CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI II

Parintele Arsenie Papacioc

Cu ce fapte bune trebuie să se întrarmeze mai întâi fraţii care doresc să intre în nevoinţa monahală?
- Cel dintâi lucru şi înainte de orice, trebuie să ştie cel venit în viaţa monahală că este o intrare fără de întoarcere. Să rămână într-o definitivă statornicie. Să ştie că cinstea aceasta este fără de asemănare, să-I slujească lui Hristos, dăruindu-I-se cu totul, asemenea îngerilor. Nu singură înalta înţelegere îi va păstra statornicia în cinstea de a sluji lui Hristos dăruit ca monah, ci neapărat să simtă că o face dintr-o necesitate sufletească.
Partea aceasta ce ţine de inimă va trebui cultivată şi încurajată în relaţiile ce le avem cu începătorii. Lucrul acesta să fie în atenţia tuturor vieţuitorilor din mânăstire. În inimă, zic, unde, cu harul lui Dumnezeu, sunt toate forţele biruitoare din om, cum se zice la Pilde (4, 23): Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa.
Pe fondul acestei liniştite statornicii va veni noilor începători o eliberare cât mai totală de lume şi bunul Dumnezeu le va dărui în toată viaţa lor multe bogăţii duhovniceşti necunoscute de ei şi îi va umple de o supraomenească bucurie.

Care este virtutea hotărâtoare a noilor înce-pători, cu care ar putea să biruiască ispitele şi patimile cele dinlăuntru şi cele din afară?
- De la început Dumnezeu a creat pe om cu această puternică şi mult discutată însuşire - "voinţă liberă". Aceasta ni se cere mai întâi: să vrem să biruim ispitele. Şi, mişcând, va veni neîntârziat harul.
Rugându-ne intens lui Dumnezeu, voind şi ostenindu-ne mereu, harul nu va lipsi de la noi. Iată unde este taina de început şi de totdeauna a biruinţei noastre. Harul este de natură divină - "energie necreată", spune Sfântul Grigorie Palama.
Din primii paşi spre viaţa monahală, plină de taine şi înţelesuri preafrumoase, noul începător este bine să-şi îndrepte inima şi să-şi însuşească o aleasă evlavie, nedifuzată şi nădăjduită către Maica Domnului. Apoi, mereu, cu bucuria în inimă, să se recunoască a-i fi un fiu iubitor şi nevinovat şi Maica Domnului îi va arăta cu priso-sinţă cât de mult se va bucura a-i fi Mamă.
O fiică îmbunătăţită se ruga Maicii Domnului, zicând: "Maica Domnului, arată-te a-mi fi mamă!" Iar Maica Domnului i-a răspuns: "Arată-te a-mi fi fiică!"

Ce patimi trebuie să lepede începătorii mai întâi din inima lor ca să poată gusta din bucuria vieţii duhovniceşti?
- Să lepede mai întâi patima care este mai aproape de el, care-l stăpâneşte cu mai multă tărie. Să ştie că va trebui să lupte împotriva tuturor patimilor, dar cu mai multă atenţie şi întrarmare cu acele patimi care îl înconjoară şi anume îl pândesc. În lupta lui să fie convins că nu va fi singur, cerând cu inimă de foc ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al îngerului păzitor şi al oricărui sfânt spre care are evlavie.
Lupta este pe toată viaţa, dar nimic nu-i mai frumos şi mai măreţ decât să fii stăpânul propriei tale vieţi şi să lupţi şi să biruieşti, având alianţă deplină cerul întreg. Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea! - zice Domnul nostru Iisus Hristos şi zice pentru fiecare dintre noi, văzându-ne pe toţi stăpâni alături de El.

Dacă un nou începător nu iubeşte rugăciunea şi slujbele bisericeşti, poate deveni călugăr? Cum trebuie călăuziţi fraţii începători ca să poată spori în rugăciune?
- Dacă nu iubeşte rugăciunea şi slujbele bise-riceşti, înseamnă că a venit de acasă fără să aibă măcar o inimă de creştin. Este mai greu să-i porţi pe unii ca aceştia, dacă-i primeşti.
Se spune simplu despre călugăr că este un creştin bun şi se consideră că a plecat la mânăs-tire pentru o viaţă îmbunătăţită în trăire, unde rugăciunea trebuie deprinsă a fi chiar neîntreruptă.
Se constată, de altfel, la toţi începătorii un dor de rugăciune chiar exagerat, zic de rugăciuni lungi, îngenuncheate, necunoscând celelalte valoroase împliniri din trăirea monahului: ascultările nesfâr-şite cu o singură dăruire, posturile cu o mare dreaptă socoteală şi, mai ales, să fie sprijin cu o inimă bună pentru necazurile sau neajunsurile unora. Dacă noul începător nu vrea şi nu simte nevoia să se roage, nici alte fapte bune ce ţin în ansamblu de trăirea în mânăstire nu le va putea împlini, nici pe departe. Adică, nu se cuvine ca un vieţuitor dăruit lui Hristos şi Maicii Domnului să aştepte mântuirea fără nici o trezvie a inimii şi fără nici un dor îngeresc. Într-o lenevire ca aceasta vieţuind, ar dori totuşi "să-i cadă mană cerească de sus"?
Chiar dacă le vom arăta bunăvoinţă, nu vor rămâne până la urmă în mânăstire, că n-au roadele şi darurile sfintelor rugăciuni, care nu se fac niciodată în zadar, fără un răspuns. Pe unii ca aceştia îi vânează cu uşurinţă cumplitele ispitiri diavoleşti, dându-le dor de lume.
Ce frumos este să te încadrezi în versuirea cântată neîntrerupt în biserică: Toată suflarea să laude pe Domnul!

Care sunt cele mai grele patimi cu care trebuie să se lupte monahii şi, mai ales, începătorii? Cum anume le pot birui?
- Aş îndrăzni să spun că pentru mulţi veniţi la mânăstire cea mai grea ispită este nestatornicia. Aceşti diavoli cotropitori doresc să te smulgă de pe poziţie. În planul de luptă duhovnicească, cel dintâi lucru este să-ţi determini precis poziţia. Şi tu, venit în viaţa monahală, eşti pe cea mai înaltă culme, în cel mai de vârf cuvânt al Sfintei Scripturi, în acel: Vrei să fii desăvârşit? Aşa o numeşte Sfântul Vasile cel Mare. Această dorinţă şi încadrare monahală este cea mai nesuferită de diavolii din toată creştinătatea. La mânăstire se vine cu un dor mare, cum se spune, ca o nebunie pentru Hristos, de a se răstigni pentru El, de a suferi ocara, lovirea, prigonirea şi înfrângerea marelui duşman, orgoliul, şi se păzeşte şi se încearcă sincer spre marea nădăjduitoare a mântu-irii, smerita smerenie. Atunci vei simţi adevărata libertate, dorind să iubeşti cu adevărat pe toţi. Adică să primeşti umilinţa, spinii coroanei lui Hristos, cuiele, suliţa şi moartea pentru El. Aşa îţi vei uşura patimile grozave şi vei fi cândva şi undeva un mic "mântuitor", lucrând atât la mântuirea ta, cât şi la a altora. Diavolii nestator-niciei nu vor putea birui pe unii ca aceştia, care, ispitiţi, mai mult se vor încununa.
O altă patimă foarte primejdioasă, care se strecoară atât de uşor şi pare a se motiva mereu şi îşi face loc imediat între toţi este vorbirea de rău. Sunt convins că cei mai mulţi care îşi pierd sufletele, şi le pierd pentru această neînfrânare împătimită a limbii. Nu ştii să vindeci, dar ştii să deschizi, ca orice ucigaş, rana! Suprema poruncă - iubirea - este propovăduită, întărită şi trăită de Mântuitorul, ca o arvună a luminii şi frumuseţii Împărăţiei cerurilor. Că iubire şi milă este întreg Creştinismul!
Dar această nemuritoare iubire este urmărită de răutatea - mică sau mare - a vorbirii de rău, viermele neadormit care îţi roade tainic inima şi zilele mântuirii tale. Acest vierme al urii ucide-l, iubite frate călugăr sau creştine, şi iubeşte tare pe Hristos, Care te aşteaptă în inima fratelui tău pe care îl săgetezi mereu.
Patima vorbirii de rău destramă unitatea mânăs-tirească şi societatea creştină şi se face vinovat de moarte cel ce atacă ce a întemeiat Hristos pe cea mai trainică temelie - Iubirea şi Credinţa. "Un bărbat sfânt, spune în Patericul vechi, a văzut pe oarecine păcătuind şi, lăcrimând cu amar, a zis: "Acesta a greşit astăzi, iar eu voi greşi mâine, negreşit. Apoi acesta se va pocăi cu adevărat, iar eu nu mă voi pocăi niciodată!"" Deşi l-a văzut chiar păcătuind, s-a osândit pe sine, iar pe acela l-a văzut îndreptat.
De aceea zic că gândirea, şoptirea şi vorbirea de rău sunt patimi care aduc mari neajunsuri întregii obşti creştineşti. Toate patimile sunt primejdioase şi de toate trebuie scăpat, pentru că oricare din ele ar fi, ne poate pierde sufletul. Timpul este scurt şi viaţa este una şi se duce repede. Deci să nu ne mai îngrijim de altceva, decât de "plâns peste plâns şi smerenie peste smerenie, ca să îmblânzim pe Iisus Hristos, Stăpânul nostru".
Cu toată străjuirea, păzeşte-ţi inima mai mult ca orice, că dintru aceasta ţâşneşte viaţa (Pilde 4, 23).

