CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI I

Parintele Arsenie Papacioc

Prea Cuvioase Părinte Arsenie, ce aţi învăţat în chip deosebit în viaţa mânăstirească din început până astăzi?
- După ce am intrat în monahism m-am simţit foarte mic şi neînsemnat, dar încurajat puternic de importanţa tainei acestei dăruiri. Am simţit imensa valoare a focului naşterii din nou într-o aşezare smerită a fiinţei mele, lucru care în lume nu s-ar fi putut trăi şi cunoaşte, pentru că nu există crucea de aur a tăierii voii.
Aici, în viaţa monahală, ies la iveală multele neputinţe din om şi aşa simţi nevoia să te umileşti, fermentul cel mai important pentru formarea personalităţii duhovniceşti a omului nou - călugărul. Aici, cu darul lui Dumnezeu, se ascute mintea şi se smereşte inima şi nu ştii de unde cunoşti lucruri ascunse ţie până acum. Aici ştii că omul smerit nu se vede niciodată smerit şi fiecare are o măsură de umilinţă, care nu-i altceva decât o grozavă armă de apărare împotriva duhurilor rele, că este lucrarea darurilor date cu plăcere de mâna Stăpânului tău.
Aici, în viaţa de mânăstire, se descoperă la nesfârşit posibilităţi de viaţă curată şi un fel de a fi prezent cu sufletul şi a simţi că "Dumnezeu vrea să-ţi dăruiască mai multe bunătăţi decât ceri tu", cum spune Fericitul Augustin, şi eşti îndemnat spre o mare nădejde, cum spune Solomon: Cine a nădăjduit spre Domnul nu s-a ruşinat.
Dar cea mai mare mulţumire o am către nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, că ne-a dat şi am cunoscut mijlocitoare pe Maica Domnului, apărătoarea desăvârşită a păcătoşilor. Spre a ne schimba viaţa ne trebuie numai o voinţă tare şi o încredere mare în mila Maicii Domnului şi în atotputernicul ei ajutor. În mânăstire mi-am aprins sufletul de bucurie, încredinţându-mă rugăciuni-lor Maicii Domnului, apărarea neajunsă a noastră, a celor slabi.

Ce fapte bune se cuvine să facă un călugăr ca să dobândească din belşug nădejdea mântuirii?
- "Să ştii să aduci pe Duhul Sfânt în tine", spune Sfântul Serafim de Sarov. Nu atât faptele noastre bune ne pot mântui sufletele, cât harul şi mila lui Dumnezeu, care, cred eu, nu poate fi dat mai îmbelşugat pentru nevoinţe, oricum ar fi ele. Ni se dau de sus pentru curăţirea sufletului nostru de faptele rele ale aproapelui nostru. Să nu-l vorbeşti de rău, în tine, pe fratele tău şi mai ales în afară de tine.
Aceasta să fie cea mai grabnică preocupare a noastră: iubirea, căci, trăind în această mireasmă, nici celelalte fapte cu chip frumos nu rămân neîmplinite. Şi, chiar dacă ar mai rămâne unele, rânduiala divină nu-şi va retrage harul de la tine. Motivul neapărat al mântuirii noastre este să iubim pe toţi fraţii noştri, că toţi sunt răscumpăraţi. Acesta va fi criteriul de judecată al vieţii noastre la răspântia cea din urmă, care va începe cu această gravă întrebare: "De ce n-ai iubit, dacă ai purtat numele Meu în rânduiala vieţii tale? De ce ai speculat iubirea altora, acoperindu-ţi păcatele tale şi de ce ai dispreţuit pe cel neînsemnat, sărac, sau suferind, când Eu, însângerat, scuipat şi bătut în cuie, am zis: Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul, nu să vă urâţi sau să vă înstrăinaţi inimile faţă de celălalt? Şi de ce n-aţi dat, să izbăviţi pe fratele vostru sărac de ruşinea de a sta cu mâna întinsă?"
Iată, deci, unde trebuie să fie mai întâi atenţia zilelor vieţii noastre pentru înfricoşata Judecată.

Monahul care nu-şi poate împlini tot canonul său călugăresc, nici făgăduinţele date la tun-derea în monahism, ce fapte bune ar trebui să facă pentru a nu-şi pierde sufletul?
- Să facă cu drag orice fel de ascultare, că mare este tăierea voii, sau măcar să nu se împotri-vească şi să ştie că este urâciune înaintea lui Dumnezeu cârtirea. Să lupte să vadă pe toţi cu inimă de frate, să-i ajute în neputinţe şi să nu critice pe superiori şi nici pe alţii; dacă este începător, lucrul acesta este şi mai grav. Să fie mulţumit cu ce are şi să mulţumească cu umilinţă că stă în mânăstire, la atât de sigur adăpost.
Chiar dacă un frate sau monah nu este prea avansat în trăire, să stea cu toată statornicia în mânăstire şi să se spovedească cu gând înfrânt şi curat şi nu se va pune problema pierderii sufletului, că nu este puţin lucru sau neînsemnat să stai în mânăstire hotărât şi fără cârtire.
Spune în Pateric Sfântul Ishiron (pag. 121) că cei ce vor trăi în veacul din urmă şi nicidecum lucrare nu vor avea, dar vor răbda până la sfârşit, aceia mai mari decât noi şi părinţii noştri se vor chema.
Oricum, va şti bunul Dumnezeu; dar nu vom îndrăzni să spunem că îşi vor pierde mântuirea. Statul în mânăstire cu drag, chiar dacă există neputinţă multă, dar îşi smereşte inima, chiar dacă nu va primi după dreptatea divină şi nici mila şi darul nu le va avea, va avea însă marea milos-tivire a lui Dumnezeu la Judecată, căci mare este Dumnezeul părinţilor noştri.

