Taina vietii duhovnicesti
Părintele
Rafail Noica este cunoscut credincioşilor prin cartea "Celălalt
Noica", rod al pelerinajului pe care l-a făcut în anul 1993 în
România împreună părintele Symeon, pe atunci monahi în
mănăstirea "Sfântul Ioan Botezătorul" din Essex
(Anglia). De câţiva ani părintele s-a stabilit în România şi
trăieşte ca sihastru în Munţii Apuseni. Cu ocazia serilor
duhovniceşti din acest an, organizate de Arhiepiscopia Ortodoxă de
Alba Iulia în timpul Postului Mare, în data de 25 aprilie 2002 părintele a
susţinut conferinţa cu tema "Postul şi iertarea, destin
şi vocaţie în ortodoxie". Prezentăm în continuare
răspunsurile părintelui la întrebările care au fost puse cu
această ocazie.
Ce este
viaţa duhovnicească?
Părintele
Rafail: Astăzi
se confundă cu o revenire la o moralitate, cu o moralitate
neinspirantă şi insipidă. Nu! Moralitatea este numai un prim pas
de întoarcere, un prim pas primitiv de întoarcere la viaţa
duhovnicească. Când citiţi Noul Testament vedeţi de câte ori
apostolii vorbesc de noua viaţă în Hristos. Este întradevăr o
viaţă în Duh. Viaţa duhovnicească este a trece de la
viaţa noastră primitivă, biologică, pentru care nu am nici
un cuvânt de prihană [...] Viaţa în Duh înseamnă a pătrunde
în legile, dacă le putem numi legi, ale vieţii dumnezeieşti,
care viaţă nu cunoaşte stricăciune, nici micşorare,
nici suferinţă – suferinţa este un mers spre moarte, este o
pierdere – deci viaţa duhovnicească nu cunoaşte pierdere şi
a intra înainte de moartea noastră biologică, a intra în aceste
elemente ale vieţi veşnice, este viaţa duhovnicească.
Să luăm
dragostea. Uite, vă dau un exemplu: de câte ori au venit la mine oameni
zdobiţi de viaţa aceasta, cu încurcături inexplicabile, cu
probleme de nerezolvat şi în neputinţa mea, aşa cum ne-a spus
părintele nostru duhovnicesc (n.n. Este vorba de părintele
Sofronie. Nascut în 1896 la Moscova, părintele a manifestat de timpuriu o
reală vocaţie de artist plastic, absolvind Şcoala
Naţională de Arte Frumoase din Moscova. În 1925 pleacă la Muntele
Athos şi intră ca monah în mănăstirea Sfântul Pantelimon.
Aici cunoaşte pe Cuviosul Siluan căruia îi devine ucenicul şi
moştenitorul spiritual. În 1959 întemeiaza la Maldon în Essex prima
comunitate monahală ortodoxă britanică: Mănăstirea
Sfântul Ioan Botezatorul, al cărui stareţ ramâne pâna la moarte
şi unde în 1988 a fost sfinţită prima biserică
închinată Cuviosului Siluan) dacă au venit la mine i-am primit,
aşa cum i-au primitşi şi fraţii mei din
mănăstire şi dacă i-am ascultat şi dacă am avut
atât de puţină dragoste să-i ascultăm fără
să judecăm, de multe ori aşa de puţină dragoste a
lucrat aşa o înviere în viaţa acestor oameni că uneori am
rămas pur şi simplu nu uimiţi, trăzniţi! de unde
până unde!
Deci, ce vreau
să zic: dragostea în cele mai mici manifestări nu este o chestie
psihologică, nici măcar morală; este legea vieţii, şi
legea vieţii aduce înviere. Viaţa duhovnicească este lucrul
despre care se vorbeşte în teologia noastră cu terminologie eretică:
mistică. Pentru noi, în ortodoxie, mistică nu există!Ce se
numeşte mistică, aia îi viaţă duhovnicească,
fiindcă este a Duhului, pentru că Duhul nu se poate exprima în
termenii logicii formale, nici în materialitate, e tainică fiindcă
face minuni, face lucruri la care nu ne aşteptăm. Chiar şi asta:
împărtăşeştipuţină dragoste unui aproape şi
te minunezi de unde până unde, că învie toată viaţa lui
şi de multe ori şi alţii împrejurul lui. Deci, în câteva
cuvinte, asta este viaţa duhovnicească şi tare m-aş bucura
ca acest cuvânt "mistică" aproape să nu nu se mai audă
fiindcă vine dintr-o erezie care nu a ştiut raţiional unde
să plaseze nişte fenomene pe care nu le putea nega şi atunci a
inventat un sertar pe care l-a intitulat mistică şi tot ce nu
înţelegi bagi acolo şi zici: "ăsta-i mistic, ăsta nu-i
mistic". Nu! Noi n-avem nevoie de termenul acesta decât dacă
există se întrebuinţează şi ăsta.