Ce trebuie să înveţe mai întâi duhovnicii pe ucenici, pe fraţii începători?
- Socot că este bine ca mai întâi fraţii începă-tori să cunoască marea însemnătate a monahis-mului, deci marea importanţă a transformării întregii lor fiinţe. Apoi să-şi învioreze inima şi să ştie că intrarea în mânăstire nu este un simplu refugiu pentru sufletele slabe sau pentru neputincioşi. Sfântul Vasile cel Mare se întreabă: "Care este cuvântul cel mai de vârf al Sfintei Scripturi, ca să-l pot ajunge?" Şi-l remarcă unde Mântuitorul spune tânărului bogat: Vrei să fii desăvârşit? Lasă-ţi toate şi vino după Mine! Iată un prim şi mare scop al călugărului - mergerea spre desăvârşire. Cine are această supraomeneas-că dorinţă şi plecare este umplut de mari haruri şi aduce o veselie fără de nume îngerilor şi întregii împărăţii cereşti şi, mergând până la capătul vieţii strâns legat de acest temei al Sfintei Scripturi, va trăi şi în el veşnic, cu adevărat, o supraomenească bucurie.
Călugării se mai numesc "îngeri ai pământu-lui", "cin îngeresc", "mirese ale lui Hristos", "mucenicie albă" şi parcă Sfânta Scriptură nu ar fi atât de îmbogăţită fără îndemnurile la o luptă sufletească spre desăvârşire ale acestor fiinţe omeneşti, care-s făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este ştiut că totul este posibil, dacă vrei să mergi pe un drum atât de înălţător. Că dacă vrem să pornim, harul, adică puterea divină de sus, este cu tine nedespărţit şi cine poate fi împotriva ta şi cine te poate birui, dacă Stăpânul cerului şi al pământului este cu tine?
Iubite frate, care ai venit la slujbă îngerească în cinul monahal, nici o cinste nu este mai mare ca aceasta. Adică să te dăruieşti şi să jertfeşti lui Dumnezeu în curăţenie tot ce este bun şi frumos, că şi în mânăstire ţi se descoperă uşor chipul de cunoaştere al păcatului, adică a tot ce este urât.
Aici putem umbla cu grijă să fim curaţi faţă de iubirea lui Dumnezeu. Aici şi numai aici te poţi încadra şi încinge cu autoritate în unele preafrumoase rânduieli care-ţi pot da un nume nou, o minte ascuţită şi o inimă dăruitoare ca să fii omul lui Dumnezeu, Care îţi pregăteşte să-ţi dea în dar întreaga Lui împărăţie. Aşa vei putea să calci peste diavolii care vor să te calce acum. Atotputernicul nostru Dumnezeu, Creatorul, Biru-itorul şi Luminătorul a tot şi a toate, iubeşte inimile curajoase şi ne acoperă cu mireasmă necunoscută de lume şi, ca să nu ne descurajăm, zice cu drag, ca un Părinte mult preamult iubitor: "Cine se leagă de voi, de lumina ochilor Mei se leagă".
Mânăstirea este un mic cer al pământului şi este o cinste pentru toată lumea pământului. Frumuseţea este că aici se pot cuceri cerul şi pământul, tot ce-i mai frumos, tot ce-i mult folositor, tot ce-i puternic, tot şi toate, pentru că-L cucerim pe Însuşi Dumnezeu, Care ni se dăruieşte total.
De secole întregi s-a putut vedea că toate aceste preaplăcute ,,bune vestiri" s-au putut împlini de oameni ca noi, că puterea unor astfel de oameni este de la Dumnezeu, Căruia Îi purtăm chipul şi asemănarea Sa şi Care ne-a îmbogăţit cu tot harul Său.
O întoarcere de la mânăstire spre lumea nepăsătoare, fără de nici o explicaţie, spunem, va fi asemenea unei căderi luciferice. Sunt, frate creştine, crede-mă, două feluri de bucurii care nu se pot uni una cu alta. Tu nu vei putea a te bucura aici pe pământ de plăceri trecătoare şi vinovate, şi în cer a împărăţi cu Iisus Hristos. Atunci fără-delegea îşi va astupa gura sa (Psalm 106, 42).

Care este semnul duhovnicesc că au sporit fraţii începători?
- Mai întâi au o veselie nevinovată cât mai continuă. Apoi îşi dau seama că ascultările sunt o mare împlinire călugărească, unde îşi încearcă fiecare tăierea voii şi o fac fără cârtire şi cu drag. Întreabă cu interes să cunoască şi se vede în ei o căinţă adevărată în greşeli şi neîmpliniri.
Nu duc vorba şi nu aduc venin în chiliile lor. Se simt cu râvnă la rugăciune, la citiri şi cântări, la biserică şi peste toate se simte în ei un duh de smerită cugetare în toate mişcările lor, un duh evlavios şi simţi că prezenţa lor te odihneşte.

Aţi cunoscut noi începători şi monahi tineri sporiţi în viaţa duhovnicească? Prin ce virtuţi anume?
- Da, cât mi-a fost cu putinţă, am cunoscut, spre bucuria mea, mulţi fraţi, nu de prea multă vreme veniţi în mânăstire, cu sufletele dăruite lui Hristos, încurajaţi şi înveseliţi pentru mila arătată de Dumnezeu că sunt consideraţi şi recunoscuţi ca fii ai mânăstirii.
Mai întâi, ca o virtute mult grăitoare, la mulţi se remarcă această bucurie, prin faptul că nu-şi măsoară ascultările cu puterile proprii şi nu dau înapoi. Desigur, ei sunt convinşi că ascultarea, porunca, este de sus, după cuvântul Domnului, Care zice: Cine ascultă de voi, de Mine ascultă. Şi au credinţa că vor fi ajutaţi, căci la Dumnezeu totul este cu putinţă. Ascultările fără îndoială şi fără cârtire sunt un act al unei inimi viteze, al unei educaţii de credinţă intensă şi dau o nădejde ascuţită că Dumnezeu nu te va înşela când spune: Fără de Mine nu puteţi face nimic.
Oricare frate sau monah, cu astfel de convin-geri de credinţă şi cu inimă vitează, poate rezolva lucruri grele în ascultările sale, chiar dacă i-ar depăşi măsura puterilor proprii.
Mai mult ca oriunde, în ascultările făcute cu inimă şi dragoste s-a lăsat văzută puterea harului lui Dumnezeu. Au fost fraţi ascultători care au legat fiare sălbatice, care au dat la o parte pietre uriaşe ca stânca, au trecut - pentru că aşa era ascultarea - pe deasupra râurilor, sau au fost purtaţi pe spatele peştilor şi n-au conceput să nu asculte.
Aceşti eroi ai tăierii voii au în toată fiinţa lor o veselie ascunsă, au cugetări smerite şi au o prezenţă în toate inimile necăjite, fie chiar şi răutăcioase, căci ei doresc să vadă în fiecare ins toate frumuseţile omeneşti. Aceştia sunt respec-tuoşi, liberi, fără de teamă şi au o mare nădejde la Preasfânta Stăpână, Maica Domnului, zicând: "Învredniceşte-mă să te laud în veci, o, Sfântă Fecioară!"

Care este semnul că am reuşit să biruim şi să scoatem din noi patima mândriei şi a iubirii de sine?
- Cred că niciodată nu va putea fi "un semn", definitiv, că mândria este scoasă. Omul smerit nu se vede niciodată că-i smerit. Lupta aceasta de o viaţă întreagă, simţită, ruptă, dreaptă şi cinstită o ştie şi o va încununa Dumnezeu. Apoi, acestui diavol al mândriei, plin de o nesuferită duhoare, nu-i va fi deloc uşor că aţâţă şi se aruncă singur în foc cu un suflet care doreşte şi ştie sigur că nu va putea vedea şi împărăţi cu Hristos fără de o smerită smerenie.
Spune Sfântul Ioan Scărarul că diavolul trufiei alungă pe toţi ceilalţi diavoli şi el ţine locul la toţi. Toată Scriptura şi toată marea sfătuire a Sfinţilor încercaţi în luptă cu acest diavol cotropitor al mândriei ne spun că fără harul de sus nu se va putea birui această patimă. Bunul Dumnezeu a spus cu tărie că acest mare har nu-l va da decât celor smeriţi, cum spune în Sfânta Evanghelie, că celor smeriţi le dă har!
Măsura de curăţire a inimii este măsura de izbucnire a simţirii către Dumnezeu. Cât de scumpe sunt îndemnurile oamenilor încercaţi şi cât rău poate pricinui o rânduială după cum îl taie capul pe fiecare! Pentru puţina noastră osteneală şi smerenie cu ce alese daruri suntem învredniciţi! Nu va mai fi iubire de sine, adică mândrie, când uimirea vă va cuprinde şi veţi vedea cât de mare este mila lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii. Oricărui ostenitor în Hristos îi putem spune: "Smereşte-te, că ai pentru ce!"
Blândeţea şi râvna pentru toate cele bune, nemânierea şi urmărirea păcii, nu a dreptăţii, sunt semne de nemândrie. Îndreptăţirea de sine nu poate fi laolaltă cu smerenia şi Dumnezeu se arată, nu atât celor ce se ostenesc, cât celor simpli şi smeriţi.