Cum putem scăpa de mulţimea grijilor pă-mânteşti, ca să dobândim mai mult timp de rugăciune?
- Părinte Ioanichie, mare este rugăciunea din inimile şi gurile tuturor către Dumnezeu! Rugă-ciunea este ca o săgeată ascuţită cu care au tras de mii de ani toţi sfinţii şi chiar cei mai simpli creştini. Rugăciunea a pătruns inima cerurilor - care erau poate mâhnite pe pământeni -, şi pe aceleaşi urme au venit răspunsurile salvatoare şi aşa s-a contribuit la menţinerea în viaţă a credin-ţei pe pământ, din neam în neam.
Frate creştine, ai şi tu istoria ta, eşti încadrat într-o mare unitate creştină, Biserica, şi eşti răs-cumpărat de jertfa Mântuitorului pentru totdeauna. Preţuieşti, deci, atât de mult şi ai o răspundere atât de mare şi de nobilă. Cât de greu este să cerem fiecare cât de puţin, simplu şi direct, ca Dumnezeu să ne ajute în atâtea necazuri şi doriri, şi să-I mulţumim!
Cine este acela care nu are nimic de cerut Domnului nostru Iisus Hristos şi Maicii Domnului? Se spune că Maica Domnului este supărată pe toţi aceia care nu-i cer niciodată nimic! Ea este o nouă lume şi cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea. Arată-te, deci, a fi un fiu cu inimă de copil al Maicii Domnului!
De grijile pământeşti nu putem scăpa, decât dacă nu vrem. Ca suflete dăruite, se impune mai multă voinţă de a nu ne lăsa aglomeraţi şi copleşiţi de grijile acestea pământeşti până într-atât. Ne rânduim viaţa ca oameni care gândim mai înalt şi cu multă răspundere. Se spune că dacă am putea întreba pe cei de sus, adică pe cei mântuiţi: "Ce v-a costat pe voi de aţi ajuns la atâta fericire?", ne-ar răspunde: "Timp, puţin timp petrecut bine!" Iată, deci, că nu avem cu nici un chip altă vreme să ne împlinim sufletele chemate, dăruite şi plecate cu atâta hotărâre.
Trebuie să ne gândim că ne numim "cin înge-resc". Îngerii se roagă neîncetat, în toată veşnicia.

Cum să putem birui mai uşor războiul desfrâ-nării şi al gândurilor trupeşti?
- Pentru biruirea acestui război al curviei, în orice stadiu s-ar afla, trebuie mai întâi cerut harul bunului Dumnezeu. Nu este o bătălie de scurtă durată, pentru că trebuie neapărat ajuns la o biruinţă totală. La început fiecare se vede neputincios să se împotrivească, dar la Dumnezeu totul este cu putinţă.
Începutul acestei lupte este:
a) Să vrea neapărat să scape de acest război;
b) Să se roage cu toată inima la Dumnezeu şi la Maica Domnului să-l ajute;
c) Să ocolească, atât cât se poate, împrejurările care ar putea trezi patimile;
d) Să nu primească în minte momelile care vin şi care pot părea a fi nevinovate şi încep să se concretizeze cu imagini; toate aceste gânduri să le alunge, schimbându-şi mintea în rugăciune, dar o rugăciune a lui, nu recomandată de cineva, oricine ar fi acela; o rugăciune cu suspinele proprii, chiar dacă n-au cuvinte.
Dacă atacul este iute, îndulcitor, copleşitor, să suspine la Maica Domnului şi să nu cedeze atacului. În faze avansate, să se mărturisească înfrânt şi curat, fără menajamente şi fără învinu-irea momentului, împrejurării sau a persoanelor. Mărturisindu-se mai des, îl va ajuta foarte mult.
Duhovnicul îl va înţelege, îl va iubi, îl va asigura că nu e singur, dar nici nu-l va lăsa în motivările lui, "că ar fi necesar şi prea firesc". .
Duhovnicul să aibă râvnă şi bunătate să-l poată dezlipi de patima aceasta ascunsă şi cu multe capete. Se recomandă lectură, cărţi şi orice cu subiecte pregătitoare la moarte. Va fi iertat, oricare ar fi greşeala, prin pocăinţă, şi aceasta ar fi o mare cucerire, dar să nu se amăgească cineva să creadă că fără de pocăinţă s-ar cunoaşte vreo iertare. Păcatul acesta face să nu puteţi vedea nici ce e Raiul, nici ce e iadul cu adevărat, şi la aceasta ar trebui gândit şi meditat mai mult.
Pentru cei ce au aşezare duhovnicească şi totuşi sunt răniţi mai mult sau mai puţin şi trec prin baia pocăinţei, li se consideră drept accidente şi vor avea motive serioase să intre cu adevărat într-o smerită smerenie, şi aceasta aduce o mare bucurie lui Dumnezeu faţă de cel care are părerea de sine că nu e căzut.
Nu este un paradox, ci este şi o dreptate şi o mare milostenie divină. El, Stăpânul şi Păstorul cel bun, a lăsat stâna de oi şi a mers să caute oaia rătăcită şi a purtat-o pe umeri fericit, ducând-o la staulul împărăţiei slavei. Citeam ceea ce vă spun acum: "Sunt, frate creştine, crede-mă, două feluri de bucurii care nu se pot uni: tu nu vei putea a te bucura aici pe pământ cu plăceri trecătoare şi vinovate şi în cer a împărăţi cu Iisus Hristos". Atunci fărădelegea îşi va astupa gura sa (Psalm 106, 42) "Nebunule, acel timp de care abuzezi îţi sapă groapa şi ziua de mâine va fi veşnicia!" Spunând acestea, gândesc că ar putea încuraja pe cei ce luptă cu atacurile din afară şi cu firea dinăuntru.

Cum putem birui şi alunga de la noi slava deşartă şi cugetul mândriei?
- Urâtă şi necurată patimă! Toate relele pescu-iesc în balta aceasta! Să nu audă Dumnezeu de omul mândru! Îi ia darul întreg, ca să se potic-nească, doar s-ar smeri, cum spune Scriptura.
Îl părăseşte, devine o mare urâciune; îi ia gustul frumosului, îl lasă rătăcit şi haotic prin toate gunoaiele marginilor lumii. Nu mai are chip, nu mai are asemănare şi nici discernământul conştiinţei. E adevărat cum spun unii Sfinţi Părinţi: "Unde căderea a apucat, acolo mai înainte mândria a lucrat". Nici o patimă nu te apropie mai mult într-o asemănare cu diavolul ca mândria.
Toate patimile se mai pot, să zicem, apăra cu firea şi cu grozavele împrejurări ale vieţii, dar mândria nu se poate apăra cu nimic! Ea are nesuferita cutezanţă să stea lângă orice virtute şi chiar, la cine poate, se ascunde în smerenie, pe care o are ca un paravan. Lucru foarte des întâlnit şi, întărind cuvântul, este ceea ce spune un părinte: "E smerit mândruleţul!"
Fiind atât de primejdioasă şi atât de prezentă la toate vârstele şi rangurile, este bine ca nimeni să nu desconsidere pe nimeni, oricât ar fi de neînsemnat, căci şi în el se ascunde Hristos, şi chiar să-l întrebe, pentru a-i cere o părere, măcar şi convenţional, şi acesta ar fi un prim pas, adică un semn pe drumul Evangheliei.
E bine să întrebi, să ceri păreri sau sfaturi de la oricine, oricine ai fi tu, că, cine ştie, harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte mai mult în cei simpli şi nebăgaţi în seamă. Pleacă-te măcar pentru smerenie trupească, cum se zice, că tot este un sunet plăcut şi vei vedea câtă nevoie ai de semenii cu care a rânduit Dumnezeu să trăieşti şi să te vezi şi te vei convinge în drumul vieţii că înţelep-ciunea stă sigur mai mult unde este smerenie, pentru că acolo este Dumnezeu.
Iată, Lucifer a căzut iremediabil, cădere măreaţă numai prin două cuvinte: "Eu sunt...", şi, căzând, a ajuns împotrivitor pe veci, urâciunea pustiirii. Să nu se amăgească cineva că fără o adevărată purificare în singură apa smereniei, va putea intra în împărăţia de unde au căzut îngerii! Iată, la repezeală, gândurile şi îndemnurile mele ca să poată cineva delibera că Dumnezeu ne-a făcut frumoşi singur numai pentru El!

