Dialog cu Pãrintele Arsenie Papacioc
despre canonisirea femeilor care si-au lepãdat pruncii

Ce canon obisnuiti sã dati femeilor care au fãcut avorturi?

E atât de important, pe de-o parte, si de delicat, pe de altã parte, sã poti sã comunici public canonul pe care îl dai pentru diferite pãcate. Consider cã acest pãcat este printre cele mai mari pãcate posibile. Mi-am zis în sinea mea - motivat - cã a ucide un copil în pântece e mult mai grav decât a omorî un om botezat. Mai întâi de toate, acest copil e autonom. Mama care îl poartã în pântece n-are drept asupra vietii lui. El e, fãrã discutie, liber sã creascã fãrã alt stãpân decât Dumnezeu. Si-apoi, în marile planuri ale lui Dumnezeu, acest fapt se transformã într-un fel de fraudã conjugalã, urmatã de ucidere. Dumnezeu, în planurile Lui, unde putea sã asigure cresterea fãtului mai bine ca în pântece de mamã?!

S-a constatat, de când e lumea, cât de iubitoare este mama pentru pruncul ei. Am avut ocazia, la o mânãstire mare pe care o conduceam - Slatina, în Bucovina -, sã mã duc odatã cãtre stâna mânãstirii. Si pe când mã apropiam, am auzit câinii lãtrând puternic lângã un tufis din pãdure. Cum m-au vãzut pe mine cã vin, bãteau si mai tare. M-am apropiat; si ce credeti cã era acolo? O lupoaicã îsi apãra doi pui cu o îndârjire nemaipomenitã. Acest lucru mi-a folosit si, sigur, mi-a fost usor sã fac legãtura cu sentimentele mamei pentru apãrarea puiului. Cu cât mã apropiam, câinii îndrãzneau si mai tare. În cele din urmã, lupoaica a luat unul din pui în gurã si a fugit, iar pe celãlalt l-am luat eu si l-am dus la muzeu. Mi-am zis atunci: uite cât de jertfitoare este o mamã pentru puii ei!

Se mai stie cã lupoaicele alãpteazã copii de oameni; o lupoaicã îl alãpteazã, iar mama lui îl ucide! Vã dati seama ce cruzime si ce abdicare de la rosturile de mamã, de femeie, care este atât de lãudatã si de necomparat în fata lui Dumnezeu!

Deci, avortul este o crimã foarte mare, pentru cã acest prunc mai întâi moare nebotezat. El are suflet din momentul zãmislirii. Chiar în Dreptul Roman se spune: "Copilul, odatã zãmislit, are drept de cetãtean". Cu conditia sã se nascã, spun ei. Dar nouã nu ne arde de inventar acum; dacã nu e-n inventar... Deci, sufletul existã din momentul zãmislirii. O pãrere relativã a unor Sfinti Pãrinti spune cã pruncul avortat "nu ar fi la bine pentru nebotez, nici la rãu pentru nevinovãtie". Nu ne amestecãm; noi îi pomenim la proscomidie, stiti, pe "pruncii înainte de vreme". Chiar am avut o discutie cu un pãrinte însemnat, un mare profesor, care nu recunostea cã "pruncii înainte de vreme" sunt copiii acestia avortati. I-am demonstrat si a rãmas convins.

Canonul Sfintilor Pãrinti este foarte mare. Acestia opresc de la Sfânta Împãrtãsanie chiar pânã aproape de sfârsitul vietii. Însã conteazã foarte mult problema cãintei în fata duhovnicului a mamei care a fãcut un avort. Nu poti sã-i dai unei mame care are cãintã un canon de cincisprezece ani sau douãzeci de ani - cum, de altfel, s-a întâmplat din partea unor duhovnici, lucru pe care, vã spun drept, nu l-am acceptat.

Nu mã intereseazã cine, dar, în tot cazul, într-o vizitã pe care am fãcut-o la Sihãstria - si eu sunt sihãstrean, dar am plecat de mic - i-am întrebat pe unii duhovnici pe care i-am adus eu în mânãstire si doream sã-i mai vãd si doream sã mai stiu cum canonisesc. Si mi-au spus asa: "Dacã au un numãr de avorturi, noi nu-i mai dezlegãm".