Pentru noi este
Viaţa duhovnicească, adică viaţa prin care acum începem
să lucrăm pocăinţa noastră, începem să vedem mai
limpede azi, începem să înţelegem cuvântul din Scriptură mai
bine decât ieri, mâine înţeleg mai multe lucruri, fac un lucru care prin
a-l face îmi deschide ochii dacă este drept lucrul pe care l-am făcut
şi experienţa fizică pe care o am poate că îmi deschide nişte
orizonturi la care nu mă aşteptam [...]
Fiindcă ce
este pocăinţa? Iarăşi un lucru care nu se înţelege
drept astăzi. Pocăinţa nu este numai o părere de rău
şi o miorlăială pentru nişte răutăţi pe care
le-am făcut, pocăinţa este, cum am zis, dinamica către
viaţa veşnică. Părintele nostru duhovnicesc, şi
dacă vă uitaţi, în armonie cu taotă Filocalia, spune
că este începutul autenticei contemplări. Ce se întâmplă în
pocăinţă? Uitaţi câţi oameni dimprejurul nostru, dar
şi noi ieri alaltăieri suntem inconştienţi de păcate –
trăim păcatul şi nu ştim că este păcat. De câte
ori n-am auzit: "O! părinte, nu ştiam că ăsta-i un
păcat!" sau eu cândva aceasta n-am ştiut că-i păcat
decât văzând într-o rugăciune sau în întrebările acelea din Molitfelnic.
Deci conştientizarea păcatului. Dar în această
conştientizare nu este numai lucrul acesta faptic. De
câte ori ai încercat să convingi pe cineva că ăsta nu-i un lucru
bun, un păcat şi nu te-a crezut? Şi ce se întâmplă când începe să te
creadă? Ce se întâmplă când eu conştientizez că un lucru a
fost păcat? Încep să văd întunericul în care sunt. Şi ce-mi
arată acest întuneric? Decât că e prezentă o lumină pe
undeva în viaţa mea. Deci conştientizarea păcatului, în
două cuvinte este – v-o spun din partea filocalicilor şi-a
părintelui meu duhovnic – este lumina necreată, este Dumnezeu
Însuşi Care-mi luminează conştiinţa. Acum risc
deznădejdea, dar acum nu-i momentul să deznădăjduiesc
că sunt mai rău decât ieri, ba sunt mai bine, sunt tot
păcătosul de ieri, dar încep să fiu conştient. Văzând
acuma răul şi întunericul păcatului meu pot să
deznădăjduiesc, dar eu sunt mai preţios în ochii lui Dumnezeu
decât atunci când eram acelaşi păcătos dar habar n-aveam. De ce?
Fiindcă Dumnezeu găseşte în mine pe cineva cu care poate să
înceapă a vorbi şi zicea părintele Sofronie: Viaţa
pocăinţei nu este altceva decât întoarcerea omului de către
întunericul pe care astăzi lumina lui Dumnezeu mi-l descoperă,
către acea lumină. Contemplarea luminii necreate, a lui Dumnezeu
Însuşi, nu este aşa un fenomen cum ni-l închipuim noi. Este un lucru
care este într-un firesc al dezvoltării omului, al devenirii omului întru
fiinţă, un firesc, când omul a devenit o minte de Dumnezeu
văzătoare fiindcă printr-o ascultare a graiului tainic al lui
Dumenzeu îmi dezvăluie întunericul, încep să văd ceva în
viaţa mea – dă-ne Doamne şi auzine ca rugăciune! – încep
să văd însăşi lumina. Părintele nostru Sfronie zicea:
de-abia atunci o să-ţi dai seama că asta este acea lumină
care în zilele deznădejdilor mele mă lumina ca să-mi văd
întunericul, ca să încep călătoria mea dintru întuneric întru
lumină.
Asta este ce
numesc viaţă duhovnicească.
Aţi
vorbit mult despre dragostea cea adevărată, că este iertare,
este postire, este jertfire, cum explicaţi degradarea iubirii în iubire
pătimaşă?
Părintele
Rafail:Tot
omul caută adevărul, caută viaţa de unde vine şi unde
este destinat să meargă. Îndrăznesc să mai aduc aici un alt
cuvânt al părintelui meu duhovnic nici un om nu vrea să
păcătuiească. M-au uimit atunci fiindcă eu ştiu
că toţi vrem să păcătuim, dar îi interzis. Nu-i adevărat!
Omul nu caută păcatul. Păcatul în general este o deformare,
n-are fiinţă în sine, nu există fiindcă Dumnezeu nu l-a
făcut şi ce n-a făcut Dumnezeu nu există.
Ce este
păcatul – este o deformare, şi vă dau ca pildă lucrul
acesta ce mi s-a lămurit într-o zi: mă gândeam ce este murdăria.
Să luăm bălegarul. În grajd este bălegarul. Rău nu
face, dar când va trebui să-l cureţi, să-l scoţi de acolo.