Când anume cunoaştem că am sporit în rugăciune şi smerenie?
- Sporeşti în rugăciune şi smerenie atunci când simţi nevoia să te rogi aşa cum simţi nevoia de aer şi apă. Există o chemare ascunsă în tine care te îndeamnă continuu să ceri, să mulţumeşti şi să lauzi pe Creatorul tău, eul din tine care se vrea la Tatăl şi la mama lui. El doreşte să se biruiască pe sine, dar se vede slab şi neputincios. El nu vrea să fie rob, adică împătimit, purtând un nume atât de mare, de creştin, ci se vrea lângă Stăpânul şi Răscumpărătorul său.
Astfel, sufletul se trezeşte în om şi simte cum inima rănită de dor se apropie de Dumnezeu să comunice. Aşa încep marile treziri spre viaţă în Dumnezeu. Ecoul acesta armonios pe care-l auzi în tine este semnul că eşti viu şi vrei să rămâi omul viu în bucuria harului Celui dătător de viaţă. Sfântul Ciprian zice: Cum vrei să fii auzit de Dumnezeu, când nu te auzi nici pe tine însuţi? Sau Spune-mi unde eşti atunci când nu te afli înlăuntrul tău? Şi iarăşi: "Darul anume îşi face loc în noi, pe măsură ce se trezeşte eul nostru şi sunt dezrădăcinate patimile". Când inima se va curăţi de patimi, atunci se va înflăcăra simţirea către bunul Dumnezeu.
Totul este zidit de darul Sfântului Duh, fiindcă darul li se dă întotdeauna preaîmbelşugat credin-cioşilor. Cei ce I s-au dăruit Lui fără de întoarcere sunt călăuziţi de El şi El singur îi zideşte aşa cum ştie.
Dumnezeu este ascuns în poruncile Sale. Cei care îl caută pe Domnul, Îl găsesc pe măsura împlinirii lor. "Lui Dumnezeu îi trebuie numai inima şi îi este de ajuns", dacă ea va sta deschisă cu evlavie în faţa Lui. Rugăciunea neîncetată tocmai în aceasta constă, să ne aflăm întotdeauna cu evlavie în faţa lui Dumnezeu. Iar peste această stare, pravila, rugăciunea citită, nu face decât să pună lemne pe foc.
Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. Roagă-te, deci, cu simţire! De unde aş înţelege că Dumnezeu nu este atât un Dumnezeu al minţii, ci al inimii, spun Sfinţii Părinţi.
Puterea rugăciunii nu stă în cutare sau cutare cuvinte, ci în felul cum se săvârşeşte. Această grijă, preocupare de fineţe sufletească continuă, aduce o retragere în tine neprovocatoare şi smerită în toate.

Cum putem dobândi duhovniceşte pe fraţii care nu au răbdare şi se mânie repede?
- Trebuie mai întâi să înţelegem cauzele care-i fac nerăbdători şi mânioşi pe fraţi. Apoi trebuie să le vorbim cu multă bunătate şi blândeţe şi chiar cu un fel de apreciere, arătându-le şi cele bune ale lor. Cât de nesuferite şi primejdioase sunt aceste două, nerăbdarea şi sora ei, mânia, care îţi anu-lează toată frumuseţea aşezării sufletului tău şi toată agonisirea duhovnicească!
Cineva a văzut pe altcineva care se căznea să deschidă un lacăt la o uşă şi nu putea nicidecum, de unde a început încet, încet, să-l cuprindă o mânie aşa de mare, că se dădea cu capul de uşă şi făcea spume la gură. Şi a zis cel care privea degradanta scenă: "În veac n-o să mă mânii măcar cât de puţin şi o să fac orice efort pentru a-mi stăpâni firea de om, că am văzut cât de urât îi stă omului mânios".
Deci noi, cum zic sfinţii bătrâni ai Patericului, dacă ne supunem patimilor, cu nimic nu ne deose-bim de închinătorii la idoli. "Că cei ce se biruiesc de iuţeală şi se robesc de mânie şi nu taie de la sine tulburarea patimii, aceştia se leapădă de Iisus Hristos şi au în sine pe Marte ca dumnezeu şi se închină idolului turbării ca şi elinii. Iar cei ce au biruit acestea şi le-au izgonit de la sine şi s-au înfrânat de ele, aceştia au călcat idolii şi s-au lepădat de închinarea dumnezeilor celor mulţi şi s-au făcut mucenici fără de sânge". "De se va întâmpla între tine şi altul cuvânt de scârbă şi va tăgădui cuvântul, nu-l aţâţa pe el, zicând că ai spus! Că se întoarce şi zice: "Aşa am zis! Şi ce?" şi se face mare ceartă. Ci lasă cuvântul şi se face mare pace; că pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea". (Sfântul Ioan Scărarul - Cuvânt despre mânie - Filocalia nr. 9).
Iarăşi, zice un bătrân că "cel ce se nedreptă-ţeşte de voie şi iartă pe aproapele, fiu este al lui Hristos; iar cel ce nici nu nedreptăţeşte, nici se nedreptăţeşte, este al lui Adam; iar cel ce nedrep-tăţeşte, sau dobânzi cere, sau înşeală, fiu este al diavolului". Trebuie să-ţi încălzeşti sufletul răcit de ură, de nerăbdare şi mânie prin a răbda pe fratele tău, ca să rămâi omul lui Dumnezeu, că unul ca acesta iartă şi se roagă să-şi astâmpere focul mâniei. Încă multe alte ispite te aşteaptă să le arzi cu focul harului Sfântului Duh şi să rămâi un om al iubirii şi al păcii.

Tinerii începători, din lipsă de educaţie, sunt de obicei superficiali în credinţă şi nevoinţă. Promit repede, dar fac puţine. Cum trebuie să-i dobândim duhovniceşte pentru Hristos? Ce metode recomandaţi?
- Aceşti tineri trebuie să înţeleagă cuvântul Sfintei Scripturi care spune: Vai de cel ce face lucrul Domnului de mântuială. Aceştia, se vede, nu cunosc nici ce este iadul, nici ce este raiul. Să-i apropiem cu inimă caldă. Să le explicăm şi lor că Domnul nostru Iisus Hristos stă ascuns în poruncile Sale şi, în măsura în care le împlineşti, în măsura aceea ţi se dăruieşte şi El. Şi cât este de greu să-L avem întreg pe Stăpânul a toată făptura în inimile noastre! Că spus este: Fără de Mine nu puteţi face nimic! Şi Scriptura n-o putem desfiinţa şi nici să credem că o putem împlini cu jumătăţi de măsură. Domnul şi Mântuitorul nostru ne vrea întregi. Numai satana ne vrea vicleneşte doar un singur vârf de deget, că ştie el, vicleanul, că aşa ne poate stăpâni toată fiinţa.
Alt timp de pocăinţă nu mai este, iar sfârşitul nu ne va fi plin de milă sau târguială. Ci atunci va fi înfricoşarea cea mare, când se va arăta nu mila, ci dreptatea, că zice: "Înspăimântător lucru este să fii judecat după dreptate de un judecător fără îndurare". Apoi, în această sfântă grădină, care este mânăstirea, se află cu prisosinţă toate roadele posibile pentru fericita viaţă veşnică. Acum e ziua mântuirii (II Corinteni 6, 2).
Acesta este veacul pocăinţei, acela al răsplătirii. Acesta este al faptelor şi al răbdării, acela al mângâierii. Acum Dumnezeu este ajutăto-rul celor ce se îndreaptă de la calea răului, iar atunci va fi înfricoşat cercetător al faptelor, cuvin-telor şi gândurilor omeneşti. A cui este munca, ale aceluia sunt roadele. Cinstea şi cununile se cuvin învingătorilor, însă, după cuvântul Apostolului: Nu numai că se cade să învingem, ci să ne şi luptăm după lege (II Timotei 2, 5).

Uneori lucrurile se prezintă şi invers. Sunt începători hotărâţi şi iubitori de nevoinţă şi vârstnici apăsaţi de gânduri şi cuprinşi de nesimţire duhovnicească. Ce ne spuneţi despre aceştia? De ce unii vârstnici nu pot spori în lucrare duhovnicească? Ce trebuie să facă aceştia?
- Pentru tinerii cu mare râvnă către nevoinţă spunem că se bucură Hristos de râvna lor, dar Îl pot şi întrista dacă în lucrarea lor n-au măsură, adică dreaptă judecată în nevoinţă. Că vor putea cădea în ispita cea de-a dreapta, cu cele bune exagerate, care rămân fără mireasma trezviei inimii, care ar putea fi un scop împlinit. Este o vorbă bătrânească la români: "Munca nu se face numai cu puterea, ci mai mult cu socoteala".
Iar vârstnicilor care nu pot spori în lucrarea duhovnicească sau nu vor, le spunem tuturor că viaţa le este încă mai scurtă şi Judecătorul este lângă uşi. Celor ce le convine să creadă că vor trăi încă mult, Mântuitorul le spune: Astăzi de veţi auzi glasul Meu, să nu se învârtoşeze inimile voastre. Şi cine poate crede că fără veste nu-l poate lovi o cărămidă, o boală necruţătoare, un trăsnet sau o muşcătură înveninată? Atunci, sigur, moartea va fi marele dascăl al trezviei, dar, vai, va fi prea târziu. În cer nu mai este pocăinţă.