Pânã la moarte nu-i mai dezleagã, dacã au foarte multe avorturi?

Au fost putini cei care au dat canon pânã la moarte, dar au dat. Au socotit importanta mare a Sfintei Împãrtãsanii. Sau au dat-o asa, pentru cã se dã, cã e ucidere grozavã. Nu, nu-i asa. "Si ce faceti cu ãstia dacã nu-i dezlegati, îi trimiteti la Arsenie?" - l-am întrebat pe respectivul pãrinte, care-mi era fiu duhovnicesc. Nu m-a bucurat deloc pozitia asta, pentru cã, dragii mei, Domnul Iisus Hristos S-a rãstignit, S-a jertfit pentru toate pãcatele posibile, tinând cont de gravitatea lor, de numãrul lor, tinând cont de acel "de saptezeci de ori câte sapte", care înseamnã permanentã. Cuvântul "sapte" în Scripturã înseamnã "mai mult" si vrea sã spunã Mântuitorul "permanent", dacã existã cãintã. Deci, nu trebuie sã mãrginim, nu trebuie sã punem limite jertfei de pe Golgota, refuzând cãinta. Dacã Sfânta Împãrtãsanie este atât de mare încât n-o meritãm, tot atât de important si chiar mai important este sã n-o neglijãm tocmai pentru cã este mare.

În ce priveste oprirea de la Sfânta Împãrtãsanie a femeilor care au fãcut avorturi, eu n-am depãsit trei ani, dacã se cãiesc din toatã inima. Si se cãiesc! Dar, mai mult decât a canonisi, le arãt cu orice chip marea gresealã pe care au fãcut-o. Copiii acestia lepãdati ne vãd, si este încã timp sã plângem si sã cãdem cu fata la pãmânt.

Le dau canon - sfãtuitor, bineînteles - în sensul unei nevointe scurte, dar permanente; zi de zi, toatã viata, sã facã ceva, care e chestie de secunde, dar care tine de pocãinta aceasta sincerã. Sã fie constientã toatã viata de ceea ce a fãcut. Nu mã intereseazã un canon rece, pe care îl face tur-tur-tur sau nu-l face, ci un canon la care sã participe. Si am rezumat numai la câteva secunde durata acestui canon pe care îl dau, numai sã fie o stare de prezentã continuã a ceea ce a fãcut.

Oprire de la împãrtãsit sub trei ani; n-am depãsit trei ani. Dar nu fac lucrul acesta de capul meu, ci urmãrind canoanele Pidalionului. Acum sunt sapte editii; când predam, odatã, asa ceva, nu era nici o editie; ba era una, destul de ascunsã, fãcutã de un preot îndrãznet. Sfântul Vasile cel Mare, care are foarte multe canoane mari, încât e considerat în lumea duhovniceascã drept cel mai tare în canoane, are un canon, Canonul 74, care spune asa: "Dacã oricare dintre cei ce au fãcut pãcatele mentionate mai înainte se va face sârguitor, mãrturisindu-se, în acest caz, dacã acela cãruia prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu i s-a încredintat puterea de a lega si dezlega, vãzând covârsirea mãrturisirii celui ce a pãcãtuit, s-ar face mai blând întru a micsora timpul epitimiilor, nu este vrednic de osândire; fiindcã examinarea Scripturilor ne face cunoscut cã cei ce cu mare durere se mãrturisesc degrabã ajung iubirea de oameni a lui Dumnezeu". De unde se întelege cã intensitatea unei pocãinte, a unei trãiri, te apropie foarte mult de starea omului duhovnicesc si de iertare. De aceea am spus eu: Urmãriti elasticitatea canoanelor, nu numaidecât litera, ajungând astfel la canoane de zeci de ani. În canonisire, duhovnicii ar trebui sã-i explice cât de cât cum stau lucrurile celui ce se mãrturiseste. Sã-l punã într-o stare de îngrijorare, nu sã-l înspãimânte la gândul cã nu va mai fi iertat. Sã-l asiguri cã este iertat, cã-l dezlegi, cu conditia ca el sã-L îmblânzeascã pe Dumnezeu prin acte de pocãintã, de prosternare câteva secunde pe zi, în fiecare zi cât va trãi pe pãmânt.