Pe câmpul meu unde o să semăn grâu este aur, dar pe covorul meu în
salon nu mersi, acolo îmi este murdărie.Murdăria nu e ce este, ci
unde este. La fel şi cu păcatul, dragoste este nu ce este dragoste.
Duimnezeu este dragoste şi zicea un părinte, Dionisie de la Muntele
Athos – un bătrân român îmbunătăţit care mai trăieşte,
de trei ori am vizitat astă vară Muntele Athos, de trei ori a zis la
mai mulţi în mai multe contexte – acest cuvânt: fraţilor
păziţi dragostea că dragostea este de la Dumnezeu.
Bineînţeles că este de la Dumnezeu pentru că este Dumnezeu. Deci
omul chipul şi asemămarea lui Dumnezeu ce va fi dacă nu dragoste,
şi dacă dragostea în om piere, dragoste va căuta, şi
dacă nu va găsi în Duh şi Adevăr, ca să reluăm
cuvântul Mântuitorului, în deznădejdea şi întunericul lui, o va
găsi într-un fel strâmt şi tot va trebui să aibă o
dragoste. Dacă nu există dragoste dumnezeiască în om va curvi,
dar i se va părea lui într-o măsură că asta-i dragoste, se
va dezamăgi, poate îşi va reveni ca fiul risipitor şi se va
întoarce şi va căuta adevărul, dar poate că nu – Doamne
fereşte.
Omul nu poate
fără dragoste pentru că nu poate fără tot ce este
cuvânt de la Dumnezeu. Dumnezeu nu ne dă porunci care, cum zice apostolul,
ne sunt grele, îngreuitoare. Dumnezeu când ne porunceşte ne arată
ceea ce suntem noi ori că suntem şi nu conştientizăm, ori
că trebuie să devenim. Ori, degradarea dragostei aşa este. În
întunericul păcatului omul nu ştie , dar tânjeşte,
însetează după ceea ce este adevărul şi neştiind
caută aiurea.
Cât de
departe trebuie să meargă ascultarea celui din lume faţă de
duhovnicul său?
Părintele
Rafail: Ascultarea
nu este o disciplină. În dreapta slăvire, în ortodoxie, ascultarea
este o taină. Iertaţi-mă fraţi teologi, noi nu reducem
Biserica noastră la şapte Taine. Sunt nenumărate Taine chiar
dacă şapte, ba opt ar trebui să numim taine de
căpătâi. Care-i a opta? Dacă Nunta-i o Taină, apoi
călugăria nu-i şi asta o Taină? Da, Bun! Hai să zicem
şapte Taine de căpătâi, dar multe sunt Tainele Bisericii.
Oriunde este vorba de viaţă duhovnicească este vorba de
viaţa tainică, o numim mistică. Ascultarea este acea taină
în care omul caută voia lui Dumnezeu pentru el însuşi, în care omul
poate afla şi poate rămâne în proniile lui Dumnezeu. Şi asta se
face prin duhovnic.
Nu există o
mântuire a monahului şi o mântuire a mireanului, că altfel ar fi dat
Hristos alte porunci şi altă Evanghelie pentru monahi şi pentru
mireni, pentru femei şi pentru bărbaţi şi aşa mai
departe, pentru chinezi şi pentrun români. O Evanghelie şi
aceleaşi porunci, Evanghelie, adică buna vestire a învierii din
morţi şi aceleaşi porunci pentru lumea întreagă. Deci
şi mireanul, acelaşi om ca Adam, ca şi Eva, ca şi mine
monahul, avem nevoie de aceeaşi înţelegere a voii lui Dumnezeu.
Ascultarea este acea înţelegere a voii lui Dumnezeu în care trebuie
să intri. Ce gândeşte Dumnezeu? Cine sunt eu? Uite un mirean de la
Bucureşti zicea: aş vrea să ştiu cine sunt eu şi ce
vrea Dumnezeu cu mine. Asta-i întrebarea de căpătâi şi pe linia
aceasta este ascultarea. Domnul, Făcătorul meu, trebuie să-mi
spună cine sunt şi ce vrea cu mine, adică ce rol am de jucat în
această istorie, să-mi găsesc fiinţa cea
adevărată, mântuirea mea.
Deci, ascultarea
de duhovnic, dacă o înţelegeţi drept, nu este vorba de
orizontalism între tine şi duhovnic. Este vorba de căutarea voii lui
Dumnezeu prin duhovnic şi asta-i înţelegerea dreaptă şi
taina aceasta se săvârşeşte în felul ăsta:tu ca ucenic, ca
cel care te duci la duhovnic, fie să te spovedeşti, fie să ceri
sfat, cere întâi Domnului în taina inimii tale; de câte ori te vezi
păcătos spune Domnului: uite Doamne că sunt păcătos,
iartă-mă, vindecă-mă. Când te duci la duhovnic cere-I ca
prin preoţia duhovnicului, prin lucrarea tainică pe care a
lăsat-o Biserica (n.n. Taina Spovedaniei), să ţi se ierte
păcatele şi nădăjduiesc că de vei face astfel şi
ştiu că de vei face în Duh şi adevăr, cât de puţin de
la fiecare spovedanie, o să ieşi mai mult sau mai puţin zburând.
