Viata duhovniceasca

Pãrintele Dometie de la Râmet

Urmând cuvintele bunicului sãu: "nimic nu foloseste dacã nu slujesti Domnului", Pãrintele Dometie si-a închinat întreaga viatã acestei slujiri, împletind în mod exemplar asceza si rugãciunea cu munca creatoare. Ducea o viatã asprã, se purta cu simplitate si nu pãstra niciodatã mai multe rânduri de haine. Dacã întâlnea oameni necãjiti, le dãdea cojocul din spinare, ciorapii si chiar încãltãrile. Era multumit când vedea în jur oameni multumiti. Dormea oriunde, chiar si pe jos. Spovedea zile întregi, multumindu-se sã atipeascã pe un scaun câteva minute. Când slujea la bisericile satelor din jur, unde nu erau preoti, strãbãtea câte 7-8 km peste dealuri si vãi, dornic sã propovãduiascã Cuvântul lui Dumnezeu spre întãrirea sufletelor credinciosilor. Dupã Sfânta Liturghie, zilnic era chemat pentru diferite servicii pe la casele motilor, cum se obisnuieste în Muntii Apuseni. Pânã seara oficia 20-30 sfestanii, urcând si coborând poteci singuratice.

Se îngrijea de viata spiritualã a mãicutelor din mânãstire, dovedind mult tact duhovnicesc. Era preocupat ca ele sã nu ducã lipsã nici de cele materiale; le încuraja si le îmbãrbãta mereu în clipele grele de îndoialã si ispitã, învãtându-le cum sã se adapteze vietii cãlugãresti aspre, fiindu-le permanent o pildã vie. Era mai mult vegetarian, afirmând cã hrana din carne tulburã spiritul si înmoaie vointa. Uneori spunea: "Dacã n-as sti cã multe din mãicute sunt subrede cu sãnãtatea si dacã ascultãrile cãlugãresti n-ar fi asa de grele, v-as propune sã mâncãm numai vegetale. Poate vom ajunge si la aceasta, când ne vom mai usura; atunci vom vedea ce ne va îndemna Cel Prea Înalt".

Nu cunostea odihna pe care ar fi meritat-o din plin. Trecea de la cele duhovnicesti la lucrãri gospodãresti, fie sãpând în grãdinã sau adunând lemne din pãdure, fie împingând roaba plinã cu pietris sau nisip, cot la cot cu muncitorii plãtiti ce lucrau la constructiile din incinta mânãstirii. Adeseori a fost vãzut spãrgând pinteni de piatrã din munte sau mânuind barosul, cu toate cã nu era prea trupes.

În ultimul an al vietii sale, Pãrintele Dometie s-a subrezit mult, ca urmare a necontenitelor osteneli fãcute fãrã crutare. Drumurile obositoare, postul, neodihna, slujbele fãrã nici un ajutor, cântarea plinã de dãruire, afarã si în bisericile neîncãlzite iarna, privatiunile de tot felul – au contribuit la îmbolnãvirea sa. Pãrintele a devenit tot mai rezervat si mai obosit, în contrast cu firea sa dinamicã. "Ce va fi aceasta, fratilor?", întreabã Pãrintele într-o predicã tinutã în anul mortii sale. "Când am atipit, am vãzut un mormânt gol, cu o cruce la capãt, iar eu eram pe marginea lui. Al cui va fi acest mormânt?" Cu o sãptãmânã înaintea sfârsitului sãu, predica zilnic, la fiecare masã, si prelungea ca niciodatã sfaturile duhovnicesti, cãutând sã stea de vorbã cu fiecare din obste. În ziua când a murit, a slujit Sf. Liturghie, iar dupã-masã a plecat într-o comunã din apropiere, împreunã cu un grup de maici, pentru a aduce alimente rãmase acolo din cauza unor inundatii. La un moment dat, pe când se întorceau, Pãrintele s-a lãsat usor în genunchi, cu ochii ridicati cãtre cer, cu mâinile ca la rugãciune. S-a asezat jos si a intrat în comã. Era cãtre asfintitul soarelui. La ora 24, inima sa a încetat sã mai batã. Pe locul în care a îngenuncheat a fost ridicatã apoi o cruce. Pânã în ultima clipã, Pãrintele Dometie a fost el însusi ceea ce recomanda tuturor: "Asa trebuie sã ardem pentru Dumnezeu cu viata si fiinta noastrã, precum arde o lumânare în sfesnic. Viata noastrã trebuie sã fie numai o rugãciune".

Monahia Eudoxia

Mânãstirea Râmet, Alba

Epifania nov-dec 1997