auto-surpare prin subminarea sistematică a logicii evolutive a valorii interioare omeneşti - a spune adevărul înseamnă o vină pentru care poţi plăti cu o pedeapsă aspră. Ameninţarea există şi persistă. Sintagma: "Ce foloseşti dacă spui adevărul?" îşi are şi acum o aplicabilitate dureroasă. Pentru că nu se poate conştientiza că ascunderea adevărului duce la involuţie, amplifică răul. Ne-am obturat încrederea în utilitatea angajării într-un concurs al valorilor.

Şi totuşi mai există în România oameni. Îi găsim în locuri modeste, nesemnificative, sătui să meargă împotriva curentului, cuminţiţi în entuziasmul lor de nenumăratele lovituri ale prostiei şi platitudinii mediocrităţii, sau ieşind din subsolurile închisorilor ca nişte spectre ale dreptăţii şi sfinţeniei.

Care este modelul de român pe care am vrea să-l venerăm, să fim mândri că există, acel om la care să ne întoarcem mereu pentru a găsi izvoarele binelui şi adevărului sublim, pentru a ne curăţi, lumina şi desăvârşi? Există. Trebuie doar să-i căutăm, să-i descoperim şi să primim marea bogăţie de spirit şi lumină pe care ei o revarsă spre noi - IATĂ OMUL!

Cine este Părintele Iustin PÂRVU?

"Sunt un om liber şi fac ce vreau. Nu mă tem de oameni." Această sintagmă rostită de Părintele Iustin în faţa anchetatorilor comunişti l-a costat 5 ani de puşcărie grea pe lângă cei 12 pe care îi făcuse deja. În acest context libertatea îşi contura definiţia ca "starea de libertate de păcat" cum spunea un alt mare stâlp al spiritualităţii şi demnităţii româneşti - Părintele Arsenie Boca şi singura teamă era cea de Dumnezeu pentru că este singura născută din iubire care nu perverteşte sufletul, cealaltă frică, (de oameni) este expresia deformării interioare a conştiinţei cu urmări distrugătoare.

Părintele Iustin, Stareţul Mânăstirii Petru Vodă, s-a născut în satul Petru Vodă la 10 februarie 1919 într-o familie de ţărani munteni şi a crescut împreună cu cinci fraţi şi două surori. La 17 ani a intrat în viaţa monahală la Schitul Durău mânat de o chemare sublimă spre cele sfinte. Plaiurile nemţene, încărcate de rugăciune şi fapte de vitejie ale strămoşilor noştri, au sculptat în sufletul său matricea valorilor fundamentale ale neamului neîngăduind, peste timp, a face vreo concesie sau a cădea din această formă pecetluită de Dumnezeu în sufletul său curat.

Un chip de o seninătate siderală te întâmpină cu o privire caldă şi în acelaşi timp pătrunzătoare. Trăsăturile fine, delicate, ţinuta sprintenă şi elegantă, fac din Părintele Iustin o prezenţă care încântă şi bucură de la prima vedere. Dar ce ne farmecă este imensa lumină cu care ne învăluie prezenţa sa. Este greu de tradus în cuvânt această trăire de bucurie şi teamă, de fericire şi rigoare severă, de putere autoritară şi duioşie tandră, de sobrietate pioasă şi zâmbet şugubăţ, împăciuitor, de simplitate şi imensă generozitate. Toate te cuprind şi rămâi cu o comoară în suflet pe care vei încerca mereu să o meriţi pentru că ţi-a fost dăruită fără vreo condiţie, fără preţ, nemărginită.