Acest zbor nu este doar o stare psihologică – te simţi psihologic
uşurat – întradevăr se întâmplă în Duh o uşurare de care dă
Doamne să ai parte acum şi în veci.
Dacă te duci
pentru un sfat, întâi lui Dumnezeu să-i ceri îndrumare: Doamne!să fac
asta sau să fac aia? Spune-mi prin duhovnicul meu! Când simţi oarecum
în rugăciune, în viaţa ta , că vine momentul, du-te la duhovnic
cu gândul la Dumnezeu cu atenţia către Dumenzeu şi atunci spune-i
duhovnicului problema ta şi pândeşte de la el primul cuvânt. Îl
citesc pe sfântul Serafim, ba citesc colecţia Filocalică acel prim
cuvănt. Dumnezeu atotputernic e blând, e acea adiere de glas subţire
pe care a auzit-o proorocul Ilie şi de care s-a impresionat mai mult decât
cutremurul, decât uraganul, decât focul, adierea de glas subţire care e
mai rapidă decât toţi dracii dacă lucrăm prin ascultare. Nu
întreba pe duhovnic mai departe, primeşte acel prim cuvânt, e cuvântul
tău, duhovnicul nu ţi-l poate explica, este dialogul tău intim
cu Dumnezeu. Dacă aşa l-ai cerut de la Dumnezeu, dacă în felul
ăsta îl vei primi de la duhovnic, de ce să nu cârteşti, de ce
să nu te împotriveşti? Fiindcă rişti să lepezi
cuvântul lui Dumnezeu. ba chiar în momentul când îi spui părinte
explică-mi mai bine, ai rupt firul cu Dumenzeu, ai închis telefonul
şi acuma vorbeşti cu aparatul de plastic, dacă-i vorba de
telefon, acuma vorbeşti cu duhovnicul ca om. Asta să nu faci!
Primeşte cuvântul cu credinţă, cere blagoslovenie şi tu vei
înţelege acel cuvânt făcându-l.
Unul din chipurile
ascultării sunt cei zece leproşi. Hristos le-a spus un cuvânt foarte
indiferent. Cei zece leproşi au strigat: Măntuitorule ,
miluieşte-ne şi pe noi. Şi le-a zis: duceţi-vă şi
vă arătaţi preotului. Păi, n-avea nici un sens cuvântul
acesta, fiindcă ce poate să-mi facă mie preotul, în primul rând.
În al doilea rând Moise a rânduit că dacă te-ai curăţit de
lepră sau ţi se pare, du-te la preot şi el te va cerceta şi
dacă te va găsi curăţit te va înscrie din nou în societate.
Dar ei erau încă leproşi. Ce-au făcut? s-au întors şi au
făcut ascultare, fără să judece, fără să
cârtească. De ce s-au vindecat? Era puterea dumnezeiască care era conţinută
în acea poruncă pe care ei, făcând ascultare şi-au însuşit-o.
Aia i-a înviat din morţi, aia i-a curăţit, aia trebuie să
căutaţi voi ucenicii, iar voi duhovnicii trebuie să
învăţăm lucrul ăsta, să cerem de la Dumnezeu cuvânt,
să nu răspundem din mintea noastră. Zicea Sfântul Serafim, când
răspundeam din mintea mea erau greşeli şi Sfântul Siluan zice:
greşelile pot fi mici, dar pot fi mari. dcei noi, duhovnicii, trebuie
să ne rugăm lui Dumnezeu ca Dumnezeu în inima noastră să
pună cuvânt şi trebuie să ne nevoim , să desluşim acel
cuvânt. Dar nădăjduim că până vom ajunge şi noi
să desluşim acel prim cuvânt, dacă voi ca ucenici, veniţi
la duhovnici cu credinţă, credinţa voastră va face din noi
prooroci. Dacă tu vii cu inima aşa, cu deschidere la dumnezeu, tu vei
face din duhovnicul tău un prooroc de fiecare dată când vei veni în
această ascultare la duhovnicul tău.
Multe s-ar putea
zice, cer Domnului să le zică în inima voastră, fraţi
duhovnici şi cei care că duhovniciţi.
Dacă am
o problemă, spuneţi-mi, vă rog, la cine să merg, la un
preot sau la un psiholog?