Ce să facem să ne putem stăpâni limba şi să dobândim darul tăcerii?
- Cu adevărat, mare este nestăpânirea limbii, cum spun sfinţii: Mare este căderea prin limbă. Vorba multă este mai mult deşertăciune decât folos, iar vorbirea de rău este o mare primejdie pe lumea aceasta, dar şi pe lumea cealaltă. Se zice că cei mai mulţi din osândiţii iadului sunt cei care ucid cu vorbirea de rău!
Trebuie să-l iubeşti, frate, pe fratele tău. Nu aceasta este porunca cea mai mare a Mântuito-rului? El a dat această poruncă ca o încununare a tuturor învăţăturilor Sale, ca singura cale spre mântuire - iubirea - şi a urmat neuitata şi sfâşie-toarea Golgotă!
Trebuie făcută educaţie de amănunt a răspun-derii ce o avem pentru viaţa noastră, singurul timp pe care îl avem să ne punem pază limbii şi să ne curăţim inima de răutate. Sfântul Grigorie Teologul spune: "De orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt ruşinos" şi, cu atât mai grozav, de orice cuvânt ucigător! Patericul va fi de mare folos la capitolul "Folosul tăcerii" (pag. 242). Sfântul Isidor Pelusiotul spune: "Vorbirea cu folos este o binecuvântare, iar dacă este întărită cu lucrare, este încununată". "Că viaţa fără cuvânt mai mult foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Iar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, face o icoană a toată filosofia" (pag. 108).
Închide pe Domnul în inimă şi fii cu luare aminte acolo şi să stai acolo înaintea Domnului fără să ieşi. Atunci îţi vei da seama de orice fir de praf. Aşa începe învăţătura tainică. Ea înseamnă o oglindă pentru minte şi o făclie pentru conştiinţă. Ea usucă desfrâul, înăbuşă furia, alungă mânia şi ridică mâhnirea, înlătură cutezanţa, nimiceşte deznădejdea, luminează mintea, alungă lenea, te smereşte cu adevărat şi ai cugetare fără linguşire; răneşte pe demoni, curăţă trupul şi nu este părtaşă, ci străină de orice lucru spurcat.
Cugetă mereu: "La cine mă voi duce? Sunt vierme..." Aceasta şi altele care ţin de gândul morţii şi al veşnicelor aşezări, aparţin de învăţătu-ra tainică.

Cum putem dobândi darul smereniei şi al lacrimilor la rugăciune?
- Smerenia nu are cum să vină singură, fără ca tu, în mersul duhovnicesc al vieţii, să cugeţi că nu poţi nimic fără darul lui Dumnezeu. Mântuitorul zice: Fără de Mine nu puteţi face nimic! Canonul 124 din Cartagina zice: "Şi dacă totuşi cineva zice că poate ceva - fără Hristos -, anatema să fie".
Frate, nu ştii că, dacă eşti cu păreri de sine, mândru, eşti părăsit de ajutorul lui Dumnezeu?! Că zice: Dumnezeu, celor mândri le stă împo-trivă, iar celor smeriţi le dă har. Gândeşte-te, deci, că fără harul lui Dumnezeu eşti praf şi cenuşă. Şi dacă socoţi că ai fost răbdat până acum şi aşa va fi mereu, ia aminte, cu mare teamă, că Dumnezeu îndelung rabdă, dar şi înainte apucă!
Fiule, gândeşte-te că în singurul timp al acestei vieţi, cu râvna ta, cu dorirea ta de a fi cu îngerii în cer, caută să te smereşti, că numai aşa dai valoare acestor frumuseţi ce ţi le-ai căpătat, ca să nu fie aceste bogăţii sufleteşti - vai! - pieirea ta în foc. Ia aminte, frate, că dacă vei cugeta că Dumnezeu te poate cerceta chiar acum, că vei muri, el, cugetul, te va învăţa ce să faci, ştiind că în ce te va găsi - Hristos -, în aceea te va judeca.
Fără de smerenie nu este nici o nădejde de mântuire! Şi "dacă n-ai, frate, umilinţă în inima ta, atunci să pricepi că ai oarecare înălţare în inima ta". Dar să înţelegem că Domnul ne cere atât de puţin pentru ca să moştenim împreună cu El !... Umilinţă, umilinţă şi iar umilinţă!

Mulţi credincioşi spun că au slăbit în rugăciune şi nu se mai pot ruga. Ce să facem să avem râvnă şi evlavie la sfânta rugăciune?
- Nu trebuie să încetăm a ne ruga măcar cu mintea. Aceste momente de vid, ori de urcuş sau coborâş se constată şi-n lumea sfinţilor, pentru smerenia lor. Dumnezeu cumpăneşte darurile cu fiecare, pentru un echilibru duhovnicesc. Unii pierd din calitatea rugăciunii, altora, care s-au rugat cu smerită inimă, le-a venit un fel de mângâiere şi, apoi, cu părerea de bine, se roagă numai să le vină mângâieri, dar este o simplă amăgire, un fel de a ne târgui, şi astfel de mângâieri pot veni şi de la diavoli, că simţi falsa satisfacţie a amăgirii. Diavolii sunt bucuroşi să te ţină în starea aceasta de falsă liniştire, ca tu să rămâi insensibil faţă de adevărata mângâiere a unei rugăciuni ruptă din inimă, fără interes şi fără oprire. Roagă-te smerit să aduci pe Dumnezeu în inima ta, decât să te înalţi cu mintea şi să te rătăceşti cumva pe sus, că mai bine este să nu fii nimic, decât să fii eroul altcuiva şi nu al lui Hristos.
De rugăciune avem nevoie fără de nici o încetare, pentru că este cuviincios să fim mereu cu Dumnezeu şi apoi suntem pândiţi, de aseme-nea, de cel rău, fără de nici o încetare. Mila lui Dumnezeu este cu noi; să nu se teamă nici o ini-mă plecată, căci suntem răscumpăraţi cu Sângele Mântuitorului şi preţuim, deci, cât preţuieşte El.
Sunt mulţi, care, dacă se roagă cineva din ai lor sau mulţi alţi trăitori creştini, se amăgesc să creadă - măcar că vor trăi într-o continuă nepă-sare -, că vor avea şi fericita binecuvântare a acelora. E bine să se ştie din vreme că "prin florile lor, buruienile câmpului se roagă în zadar să fie iertate de coasă" (Iorga). "Nu este ruşinos pentru un om de a cădea strivit de dureri, ci este ruşinos de a muri nepăsător şi istovit de plăceri" (Pascal).