Unii începători şi chiar vârstnici îşi pierd repede elanul, bărbăţia, râvna duhovnicească în lupta cu ispitele. Pentru ce pătimesc aceas-tă ispită şi cum pot dobândi din nou râvnă, bărbăţie, încredere?
- Viaţa duhovnicească se observă şi la sfinţi că este în zig-zag. Urcă şi coboară, dar de cele mai multe ori nu-i mare primejdie, că prin coborâş harul lucrează mai încetinel şi oamenii se smeresc. Părerea de rău şi smerenia sunt nemăsu-rat mai mari decât isprăvile elanului nevoinţelor. Cum spune prea frumos Apostolul Pavel: Când sunt slab, atunci sunt tare, recunoscând prin aceasta că lucrează harul mai mult în cei smeriţi, că smerenia în neputinţă este mai sigură, lucrătoare. M-am folosit de sfatul unor Sfinţi Părinţi care spun că nu este bine să doreşti daruri mari, ci să te mulţumeşti cu daruri mici, că este necuviincios să-ţi zădărăşti fiinţa ta duhovni-cească, comportându-te ca un om plin de mândrie şi grozăvindu-te. Psalmul 130 spune: Doamne, nu s-a înălţat inima mea, nici ochii mei, nici n-am umblat întru cele mari, nici întru cele mai minunate decât mine (Psalm 130,1)
Dar nu trebuie să fim nici nepăsători, fără de lucrare şi interes, ca şi cum am sta într-un tron închipuit, aşteptând, cum se zice, "vocaţia", harul de-a gata. Lucrul care ţi-ar aduce o mare nădejde şi un echilibru liniştitor este o stare de trezvie fără echivoc, o permanentă luare aminte de sine. Atunci nu te-ai certa sau te-ai cerceta pretenţios cu harurile lui Dumnezeu.
Pe cei ce-şi pierd repede elanul, dar sunt de bună credinţă şi ştiu că fără harul lui Dumnezeu nu se poate face nimic şi totuşi se consideră părăsiţi, îi încurajăm să rămână într-o continuă nădejde şi linişte sufletească, recunoscându-şi neputinţele, smerindu-se adevărat cu inima.
Unii ca aceştia vor vedea curând iubirea de oameni a lui Dumnezeu. "Că cine se lasă întreg în mâna lui Dumnezeu, Care este de toate întru toate, nu-i moare nimic, nu-i piere mimic, ci toate îi trăiesc, toate îi slujesc".

Cum putem câştiga pentru Hristos pe fraţii care sunt slabi în fapte bune şi nu au statorni-cie, ascultare şi răbdare?
- Trebuie să le zicem cu toată inima acestora, ca să ne mântuim sufletele noastre, despre "înfăţi-şarea omului înaintea Judecătorului", despre învinuirea, cercetarea şi despre sentinţa ce o rosteşte dreptul Judecător, Iisus Hristos, Care va veni în persoană, în ceasul în care nu gândeşti (Luca 12, 40).
"Cu cel bun va fi plin de iubire, iar cu cel rău, înfricoşător, zice Fericitul Augustin. Ce frică îl va cuprinde pe cel ce va vedea pentru prima oară pe Mântuitorul şi încă mânios! Cine va sta înaintea mâniei Lui?" Ziua aceasta este "ziua mâniei", cum zice cântarea. "Mânia Judecătorului va fi o prevestire a osândirii tale şi vor fi spaime şi suferinţe mai mari decât atunci când te-ai afla chiar în iad".
O, frate, cu atât mai mare tortură va simţi sufletul la vederea lui Hristos, pe Care în viaţă L-a dispreţuit sau cu lenevire I-a neglijat poruncile! "Nici o nădejde de a-L mai îmblânzi. Să ceri îndurare, când vei fi judecat chiar pentru dispre-ţuirea îndurării! Ce se va întâmpla dar?, întreabă Fericitul Augustin. Unde va fugi păcătosul când, deasupra lui, are pe Judecătorul mânios, sub el, iadul deschis, la dreapta, păcatele ca acuzator, la stânga, duhurile rele care sunt gata la execuţie şi înlăuntrul său mustrările conştiinţei?"
Cugetând la toate acestea, cum se mai poate ca fraţii şi oricare dintre noi să fie cu voia slabi şi nepăsători, nestatornici în ascultări şi fără răb-dare?

Cum putem vindeca sufleteşte pe cei care cârtesc, defaimă, vorbesc de rău pe aproapele şi nu-şi stăpânesc gândurile, limba şi pântecele?
- Cu iubire veşnică te-am iubit pe tine, zice Dumnezeu. Frate dragă, Dumnezeu din iubire te-a ales din mulţimea atâtor oameni. Ţi-a dat viaţă şi te-a aşezat în lumea aceasta. Toţi cu care trăieşti sunt aleşii Lui pe care îi iubeşte şi îi apără. Sunt lângă tine, ca laolaltă să vă iubiţi şi prin aceasta se va vedea teama şi iubirea de Dumnezeu. Cerul şi pământul şi toate fiinţele strigă neîncetat că iubesc pe Dumnezeu. Soarele, luna, stelele, munţii, izvoarele, florile şi toată făptura se pare că strigă: "Iubiţi pe Dumnezeu, iubiţi opera lui Dumnezeu!"
Ce zici de toate astea? Crezi şi nu-L iubeşti? Te poţi gândi să iubeşti altceva decât pe Hristos? Şi totuşi, iată, tu vorbeşti de rău pe cei pentru care Domnul S-a jertfit să le dovedească că-I iubeşte şi cine îi loveşte, Îl loveşte şi pe Răscum-părătorul lor.
Gândurile noastre, mai degrabă să se îndrepte spre facerea lumii, spre blestemata cădere în păcate, spre răscumpărarea noastră veşnică de către Dumnezeu pe Cruce, ca să avem parte, străduindu-ne, să iubim pe toată lumea, oricum ar fi, că toţi sunt făcuţi frumoşi numai pentru singur Dumnezeu.
Iubite frate, care eşti stăpânit de iubirea de sine, crezi că nu va veni vremea la o înaripare duhovnicească şi aripile, fiind întinse, nu vor putea zbura din cauza nemiloasei tale lăcomii?
Nu te poate obliga nimeni să duci o viaţă de mare ascet, care, după unii, pare o nebunie, ea fiind de fapt o sfântă nebunie, dar ai putea spune de la câte lucruri bune te-ai lipsit în preocuparea de azi, ca o fiinţă aleasă cu nume mare şi frumos, ţinând cont de subţietatea sufletului în rugăciuni, meditaţii, dăruiri şi multe altele, pentru armonia cu cei cu care trăieşti?
Deci, ori părăseşte plăcerile păcătoase şi vei câştiga viaţa de veci, pe care să ne-o adăugăm în fiecare zi, ori trăieşte îngreunat de patimi, care te duc la nesimţire, spre o moarte veşnică. Alege, iubite frate!

Este vindecare şi mântuire pentru cel mândru şi iute din fire? Cum poate fi dobândit pentru Hristos?
- Da, este vindecare şi mântuire şi pentru cel mândru, dar va trebui să trăiască într-o mare frică de Dumnezeu, că zis este cu străşnicie: Domnul celor mândri le stă împotrivă! Acest păcat este cel mai urât de Dumnezeu. Este păcatul luciferic care a adus căderea unei cete întregi de îngeri şi i-a făcut lipsiţi total de darurile lui Dumnezeu. Sunt draci nesuferiţi, urâţi, vicleni, fiinţe cu ură desă-vârşită şi blestemaţi pe vecii vecilor. Aceasta este soarta tuturor celor ce se încred în puterile lor, mai presus de toţi, îngâmfaţi, nemiloşi, urâţi de semenii lor, îndrăzneţi şi fără ruşine. Dacă Dum-nezeu a luat darul de la ei, vor fi din ce în ce mai mult într-o asemănare cu diavolul.
Frate, tu ştii Scriptura, că Dumnezeu numai celor smeriţi le dă har, şi zici că te vei lăsa mai târziu de patima înălţării de sine, dar nu bagi de seamă că într-aceasta sufletul tău se pierde deja?
Poţi să arunci un mărgăritar de mare preţ în apă, zicând că-l vei căuta mai târziu? Dar dacă nu vei putea să te smereşti cu adevărat, ca să primeşti darul mântuirii tale? Ca să scapi de mândrie, ai nevoie de rugăciune, de plâns şi părere de rău adevărată. Aceasta este un dar de sus. Dar dacă Dumnezeu nu-ţi dă această părere de rău? Dacă vine moartea şi nu-ţi lasă timp? "Ziua de mâine, zice Fericitul Augustin, n-a promis-o Dum-nezeu nimănui; poate să ţi-o dea, poate să nu ţi-o dea!"
Lăudăroşenia, semeţia, iuţimea, care este o fiică a mândriei, dispreţul şi plăcerea să fii vestit şi grozav şi altele asemenea "toată măduva omului o pierd şi îl lasă sec". Smeriţi-vă, iubiţi fraţi, "că altfel nu veţi putea gusta bunătăţile împărăţiei Mele!", zice Domnul Atotţiitorul.
Să întrebăm pe atâtea suflete măreţe, bogate, pe toţi învăţaţii, principii şi împăraţii care deja au trecut la cele veşnice, să-i întrebăm ce le-a mai rămas acum din măreţia, desfătările şi stăpânirea lor? Toţi, frate, vor răspunde: Nimic, nimic! "O, omule; zice Fericitul Augustin, tu preţuieşti ceea ce are omul aici, bagă însă de seamă la ceea ce duce cu sine! Când moare, nu ia nimic altceva cu sine decât un cadavru greu mirositor şi o haină zdrenţăroasă ce va putrezi împreună cu el".