Părintele
Rafail: Eu
aş zice: bineînţeles că ar trebui la un preot. Dar observ cu
multă, multă durere un lucru în lumea noastră: se întâmplă
din ce în ce mai des că noi preoţii nu găsim felul ortodox de a
primi pe om, de a-l asculta, de a-l înţelege, de a-l învia. Acum vă
zic ca unul care vine din Apus unde Biserica de 1000 de ani n-a mai fost
şi unde spiritualitatea apuseană a falimentat total, veacul al XX-lea
i-a manifestat falimentul care era în ea demult. Acum cei luminaţi ai
Apusului caută din ce în ce mai mult către ortodoxie, acea ortodoxie
care prost e înţeleasă pe aceste meleaguri de baştină ale
ortodoxiei şi riscăm să fim acum în poziţia evreilor care
ei înşişi au pierdut tradiţia dată neamului lor.V-o spun
tocmai ca să nu se întâmple lucrul ăsta, ca să cer Domnului ca
nu numai apuseni să găsească adevărul dar ca şi voi
să vă îmbogăţiţi în bogăţia care este
moştenirea noastră. Deci în Apus, unde Biserica nu mai este, am
impresia că ştiinţa asta a psihologiei este şi ea un fel de
milă a lui Dumnezeu într-o lume în care Dumnezeu nu mai există
şi există o para-Biserică, o para-preoţie ca să-i
zicem aşa – nu vreau să-i zic pseudo, deşi ar trebui probabil.
Ce este psihologul? Este un om la care te poţi duce şi la care
poţi descărca toate şi poţi spune toate şi ştii
că n-o să fi judecat şi din motive profesionale acela, în
principiu, îţi ţine taina spovedaniei.Părinţi, preoţi!
Asta este prerogativa noastră! Noi trebuie să putem nu numai să
înlocuim pe psiholog, dar şi să depăşim peste orice
aşteptare ceea ce poate face psihologul pentru clientul lui. De ce?
Fiindcă avem Taina, avem pe Dumnezeu pe care-L putem
împărtăşi. Vă spun acest lucru ca să intrăm un
pic în Taina lui Dumnezeu şi nu ştiu până unde va merge! Am văzut
înviere în masă, am văzut zeci de familii care au înviat din
morţi în Apus şi aici la fel!
Deci aş zice
bineînţeles că la preot, dar iertaţi-mă fraţi
preoţi, arhierei, trebuie să ne spovedim şi adevărul
ăsta este: suntem în aşa hal că nu ne mai ştim vocaţia
şi atunci poporul debusolat merge unde poate şi la cine poate.
Vă spun şi lucrul ăsta: psihologia, care din câte ştiu eu a
început cu domnul Freud şi a continuat cu domnul Jung, a făcut multe
rele pentru om. Dar iarăşi dacă vă uitaţi dintr-un
punct de vedere istoric până şi acolo omul se caută, îşi caută
adevărata sa fiinţă şi vă spun sunt mulţi
psihologi care găsesc şi descoperă nişte adevăruri,
dar dacă vă uitaţi bine adevărurile erau cunoscute cândva
în Biserică şi nu le mai trăim şi spre ruşinea
noastră nu le mai aplicăm. Zic de ruşinea asta, ştiţi
eu consider că noi toţi suntem un singur om, spovedania mea este
spovedania ta, viaţa mea este viaţa ta, împărtăşim
aceeaşi soartă şi aş dori să vă chem pe toţi
ca un singur om, să ne înnoim în Duh. Nu zic asta ca voi mirenilor să
judecaţi pe preoţi, zic ca voi mirenilor să vă rugaţi
pentru noi ca Dumnezeu să ne lumineze ca să vă putem lumina, zic
asta pentru fraţii mei preoţi ca să ştim că suntem
într-o decădere cumplită şi ca să luăm pildă
şi de la dreapta şi de la stânga şi de la părinţi
şi prin psihologie şi să ne învăţăm şi din
lumea dreptăţii şi din lumea păcatului, din toate
mărturiile, să înţelegem cu ajutorul lui Dumenzeu şi
să ne întoarcem cum zice în Apocalipsă unei Biserici: întoarce-te la
cele dintâi până nu-ţi voi lua lumina din mijlocul tău.
Aţi
spus odată: toate lucrurile se leagă şi se dezleagă în Duh,
explicaţi-ne, vă rog?
Părintele
Rafail:
Da, am spus şi în felul ăsta. Tot ce face omul începe în
nevăzut, adică în taina inimii tale, când ţi-ai pus în
inimă asta Dumnezeu a văzut şi dacă te-ai hotărât
pentru acest asta este foarte probabil ca acel lucru o să înceapă
să se înfăptuiască cândva în viaţa ta. Uitaţi, vă
dau o pildă: un monah mi-a spus într-o zi: mă certasem cu un alt
monah dintr-o altă mănăstire şi m-am căit după
aceea şi am vrut să-mi cer iertare, dar nu mai voia să ştie
de mine aşa era de rănit şi mi-am zis ce să fac,
mâine-poimâine trebuie să plec, eu vreau să mă apropriu de
Sfânta Împărtăşanie, ce să fac, am rănit pe fratele
meu, cum o să pot să mă apropriu de Împărtăşanie,
cum să continui viaţa pocăinţei mele că nu mă mai
primeşte; eu vreau să-i cer iertare şi el nu vrea să
audă nimic. Şi zice: mi-am amintit de un cuvânt din Liturghia
Sfântului Vasile cel Mare. Monahul acesta-i grec şi în greacă – îmi
pare rău că în traducerea noastră nu reiese aşa – la
pomeniri, după sfinţirea Tainelor când spune "pomeneşte
Doamne pe cei care ai învrednicit să împărăţească pe
pământ" spune aşa: "glăsuieşte în inimile
lor cele bune pentru Biserica Ta, pentru poporul Tău". Monahul
şi-a adus aminte de acest glăsuieşte şi a zis: Doamne!