Deci, Sfântul Vasile cel Mare spune, chiar el, în Canonul 74, ceea ce v-am spus! Si mai este o însemnare la Canonul 86, tot al Sfântului Vasile cel Mare, cã pe vremea aceea se dãdeau canoane mari pentru cã era si credintã multã. Noi trebuie sã tinem cont si de momentul istoric pe care îl trãim. Nu aceasta ar avea cuvânt determinant, numaidecât, ci starea realã a sufletului omenesc din acest moment istoric. Plus faptul cã sunt o serie întreagã de împrejurãri, de situatii între sot si sotie, o serie întreagã de judecãti si prejudecãti de care trebuie sã tii cont, ca duhovnic, mai ales când este vorba sã opresti ani de zile de la împãrtãsit.

Deci, eu nu sunt pentru o oprire prea mare. Pe duhovnici îi întreb dacã au fost prea aspri sau prea blânzi. Dacã au fost cu pogorãmânt, e foarte bine, dar bazându-se pe trãirea celui care se cãieste. Nu trebuie sã rãmâi la un canon rece - "faci atât pentru cã ai fãcut atât". Când vin la mine la spovedit diferiti credinciosi, femei mai ales, si îmi spun cât au fost opriti de la împãrtãsit, îmi dau seama ce au fãcut dupã anii cât au fost opriti. Asta nu înseamnã duhovnicie, ci înseamnã un fel de dura lex sed lex - "legea e asprã, dar e lege" -, care în justitia laicã se potriveste, dar la noi nu, pentru cã aici se face uz de mila lui Dumnezeu cu orice chip.

În sfârsit, sunt multe lucruri de spus în legãturã cu pozitia aceasta duhovniceascã si cu grija mântuirii noastre.

Primul lucru - si singurul, de fapt - de care trebuie sã tinã seamã duhovnicii când dau canoane femeilor care au fãcut avorturi este cãinta cu orice chip. Sã boteze copii, sã facã milostenie... De altfel, aceasta este obligat orice crestin s-o facã. Aspectul esential al sfatului si al canonului este cãinta propriu-zisã. De ea trebuie sã tinem cont. Am întâlnit femei, dupã 20-30 de ani, care fãcuserã avorturi si nu spuseserã niciodatã lucrul acesta - din diferite motive. Deci, este în functie de intensitatea pocãintei, nu de cantitatea timpului, pentru cã nu timpul decide! Nu timpul decide împãrtãsirea, ci pocãinta ta interioarã este cea care decide. Este gândul la iad, dar nãdejdea la Dumnezeu, stiind cu orice chip - trãind stiinta aceasta! - cã este peste mãsurã de iubitor si cã iadul este marea durere a Lui! În toatã opera Sa, în tot ceea ce face, Dumnezeu nu are gândul sã-l piardã pe om. Si a dat duhovnicului - care este, ca fiintã, la acelasi nivel cu cel care se spovedeste, cã e om si el, - putinta de a-l rândui, de a-l pune pe drumul cel mai mare, adicã pe drumul singur al vesniciei fericite; cu putere nelimitatã: "Tii locul Meu; ai bãgat de seamã, fiule?" - îi zice Dumnezeu. Preotul tine locul lui Dumnezeu; nu se discutã lucrul acesta. Dar dacã stii cine esti si faci uz de puterea aceasta, esti foarte vinovat; dar mai vinovat esti dacã esti inconstient de puterea pe care o detii. Asa cã eu sunt silit, în cazul avorturilor, când stau de vorbã cu duhovnicii, dacã este cazul, sã-i canonisesc pentru cã au fost nepãsãtori si au dat la întâmplare canoane de ani si ani. Nu timpul decide, ci pocãinta ta interioarã. S-ar putea, într-un timp foarte scurt, sã ajungi si la marea milostivire a lui Dumnezeu. Deci, conteazã enorm de mult trãirea aceasta în Dumnezeu, smerenia... "prãpastie de smerenie", cum se spune. Aceasta va decide.