Cum putem dobândi în viaţă, în mânăstire, pacea sufletului? Cum o putem păstra în inima noastră şi s-o dăm şi altora? Care sunt foloasele păcii duhovniceşti şi din ce fapte bune se naşte ea?
- Simţi uneori că vine un duh liniştitor, eliberator în inimă. Pacea nu vine decât numai şi numai atunci când, mai mult sau mai puţin, simţi că doreşti cu adevărat să nu te stăpânească nici o patimă. Simţi nevoia să te controlezi, să fii cât mai treaz faţă de orice lucru vătămător, cât de mic. Vei simţi o bucurie tainică şi o cuviincioasă îndrăzneală spre bunul tău Stăpân, să nu-L superi şi să-ţi întindă mâna salvatoare mereu, şi aceasta într-o plăcută şi neînvinsă atenţie a ta. Eliberarea aceasta o ai pentru că ştii să faci nu ce vrei tu, ci numai ce-I place lui Dumnezeu. Cât de aproape şi de coborâtor este Dumnezeu pentru inimile acestea! Cum se spune: Se laudă mila asupra judecăţii. Şi iarăşi, se bucură sufletele alese să spună: "Fiindcă Dumnezeu din firea Sa este bunătate nemărginită, dorinţa Lui cea mai fierbin-te este să ne facă şi pe noi părtaşi fericirii Sale".
Iată că pacea este o mică împărăţie cerească în om pe care n-o putem cuceri decât fiind luptători smeriţi şi viteji, mult iubitori, liberi faţă de tot ce e rău şi numai ţinând mâna inimii noastre spre mâna inimii Stăpânului. Şi dacă, oameni fiind, greşim, poate Dumnezeul nostru ne pedepseşte în viaţa aceasta, ca să ne cruţe în cealaltă. 0, Dumnezeule, mâniatu-Te-ai şi Te-ai milostivit spre noi! (Psalm 59, 3). Şi iarăşi: Dat-ai celor ce se tem de Tine semn ca să fugă de la faţa arcului, pentru ca să se mântuiască cei iubiţi ai Tăi (Psalm 59, 4).
Rămân multe negrăite şi frumoase despre tine, scumpă şi mult dorită "pace sufletească", dar simt încă plăcerea să-ţi mai dăruiesc o mică coroniţă! A zis ucenicul unui mare părinte învăţat: "Ce fericit eşti, părinte, că ştii atâtea lucruri şi eu, un biet om simplu, nu ştiu nimic! Tu poţi să te faci mai sfânt decât mine!" "Auzi, îi răspunse atunci părintele, dacă o bătrână simplă ştie a iubi pe Dumnezeu mai mult decât mine, ea poate ajunge la un mai mare grad de sfinţenie decât mine". Să ne folosim de smerenia şi pacea celor simpli! "Se scoală cei neînvăţaţi şi răpesc cerul", spunea cineva. "Fericit este cel ce pricepe lucrul şi-şi mântuieşte sufletul său".
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Să mergem la morminte şi aşa vom cunoaşte şi vom dobândi mai uşor pacea sufletului".

Ce legătură este între pacea inimii şi conştiin-ţa curată? Cum le putem dobândi pe amân-două în mânăstire, în viaţă?
- Când conştiinţa nu este curată nici inima nu poate avea pace. Ele sunt într-o indestructibilă relaţie. Poate ca inima să fie împătimită şi să producă nelinişte conştiinţei.
Conştiinţa se eliberează extrem de mult atunci când păstrăm cu tărie pacea sufletească împotriva dezordinii din noi. Chiar dacă n-am împlinit întru totul idealurile noastre la măsura zilei, să păstrăm în noi şi să rămânem credincioşi principiului: o trăire vie, neşovăitoare. Dacă nu-L mărturiseşti pe Iisus Hristos înaintea oamenilor în momentele ce se ivesc, atunci nu-L mărturiseşti nici înaintea sufletului tău, pentru a-L considera Adevărul desăvârşit pe care zici că Îl doreşti şi vrei să-I slujeşti. Şi, iată, rămâi căldicel, că nu a zice, ci a lucra înseamnă a ajunge.
Mergând pe drumul cel mare şi bun împotriva chemărilor ruşinoase şi comode ale firii, încă fiind pe drum, te simţi mult eliberat de conştiinţă şi inima se consideră oarecum ajunsă, se bucură şi încep să iasă din ea puteri de viaţă, având cu plinătate în ea harul cel mult liniştitor.
Să nu-ţi munceşti oare conştiinţa singur, mer-gând după puterea ta spre desăvârşire, pentru că nu ai ajuns, căci nu se poate ajunge uşor? Lupta este de o viaţă, nu te ispiti singur. Smereşte-te mereu, căci, văzând Domnul Păcii silinţa ta, dar şi liniştea ta, vei fi binecuvântat cu toată bunătatea şi numele bun, din marea şi dreapta Judecată şi iubire a lui Dumnezeu şi te va stăpâni un sentiment al veşniciei şi aceasta, iubite frate, nu este puţin lucru. Să veghezi mereu asupra ta, fără nici un duh înălţător, şi oriunde te vei găsi, faţă de marile chemări inima ta se va bucura şi cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu vei rămâne un om al Crucii, un fiu al Învierii.

De ce S-a numit Fiul lui Dumnezeu Cuvânt şi Domnul Păcii?
- Iată, sunt plin de sfială şi neputincios să răspund la aceste întrebări care au fost şi în uimirea îngerilor, cum spune Sfânta Scriptură: Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută. Cum aş putea eu pătrunde aceste taine şi adevă-ruri pe care le trăim, le simţim şi ne supunem lor până la moarte, pentru că sunt adevărate, dar nu le putem întru totul cuvânta şi înţelege? Îmi cer cuvenita iertare şi cu o sinceră nădejde în harul divin spun şi eu la măsura puterii mele, dar şi a râvnei şi a dragostei inimii mele.
Zice Sfântul Ioan Evanghelistul: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (Ioan 1,1-2). Dumnezeu este Cuvântul. Se înţelege, adică Se simte pe Sine Însuşi neîntrerupt ca Stăpân.
Deci într-o permanentă simţire de Sine a trimis pe Fiul, Dumnezeu Cuvântul, să fie arătat şi prin El, Tatăl, la toată făptura, căci toată făptura are în felul ei o simţire de sine.
Dumnezeu, cauza cauzelor, S-a vărsat pe Sine în lume prin Fiul, Dumnezeu Cuvântul, Care a luat chip smerit de om, ca să fie cunoscut prin cuvânt ca Fiu al Tatălui. Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine. Cuvintele pe care vi le grăiesc Eu, nu le spun de la Mine, ci Tatăl, Care sălăşluieşte în Mine, El Însuşi face aceste lucruri (Ioan 14, 10).
Cuvântul este marea şi desăvârşita putere de afirmare, ca omul şi întreaga Creaţie, în deplină simţire de sine, să cunoască pe Creatorul lor. Prin Cuvântul şi prezenţa Duhului Sfânt s-a cunoscut înalta simţire, trăire şi relaţie între Ziditor şi zidire.
Dumnezeu Cuvântul a făcut să se cunoască, pe cât este cu putinţă, marea taină a cauzei, a tot ce există. Tatăl a trimis pe Fiul Său să-L facă cu-noscut şi să fie auzit şi ascultat ca un Dumnezeu Creator al cerului şi al pământului cu toată frumuseţea şi podoaba lor. Eu le-am arătat lor numele Tău (Ioan 17, 26).
Dacă n-ar fi venit Dumnezeu Cuvântul în sfinţita Sa lucrare, întreaga făptură nu s-ar fi cunoscut pe sine şi nici n-ar cuvânta prin simţire de sine şi nici n-ar fi declanşat atâta mişcare, limpezire de o înaltă fineţe a conştiinţelor, de cunoaşteri adânci şi chiar de un delicat proces de despătimire a îngerilor, descoperindu-li-se noi taine.
Prin această mai presus de fire întrupare a lui Dumnezeu Cuvântul, Fiul Omului a făcut ca în noi şi-n toate să se recunoască faptul că există tainic o continuă cuvântare divină întru Sine. Toată creatura lui Dumnezeu are puterea Cuvân-tului în ea şi-L rosteşte potrivit firii şi însuşirii proprii şi Dumnezeu a dat omului să desluşească "limbajul" acestora.
Cuvântul, pe de altă parte, este puterea divină din făptură - şi, tocmai de aceea, să ne simţim în răspunderea ce-o avem tari şi liberi - şi este auzită ca o continuă verigă mistică de aur în lanţul nesfârşit al cunoaşterilor.
Cum se spune: "S-a vărsat Hristos în buzele tale". Buze ale lui Hristos le-a numit Scriptura. Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Dumnezeu Cuvântul simte nevoia de a Se arăta pe Sine, ca întreaga Creaţie să vină şi să fie împreună în simţire, adevăr şi veşnică fericire. Dumnezeu Cuvântul nu ne-a adus prin cuvânt numai comunicare, luare la cunoştinţă. El ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam. Ne-a adus puterea de discernământ şi puterea de a birui răul, de a accepta suferinţa şi de a iubi pe vrăjmaşi.
Cuvântul divin este puterea de comunicare a adevărului vieţii. Prin El, Dumnezeu Cuvântul, este trezită toată făptura, care şi-a recăpătat cunoştinţa de sine într-o formă tainică şi tinde şi trăieşte glorios în simţirea Stăpânului. Fiinţa superioară, omul, a putut cunoaşte că poartă în sine pe Creatorul său. Dumnezeu Tatăl S-a vărsat prin graiul Fiului Său, ca oamenii să cunoască înţelepciunea, iubirea desăvârşită pentru om, calea spre El şi lupta neadormită cu puterile răului.
Dumnezeu Cuvântul nu este împărţit în două persoane, ci este acelaşi Fiu şi Unul-Născut - Dumnezeu Cuvântul, precum ne-au arătat proorocii şi Sfinţii Părinţi. Prin unire, renaştere şi reînviere cu Hristos se descoperă în noi, "în potenţial şi desfăşurare", chipul mistic al Fiului Omului - Dumnezeu Cuvântul. Adică să te simţi "pe sine" într-o liniştitoare vibraţie a întregii tale fiinţe şi cu totul în comuniune şi dialog cu Dumnezeu Cuvântul şi într-o supraomenească bucurie - momentul mistic al unirii noastre cu Mântuitorul prin împărtăşirea cu Preacuratele Taine.
Cât despre Fiul lui Dumnezeu ca Domn al păcii, vă zic că Domnul nostru Iisus Hristos a biruit moartea. A biruit răul şi pe domnul răului - satana. "Toată firea cea potrivnică a fugit şi oastea vrăjmaşului s-a domolit, diavolul a căzut, şarpele s-a călcat şi balaurul s-a strivit, prin care neamurile ce Te-au mărturisit s-au luminat şi s-au întărit în Tine, Doamne, prin care viaţa s-a arătat, nădejdea s-a întemeiat, credinţa s-a întărit, Evanghelia s-a propovăduit, prin care omul cel pământesc s-a înnoit, crezând în Tine, că cine este ca Tine, Dumnezeu Atotputernic?" (Sfântul Vasile cel Mare).
Deci Domnul a biruit păcatul în tot adâncul lui care tulbura, războia şi neliniştea sufletele şi tot ce este în lume s-a eliberat de răzvrătitorul şi cotropitorul diavol. Domnul nostru Iisus Hristos domneşte peste toată fiinţa, peste toată firea din cer şi de pe pământ ca Domn al Păcii, pentru că a adus iubirea în lume şi a dat putere de biruinţă tuturor să fie liberi şi să simtă în ei şi în afară de ei pace. Pacea Mea dau vouă; nu precum vă dă lumea, ci ca stăpâni şi biruitori peste turbaţii şi războinicii diavoli.
Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea, zice Domnul, şi împăcaţi, purtăm şi noi în inimi, ca fii adevăraţi, pe Domnul Păcii.