Ce rugăciuni şi cărţi de rugăciune recomandaţi călugărilor şi mirenilor?
- Nu mă gândesc să amintesc aici atât de rugăciunile tipicului zilei, care se fac, ci e bine să mă gândesc mai mult la ceva permanent, nu atât la a înşirui cuvinte, cât la a te educa şi antrena iubirea, într-o stare de simţire, de vibraţie a sufletului tău. Această tresărire cu fineţea unui suspin aş încerca să o recomand.
Sfântul Agaton zice: "Cine se roagă numai când se roagă, acela nu se roagă". Este vorba, deci, de a-l face simţit pe Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe oricare sfânt, cu inima ta, cât mai continuu. Aceasta ar ţine luminiţa sufletului tău aprinsă şi va fi mai greu ca acel suflet să fie atacat. Trebuie ştiut că mult se teme diavolul de omul treaz, cât mai treaz! Rugăciunea este un mijloc neapărat folositor, dar trezvia este un scop atins.
Recomand rugăciuni către scumpul nostru Mântuitor, către Maica Domnului, mai ales paraclisele, mângâierea neadormită a sufletelor noastre; rugăciuni către sfântul înger păzitor şi, la nevoie şi evlavie, către orice sfânt.
Cărţi de rugăciune, pentru oricine, cele care sunt; că de altfel, este nevoie mai mult de inima ta!

Ce cărţi sfinte recomandaţi pentru citit călugărilor şi mirenilor?
- Recomand călugărilor, mai întâi, Sfânta Scriptură, după care, neapărat, Patericul egiptean şi Patericul românesc, pentru că sunt Părinţii pământului tău şi-ţi dau îndemnuri nebănuite şi râvnă să cunoşti şi să împlineşti. Apoi: Vieţile Sfinţilor, scrieri ale Sfinţilor Părinţi, Filocalia, Urmarea lui Hristos etc.
Pentru cultură generală recomand scrieri despre artă ortodoxă, pentru stil şi armonie mai ales. Şi pentru oricine, orice carte sau publicaţie religioasă, mai ales cu pregătire la moarte.

Care sunt marile foloase ale Sfintei Liturghii?
- Nu poate explica mintea omenească minunea, valoarea şi foloasele Sfintei Liturghii, măcar în parte. Domnul nostru Iisus Hristos este de faţă în Sfântul Altar. Şi, dacă ar fi cu putinţă să se vadă cerurile deschise, nu s-ar putea vedea nimic mai mult în cer, de cum este în Sfântul Altar, la Sfânta Liturghie.
Că: "Tu eşti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostru!"
Iată o taină nepătrunsă de mintea omului: Domnul împrumută chipul, glasul şi mişcarea preotului. Repet, El este Cel ce săvârşeşte, dând omului prin hirotonie, mai presus de fire, bogăţia darului preoţiei, sâvârşindu-se marile prefaceri ale pâinii şi ale vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului, ca să-L avem văzut prin credinţă permanent, ca noi să ne împărtăşim, adică să mâncăm Trupul şi Sângele Lui. Că de nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă întru voi. Iată, deci, folosul cel mai desăvârşit: că având în toată fiinţa ta pe Hristos Biruitorul, vei fi luminat şi de temut pe tot drumul, de mare răspundere, al mântuirii tale şi al semenilor tăi.
La Sfânta Liturghie primeşti într-un fel deosebit harul lui Dumnezeu, tăria cea mare a creştinului, aprinzând lumina adevărului din om pentru viaţa şi lupta împotriva stăpânitoarelor puteri ale întunericului.
Iată, deci, că viaţa noastră este cu adevărat condiţionată numai de această mare Taină a Îm-părtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. Această Sfântă Liturghie care se săvârşeşte într-un chip atât de nepătruns, cu cinste, evlavie şi binecuvân-tare, are rânduite rugăciuni şi prefaceri adânci pentru salvarea de la pieire a lumii întregi, vizând direct pe cei pomeniţi pentru sănătate, luminare, frumuseţe şi tăria nelimitată asupra duhurilor rele.
Este atât de necesară şi de obligatorie parti-ciparea la Sfânta Liturghie, mai mult chiar decât ne sunt necesare lumina şi aerul. Dumnezeu ţine pământul mai mult pentru Sfânta Liturghie care se săvârşeşte pe El! Liturghia este cea mai mare lucrare pe pământ şi folosul dincolo de închipuire al întregii creaţii a lui Dumnezeu.

Cum pot contribui călugării la mântuirea, povăţuirea şi catehizarea mirenilor?
- Întâi printr-o comportare cuviincioasă, ne-smintitoare, iubitoare şi cu râvnă în toate, în biserică şi în afară de biserică; o râvnă fără alt interes decât mântuirea. Apoi, în contact direct cu mirenii, prin liniştea, bucuria mare şi aşezarea lor, că, prin harul lui Dumnezeu, au plecat cu totul la sfatul Evangheliei, la slujire şi sârguinţă neînceta-tă pentru Hristos.
Apoi, să le vorbească smerit despre iad şi despre Rai cu toată convingerea şi să-i sfătuiască, fără să-i judece, că viaţa aceasta este prea scumpă pentru a o petrece numai în deşertăciuni, că ei pot trăi în lume ca nişte creştini, căci au destule îngăduinţe pentru neputinţele lor, dar să nu-şi înstrăineze sufletele de la Hristos. În foarte multe cazuri tot pilda vieţii călugărului vorbeşte mai puternic inimilor nepăsătoare sau chiar împietrite ale mirenilor. Sfântul Vasile spune: Să nu ruşinăm pe cei ce-şi pun nădejdea în noi. Să nu-i smintim.
În general, viaţa de mânăstire cu slujbe mai trăite şi îmbogăţite, precum şi rânduială în toate sectoarele mânăstirii, făcute cu un sentiment şi o dorinţă îngerească, ca pentru Hristos, ar putea să-i folosească şi să-i determine să vrea să gândească mai mult.