glăsuieşte în inima lui pentru pocăinţa mea, spune-i
că mă căiesc pentru ce am făcut, că-i cer iertare
şi că eu îl iert. Şi mi-a spus: data următoare când l-am
văzut parcă nu fusese niciodată nor pe cer, totul dispăruse
şi împăcarea lor era deja făcută. Când am auzit cuvântul
ăsta, am sfătuit multe persoane în această direcţie şi
aproape de fiecare dată s-au întâmplat minuni dintr-astea.
O monahie care era
nouă într-o mănăstire şi spunea "Părinte! mi-e
frică de toată lumea", era foarte sensibilă şi
rănită mai ales de monahia cutare care era un pic mai aşa, în
vârstă şi mai autoritară. Zice: când intru în
bucătărie m-apucă groaza, nu ştiu ce să fac. I-am spus
să se roage: "Doamne spune în inima ei să-mi spună un
cuvânt bun sau spune-i ceva bun despre mine". Într-o zi vine fugind
către mine: "Părinte! Părinte! ştiţi ce s-a
întâmplat? A venit maica cutare şi m-a apucat groaza şi am zis Doamne
spune-i că o iubesc!" şi zice: "nu ştiu
părinte, coincidenţă, s-a uitat frumos la mine şi mi-a zis
ceva frumos". Ultima oară când am văzut-o, acum un an era
aceeaşi faţă luminată aşa cum se luminase atunci, acum
vreo zece ani şi era împăcată cu toată lumea şi cred
că au continuat aceste coincidenţe.
Deci se leagă
şi se dezleagă în Duh, în taina inimii şi profit de întrebare
să spun şi lucrul ăsta: trebuie să ne nevoim în ceva ce
strămoşii noştri cred că făceau fireşte. Cred
că strămoşii noştri, care erau cât de cât apropiaţi de
Dumnezeu, în mod firesc pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu. Vezi o
primejdie: Doamne! şi zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un păcat în tine:
Doamne! uite ce-i în mine, nu mă lăsa aşa! Vezi pe cineva care
te supără şi nu te poţi împăca cu el: Doamne! spune
ceva în inima mea pentru aproapele meu! ş.a. m. d.
Chemaţi-L pe
Dumnezeu. Zicem că Iisus Mântuitorul este singurul Mijlocitor între
Dumnezeu şi om. Îndrăznesc să spun că lui Dumnezeu îi place
să mijlocească între om şi om. Chemaţi-L pe Dumnezeu
mijlocitor între tine şi vrăjmaşul tău, între tine şi
cei cu care te-ai certat şi să vezi cum spuneam către cineva
acum câtăva vreme: Dumnezeu nu există. Nu! Dar se preface bine!
Fă şi tu ca şi cum ai crede şi să vezi cum şi
Dumnezeu se face ca şi cum există! Şi provocăm
coincidenţe dintr-acelea.
În
esenţă profit ca să zic: să învăţăm
frăţilor să chemăm pe Dumnezeu în toate împrejurările,
să-i cerem sfatul lui Dumnezeu, să mulţumim lui Dumenzeu când
ne-a dat ceva ce i-am cerut, să-L întrebăm pe Dumnezeu ce
înseamnă asta şi toate nedumeririle noastre. Întâi "Doamne!"
să fie în inimile noastre şi după aceea tot restul. Dacă
vrei să-l vezi pe duhovnicul tău şi este la 100 de metri de tine
trebuie să faci 100 de metri şi poate altceva l-a înhăţat
sau trebuie să iei telefonul şi să faci un număr. Pentru
Dumnezeu nimic din toate astea, acum poţi să zici "Doamne!"
şi ai contactat "satelitul Doamne" şi să vezi
cum se preface acest Dumnezeu că există.
Părinte
Rafail, aţi spus că pe meleagurile noastre ortodoxia este puţin
înţeleasă şi trăită, am dori să ne
conştientizaţi mai mult asupra acestui lucru?