Cum trebuie să folosim cuvântul dumnezeiesc ce ni s-a încredinţat, mai ales nouă, preoţilor şi păstorilor, spre păstorirea şi mântuirea sufletelor omeneşti?
- Preotul trebuie să rămână permanent întru această neegalată demnitate sacră. El poartă prin marele har preoţesc puterea divină ca săvârşitor al Tainelor mântuitoare, mai ales ca liturghisitor. Iar aceasta ne-a rămas în inimă din sfaturile marilor părinţi privind cuvântul şi întreaga manifestare a preotului. "Fost-a vreodată o promisiune şi un angajament mai solemn? Ai luat harul după gân-dire matură, în Casa lui Dumnezeu, în chiar Altarul Său, în faţa bunelor vestiri, adică Sfânta Evanghelie! L-ai pecetluit cu Sângele lui Iisus Hristos la Sfânta Împărtăşanie şi te-ai făgăduit în faţa Marelui Arhiereu că i-L vei da aşa, întreg, la Judecata de apoi, cum ţi-a poruncit? Ce-ţi rămâne de făcut, decât să împlineşti credincios toate condiţiile acestor făgăduinţe cereşti!" (Hirotonia în preot)
Inima este centrul vital al întregii noastre fiinţe şi cuvântul este manifestarea cu grai a inimii. Vrăjmaşul viclean şi crud ne asaltează mereu spre a ne răpi. Preotul bun îşi extinde vigilenţa la toate, nefiind aproape nimic ce nu i-ar putea deveni ocazie primejdioasă. Curăţenia, cu-minţenia, în tot felul, mai ales la preot, sunt cinstea naturii omeneşti, mărgăritar de puţini cunoscut şi de mai puţini aflat. Această aşezare lăuntrică este o forţă invincibilă şi, în prestanţa lui, preotul se simte liber în faţa Cuvântului spus tuturor ca în faţa lui Dumnezeu.
Dacă unele practici de pocăinţă, cuvântându-le, sunt foarte folositoare prin ele însele, potrivi-se-vor oare totdeauna unor păcătoşi învechiţi care abia încep să trăiască creştineşte? Cu aceste suflete obişnuite de atâta vreme numai în vicii puţin se câştigă, ba adesea se expune omul primejdiei de a pierde totul, dacă ar voi să le supună unei virtuţi desăvârşite. Pretinzând prea mult, nu obţii nimic şi, crezându-te drept, cazi în asprime.
Să ne folosim, deci, de acea dreaptă măsură care deosebeşte condiţiile, cumpăneşte puterile şi împrejurările, fără a privi prea departe. Iar pentru a evita un mare număr de imprudenţe, să păstrăm un zel prudent, care este statornic şi energic, fără grava idee fixă. Fără îndoia1ă că tăria şi energia formează esenţa râvnei preoţeşti, care, în ultimă analiză, nu-i decât dragostea pusă în acţiune. Dragostea e mai tare ca moartea, cum se zice.
Nimeni nu-i mai puţin potrivit vieţii apostolice decât cei fricoşi, care nu ştiu altceva decât să cedeze cu laşitate, chiar atunci când rezistenţa e cea mai sacră datorie şi a căror activitate se reduce la frică şi la tăcere: Nu căuta să fii judecător, fără numai dacă poţi înfrânge cu tărie fărădelegile, zice Ecclesiastul (Ecclesiast 6, 7). Nu te teme în faţa lor... Eu te-am dat ca o cetate întărită (Ieremia 1, 17). Sunt împrejurări în care preotul trebuie să zică: "Pot muri, dar a tăcea nu pot" (Fericitul Ieronim).
Ce e mai trist decât această pornire exagerată de prudenţă? Închipuieşte-ţi un păstor de suflete care, bazându-se prea mult pe vederile proprii, se ţine tare de o vedere fixă în a voi ca toţi să i se supună şi îşi ia ca maximă neschimbată ideea de a nu da înapoi niciodată. Asemenea păstori îşi înstrăinează sufletele şi creează în jurul lor primejdii care îi vor constrânge să fie anulaţi şi se vor vedea reduşi la imposibilitatea de a face binele.
Spune un mare autor duhovnicesc: "De ce nu dezlegi şi tu cum am dezlegat Eu pe leproşi şi de ce îi ruşinezi, poate? O, nu eşti şi tu un alt Iisus? Nu ţi-am iertat şi ţie destule? De ce eşti dur şi pretenţios cu alţii?" "Fereşte-te să faci din catedra adevărului o scenă pe care să-ţi pretinzi zilnic propria ta stimă şi să dojeneşti pe credincioşi! Trebuie să ştii a certa cu tărie, dar cu blândeţe, fără a strica leacul cu veninul propriei tale nerăb-dări" - argumentul băţului, cum spune latinul. De asemenea, "nu te ocupa de rodul trudei tale! Voi avea Eu grijă să încolţească în sufletele unde ai fost un simplu semănător".
Iată, deci, cât de important este a ne conduce cu înţelepciune, sfătuindu-ne şi, mai ales, a urma pildele Domnului nostru Iisus Hristos şi mărturia sfinţilor Lui. Să urmăm limbajul simplu şi potrivit împrejurărilor, ca model de prudenţă şi discreţie în conducerea sufletelor! Model, de asemenea, de blândeţea cea mai gingaşă. Întotdeauna, dar mai ales în faţa credincioşilor sau în prezenţa oricui, să vorbească propria ta viaţă! Toţi au o scânteie de adevăr în ei lăsată de Dumnezeu. Şi, printr-o cuceritoare blândeţe şi înţelegere coborâtoare întotdeauna la ei, vorbind pe limba lor, vor fi pătrunşi spre o viaţă creştină.
Dar nimic, nici talent, nici cunoaştere în cuvântări susţinute, atât de necesare, nu vor putea aprinde statornic inimile credincioşilor, dacă nu este simţită o dragoste continuă pentru ei şi, mai ales, dacă nu eşti un exemplu viu de preot, la o măsură posibilă ca om al lui Dumnezeu.