Care este marea misiune şi răspundere în faţa lui Dumnezeu a unui păstor de suflete?
- Este nemărginit de mare. Cu cât este mai mare sufletul decât trupul, cu atât mai mare este răspunderea unuia ca acesta decât a oricărui conducător din lume. Căci sufletul este omul, nu trupul.
Misiunea păstorului de suflete este una singură: fără abatere să-i ducă la Hristos. Nu e uşor, dar are puterea Aceluia, Căruia I S-a dat toată puterea în cer şi pe pământ, a Domnului nostru Iisus Hristos, Care este cu el. Nu i s-a dat păstorului de suflete, preotului, puterea pentru o deşartă mărire personală, ci ca să poarte cu inimă de părinte toate slăbiciunile fiilor săi sufleteşti, în chip egal. Să sufere pentru ei în momente de căderi şi rătăciri de tot felul şi să ştie că sufletele lor din mâna lui i se vor cere la judecată, zice Scriptura. Şi Scriptura nu se poate desfiinţa.
Conducătorul de suflete să gândească smerit despre el, despre toiagul şi haina pe care le poartă, căci cei care-l ascultă, îl ascultă pentru Hristos. Deci ei fac tot ce fac ca eroi ai lui Hristos. Să nu se interpună, el, conducătorul, că, vai, este o mare şi gravă rătăcire, că adică ar zice că el este Cel ce este.
Un conducător de suflete să aibă credinţă şi nădejde că nu-l va lăsa Domnul neajutat, dacă-şi iubeşte fiii duhovniceşti şi înţelege, cu suspine, că mântuirea lui este condiţionată exclusiv de mân-tuirea fiilor lui.
Dojana va fi necesară, sigur, dar nu aceasta este singura metodă în formarea lor. Aceasta rămâne poate un simplu accident. Tot blândeţea şi înţelegerea creşte şi zideşte, căci nu trebuie să-i iei libertatea de a gândi la Hristos până într-atât încât să nu rămână şi pentru el ceva; să poată cugeta şi merge, să înţeleagă şi să-şi poată forma personalitatea duhovnicească.
Conducătorul trebuie să fie în toate un mare exemplu. Sfântul Ioan Scărarul spune că "păcatul cu gândul al păstorului de suflete este mai greu în ziua Judecăţii decât păcatul cu lucrul al ucenicu-lui".
Şi mai departe spune acelaşi sfânt: "Cu cât te are cineva mai mult la evlavie, cu atât eşti mai mult dator a te iscusi întru cunoştinţa dumnezeieş-tilor Scripturi, a-i folosi pe ei prin pilda vieţii".
Sfântul Grigorie Teologul zice: "Tot atâtea suflete ucidem, câte, din vina noastră, le lăsăm să se osândească". Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune, pentru conducătorii de suflete: "În zilele de pe urmă puţini preoţi se vor mântui. Cei mai mulţi se vor osândi. Măcar că vor scăpa de păcatele proprii, dar nu vor scăpa de păcatele celor care i-au avut să-i păstorească".

În ce constă responsabilitatea duhovnicului?
- Pentru aceasta Marele Vasile hotărăşte în ce chip este duhovnicul şi zice: Duhovnic se numeşte cel ce nu mai vieţuieşte după trup, ci de Duhul lui Dumnezeu se poartă şi fiu al lui Dumnezeu este şi s-a făcut asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu.
Nu este lucrul tuturor a povăţui pe alţii, ci cărora li s-a dat dumnezeiasca alegere, după cum zice şi Apostolul: Alegerea duhurilor care des-part pe cel rău de cel bun cu sabia cuvântului.
Deci, toată puterea jertfei Mântuitorului pe Cruce de a ierta păcatele oamenilor, a dat-o duhovnicului şi a întărit-o, pecetluind această putere, zicând Apostolilor: Iată, vă dau vouă putere: ce dezlegaţi voi, dezleg şi Eu şi ce legaţi voi, leg şi Eu.
Răspunderea de duhovnic este neînchipuit de mare, gândind că mântuirea creştinului este condiţionată de a fi dezlegat de păcate.
Ce imensă obligaţie ai, să nu piară vreun suflet, căci şi tu eşti chemat să-i rânduieşti zilele! Răspunzi nu numai de cei care sunt bolnavi, bătrâni şi care poate aşteaptă sfârşitul; trebuie să se gândească asupra tuturor vârstelor, că toţi au nevoie de harurile divine pentru puterea de a cunoaşte, de a lupta cu răul din ei şi din afară şi de a se forma şi a fi mereu în binecuvântare.

Ce trebuie să facă un duhovnic pentru a zidi şi a mântui cât mai multe suflete?
- Duhovnicul este şi el un om. Ca om întru totul cu dorinţe, cu slăbiciuni, primeşte darul acesta al iertării păcatelor prin mărturisire, iertare pe care numai Dumnezeu poate să o dea. Se cuvine, pe lângă acest mare dar al Duhului Sfânt, să ceri şi tu în continuare de la Dumnezeu îndoit dar, ca proorocul Elisei, să poţi avea neapărat o viaţă curată, de sfinţenie, mai aleasă şi mai deosebită decât a celorlalţi oameni, cu patimile vindecate, povăţuindu-te numai de îndemnurile Sfântului Duh, dacă voieşti să ai numele de duhovnic adevărat, unit cu fapta. În toate să fii exemplu. Dacă vei posti, vor posti şi fiii tăi; dacă te vei smeri, se vor smeri şi ei; şi-n toate vor fi după buna rânduială a lui Hristos, pentru că ei cred mai mult în cele ce văd la tine cu lucrul, decât ce aud din gura ta! "Că ochii sunt mai încrezători decât urechile" (Sfântul Nicodim Aghioritul).
Deci, duhovnicul trebuie să fie iubitor şi înveselitor cu toată lumea. Să se vadă că eşti primitor şi înţelegător şi când au venit la tine, să-ţi vadă blândeţea, bunătatea, iubirea şi că eşti sincer doritor să-i ajuţi în procesul lor de conştiinţă pentru lucrul cel mai de preţ - mântuirea. Să fii, ca duhovnic, popular, să-l convingi mai întâi de acel lucru care l-ar îngrijora: că păstrezi taina spovedaniei lui cu preţul vieţii tale. Ferească Dumnezeu să fie altfel! Că discuţia este omenească, dar lucrarea divină. Că eşti martor cinstit cu puterea de a dezlega sufletul lui de orice păcat mărturisit şi că, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, păcatele mărturisite "nu se mai iau în vedere nici la vămi, nici la Judecata de Apoi. Atunci el va vedea cât a fost de mare momentul mărturisirii lui".
Să-l convingi că omul nu este acela care a greşit, ci este acesta care se căieşte şi se spove-deşte acum. Şi dacă a căzut în apă adâncă şi e salvat cu darul lui Dumnezeu şi răsuflă liniştit, nu-l mai ceartă nimeni că de ce este ud: bine că a scăpat de la pieire.
În felul acesta blând şi de la inimă, dându-şi seama că se săvârşeşte cu el Taina iertării păcate-lor, îşi deschide sufletul cu totul; să nu facă o mărturisire rea, cumva - care l-ar primejdui mai mult -, să nu-i rămână nimic, nici păcatele mari şi grozave şi nici cele mici, care se cred a fi neînsemnate. Dar e un lucru foarte înşelător să crezi aşa ceva, pentru că: "nu este lucru mic în viaţă răul cel mai mic". Îţi va cere ajutor, să-l cercetezi după o oarecare rânduială şi să o faci cu toată inima, că e fiul tău. Şi să-l asiguri că la răspântia cea din urmă, cândva, veţi fi de faţă şi îngerii noştri se vor bucura şi, cu ei o dată, rudele, lumea şi toată creaţia lui Dumnezeu.
O astfel de lucrare duhovnicească va avea ecou şi în alte suflete şi vor cerceta Biserica şi va străbate peste munţi Duhul lui Dumnezeu, încura-jându-ne spre unitate în dragoste creştină, căci credinţa noastră, a creştinilor, este iubire.
Duhovnicul, arătându-şi întru totul şi întru toate dragostea de părinte adevărat, se socoteşte că moartea cu fiii lui e mai dulce decât o viaţă fără dânşii.