Viaţa Părintelui se prefigurează între realitate şi transcendent, între momente limpezi a căror asprime te cutremură neîndrăznind să te compari a fi într-o situaţie asemănătoare datorită grozăviei suferinţelor trăite, şi momente de sublim înălţător când însuşi Dumnezeu a pus mâna Sa Atotputernică peste cel aflat în grea cumpănă, ocrotindu-l împreună cu fraţii săi întru suferinţă şi martiriu. Oamenii din Munţii Neamţului ştiu multe despre Părintele Iustin. Este atât de iubit şi respectat încât la rostirea numelui său eşti imediat ajutat şi îndrumat. Se po-vesteşte că în anul cumplit al foametei - 1946, Părintele, care era diacon atunci, împreună cu preotul Pantelimon de la Schitul de la Viaduct, au pornit cu Icoana Sfintei Ana într-un pelerinaj peste pământurile arse de seceta prelungită. Slujbele lor întâmpinau disperarea şi jalea şi lăsau în urma lor ploaia şi bucuria. S-au strâns, din satele prin care au trecut, mii de oameni care i-au urmat într-o pioasă şi curată recunoştinţă. Acel convoi al speranţei şi credinţei a supărat autorităţile comuniste care l-au luat în vizor suspectându-l şi chiar acuzându-l pe Părintele Iustin de "agitaţie mistică".

Dar calvarul abia de acum începea. În târgul Romanu-lui unde urma cursurile seminarului, Părintele a fost arestat în anul 1948 pentru vina de a fi făcut parte din Mişcarea Legionară.

Înainte de toate trebuie clarificat, "sine ira et studio" (fără ură şi părtinire), ceea ce a însemnat, pentru tineretul de atunci, gruparea politică care nu a fost un partid, dar care a avut o doctrină şi a cucerit sufletele români-lor dornici de a-şi păstra ţara lor neîntinată de cancerul comunist. A defini această mişcare este o îndrăzneală. De ce? Pentru că ea a adus sublimul ceresc în inimile româneşti umplându-le de speranţă şi încredere în "Forma cea mai înaltă a geniului românesc." "Profunzimea ei este atât de mare încât ni-meni nu o poate pătrunde, raţional nu o încape" (Sunt cuvinte rostite cu evlavie şi har, cu lacrima sufletului ofrandă adevărului de Părintele Iustin Pârvu în 15 August 2000 la Mânăstirea Petru Vodă.). Este nevoie şi de suflet pentru a întregi cunoaşterea - şi acest suflet era sufletul românesc umilit, lovit, scuipat, schingiuit şi răstignit pentru adevăr. Câţi dintre noi pu-tem duce această cruce aşa cum au dus-o cei ce au crezut cu adevărat în acest ideal? Iată de ce este o îndrăzneală să rosteşti măcar aşa un crez! Mai întâi este necesar a o scoate din bălăcăreala în care a fost târâtă de o duşmănie diabolică străină fiinţei româneşti. Noi românii nu avem voie să ne trădăm trecutul ci, pentru a continua să existăm, trebuie să ni-l asumăm. "Dar nu trebuie să deznădăjduim, dacă nu suntem cum se cuvine să fim. Răul este că ai păcătuit, omule! Dar de ce nedreptăţeşti pe Dumnezeu şi-L socoteşti neputincios din neştiinţă?" (Filocalia, vol. V - Petru Damaschin, Învăţături Duhovniceşti, pag. 132.)

Părintele Iustin a început Golgota lui la închisoarea din Roman unde a fost anchetat împreună cu alţi 68 de oameni, timp de o lună, în podul securităţii cu "dulăii la gâtul nostru, întinşi cu faţa în jos". Iată ce spune părintele despre acele momente terifiante: "Prima parte a temniţei a fost cu mult zăduf, nu-ţi dădeai seama de ce eşti acolo; dar să-ţi dai seama că nu mai eşti nimic şi să te gândeşti ce vei face - ce ai de apărat!…" Părintele avea de apărat chiar fiinţa neamului nostru asemeni miilor de români care nu au cedat supliciului care desfiinţează substanţa primă a fiinţei - sufletul. Ei nu ne-au vândut sufletul, ci ni l-au ocrotit cu preţul vieţii. Ştim noi, oare, să ne păstrăm sufletul? Ajută-ne, Doamne, să nu ne vindem sufletul, asemeni lui Iuda, pe o pungă de galbeni!