Părintele
Rafail:
Mă bucur de întrebarea asta. Ce mi s-a întâmplat mie s-a întâmplat multora
în Apus când ne-au lipsit cele ce luam de bună, am început să
căutăm, căutând am găsit mai mult decât ne-am
aşteptat. În cazul meu, când vă spun că am trăit ortodoxia
ca fiind însăşi firea omului a fost acel mult ami mult decât mă
aşteptam. Întrebam pe Dumnezeu în taina inimii: Doamne! da de ce ar fi
ortodoxia mai adevărată sau mai înţeleaptă sau mai
adâncă sau mai nu ştiu ce decât protestantismul care-l descoperisem
eu aşa cum mi se părea. Mi-a arătat Dumnezeu că nu era mai
înţeleaptă, mai adevărată, era firea omului. De-aia este
mai decât ori şi ce. Orice religie, orice rătăcire, orice ideal
este un om care se caută şi ortodoxia este aia ce caută omul.
Pe meleagurile
noastre se întâmplă ce se întâmpla cu evreii din Vechiul Legământ.
Conştientizaţi de descoperirea dumnezeiască că ei sunt
poporul ales, bineînţeles că păcatul şi-a tras spuza pe
turta lui şi atuncea au început să se mândrească. Care este
primul cuvânt de propovăduire al glasului Cuvântului lui Dumnezeu,
adică Ioan Botezătorul ? – Troparul zice că e glasul Cuvântului,
glasul cel din pustie – "şi să nu vă ziceţi
vouă că sunteţi sămânţa lui Avraam că zic
vouă că din pietrle acestea Dumnezeu poate să ridice fii lui
Avraam". Echivalentul acestor cuvinte este valabil pentru toată
ortodoxia în baştina ei astăzi, la noi, la ruşi, la greci am
văzut aceleaşi lucruri. Paradoxal, ce s-a întâmpalt în istorie, ce
s-a întâmplat în Vechiul Legământ, aşa se întâmplă şi
astăzi, multe rătăciri în Apus şi diaspora, omul se
caută şi un pic se găseşte şi un pic se pierde, dar
conştientizarea a ce este ortodoxia mult mai puternic se dă acolo
unde nu este, unde omul caută, decât aici unde o ai pe toată pe toate
drumurile, o iei de bună, ai una aici, ai una acolo, toate străzile
sunt pline de preoţi, vrei să te spopvedeşti ai unde să te
duci. Da! Toate sunt la îndemână, dar o luăm de bună, şi
fiindcă o luăm de bună o pierdem fiindcă păcatul
îşi trage spuza pe turta lui, păcatul fiind indiferenţa,
păcatul fiind nepăsarea, păcatul fiind mândria că noi
suntem popor aşa şi pe dincolo, poporul lui Dumnezeu. Vă spun
că din popoarele pe care le-am cunoscut nu este nici un popor care să
nu fie buricul pământului. Sunt zeci de burice dintre care,
bineînţeles, sunt eu şi poporul meu. Ăsta este păcatul
şi spuza care şi-o trage, pentru asta poporul lui Dumnezeu pe
Dumnezeu l-au răstignit şi pe Dumnezeul lor şi tradiţia lor
au pierdut-o. Apostolul Pavel s-ar fi făcut el anatema de la Hristos numai
pentru ca poporul lui să poată reveni la adevăr şi n-a
venit până astăzi. Spunea părintele meu duhovnic: noi suntem
ortodocşi, dar noi nu putem fi mândri că suntem ortodocşi, noi trebuie
să fim smeriţi că suntem ortodocşi. Ortodoxia în smerenie
se păstreză.
Părinte
Rafail cum să mă păzesc de gândurile rele care îmi vin în minte?
Părintele
Rafail:
Tot prin satelitul Doamne. [...] Ce-am spus şi altor tineri vă spun
şi vouă: nu este greu, este cu neputinţă! Firea ta când se
simte deznădăjduită că voi putea să ajung la asta,
firea îţi mărturiseşte că nu face parte din mine, nu face
parte din firea noastră biologică. Dar de la Dumnezeu nici să nu
aşteptăm mai puţin decât cele cu neputinţă. Dumnezeu
numai în cele cu neputinţă lucrează, în cele cu
putinţă facem şi noi. Dumnezeu nu învârte la mămăliga
ta. Dar dacă este vorba de poruncile lui Dumnezeu numai Duhul lui Dumnezeu
în tine va putea lucra. Vrei să te păzeşti de gânduri? Dumnezeu
să te ajute şi faci asta. De câte ori vezi un gând rău în inima
ta spune: Doamne uite ce este în mine! Şi cere lui Dumnezeu. Poate ai
nedumeriri, întreabă-L pe Domnul, leagă şi dezlează în Duh.
Vrei să şti cum să nu le mai faci, cere Domnului să nu le
mai faci, cere Domnului apărare să nu mai cazi în păcat. Întotdeauna
cu Domnul lucrează! Dumnezeu, ştiind că ne dă porunci –
cuvinte cu neputinţă omului de urmat, total cu neputinţă –
nu aşteaptă ca eu să le împlinesc, aşteaptă ca eu
văzând că nu sunt ăla cum ar trebui să fiu, să zic: "Doamne
! fă tu ceva, du-mă Tu pe calea Ta!" Nu zice şi Hristos
"Precum am zis evreilor vă zic şi vouă: unde merg Eu voi
nu puteţi să mergeţi, dar veţi veni mai pe urmă".