Astăzi, când creştinii nu mai pot ţine după sfintele canoane postul şi viaţa morală, în ce condiţii îi putem împărtăşi?
- Creştinii trăiesc şi ei momentele lor istorice şi nu sunt lipsiţi de dorinţele şi de grijile vieţii, dar sâmburele de adevăr ce există în om nu se poate să nu răscolească şi să nu le trezească acea voce a fiinţei superioare din ei - conştiinţa. Nu cred că există vreun creştin care să nu aibă un sentiment şi suspin de tresărire, care să nu se închine când aude bătaia clopotelor, legată de o tradiţie religioasă sau un eveniment deosebit. El ştie, cu acea scânteie divină din el, că acest sunet sobru, sacru şi pătrunzător al clopotelor cheamă viii, plânge morţii şi împrăştie viforele năprasnice.
Canoanele rămân valabile ca nişte mari faruri de orientare, să se vadă, mai ales gravitatea păcatelor, ele având însemnările şi subînsemnările lor, dar trebuie cunoscut că au şi elasticitatea lor. Lupta mare este să-i vindeci rana, nu să-l laşi singur ani întregi fără marile haruri ale Sfintelor Taine. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Ani vrei să-i dai? Trebuie să-l însănătoşeşti!" Să ajungă la o cunoştinţă de sine şi să intre singur în marile bogăţii ale harurilor cereşti. Să ştie că venirea Mântuitorului, Care "S-a pogorât până în adâncu-rile mizeriei omeneşti, nu ca să anihileze făptura Sa, ci pentru a o transfigura", că marea jertfă a Mântuitorului s-a făcut ca să fim iertaţi prin pocăinţă de toate păcatele şi el, creştinul, să rămână într-o mare nădejde fără să se teamă. Căci "nici o nenorocire nu înseamnă ceva şi nimic nu este pierdut atât timp cât credinţa rămâne în picioare, cât timp capul se ridică din nou şi cât timp sufletul nu abdică" (Maeterlink).
Nu trebuie apăsat pe o puternică nevoinţă prin canonisire, ci mai mult pe o intensitate a ei. Nu timpul poate decide, ci calitatea vieţuirii printr-o continuă dispoziţie sufletească, nedând loc la amărăciuni opace. O sinceră şi apăsată părere de rău îi va aduce o mai adevărată smerenie, atât de primită spre iertare şi atât de binefăcătoare spre viziuni noi şi descoperiri mai presus de raţiunea omenească, cu care dragostea lui Dumnezeu îm-bogăţeşte pe omul smerit, iar nu pe cel încorsetat într-o aspră nevoinţă. Iisus Hristos Se dăruieşte mai cu plăcere unei inimi rănite, dar căită şi smerită, decât unei inimi care posteşte şi se roagă, dar care desigur, îşi cere dreptul. "Nici văduva şi nici fecioara n-au altă treaptă în cer decât aceea pe care o fixează umilinţa".
Deci duhovnicul nu greşeşte, micşorând timpul pocăinţei în marea lui răspundere, că spune Sfântul Vasile cel Mare în Canonul 74: "Cel care are putere de a lega şi dezlega nu se canoniseşte micşorând timpul pocăinţei, pentru cel care se căieşte de bunăvoie spovedindu-se, că unul ca acesta ajunge degrabă la iubirea lui Dumnezeu".
Cine iubeşte pe fiii lui şi mântuirea lor, ar trebui să ştie că eforturile şi mărturisirea lor nu înseamnă chiar nimic, pentru ca tu să nu fii în inima lui şi să nu poţi face pogorământ, împărtă-şindu-l. Iisus Hristos, milostivul nostru Stăpân, S-a bucurat să bage primul om în Rai, un tâlhar, care L-a mărturisit; acelaşi Hristos, Care a mustrat cu asprime pe mai-marii sinagogilor pentru împietrirea lor. Le-au luat-o înainte desfrânatele, tâlharii şi vameşii, iertaţi cu blândeţe şi rămâneau încurajaţi, sfinţindu-şi sufletele.
Iată, deci, cum Iisus Hristos, cu aceeaşi iubire şi blândeţe, doreşte să se dăruiască fiilor Lui şi este iarăşi amânat de rigoarea şi asprimea "Legii". Dumnezeu este milostiv şi caută pricini să umple pe creştini de bogăţia harurilor Lui. Duhovnicul trebuie să-şi cerceteze fiii cu ochi pătrunzători şi mână uşoară, cum spune Ilie Miniatis: "Sufletul omului nu-şi poate întinde aripile aici pe pământ dacă nu se simte înconjurat de iubire, veşnicie şi nemărginire".