A urmat momentul procesului la Suceava. Acesta s-a ţinut în interiorul închisorii numai în timpul nopţii. Lumina zilei nu ar fi suferit atâta josnicie a înscenării unor vinovăţii care erau de fapt cea mai legitimă şi firească atitudine de om şi de român. Dar atunci nimic nu mai era normal. Poate era "ruşinea" judecătorilor, care în zelul lor, au dat condamnări atât de mari încât s-a sesizat şi Gheorghiu Dej. Erau aceiaşi care-i condamnaseră pe comunişti în anii 1941-1945 şi sperau, în van, că aceştia vor uita comportamentul lor. În final, părintele a primit 12 ani şi a plecat într-un trist convoi care avea în ultimul vagon, ca deţinuţi, tocmai pe zeloşii judecători. Se îndreptau spre închisoarea Aiud. Undeva, spre Ilva Mică, se zărea un apus de soare pe care cei 80 de deţinuţi înghesuiţi în fie-care vagon, l-au privit pe rând. Peisajul acesta era, poate, o urmă de consolare în atmosfera înăbuşitoare din acele vagoane ale calvarului.

Privirea Părintelui Iustin se îndreaptă cu o uşoară nostalgie spre acele vremuri. O pace gravă se lasă peste chili-a modestă în care pădurea de brazi trimite o boare răcoroasă şi soarele care apune lasă să cadă peste noi o lacrimă de sânge care ne înfioară. Parcă am vrea ca părintele să nu îşi mai amintească din suferinţele trăite. Inimile noastre sunt cutremurate de imaginile groteşti ale închisorilor, ale celulelor îngheţate, ale schingiuirilor de neînchipuit care măcinau ca nişte mori ale iadului tinereţea, elanurile, iubirile, vieţile unei generaţii de români vinovaţi de a fi fost fii ai acestor pământuri ale Grădinii Maicii Domnului.

Ce noroc că începe slujba de seară. Rugăciunea călugărilor se revarsă peste poiana în care se ridica mândră Mânăstirea Sfinţilor Arhangheli şi o mângâiere nevăzută ne aduce din nou liniştea în suflete.

A doua zi păşim cu sfială, după o îndelungată aştepta-re, în chilia Stareţului. Părintele este "îngropat în popor", după spusele unui prieten apropiat, adică din zori şi până seara dar şi o bună bucată din noapte, Părintele ascultă necazurile oamenilor. Le alină durerile, le dăruieşte har şi sprijin; sfatul înţelept le arată calea dreaptă. Păsurile lor sunt înfăţişate în faţa lui Dumnezeu prin pomenire zilnică cu multă credinţă, în biserică, la Sfintele Slujbe. Dar nu numai atât, ci ei primesc şi un pat pentru a se odihni şi mâncare pe gratis. Niciodată părintele nu osteneşte să asculte păsul omului, vin cu miile la el, nu mai are timp nici pentru a gusta ceva din bucatele pregătite. Mai întâi de toate sunt oamenii şi necazurile lor. Şi mângâierea lui nu e puţin lucru.

Ne-am strecurat în chilia mică, îngenunchem cu smerenie în faţa Părintelui şi îl rugăm să ne mai povestească din odiseea infernului pe care a trăit-o. Ne pomenim la închisoarea Aiud împreună cu un fost ministru al transporturilor şi un general, fost ataşat militar la Paris. Portretele lor sunt jalnice, stăteau de 2 ani acolo şi deja urmele dezumanizării prin tratamentul aplicat acestor oameni îşi arătau spectrul: pielea căzută, feţele trase, foamea atroce făcea ca un cartof furat să fie o mare victorie. Toate acestea erau argumente grăitoare pentru regimul ce avea să-l înfrunte şi părintele timp de doi ani şi jumătate aici şi mulţi alţi ani în alte locuri la fel de terifiante.