Am văzut oameni vârstnici care se tem de moarte mai mult decât cei tineri. Cum se poate acest lucru? Cum trebuie să cugetăm şi să aşteptăm ceasul morţii după Sfânta Evanghelie?
- Frica de moarte nu-i din pricina morţii, ci din a vieţii. Vrei, aşadar, să nu te temi de moarte? Trăieşte creştineşte! Celui ce se teme de Domnul, bine-i va fi întru cele de pe urmă (Isus Sirah 1,13). Cine a trăit bine în Hristos, nu poate muri rău. Cine este pregătit de moarte nu se teme de nici o moarte, chiar dacă va veni pe neaşteptate. "El moare pentru că nu moare!"
Câtă vreme trăim, să-L iubim pe Dumnezeu atât cât putem. Viaţa să ne servească numai spre a spori în dragostea lui Dumnezeu. Mărimea iubirii ce o află la noi moartea va fi măsura dragostei de care vom fi cuprinşi pe întreaga veşnicie faţă de Dumnezeu!
Cât de multă bucurie ar cuprinde sufletele, dacă ar şti cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi ne aşteaptă să-I deschidem (Apocalipsa 3,20). 0rigen spune: "Dumnezeu mai mult se îngrijeşte de mântuirea noastră decât diavolul de pierzarea noastră, pentru că Dumnezeu cu mult mai tare ne iubeşte decât ne urăşte diavolul!"

Cum vedeţi monahismul românesc de-a lungul istoriei? Care ar fi însuşirile, caracteristicile lui proprii?
- Văd monahismul românesc de-a lungul timpului într-o regenerare, înviorare şi prospeţime de neînchipuit.
Scriptura lui Dumnezeu ne umple de speranţe, unde monahismul se arată ca cea mai de vârf podoabă şi unică în toată Istoria bisericească. Dumnezeu vorbeşte: Vrei să fii desăvârşit? Cine nu lasă tată sau mamă, soţie, copii, rang şi bogăţii pentru numele Meu acela nu Mă iubeşte. Monahismul încearcă o jertfă continuă pentru Hristos, Care S-a jertfit pentru noi. Ne-a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor şi ne-a întărit: Eu te-am dat ca o cetate întărită (Ieremia 1, 17) şi făgăduinţa Lui va întări cetatea noastră şi va trăi cât va trăi şi Sfânta Scriptură!
Ce nădejde mai putea fi, ca Isaac, jertfit de tatăl său, să devină tatăl unui popor numeros, precum a promis Dumnezeu? Ce speranţă, ca Dumnezeu să-Şi împlinească promisiunile, când trebuie să învieze un mort? Dar, chiar dacă ar trebui să învieze mii de morţi, să nimicească lumea, să zidească o altă lume, toate le-ar face, căci la Dumnezeu un singur lucru este cu neputinţă: acela de a nu-şi ţine cuvântul.
Căci avem cuvântul Lui întărit: Amin, amin, zic vouă, tot ce veţi cere în numele Meu de la Tatăl Meu, se va da vouă. Adică, "având această nădejde tare de promisiunea şi mijlocirea Mea, Eu făgăduiesc pe Mine Însumi, Adevărul veşnic, pe Mine, Care urăsc minciuna şi pedepsesc fărăde-legea. Eu voi avea grijă de tine, dacă Îmi vei încredinţa Mie toate preocupările şi grijile tale". Domnul s-a făcut scăparea mea şi Dumnezeu, ajutorul nădejdii mele (Psalmi 92, 22).
Şi dacă Dumnezeu nu Şi-ar fi luat nici un angajament - vorbesc ca un om -, în favoarea noastră, singură încrederea noastră L-ar fi obligat să ne ajute şi să ne mântuiască. Pentru că încrederea noastră L-ar bucura şi L-ar onora mult. Pentru că a nădăjduit în Mine îl voi mântui, pentru că a cunoscut numele Meu îl voi scăpa.
Iată, cetatea aceasta, Monahismul, nu este un simplu hazard sau o mergere aventuroasă a cuiva, ci este plecată pe temeiurile cele mai adânci şi mai lăudate ale Sfintei Scripturi. Secole întregi monahismul a jertfit în taină, a cântat şi lăudat pe Dumnezeu în chipul cel mai îngeresc, a sfinţit pământul pe unde a trăit, a eliberat sufletele, gonind şi umilind pe cotropitorii diavoli şi a dovedit în chip strălucit că se poate conforma în toate voinţa proprie cu aceea a lui Dumnezeu, care neîndoios înseamnă a câştiga un mare grad de sfinţenie.
Dumnezeu ne iubeşte că dorim să I ne dăruim total, şi încă prin ce dragoste! Cea mai înduioşă-toare, cea mai generoasă şi mai statornică! "A Te iubi şi a face să fii iubit! Iată toată mărirea şi toate mângâierile ce Te doresc!"
Consider, caracterizând, că trăinicia sufletului monahului român este mai mult pentru că el nu vine la mânăstire pentru a respecta numaidecât o regulă, ci vine dintr-o mare necesitate sufletească de a se mântui. El a văzut pe Hristos şi fuge şi caută prin toate mijloacele, fie nevoinţe, fie jertfe, să-L prindă; ca acel câine din Pateric, care vede iepurele şi fuge insistent pentru că-l vede, să-l prindă; nu precum un alt câine care fuge pentru că vede pe primul fugind; acesta se va retrage, pentru că nu ştie de ce fuge.
Regula în sine este considerată la unele confesiuni religioase aproape ca un scop împlinit şi rămâne doar un om ordonat. Aceasta n-ar fi puţin lucru, dar se obişnuieşte să se spună: "tipic, tipic şi la inimă nimic!" Caracteristica monahului român este că se aprinde uşor de dor pentru Cerul cerurilor, care arde veşnic şi te vrea aprins!
Această ţâşnire a multora spre frumoasa cetate a Monahismului se face, de altfel, pe fondul creştin trăitor şi evlavios al sufletului poporului nostru român!

Consideraţi că apariţia şi înmulţirea sectelor este un semn apocaliptic, profeţit de Însuşi Mântuitorul?
- N-aş îndrăzni să spun lucrul acesta, că trăim o vreme apocaliptică, mai ales că toţi sectanţii au cap de afiş în propaganda lor "Sfârşitul lumii", "Vine Sfârşitul!"; ca să se producă aşa-zisa panică şi, fără deliberare, unii se duc orbeşte la ei. Când omul orbeşte de bunăvoie, cine-l mai poate reţine? Şi, dacă va trebui să credem că e un semn apocaliptic, ar scădea râvna de combatere şi învăţătura împotrivă va fi zadarnică, pentru că deja trăim un sfârşit, trăim împliniri de proorociri.
Ei, sectanţii, au câmp liber de bătaie pe mai multe feţe ale situaţiei: subvenţii susţinute, lume de tot felul ce nu ţine de nici o parohie (mai ales la oraşe), şi apoi lipsa de vigilenţă a unor preoţi care nu iau treaba în serios, lăsând lucrurile să meargă de la sine, trăind din punct de vedere pastoral prea comod. Ei au şi cărţi, fac şi catehizare.
Unde ar fi astăzi lumea, unde ar fi atâtea milioane de suflete, dacă preoţii buni ar fi părăsit apostolia lor din pricina greutăţilor pe care le întâmpinau? Biserica a trebuit să lupte trei veacu-ri şi s-a scăldat în sângele martirilor săi, pentru ca să poată obţine dreptul de existenţă aici, pe pământ, şi noi, oameni de puţină credinţă, ne vom da înapoi la cea dintâi încercare, când sectanţii seamănă ziua în amiaza mare neghina peste lanul de grâu al parohiei noastre?
Să iubim pe Dumnezeu, să iubim poporul, să ne iubim înţelepţeşte şi pe noi înşine şi nu vom da înapoi în faţa unei mici jertfe când va fi vorba de mântuirea sufletelor: "Căci care este nădejdea noastră... sau cununa laudei noastre?" Au nu sunteţi voi preoţii înaintea Domnului nostru Iisus Hristos până la a doua Lui venire? Oare preotului zelos îi este rezervată în cer doar o singură cunună?
Sfântul Grigorie cel Mare răspunde că atâtea cununi îşi câştigă păstorul, câte suflete mântu-ieşte. Ba, se va număra încă între principii acestei Împărăţii: Cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în Împărăţia cerurilor (Matei 5, 19) şi cum se mai spune: Cei ce învaţă dreptate pe mulţi, vor fi ca şi stelele veşnice.
Oferă-te, deci, Păstorului păstorilor să te trimită în căutarea oii pierdute, că a ieşit din cârd şi, cum se zice, "marginile sunt ale dracilor".
Dăruiţi-vă, preacinstiţi preoţi şi fiţi gata în toate ocaziile ce vi se vor prezenta pentru a lucra împreună cu Hristos Domnul la mântuirea sufletelor! Foc am venit să arunc pe pământ şi ce alta doresc decât să se aprindă? (Luca 12, 49).
Ferice de preotul vrednic pe care Părintele veşnic îl proclamă fiul Său în Raiul plin de uimirea îngerilor - Raiul preoţilor. Există, cum ar spune Sfântul Ioan Gură de Aur, şi un iad al preoţilor, că nu vor scăpa de păcatele celor păstoriţi, pe care i-au lăsat în rătăcire. Iar Sfântul Grigorie Teologul spune: "Tot atâtea suflete ucidem, câte din vina noastră lăsăm să se osândească".