Dar oamenii vin si nepregãtiti din punct de vedere al gravitãtii pãcatelor - sau vin din obicei la Crãciun, la Pasti, asa, pentru cã trebuie sã se spovedeascã. Ei, atunci trebuie sã-l pui un pic în simtire, dacã l-ai prins.

Dar eu mai spun si urmãtorul lucru: mãrturisirea în sine este un canon! Nu este usor sã vii si sã dezgolesti pãcate atât de ascunse. Pe de altã parte, întreb si asta: "Ai spus si la altcineva cã ai fãcut?" - cã se împrãstie vorba: "A fãcut, si cutare, cutare..."

Am întrebat adeseori femei, fete, despre chiuretaj. Si ce am constatat: când întrebam de niste pãcate neînsemnate, spuneau foarte greu cã le-au fãcut; le era rusine - cã au mintit, cã au furat etc. Dar când întrebam de avort, spuneau imediat: "Da, am fãcut!", ca si cum avortul era un lucru neînsemnat. Aceasta pentru cã în vremea de astãzi este considerat un lucru oarecare. Mã interesa sã-i pun în starea de trezvie, de simtire cã întreruperea de sarcinã este un pãcat foarte mare, grozav de mare.

  Ce sfaturi de mângâiere obisnuiti sã dati acestor femei care vin, femei care uneori deznãdãjduiesc pentru pãcatul pe care l-au fãcut?

Adevãrul este cã nu le las în situatia de a fi hãrtuite de fel de fel de sfaturi, ci le spun: "Da, este iertare. Eu te dezleg acum pentru totdeauna, numai cã urmeazã sã-L îmblânzesti pe Dumnezeu cu acest simulacru de canon pe care ti-l dau. Dar canon de simtire, nu de nevointã". Deci, cu orice chip o asigur cã este iertatã si nu mai este nevoie sã-l tot mãrturiseascã. Se mai spune cã trebuie sã-l spui din nou, din când în când... Nu este adevãrat! Dacã-l mai spui, s-o faci numai cu gândul. Unii duhovnici spun cã e bine sã mai spui din când în când pãcatele mari, sã faci mãrturisire generalã. Eu te sfãtuiesc sã-ti amintesti ce ai fãcut fãrã o nouã spovedanie, pentru cã astfel se diminueazã puterea pe care o are dezlegarea respectivã - ca si cum m-as boteza din nou, ca sã fiu sigur cã m-am scãpat de pãcatul lui Adam. O singurã datã se mãrturiseste pãcatul; dar mã intereseazã ca mãrturisirea sã fie cu simtire proprie, cu participarea lui. Deci, îl asigur cã este iertat, sã intre într-o stare de continuã nãdejde, dar cu o cãintã permanentã. Tocmai acesta este canonul pe care îl dau; sã facã milostenie, sã boteze un copil, vin dupã aceea. Pentru cã este posibil ca respectiva sã nu aibã bani nici de pâine, dar de botez!

  Mai este o situatie specialã în ajunul Pastelui sau în ajunul Crãciunului, când vine foarte multã lume la spovedit, mai ales în Sãptãmâna Mare. Atunci preotii se confruntã cu multe cazuri speciale - de exemplu, fete tinere, care sunt încã la scoalã sau la liceu, necãsãtorite, care trãiesc în desfrânare sau au fãcut avorturi, dar vin numai o datã pe an sã se spovedeascã. Ce faceti cu ele când vin asa? Ce le recomandati preotilor sã facã, când stiu cã nu mai vin altã datã?

Si acum vedeti coadã mare la usa mea - asta e zilnic. Dacã o prind la spovedanie - pe ea, micã sau mare - discut cu ea despre gravitatea pãcatului si, sigur, o invit sã mai vinã. "Când sã mai vin, pãrinte?" - "Când esti rãnitã. Dar s-a terminat cu pãcatele acestea". Le spun în asa fel, ca sã nu înteleagã cã pãcatul acesta se mai poate repeta.