Când mai pe urmă? După pogorârea Duhului Sfânt, acea pogorâre
facă-se vouă, ţie frate sau soră care mi-ai pus întrebarea
şi tuturor! Contactaţi "satelitul Doamne"!
Cum putem
ajunge la rugăciunea curată, la statornicia gândului în
rugăciune?
Părintele
Rafail:
Iarăşi vă zic: este cu neputinţă. Rugăciunea
curată este o stare mai presus de fire. Ei, acest cu neputinţă
să vi se facă vouă prin lucrarea lui Dumnezeu. Acuma lucrarea
lui Dumnezeu are mai multe laturi. Spunem după împărtăşanie
în rugăciune "să-mi fie acestea spre merinde, spre viaţa
de veci". Ce este această merinde? Este împuternicire. Când
eşti slăbănog, ai muncit mult, ai umblat mult, te-aşezi
niţel, mănânci ceva şi o iei din nou şi continui să
lucrezi, aşa sunt şi aceste merinde – Tainele Bisericii, cu
precădere Sfânta Împărtăşanie, dar şi toate
sfinţeniile Bisericii: aghiasma, untdelemnul sfinţit, anafura şi
tot ce este sfinţenie sunt lucruri prin care primim aceste energii, prin
care putem să continuăm viaţa pocăinţei noastre, ba
să o facem lucrătoare şi să ajungem la Cel neajuns,
adică la cele cu neputinţă omului prin lucrarea lui Dumnezeu cu
împreună lucrarea noastră. Profit să vă spun încă un
lucru: de multe ori am avut şi eu întrebarea şi mulţi tineri
m-au întrebat dar dacă Dumnezeu ştie toate de ce trebuie să
mă rog şi să-I spun? Nu trebuie, dar de multe ori
rugăciunea este singura metodă prin care îmi pot arăta împreuna
mea lucrare cu Dumnezeu. Zicând "Doamne vreau asta!", Dumnezeu
ştie că vreau, dar făcând-o încep o împreună lucrare.
Uneori poate este singurul lucru pe care pot să-l fac, alteori se
adaugă la ceea ce fac. Deci, "Doamne dă-mi
răbdare!" este deja o împreună lucrare, Dumnezeu îmi dă
răbdare. De ce? Pentru că e îndelung-răbdător. Vine un
moment în care trebuie să-mi exersez răbdarea, încerc cum pot, voi
reuşi sau voi cădea, vedea-voi! Dar cerând de la Dumnezeu
răbdare, împreună lucrez cu Dumnezeu mântuirea mea. Nu aştept
pică pară mălăiaţă în gura lui
nătăfleaţă. Fac şi eu ceva! Cer Domnului: dă-mi
asta!
Părinte
Rafail, unii preoţi spun că nu e bine să ne
împărtăşim des, ce ne sfătuiţi referitor la
Împărtăşanie?
Părintele
Rafail:
Sfătuiesc pe toţi să se împărtăşească cât de
des posibil, atât de des cât îi sfătuiesc duhovnicii lor. Şi asta nu
numai pentru a nu intra în conflict cu duhovnicii, ci fiindcă – şi
asta este un lucru foarte important de înţeles – omul nu este un obiect
şi ca atare nu este supus unei legi. Omul este o excepţie. Fiecare
suflet ce va fi existat în lumea asta este o călătorie dintru
nefiinţă până în veşnica dumnezeire, o călătorie
unică.
Aş prefera o
împărtăşanie cât mai des. Nu este caracteristica
împărtăşaniei deasă, ci aş zice
împărtăşanie des, dar cât de des este bine ţie sau
ţie, asta o las duhovnicului tău şi cer Domnului să insufle
pe fiecare duhovnic cât de des este bine pentru cutare şi pentru cutare;
pentru tine poate vino peste doi ani, pentru tine în fiecare duminică,
pentru altcineva duminica şi de praznice, pentru aşlţii la
două săptămâni ş.a.m.d.
Părinte,
daţi-ne un îndreptar de viaţă duhovnicească prin care
să punem început bun în viaţa noastră?
Părintele
Rafail:
Asta este simplu. În legătură cu ce-am vorbit, apropo de faptul
că toate se leagă şi se dezleagă în Duh şi în
nevăzut, singurul îndreptar pe care-l pot da tuturor este :
contactaţi "satelitul Doamne". Să ne
învăţăm cu "Doamne" în toate împrejurările
şi să începem cu "Doamne" şi alt îndreptar nu
cred că aş putea să dau fără ca pe unul sau pe altul
să-l poticnesc. Toate legile îşi au valoarea şi limita lor, dar "Doamne"
nu cere nici o limită.
a consemnat
Cosmin Bufnea