Mare noroc a fost pentru Părintele că, la terminarea acestei perioade la Aiud, a scăpat de o iminentă trimitere la Piteşti, căruia i se dusese vestea şi în străinătate. Cercurile democratice ale lumii s-au sesizat făcând presiuni asupra autorităţilor comuniste să oprească nelegiuirile asupra deţinuţilor politici. Şi aşa a ajuns Părintele Iustin la minele de plumb de la Baia Sprie în urma unui ordin oficial care prevedea trimiterea acestor deţinuţi la munci (acele munci care să asigure totuşi acelaşi scop ca la Piteşti, exterminarea, desfiinţarea acelor români care, prin modul lor de a fi, prin credinţa în Dumnezeu şi în valorile fundamentale ale vieţii, prin exemplul lor deranjau procesul de dezumanizare şi mancurtizare a neamului românesc, adică anihilarea noastră ca popor).

A învăţat repede meseria de miner. Fostul ministru al minelor era şi el deţinut şi s-a putut organiza o muncă eficientă în ciuda tuturor încercărilor de a se face imposibilă supravieţuirea în acel loc. La început, civilii care lucrau la abataje îi priveau ca pe nişte criminali odioşi, instruiţi fiind să nu vorbească niciodată cu ei şi miliţienii aveau aceeaşi atitudine. Informatorii, dintre civili dar şi dintre deţinuţi (unul fusese "jandarm vechi al lui Antonescu"), creau o atmosferă de neîncredere şi mai mare.

Cu timpul au început să-şi mai schimbe atitudinea. Într-o dimineaţă deţinuţii au găsit un miliţian căzut între abataje lovit fiind de o roabă în faţa puţului. Era aproape mort. Deţinuţii i-au dat un prim ajutor salutar (ar fi putut să-l lase acolo şi ar fi murit imediat). Au anunţat paza şi a fost transportat la spital. În urmă au fost imediat acuzaţi că ei ar fi încercat să-l suprime. Mare a fost mirarea tuturor când, miliţianul revenindu-şi, a povestit că dacă nu ar fi fost scos de unde căzuse singur lovit de un bolovan, la prima mişcare a abatajului ar fi murit. De atunci atitudinea faţă de deţinuţi s-a schimbat simţitor.

După această întâmplare civilii au început să aducă, pe ascuns, cărţi şi ziare, vin şi câte o bucăţică de pâine (acestea au fost strânse cu mare grijă de preoţi (dintre deţinuţi) pentru sfânta împărtăşanie). Un informator a pârât şi civilii milostivi au dispărut - au fost şi ei condamnaţi.

La începutul şutului, noaptea, se făceau rugăciuni. Din cei 5-6 deţinuţi unul rămânea la intrare şi se ruga, fiecare lăsa câte o rugă pentru cei dragi de acasă, pentru copii, pentru părinţi, pentru soţii şi pentru ocrotirea lor în acel loc deosebit de periculos. Se spuneau acatiste, paraclise, psalmi. Părintele ne spune: "Rugăciunile în adâncuri erau cele mai puternice şi…trăitoare rugăciuni".

Într-un an, de Sfintele Sărbători ale Paştilor s-a organizat de către deţinuţi Slujba de Înviere. Era o mare îndrăzneală. Nimic nu supăra mai tare pe aceste personaje apocaliptice care întruchipau gardienii şi oficialii închisorii decât pomenirea lui Dumnezeu şi rugăciunile.

