Tinerii
în fata celor două căi ale vieţii
Şi viata în
căsătorie şi cea în feciorie sunt binecuvântate
Părinte, ce trebuie să răspundem
tinerilor care întreabă dacă viata monahală este mai înaltă
decât cea în căsătorie?
- Mai întâi trebuie să-i faceţi să înţeleagă care
este menirea omului şi care este sensul vieţii. Apoi să le
explicaţi că cele două căi pe care le-a trasat Biserica
noastră sunt binecuvântate, pentru că amândouă îi pot duce în Rai,
dacă trăiesc după Dumnezeu. Să presupunem că doi
oameni vor să meargă la un loc de închinare. Unul merge cu autobuzul
pe drumul principal, iar celălalt merge pe jos, pe o cărare,
însă amândoi au acelaşi scop. Dumnezeu şi de primul se
bucură şi de celalalt se minunează. Rău este numai atunci
când cel care merge pe cărare îl judecă în sinea sa pe celălalt
care merge pe drumul public, sau invers.
Este bine ca tinerii care se gândesc la monahism să cunoască
faptul că misiunea monahului este foarte mare; trebuie să devină
înger, în cealaltă viată, în cer, vom trăi ca îngerii, a spus
Hristos saducheilor (Mt 22, 30). De aceea unii tineri cu multă mărime
de suflet devin
monahi şi încep
viaţă îngerească încă
din această viaţă.
Dar să nu creadă cineva că
toţi cei care merg la mănăstire se şi mântuiesc, numai
datorită faptului că au devenit monahi. Fiecare om va da
socoteală lui Dumnezeu dacă şi-a sfinţit viata pe care
şi-a ales-o. Peste tot este trebuinţă de mărime de suflet.
Dumnezeu nu face oameni procopsiţi sau neprocopsiti, dar cel care nu are
mărime de suflet, neprocopsit va rămâne orice viată şi-ar
alege, în timp ce acela care are mărime de suflet se procopseşte
oriunde s-ar afla, deoarece harul dumnezeiesc se află cu el. Există
oameni căsătoriţi care trăiesc foarte virtuos şi
astfel se sfinţesc. Dacă un familist îl iubeşte pe Dumnezeu
şi este atras de dragostea Lui, poate dobândi o mare sporire
duhovnicească. Iar odată cu aceasta îşi înzestrează copiii
cu virtuţi, creând astfel o familie bună, pentru care va lua îndoită
răsplată de la Dumnezeu.
De aceea fiecare tânăr trebuie să
aibă drept scop să se nevoiască cu mărime de suflet, astfel
încât să-şi sfinţească viata pe care o va alege. Vrea
căsătorie? Să se căsătorească, dar să se
nevoiască pentru a deveni un bun familist şi să
trăiască în sfinţenie. Vrea monahism? Să se facă
monah, dar să se nevoiască pentru a deveni un călugăr bun.
Fiecare să-şi măsoare puterile sale, să vadă ce poate
face şi, potrivit cu ele să înainteze pe una din cele două
căi. Dacă, de pildă, o tânără simte că nu are
tăria necesară pentru a deveni monahie, atunci să-I spună
lui Dumnezeu cu smerenie: "Dumnezeul meu, sunt neputincioasă. Nu pot
duce viata de monahie. De aceea trimite-mi un om, care să mă
ajute să-mi întemeiez o familie bună şi să trăiesc
duhovniceşte". Şi atunci Dumnezeu nu o va lăsa. Dacă
se va căsători, va face o familie bună şi va trăi
potrivit cu Evanghelia, Dumnezeu nu va cere de la ea nimic mai mult.
Desigur, există tineri de la care Dumnezeu
cere puţine lucruri, dar ei din mărime de suflet se nevoiesc mult
şi îi oferă mai multe decât li s-a cerut, alegând viata
monahală. Unii ca aceştia vor primi îndoite cununi. Dacă, de
pildă, un suflet are chemare pentru viata de căsătorie, dar din
mărime de suflet vrea să le jertfească pe toate şi să
urmeze viata monahală, fapta aceasta îl înduioşează mult pe
Dumnezeu. Numai să ia aminte ca imboldurile lui să fie foarte curate,
să nu fie mişcat de mândrie. De aici înainte Dumnezeu va risipi toate
greutăţile.
Fragment din cartea Cuv. Paisie Aghioritul Despre
viata de familie