Nu stii pe cine omori; el nici nu se poate apãra de lucru acesta; nu stii, lasule?! Era un împãrat care a cucerit pe alt împãrat, si a vrut sã omoare tot neamul împãratului, dupã ce a intrat în palatele lui. Si într-o camerã a descoperit un copil mic. Copilul, când l-a vãzut, a ridicat mâinile spre tiran, râzând si astfel l-a dezarmat complet. Ei, vedeti? Copilul, în pântece, nu poate sã se apere. S-a demonstrat cã fãtul simte pericolul, simte cutitul ucigas si se roteste puternic, într-un strigãt mut, dar nu se poate nicicum apãra. Va sã zicã, este fiintã! El nu se poate apãra, si tu îl ucizi cu atâta cruzime si cu dezinvolturã... Poate sã iasã un preot, poate sã iasã un mare despicãtor de idei... Nu stii pe cine omori. Avortul a devenit un obicei, iar acum statisticile însumeazã cifre îngrozitoare.

  Dupã Revolutie mai ales, sotiile s-au întors la credintã, unii bãrbatii rãmân încã necredinciosi; ei duc în continuare o viatã de familie. Ca sã nu mai facã avorturi, ce le sfãtuiti pe femei sã facã? Pentru cã bãrbatul nu este de acord cu înfrânarea sau cu pãstrarea pruncilor zãmisliti.

Cu nici un chip sã nu facã avort, indiferent ce s-ar întâmpla. "Pe viatã si pe moarte", le spun eu. Cu nici un chip n-au voie sã ucidã. Despãrtire, orice altceva, dar nu avort, nu ucidere.

  Pot fi recomandate mijloacele anticonceptionale, cu pretextul cã este un pãcat, dar este un pãcat mai mic?

Dragã, anticonceptionalele si alte mijloace asemãnãtoare sunt fraudã conjugalã si atentat împotriva planurilor lui Dumnezeu. Nu e crimã; e numai atentat. Este un pãcat mai mic. Dar noi nu îngãduim nici cel mai mic pãcat! Pentru cã, din momentul în care m-asez pe aceastã pozitie de acceptare a unor pãcate mai mici, încep sã mã gândesc: dar care-i mic si care-i mare? Sau "sarpe mic si sarpe mare"; dacã un sarpe mic te muscã cu atâta otravã încât sã mori, nu mai e nevoie sã te muste altul mai mare! Deci, e o mare gresealã. Nu accept, însã nu-i pot opri de la împãrtãsanie pentru aceste fraude conjugale ca pe cei care au fãcut avort. Îi împãrtãsesc mai repede. Nu putem sã tinem lucrurile pe loc; nici nu putem condamna femeia sã reziste la tirania unui pãgân de sot. Am zilnic cazuri din acestea! Nu putem nici asta. Însã nu putem accepta cu nici un chip pãcatul. Pot merge pânã acolo încât sã se despartã! Pentru cã si aceste lifte de bãrbati necredinciosi - sunt destul de multe cazuri - trebuie înteleptiti si ei prin refuzul femeii... Ea nu e jucãria lui, nu este pãpusa cãreia sã-i strâmbe gâtul pentru cã stie cã e flexibil. Nu! Femeia, cum obisnuiesc sã le spun pe la cununii, "cu el totdeauna, ca el totdeauna". Adicã, e liberã ca si el. Cum sã facã crima aceasta?! Si atunci zic: nu e obligatã, sãraca, sã suporte tirania acestor lucruri; e liberã si se poate despãrti.

  Deci, le spuneti clar: sã nu foloseascã anticonceptionale.

Cine poate sã le spunã altfel?! Pãi, cum sã spunem noi: "Foloseste anticonceptionale"?! Noi întâlnim persoane care ne spun cã au fãcut lucrul acesta, si trebuie sã luãm niste mãsuri mai usoare decât dacã ar fi fãcut crimã; dar nu ca si cum n-ar fi fãcut nimic.

