Tinerii în fata celor două căi ale vieţii

Şi viata în căsătorie şi cea în feciorie sunt binecuvântate

 

Părinte, ce trebuie să răspundem tinerilor care întreabă dacă viata monahală este mai înaltă decât cea în căsătorie?

- Mai întâi trebuie să-i faceţi să înţeleagă care este menirea omului şi care este sensul vieţii. Apoi să le explicaţi că cele două căi pe care le-a trasat Biserica noastră sunt binecuvântate, pentru că amândouă îi pot duce în Rai, dacă trăiesc după Dumnezeu. Să pre­supunem că doi oameni vor să meargă la un loc de închinare. Unul merge cu autobuzul pe drumul princi­pal, iar celălalt merge pe jos, pe o cărare, însă amân­doi au acelaşi scop. Dumnezeu şi de primul se bucură şi de celalalt se minunează. Rău este numai atunci când cel care merge pe cărare îl judecă în sinea sa pe celălalt care merge pe drumul public, sau invers.

Este bine ca tinerii care se gândesc la monahism să cunoască faptul că misiunea monahului este foarte mare; trebuie să devină înger, în cealaltă viată, în cer, vom trăi ca îngerii, a spus Hristos saducheilor (Mt 22, 30). De aceea unii tineri cu multă mărime de suflet devin  monahi   şi  încep  viaţă  îngerească  încă  din această viaţă.

Dar să nu creadă cineva că toţi cei care merg la mănăstire se şi mântuiesc, numai datorită faptului că au devenit monahi. Fiecare om va da socoteală lui Dumnezeu dacă şi-a sfinţit viata pe care şi-a ales-o. Peste tot este trebuinţă de mărime de suflet. Dum­nezeu nu face oameni procopsiţi sau neprocopsiti, dar cel care nu are mărime de suflet, neprocopsit va rămâne orice viată şi-ar alege, în timp ce acela care are mărime de suflet se procopseşte oriunde s-ar afla, deoarece harul dumnezeiesc se află cu el. Există oameni căsătoriţi care trăiesc foarte virtuos şi astfel se sfinţesc. Dacă un familist îl iubeşte pe Dumnezeu şi este atras de dragostea Lui, poate dobândi o mare sporire duhovnicească. Iar odată cu aceasta îşi înzestrează copiii cu virtuţi, creând astfel o familie bună, pentru care va lua îndoită răsplată de la Dum­nezeu.

De aceea fiecare tânăr trebuie să aibă drept scop să se nevoiască cu mărime de suflet, astfel încât să-şi sfinţească viata pe care o va alege. Vrea căsătorie? Să se căsătorească, dar să se nevoiască pentru a deveni un bun familist şi să trăiască în sfinţenie. Vrea mo­nahism? Să se facă monah, dar să se nevoiască pen­tru a deveni un călugăr bun. Fiecare să-şi măsoare pu­terile sale, să vadă ce poate face şi, potrivit cu ele să înainteze pe una din cele două căi. Dacă, de pildă, o tânără simte că nu are tăria necesară pentru a deveni monahie, atunci să-I spună lui Dumnezeu cu smerenie: "Dumnezeul meu, sunt neputincioasă. Nu pot duce viata de monahie. De aceea trimite-mi un om, care să mă ajute să-mi întemeiez o familie bună şi să trăiesc duhovniceşte". Şi atunci Dumnezeu nu o va lăsa. Dacă se va căsători, va face o familie bună şi va trăi potrivit cu Evanghelia, Dumnezeu nu va cere de la ea nimic mai mult.

Desigur, există tineri de la care Dumnezeu cere puţine lucruri, dar ei din mărime de suflet se nevoiesc mult şi îi oferă mai multe decât li s-a cerut, alegând viata monahală. Unii ca aceştia vor primi îndoite cununi. Dacă, de pildă, un suflet are chemare pentru viata de căsătorie, dar din mărime de suflet vrea să le jertfească pe toate şi să urmeze viata monahală, fapta aceasta îl înduioşează mult pe Dumnezeu. Numai să ia aminte ca imboldurile lui să fie foarte curate, să nu fie mişcat de mândrie. De aici înainte Dumnezeu va risipi toate greutăţile.

 

Fragment din cartea Cuv. Paisie Aghioritul Despre viata de familie