Duhovnicul care face pogorământ la Sfânta Împărtăşanie şi nu urmează asprimea sfinte-lor canoane, se poate mântui?
- De la început să se ştie că aceste pogorăminte ce se fac să se poată împărtăşi cu Sfintele Taine, nu într-un timp prea îndelungat, cum spun unele canoane la diferite păcate mai grele, se fac cu multă şi smerită chibzuială, cu acoperirea tot a unor canoane: 74, al Sfântului Vasile; 102, al Sinodului VI Ecumenic; 4, al Sfântului Grigorie de Nyssa şi cu îndemnurile pline de duh ale Sfântului Ioan Gură de Aur, cu experienţa multor Sfinţi Părinţi care înţeleg că întreaga Sfântă Scriptură este o dulce şi frumoasă armonie, chiar dacă aceşti Sfinţi Părinţi nu au canoane date, dar nu sunt lipsiţi de autoritate - să zic juridică - în Biserică (vezi însemnările Canonului 87 al Sfântului Vasile cel Mare, din care se înţelege că orice cuvânt al Sfinţilor Părinţi are putere canonică).
În afară de aceste acoperiri şi binecuvântate şi motivate procedee, spune şi sfânta cumpănire din fiinţa ta să nu depărtezi cu asprime, dar nici să încălzeşti cu toleranţe vinovate.
În marea ta răspundere, când vorbeşti de la inimă la inimă şi, bineînţeles, de la ins la ins, vei înclina mai mult să crezi că bunul Dumnezeu te va îndemna mai repede spre îngăduinţă. Nimeni nu va tolera, însă, o dezlegare la întâmplare şi, mai ales, fără o angajare a fiului duhovnicesc, ca el să iasă din dezordinea sufletească pentru a ajunge la o cunoştinţă de sine. Acest procedeu nu zideşte pe fiul duhovnicesc, ci, mai mult, amă-geşte şi el rămâne căldicel sau împietrit la lucruri mari. Se spune că cerbul pentru două lucruri nu aleargă bine: când e prea gras, sau când e prea slab. Adică nevoinţa multă s-ar putea să-l slăbească şi nepăsarea şi neangajarea s-ar putea să-l îngraşe. Să ţii cont că fiecare ins are particularitatea lui şi vei avea în vedere cât poate purta.
Dar, oricum, lucrul de valoare de care trebuie să se ţină seama este că inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Acesta-i marele punct de plecare, părinte duhovnic, şi acesta-i răspunsul la această întrebare care s-a pus. Şi nu numai că nu vei fi certat de Biserică sau de Dumnezeu, ci ţi se va socoti ca o mare înţelepciune, dacă ai reuşit să trezeşti în fiii tăi bunătatea creştină.
Nu poate fi nimic uşor, de nu va fi bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu şi rugăciunile Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu cu noi cu toţi.

Cât timp opriţi de la Sfânta Împărtăşanie pe cei ce fac avort? Dar pe cei ce fac desfrânare şi adulter? Dar pe cei ce practică paza şi nu vor să nască copii?
- În cuprinsul Canonului 4 al Sfântului Grigo-rie de Nyssa se spune: "Când unul din aceştia îşi va cunoaşte păcatele şi se va mărturisi de bunăvoie (de sineşi), arătând căinţă, să i se aplice canonul cu iubire de oameni"...
Pravila Bisericească a Părintelui Nicodim Sachelarie spune: "Pentru cei sârguincioşi spre pocăinţă şi a căror viaţă înclină spre mai bine, stă în puterea celui ce aplică canonul ca, pentru folosul Bisericii, să scurteze timpul ascultării şi să-i întoarcă mai curând şi tot acesta poate a-i şi împărtăşi. Că precum este oprit mărgăritarul înaintea porcilor, tot aşa necuviincios este a lipsi de cinstitul mărgăritar pe omul curăţit prin pocăinţă de păcat". Şi pentru că sunt întrebat cum aplic eu canoanele, răspund că din început îl pun în cunoştinţă de cauză. Arăt, cu pravila în mână, să vadă şi să ştie cât este de grav păcatul lui. Arătându-i aceasta, îl încurajez şi consider prima săgeată binefăcătoare în inima lui şi-mi dau seama că, necunoscând păcatul, l-a făcut cu uşurinţă, căci neştiinţa este cea mai de seamă pricină care pregăteşte calea adevăratei păcătuiri. Sfântul Agaton zice: Rădăcina tuturor răutăţilor este neştiinţa.
În canonisire efectiv am procedat cu teamă, dar am ţinut cont de toate sfaturile de uşurare canonică arătate mai devreme şi am dat pentru avort trei ani. Dacă au făcut farmece, fără circum-stanţe uşurătoare, dau mai mult de trei ani. Dacă au omorât prunc după naştere, cu voie, de la şapte ani în sus. Se ţine cont şi de data de la care n-au mai făcut.
Pentru desfrânare, în afară de năpastă şi de atâtea alte situaţii şi împrejurări fără ieşire, sau de nu a participat încurajând păcatul, dar i-ar fi adus necazuri majore, canonisesc de la un an la trei ani; cum e cazul de adulter, fie ambii soţi sau numai unul din ei. Cei ce fac fraudă conjugală şi atentat la planurile lui Dumnezeu, adică cei ce se păzesc să nu nască copii, până într-un an.
Am răspuns mai mult aşa, pentru orientarea lucrurilor, dar mulţimea feluritelor căderi schimbă datele şi nu poţi scrie despre fiecare, dar oricum rămân credincios celor scrise la alte întrebări mai sus: "Inimă caldă şi inimă uşoară".

