Ieroschimonahul Ioan

(1905 – 1996)

Chilia “Nasterea Sfântului Ioan Botezãtorul” – Colciu
Mãnãstirea Vatopedu
Sfântul Munte Athos

S-a mutat la cele vesnice
cel mai vârstnic Pãrinte român din Sfântul Munte.

În Sihãstria Colciu a Mãnãstirii Vatopedu, la Chilia româneascã cu hramul “Nasterea Sfântului Ioan Botezãtorul”, în anul 1926, la 19 ani a intrat sub ascultarea Bãtrânului Ilie (Vulpe), tânãrul Ioan Gutu. S-a nãscut în 1905, în Basarabia, din pãrinti binecredinciosi. A ucenicit în vremea pãrintilor Ilie (Vulpe), Eftimie, Gherontie si Paisie, care unul câte unul s-au stins. Pãrintele Ioan devine superiorul chiliei. Dintre ultimii ucenici ai Pãrintelui îi amintim pe Protosinghelul Gamaliil (Boboc), pãrintii Gheorghe, Prodromu, Augustin (ultimii sase ani). A plecat la Domnul pe 5 decembrie 1996, la 91 de ani.

Ultimul dintre ucenici (de altfel, azi, unicul vietuitor al chiliei), Pãrintele Augustin ne spune despre Pãrintele Ieroschimonah Ioan cã a început viata monahalã cu binecuvântarea tatãlui sãu, care vizitându-l o datã în Sfântul Munte, îi spune: “Ai grijã, aici sã mori!”. A împlinit acest cuvânt, rãmânând statornic 70 de ani la chilia de metanie, o singurã datã întorcându-se, pentru oarecare nevoie, în tarã.

În ce priveste viata pilduitoare a Pãrintelui Ioan, ucenicul îsi aminteste cã o datã, la hramul chiliei românesti “Sf. Gheorghe” – Colciu, dupã terminarea slujbei, pãrintii stãteau de vorbã. Un grec cere cuvânt de folos, iar Pãrintele Ioan îi rãspunde: “Dacã nu te folosesti de tãcerea mea, nici de cuvântul meu nu te vei folosi...”.

Altã datã, cerându-i-se, de asemenea, un cuvânt de folos, Pãrintele zice: “... eu sunt un om simplu si nu am cuvinte de folos. Cer si eu de la altii mai sporiti sfat si povãtuire duhovniceascã. Dar dacã vom împlini fãgãduintele cãlugãresti si vom sãvârsi cãlãtoria vietii asa cum am început-o, sã avem nãdejde de mântuire”.1

Iubea slujbele bisericesti si pravila. Zilnic împlinea cele sapte Laude si se îndeletnicea cu rugãciunea inimii. Noaptea petrecea în rugãciune, sau în chilie, sau în paraclis. Adeseori se auzea gãlãgie si ceartã în chilia Pãrintelui, lucruri despre care nu-i plãcea sã pomeneascã. Ucenicului sãu Ilarion (azi la chilia “Sf. Ipatie” din Sfântul Munte) i-a mãrturisit cã “dacã într-o noapte nu fac priveghere, sunt necãjit de diavoli”.2 Dormea, sezând, cel mult trei ore.

Pãrintele avea darul rugãciunii. O familie din Tesalonic, înaintatã în vârstã, nu avea copii. Sunt dãruiti de la Dumnezeu cu o fetitã, prin rugãciunile Pãrintelui. Izvorul chiliei fiind secat, la insistentele ucenicului Pãrintele se roagã pentru ca sã fie apã. Dupã un an, izvorul s-a umplut, ba mai mult, de atunci n-a mai secat vreodatã.

“În rezumat – spune Pãrintele Augustin –, a fost un model de smerenie în toate: la îmbrãcãminte, la mâncare, la chilie, la vorbã... în toate. Am învãtat multe de la dânsul”.

Întrebat ce fapte bune se cuvine sã iubim mai mult, Pãrintele zice: “Sã le iubim pe toate egal, dar sã începem cu frica de Dumnezeu si sã sfârsim cu dragostea de Dumnezeu, care este cununa tuturor faptelor bune. Rugãciunea sã meargã înaintea tuturor faptelor bune. Mai multã rugãciune, mai multã smerenie, mai multã dragoste de Dumnezeu si de oameni ne duc cel mai usor întru Împãrãtia cerurilor... Sã ne rugãm unii pentru altii si sã avem nãdejde cã nu ne lasã Dumnezeu”, însã “nu ne putem mântui fãrã ispite, fãrã rãbdare si fãrã pocãintã”.

Privirea Pãrintelui era seninã. Cuvântul, foarte calm. “Trebuia sã faci rãbdare pentru a-l asculta”, zice ucenicul. Avea mâinile mari. Purta haine tare modeste. A suferit mult, fãrã cârtire. I se umflau picioarele. N-a folosit niciodatã medicamente, doar ceaiuri. A refuzat chiar si doctorul. Înainte cu douã luni îi spune ucenicului cã va pleca la Domnul. Îi încredinteazã toate cele ale chiliei. Chiar si ultimele rude din tarã îl viziteazã pe neasteptate.

Duminicã, 3 septembrie 1996, Pãrintele se împãrtãseste. Marti, pe la ceasul al nouãlea, i se face dezlegare de cãtre Pãrintele Dionisie Ignat, dupã care îsi cere iertare de la obstea Chiliei mari “Sf. Gheorghe”.

“Amândoi am venit în Sfântul Munte în 1926. Am trãit cu Pãrintele Ioan ca fratii. N-a fost deosebire între aceste douã chilii, sub nici un motiv. Toate sãrbãtorile si toate praznicele mari, vesnic le-am fãcut la un loc. La noi erau doi preoti, iar la dânsii erau trei. Pãrintele Ioan Gutu a fost un cãlugãr din cei buni, foarte osârduitor. Nu i-a lipsit pânã la ultima suflare biserica si canonul, lucrurile cele dintâi pentru monah... A fost un om bun”, mãrturiseste Pãrintele Dionisie.

Pãrintele Ioan nu mai putea vorbi, însã avea mintea limpede. Mai târziu, ucenicul se duce sã facã Vecernia, vecernie mare, Vecernia “Sfântului Nicolae”, vreme în care Pãrintele adoarme în Domnul.

“Fericit bãrbatul” Ioan Ieroschimonahul, care se slobozeste acum ca o “luminã linã”, dupã cuvântul Domnului, în pace. Amin.

Frumoasã si nestiutã i-a fost viata si fericitã mutarea la cele de Sus.

F. I.

Bibliografie

1, 3 – Ioanichie Bãlan, Mãrturii românesti la locurile sfinte, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, 1986, p. 427

2 – Synaxis, Mãnãstirea Vatopedu, Sfântul Munte, nr. 3. p. 12.

(“Epifania”, nr. 5/1998)

---