După o lungă experienţă de duhovnic, îndrăz-nesc să vă întreb ce metode spirituale folosiţi mai mult pentru formarea şi creşterea fiilor duhovniceşti? Care anume dintre ele au dat cele mai bune rezultate?
- N-aş vrea să displacem lui Dumnezeu, dar am voi să fim şi pe înţelegerea oamenilor. Am dorit mult ca toţi care cercetează duhovnicul să vină la el liberi, ca la un mare prieten, şi să poată vorbi cu el neapărat ca şi cum ar vorbi sieşi. Trebuie apreciat, şi să se ştie de la început, că nici un moment nu-i mai important, mai extra-ordinar pentru toată existenţa lui aici pe pământ şi în veşnicie, ca acest moment al spovedaniei.
Demonstrez, dacă e cazul. O mărturisire bună este să reuşeşti să nu rămână nici un păcat nespus, oricât de mic ar fi, fiind silit să spun încă o dată că nu este lucru mic în viaţă răul cel mai mic. Să-i arate duhovnicului multă iubire şi preţu-ire, că se spovedeşte curat şi este mult apreciat, că spune cu inimă ruptă şi smerită toate păcatele, oricât de mari ar fi.
Dezlegarea dată de duhovnic se poate numi har al harurilor, cum spune un mare autor duhov-nicesc. Iar credinciosul să fie asigurat cu orice chip de păstrarea secretului tainei. Şi dacă îl scapi şi scoţi un suflet din adânc de ape, nu-l mai mustră nimeni că de ce e ud!
Am văzut că se bucură, pe drept cuvânt, toţi când le dovedeşti că toate păcatele mărturisite, fie chiar grozave, nu se mai au în vedere nici la vămi, nici la marea Judecată de apoi, lucru întărit şi de spusele Sfântului Ioan Gură de Aur.
Trebuie convins cu blândeţe şi cu un ton intim că va fi neapărat silit să se oprească de la ele pe viitor; şi să fie înţeles, spun la mulţi, că e zadarnică spovedania dacă patima nu cedează în inima lor pe viitor. Am văzut că este cu efect, spunându-le: "Frate, sau soră, ştii cum eşti frăţia ta? La fel cu acela care a furat de nouă ori, dar spune să-i dezleg zece, că fură la noapte iar!"
În fine, nu trebuie scăpate fel de fel de prezentări ale realităţilor morţii şi apoi că până atunci vor fi eliberaţi de duhurile rele şi rebele şi harul lui Dumnezeu îi va salva neîntrerupt în lupta vieţii lor. Ce nebunie e a se lipi de ceea ce trece atât de repede! Se cade oare să îndurăm atâtea griji pentru a ne pregăti regrete atât de amare?
Trebuie să-i amintim, când este lângă tine, venit cu inima mai pregătită spre uşurare şi folosinţă, că vom muri în curând, adică vom merge la casa veşniciei noastre (Ecclesiast 12, 5).
Să le spunem credincioşilor ce vin la spoveda- nie, cu iubire şi deschis, că timpul, lumea şi toate lucrurile vremelnice vor dispare ca o fantomă şi nu ne va mai rămâne altceva decât veşnicia: "0norurile fug, aurul te părăseşte, trupul putrezeşte, singură veşnicia rămâne!" Va fi bună sau va fi îngrozitoare? O, clipă înfricoşată! A mă înfăţişa la judecata lui Dumnezeu, singur în prezenţa Lui, a fi întrebat şi examinat din toată viaţa mea de un Judecător drept, Care nu va mai fi Dumnezeul milei, ci al dreptăţii, Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Aceasta trebuie să ştiu: Când şi cum voi muri eu!
Dragostea, înţelegerea, blândeţea şi harul Duhu-lui Sfânt să stăpânească atmosfera celui mai potrivit moment în doi, la scaunul de spovedanie; şi simţi că pleacă cu o inimă de miel, chiar dacă s-a considerat în viaţa lui un leu neînfricat!
Aşa am dorit şi aşa am căutat să procedez şi am avut multe bucurii şi nădejdi şi roadele le las în voia Dreptului Judecător.

Care sunt cele mai grele probleme care se întâlnesc în scaunul de spovedanie şi cum le rezolvaţi?
- Conflictele de familie, îndoiala în credinţă, suferinţele de tot felul, divorţul, avortul, iată câteva dintre ele. Problema mai grea ar fi cu cei care vin nepregătiţi, siliţi să vină la spovedit din partea altora sau care vin la întâmplare, cu un fel de-a se înşela singuri.
Aceştia nu au prea multă cunoştinţă de importanţa Tainei Pocăinţei şi nici nu au o trezvie a conştiinţei. Şi sigur, se riscă să nu se spove-dească sincer, curat, din inimă, cu căinţă, ci cu eventuale prejudecăţi.
Aceştia trebuie luaţi de la început cu viaţa şi moartea şi amănunte susţinute, după puterea lor de înţelegere, să le trezeşti conştiinţa, profitând de singurul fapt important, că totuşi au venit la tine, împinşi, traşi, cu un fel necinstit de a se înşela singuri.
O lămurire intensă trebuie. Căci e mare păcat ascunderea păcatelor sau spunerea lor cu scuze sau cu mai multe înţelesuri, lucru atât de nesuferit în faţa Dreptului Judecător, acestea numindu-se "furtişag de cele sfinte" sau păcat împotriva Duhului Sfânt. La fel primirea cu nevrednicie a Preacuratelor Taine.
Toate acestea trebuie spuse cu căldură şi, prin mila lui Dumnezeu, Care îl iubeşte şi pe el, poate fi salvat, dezlegat şi, deci, iertat. Este o greşeală să-l dezlegi pe om, rămânând în confuzii de felul acesta. Astfel de dezlegări nu au nici o valoare, ba se va mai agrava starea sufletului celui ce vine la spovedanie.
Am avut la scaunul de spovedanie două cazuri grave. Întâi, un om care nu voia să-şi mărturi-sească un păcat foarte grav. Nici după mari insistenţe n-a vrut să-l spună şi, desigur, nu l-am dezlegat. După câteva zile a murit nespovedit. Dumnezeu, ca pe fiecare din noi, l-a adus la timp pentru iertare şi numai printr-un singur cuvânt putea fi salvat. Lucrul acesta a speriat şi înţelepţit pe mulţi, mai ales pe aceia care ştiau păcatul, pentru că îl făcuseră împreună.
Un alt caz, înspăimântător, s-a petrecut cu un bolnav pe care îl ţineam la mânăstire de trei zile pentru Sfântul Maslu. Soţia lui ne spusese de unele păcate grele ale lui şi trei zile l-am rugat şi am insistat să se spovedească la ce duhovnic vrea, că eram mai mulţi, arătându-i, cu timp şi blândeţe, că bunul Dumnezeu a rânduit iertarea tuturor păcatelor prin spovedanie. Însă el nu voia cu nici un chip să se mărturisească.
Când eram noaptea la Sfântul Maslu, a treia zi, a început deodată să urle pur şi simplu că vin nişte arapi grozavi să-l ia şi vedea cu mintea pe ei, toate păcatele lui şi, nespus de speriat, a cerut grabnic să se spovedească. Acum se făcuse înţelept!
Au ieşit afară repede toţi din camera unde eram, şi el, în vaiete pătrunzătoare, atât a mai putut să spună: "Am făcut... Am făcut..." şi a murit în braţele mele. L-am dezlegat cu un senti-ment de răspundere şi milă, măcar pentru dorinţa lui din urmă, dar era mort. Întâmplarea aceasta s-a povestit în toată regiunea aceea mulţi ani.
Iată îndoiala, acea vinovată necredinţă şi înşelare că la moarte nu vin diavolii sau îngerii buni pentru bietul tău suflet! Ce izvor de nelinişte şi frică în clipele din urmă, când liniştea e atât de necesară! Şi la ce nu se expune omul dacă este surprins de moarte! Viermele lor nu doarme, spune Sfânta Evanghelie (Marcu 9, 48).
Prima mustrare de conştiinţă a osânditului va fi, aşadar, cugetul la acea plăcere ticăloasă şi de nimica, pentru care este osândit pentru totdeauna; a doua mustrare e cugetul că printr-o osteneală cât de mică ar fi putut fi fericit; în urmă este cugetul că, pierzând pe Dumnezeu, Bunul cel mai înalt, a pierdut totul.
Împlinească-se în mine, totdeauna, întru toate, voia Ta, Doamne! Amin.

Spuneţi-ne un cuvânt de folos şi pentru fraţii şi fiii noştri duhovniceşti de astăzi.
- Iată cuvântul meu către fiii Bisericii:
Credeţi în Dumnezeu, iubiţi Biserica şi ascultaţi de părinţi şi de păstori.
Mergeţi în viaţă pe singurul drum - smerenia.
Faceţi-vă un nume bun alături de Hristos, în mijlocul acestor frământări şi concepţii amestecate.
Rugaţi-vă mult, cât mai mult.
Rămâneţi eroi numai ai lui Hristos. Şi vitejia voastră va avea un nume atunci când vă veţi birui pe voi înşivă.
Veţi fi liberi numai când veţi păşi cu iubire spre cei care vă urăsc.
Şi voi, fiilor duhovniceşti, rămâneţi cu Dum-nezeu în toată veşnicia. Până în sfârşit i-a iubit pe ei.
Zice Duhul Sfânt: Fiule, dă-mi inima ta! (Pilde 23, 26).
Împlinirea voinţei dumnezeieşti să fie deci, ţinta tuturor dorinţelor, faptelor, meditaţiilor şi a suspinelor noastre.
Să zicem mereu: Doamne, cum ai binevoit, aşa ai făcut! Căci aceasta este pacea care covârşeşte toată mintea (Filipeni 4, 7).
Să purtăm în inimă pe Preasfânta Maică a Domnului, căreia nimic nu-i este cu neputinţă. O, iubire neajunsă, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Fecioară puternică, roagă-te neîn-cetat lui Hristos Dumnezeu pentru noi!

Blagosloviţi, şi să fie toate cu inimă bună.