Dar eu am întâlnit un preot care, vãzând cât de multe femei cu avorturi vin la el, ca totusi sã nu mai facã crima asta atât de mare, le-a zis: "În loc de pãcatul ãsta mare, mãcar alegeti unul mai mic, dacã nu puteti sã faceti altceva"...

Dragã, eu am întâlnit si altceva: niste îngeri buni care s-au fãcut draci. Putem sã acceptãm oare acest sistem de compromis si chiar sã facem lege din sistemul si metodele noastre? Nu se poate! Pãcatul rãmâne pãcat. Un duhovnic n-are voie sã dezlege nici ca sã se mãnânce de dulce, mãcar cã în Canonul 69 Apostolic, în jurul cãruia se învârt toate rigorile postului, se spune pânã la urmã asa: "...afarã de caz de boalã". Dar eu nu dezleg dinainte. "Domnule, dumneata, dacã ai omorât un om, vii la mine si te spovedesti si te dezleg. Dar nu-ti spun dinainte: <>. Nu spun dinainte: "Mãnâncã de dulce". Nu am voie, ca duhovnic, sã dezleg înainte ceea ce, de fapt, e legat de Bisericã. Eu dezleg dupã ce ai fãcut fapta, dar nu anticipez.

Preotii trebuie sã fie foarte blânzi, foarte îngãduitori, dar pe pozitia lui Hristos. Hristos n-a putut sã accepte nici cel mai mic pãcat! Pentru aceasta, El a suferit toate împunsãturile, loviturile si scuipãrile. Nu poate sã accepte! Cã te iartã dacã te pocãiesti, asta e altceva. Duhovnicul, care este însãrcinat cu acest nemaipomenit har, nu poate sã facã compromisuri prealabile.

Dumnezeu a creat douã lucruri nemaipomenite, care nu pot fi mai desãvârsite: a creat o femeie distinsã, care a nãscut un Dumnezeu, si preotia, prin care Îl aduce pe Dumnezeu din cer si-L naste din nou pe Sfânta Masã. Vã dati seama ce înseamnã preotia?! Vã dati seama în ce hainã S-a îmbrãcat un Om, ca oamenii, si cu ce har dumnezeiesc?! Are putere... Si atunci, nu poti sã faci un astfel de compromis. Tii locul lui Dumnezeu - nu este o simplã vorbire si respectiv o comparatie care trece drept lãudabilã si figurã de stil; e un adevãr! Si noi avem puterea sã dezlegãm cu orice chip, orice, dar nu anticipãm pãcatul. "Eu Mã rãstignesc" - a zis Mântuitorul; dar nu "pentru unele da, pentru unele nu". Nu se poate accepta sã faci compromisuri. Sã fim blânzi, sã nu-l oprim prea mult, sã-l iubim, sã ne parã rãu de pãcat, si sã spunem: "Foarte bine cã a venit!" Atunci omul spune tot, si tu poti sã-i dai dezlegare. Cã a cãzut si l-ai scos din adânc de ape, foarte bine, dar nu-l mai certa de ce e ud... Asta e important, sã-l salvezi; ãsta e scopul, nu? Sã-l aduci la linia de plutire, sã-l readuci la respiratie si sã intre pe drumul cel bun. Nu acceptãm cu nici un chip compromisuri.

Femeia care este fortatã de bãrbat sã facã avort se poate si despãrti. Sunt patru motive pentru care se pot despãrti, printre care aste si acesta: dacã te omoarã duhovniceste celãlalt.

  Deci femeia trebuie sã-si ducã crucea pânã la capãt, chiar dacã are copii, chiar dacã nu?

Dragã, dar unde spune sã n-o duci pânã la capãt?! Ce, numai pânã la capul locului?! Nu existã sfârsit; pânã la moarte! Noi respirãm fãrã oprire; inima bate într-o nemiscatã permanentã de zeci si zeci de ani în tine. Ea nu se contrazice; asa sã fii si tu în misiunile pe care le ai pe fata pãmântului - ca bãrbat, ca femeie, ca doctor, ca inginer, ca duhovnic, ca preot.

Interviu extras din cartea "CANON DE POCAINTA CATRE
DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS PENTRU PRUNCII AVORTATI", Ed. Bizantina