Ce sfaturi duhovniceşti mai de folos daţi credincioşilor şi călugărilor care vin la sfinţia voastră?
- Ca pentru nişte fii ai lui Dumnezeu, am încercat să spun la cât mai mulţi despre o poziţie de strategie duhovnicească în lupta noastră cu cel din afară, diavolul. Neputinţa lui mare asupra noastră este că noi suntem şi dorim mult să fim cu Dumnezeu.
Diavolul ţinteşte acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu.
Nu-i va fi uşor să o facă direct, că aşa s-au încununat mulţi creştini care au simţit în ei puterea credinţei, ştiind că omul e făcut de Dumnezeu singur, numai pentru Dumnezeu şi nu se pot despărţi de El. Satana, care n-are o clipă de răgaz, gândeşte ca indirect să poată despărţi pe om de Făcătorul lui. Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul, şi, dacă reuşeşte, nu înseamnă că şi-a atins marele obiectiv, ci îi dă o mare întristare, care îl face să se considere pierdut, ca şi când nu mai poate fi iertat şi, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu, şi, iată, acesta-i scopul atins de vrăjmaşul.
Nu trebuie să-ţi pleci capul şi să abdici, oricare şi oricum ar fi păcatul. Recunoaşte-L mai departe pe Stăpânul tău milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, dacă ai credinţă de stâncă. Nu te deznădăjdui cu nici un chip. Satana, şi poate slăbiciunea ta, te-au înşelat, dar inima nu i-ai dat-o lui şi numele lui Dumnezeu din tine nu l-ai şters. Aşa păcătos cum eşti, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor şi, pentru că-L recunoşti, mult milostiv şi iertător. Te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrăţişa, te va lua pe umerii Lui, te va duce la stână şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit. Aceasta este o mare poziţie duhovnicească şi atunci marile tale căderi în viaţă rămân simple accidente.
Recomand o nesfârşită veselie sufletească în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci, o stare de stăpân asupra ta şi de veselă liniştire, chiar dacă te-ai înnoroit, că oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, ea este numai şi numai de la diavol.
Ar fi bine ca lumea creştină, mai ales, să preţuiască mai mult singurul timp ce-l avem pentru pregătirea la moarte şi să-şi păstreze cu străşnicie inima, că dintru aceasta sunt ieşiri de viaţă, cum spune la Pilde (4, 23).
"Cu nematerialnicie la Cel nematerialnic gândeşte şi vei pricepe!" "Când interesele şi conştiinţa se află în luptă, conştiinţa trebuie să învingă, ca să rămâneţi fii ai luminii, fii ai zilei, fii ai harului!" "Mulţi se plâng că le lipseşte harul; mai cu drept ar fi dacă harul s-ar plânge că el lipseşte de la mulţi".
Dumnezeu nu cere nimic imposibil, ci, prin poruncile Sale, te îndeamnă să faci ce poţi, să ceri ceea ce nu poţi şi El te va ajuta ca să poţi face voia Lui.

De ce a slăbit credinţa şi viaţa morală în rândul credincioşilor şi cum să le sporim credinţa şi trăirea în Hristos?
- Aparent pare că este slăbită credinţa, dar nu până într-atât. Oamenii au zilnic obligaţii familiale, profesionale, sociale mai urgente şi nu pot participa regulat la slujbele bisericeşti. Însă nu sunt puţini care să nu aibă un fior de înviorare şi să nu se închine când aud bătaia clopotelor, ca un strigăt de chemare a viilor, ca un plâns al morţilor, ca o putere care împrăştie în tot felul fulgerele.
O mărturisesc şirurile nesfârşite de credincioşi la marile hramuri în ţara noastră, care, cu o adâncă nerăbdare, îşi aşteaptă fericiţi rândul, ceasuri lungi, ca să se închine, să sărute Sfintele Moaşte. Aceştia sunt toţi credincioşi tăcuţi, anonimi şi liberi. Într-o comunitate mare, sunt şi oi albe şi oi negre şi o credinţă mai firavă şi nimeni nu poate spune că e neprihănit.
Trebuie slujbe zilnic la biserici, peste tot, cu predici calde, neobositoare şi exemplificatoare şi să nu fie cu nici un chip prilejuri smintitoare. Nimic nu va fi mai frumos ca un slujitor al lui Hristos cu viaţă plină de aşezare duhovnicească, nevinovat, senin, blând, cu ochi de lumină în-gerească. Un copil în braţele tatălui său a strigat tare, în biserică, spre uimirea tuturor, când a ieşit preotul în veşminte din altar: "Tată, iată un Doamne-Doamne viu!" (nu ca cei de pe perete).
Inima curată, nevinovată, a acelui copil a arătat simplu, dar tare, că Dumnezeu, Care ne iubeşte ca pe lumina ochilor, ne cercetează peste tot, ne caută peste tot, ne cheamă: Veniţi la Mine cei osteniţi şi împovăraţi şi adăpostiţi-vă la blânda şi smerita mea inimă, că eu sunt singura Cale, singurul Adevăr, şi singura, nesfârşită şi fericită Viaţă!
Pe lângă cuvinte libere folositoare să li se recomande cărţi folositoare, mai cu deosebire pe cele ce amintesc de fericirea sfinţilor cu îngerii de sus, de viforul ispitelor, precum şi de grozava şi nesfârşita ardere a iadului. Şi cine va avea din înţelepciunea cea mare, i se vor lumina inima şi calea!
Fericitul Augustin spune: "Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive, pentru cel ce nu vrea, n-am nici unul! Singurul motiv este moartea!"

De ce ne temem de moarte şi cum putem spori în noi bucuria vieţii veşnice?
- Se tem de moarte doar cei care nu s-au pregătit deloc de viaţa cu Hristos. Dar nu este rău că se tem, că prin aceasta se recunoaşte viaţa veşnică şi frica e un început de înţelepciune. Şi aşa vor pune paşi spre cunoaştere şi mireasmă, adunând flori din grădina duhovnicească a Bisericii lui Hristos. Se spune că sunt trei categorii de creştini mântuiţi. Întâi, este categoria fiilor care fac voia lui Dumnezeu din iubire. A doua, este categoria negustorilor care fac fapte bune pentru plată de la Hristos. A treia, este categoria robilor care fac de frică cele ale lui Dumnezeu. Ce bine ar fi să ne depăşim mereu, să ne silim, că este singura vreme când bătaia inimii noastre poate cuceri întreg cerul!...
Ce zici, frate creştine? Te prinzi să te sileşti la o alergare atât de salvatoare şi la o ajungere atât de lăudată de nesfârşite cete îngereşti şi să vezi slava Maicii Domnului, care, neştiută de tine, te-a plâns şi te-a ocrotit şi, în cinstea aceasta, în lumina cerurilor deschise, te va încununa ca pe un biruitor Hristos Domnul?
Cu adevărat, spune Sfântul Pavel: Că nu sunt vrednice suferinţele de acum faţă de bucuriile ce ni se vor descoperi nouă. Iar "sfârşitul filosofiei este să ştii că trebuie să crezi" (Geibel). Să ştii să mori liniştit!

Ce sfat şi cuvânt de folos îmi daţi mie şi fiilor duhovniceşti ai Prea Cuvioşiei voastre?
Să ne iubim cu adevărat unii pe alţii!
Să încercăm să iubim pe toată lumea, şi pe aceea care se zice că e rea.
Să iubim, să iubim mult şi să iubim frumos.
Să iubim rana şi pe cel care ne-a făcut rana.
Să ştim să furăm pe Hristos de la duşmanii noştri. El stă ascuns la cei care ne sunt duşmani. Nu poţi fi gazda lui Hristos dacă nu-ţi sunt dragi cei care Îl ţin ascuns, dacă inima ta nu este un mic cer al iubirii.
Lui Hristos I se cuvin primele roade ale tuturor lucrurilor, dar mai cu seamă primele roade ale iubirii!
Iar pentru răspunsurile mele date în grabă, dar cu cel mai bun gând, atât spun: Milostiv fii mie, Doamne!