Părintele ne povesteşte cum au improvizat din 30 de sfredele - 30 de clopote şi, la semnal, s-au adunat vreo 30-40 de deţinuţi. S-a început Sfânta Slujbă de Înviere. În noaptea adâncurilor (la 40 de metri sub pământ) s-a înălţat mai sus ca oricând ruga de mare taină…"În zeghe, în şanţuri cu apă acidă, cu târnăcoapele în mâini au trăit cea mai frumoasă Înviere bine primită la Dumnezeu", şi… Lumina a venit. Ca o minune, până la terminarea Slujbei, nimeni nu a sunat pe securiştii de sus şi nimic nu a tulburat acel moment de graţie de la Dumnezeu. "Hristos a înviat!" a răsunat de la unii la alţii, pentru câteva clipe deţinuţi şi gardieni erau toţi unul, fără deosebire s-au salutat creştineşte. Uitând parcă de groteasca misiune de călăi, gardienii nu au putut opri harul să vină peste ei toţi - fraţi învrăjbiţi de forţele întunecate ale răului. Pentru o clipă acesta fusese îngenunchiat şi lumina iubirii le-a încălzit inimile tuturor… Afară au fost întâmpinaţi cu mitraliere şi paradoxal, au fost ţinuţi doar două zile "sub cheie".

În faţa duşmăniei şi urii românii au răspuns cu iubire. S-au rugat şi se roagă şi acum pentru călăii lor. Bine că neamul nostru mai are oameni. Ei sunt. Mai sunt izvoare prin care sfinţenia aduce mântuire pentru noi. Ei sunt de veghe şi ne ajută aici sau în ceruri. Harul lor ne dă putere şi demnitatea de a înfrunta răul din noi şi cel din afara noastră. Pe aceşti oameni îi putem numi: Ilie Cleopa, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloaie, Constantin Galeriu, Teofil Părăian, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu şi mulţi alţii pe care îi putem întâlni la Petru Vodă, la Pângăraţi, la Sâmbăta de Sus, la Techirghiol sau oriunde în "Ţara de tămâie şi cer". "Dar noi nu suntem visători ci lucrători ai lui Dumnezeu. Ţara trebuie simţită şi sfinţită - prin noi oamenii care să fim mai buni, mai smeriţi, mai credincioşi, mai harnici şi să făurim Ţara visurilor noastre" (Părintele Teofil Părăian - fragment dintr-un discurs ţinut la TVR alături de o serie de politicieni, 22 August 2000).

Sunt fapte care ne obligă - atât cele din 1989, cât şi cele care se adună mergând mai înapoi în timp… Riscăm să ne risipim în neant. Merităm să fim aruncaţi la groapa de gu-noi a omenirii dacă vom continua să scuipăm în icoanele care ne veghează. Este important să învăţăm din lecţia istoriei - atât cea anterioară dictaturii comuniste, cât mai ales din "istoria noastră recentă."

În fiecare din noi există şi bine şi rău depinde pe ce poziţie te aşezi - iată pilda fiului risipitor - părintele s-a bucurat că s-a reîntors şi nu a mai luat seama la ceea ce făcuse bine sau rău (dar pe care nu-l mai avea). Este de ajuns să ne recunoaştem în noi răul şi el nu mai există - aşa ne învaţă marii înţelepţi. Dar nu putem fi mai buni dacă nu ne şi silim de a ne face mai buni - "bunătatea nu vine aşteptând-o ci vine realizând-o", spunea un mare duhovnic al nostru.

Există în fiecare român un dor de lumină, de libertate, de adevăr. Când omul este liber devine creativ. El transformă lumea prin idei noi care revoluţionează gândirea şi viaţa dând consistenţă timpului.

"Veniţi copii să vă binecuvântez!"

Ne despărţim de Părintele Iustin cu o mare tristeţe care este în acelaşi timp o mare fericire, fericirea de a fi stat în preajma sa, de a fi primit lumina sa dumnezeiască. Să ne trăiţi Părinte Iustin mulţi ani înainte! Să ne ajutaţi să ne regăsim pe noi înşine români şi creştini deopotrivă uniţi şi demni.