Bătranii
de la Colciu
Binecunoscutul
scriitor al Bisericii Române, Ioanichie Bălan, povesteşte despre
vizita sa la Muntele Athos şi despre sfinţii părinţi ai
schitului Colciu: „De-a lungul istoriei, Muntele Athos a fost pentru întreaga
lume o veritabilă citadelă a afirmării şi
apărării credinţei ortodoxe. Pentru mai bine de o mie de ani,
Athosul a fost cea mai înaltă şcoală a creşterii şi
perfecţionării monahismului ortodox, fără egal în vreo
altă ţară creştină. Athosul a dat Bisericii Ortodoxe
sute de sfinţi, ierarhi remarcabili, asceţi, dascăli ai
rugăciunii, monahi sfinţi, scriitori bisericeşti şi apologeţi
ai dreptei credinţe şi a Tradiţiei ortodoxe. Aici Dumnezeu este
lăudat de mai bine de un mileniu, probabil mai mult decât oriunde
altundeva pe pământ, iar rugăciunea este înălţată
către Domnul în mai multe limbi, printre care şi română. În
fiecare noapte, de la miezul nopţii până se crapă de ziuă,
monahii atoniţi se roagă din tot sufletul lor şi slujesc Sf.
Liturghie în sute de biserici şi capele.”
Dorinţa de a cunoaşte mai de aproape Muntele Athos şi de a purta
convorbiri duhovniceşti cu părinţii aghioriţi români ne-a
îndemnat să pornim în pelerinaj spre acest munte binecuvântat şi
sfânt.
După
o oprire de două zile la Tesalonic, oraş încreştinat de Sfântul
Apostol Pavel, traversăm peninsula Halkidiki şi de acolo, într-o
mică ambarcaţiune, călătorim încă două ore pe
Marea Egee înspre portul atonit Daphne. Iată-ne în ţara
călugărilor ortodocşi din lumea întreagă! Iată-ne în
ţara cea sfântă a Muntelui Athos! În port se află o mulţime
de monahi şi pelerini care au venit din ţinuturi foarte
îndepărtate. Preţ de alte două ore, urcăm un drum
şerpuit şi ajungem la Karyes, capitala şi centrul spiritual
şi administrativ al Muntelui, unde oprim pentru o noapte. Câţiva
călugări români merg înaintea noastră. La miezul nopţii,
clopotele trezesc pe toţi în Munte pentru slujba Utreniei. O atmosferă
nemaiîntâlnită de linişte, de tihnă şi sfinţenie ne
înconjoară... „Muntele Athos, Sfântul Munte, al doilea rai de pe
pământ” spune un stih al Părinţilor aghioriţi.
A doua zi, un grup de monahi români ies în pelerinaj
de-a lungul potecilor ascunse ale Athosului, înspre schiturile şi chiliile
locuite de smeriţii monahi ce au venit din România. Ne
îndreptăm spre chilia Sfântul Gheorghe-Colciu – un drum care ne ia patru
ore de mers, până la asfinţit. Pentru început, rătăcim
printr-o vale largă şi însorită, acoperită cu păduri,
livezi de măslini şi viţă-de-vie. Aceasta este Kapsala. În
vremurile de odinioară, aici se nevoiau sute de isihaşti, printre
care şi mulţi români. Azi au rămas puţini. Chilii
pustniceşti apar ici-colo pe pajişti şi în luminişuri de
pădure. Unele sunt nelocuite şi într-o stare de neglijare,
datorită absenţei monahilor. Altele sunt bine întreţinute,
înconjurate de livezi de măslini şi lămâi şi pomi de grape
– semn că unele sunt încă locuite, că în ele candela privegherii
nu este stinsă şi că numele lui Dumnezeu este încă lăudat.
La orizont pot fi văzute mănăstirile Pantocrator, Stavronikita,
Iviron şi Filoteu, înăltându-şi turnurile spre cer, iar
dedesupt, la poalele muntelui, se dezvăluie marea cea misterioasă.
În chilia Sf. Gheorghe, deasupra
golfului Colciu, locuiesc trei monahi români, sub îndrumarea ieroschimonahului
Dionisie Ignat. Părinţii ni se înfăţişează, având
multă dragoste şi lacrimi în ochi. Ne închinăm în biserică,
cântăm Domnului şi Maicii Sale – protectoarea Sfântului Munte, ne
dăm sărutul de bun-venit şi rămânem aici peste noapte. O
noapte cu lună, într-o tăcere inimaginabilă, ce trezeşte
sufletul la rugăciune. Numai murmurul apei se aude slab jos, la poalele
muntelui.
O mare parte a informaţiilor noastre privitoare la istoria Colciului
provine din scrierile bătrânului Ioan Şova, de la Chilia Sf. Gheorghe,
a cărui lucrare, nepublicată, „O istorie pe scurt a chiliilor Sf. Gheorghe
şi Naşterea Sf. Ioan Botezătorul” o vom parafraza în cele ce
urmează.
Tradiţia aghiorită reţine faptul că
schitul Colciu al Mănăstirii Vatopedu a fost ridicat prima oară
de un creştin foarte bogat şi evlavios din Italia, pe numa Kolchiu
(pronunţat Colciu de greci), la începutul secolului al VII-lea. Atât schitul cât şi
multele chilii construite mai târziu în jurul lui au fost fie distruse, fie
s-au degradat de mai multe ori de-a lungul veacurilor şi au fost adesea
reconstruite. Pe partea dinspre mare existau de asemenea sihăstrii şi
peşteri unde trăiau pustnicii isihaşti.
Schitul a fost construit
pe cel mai înalt pisc spre sud de Vatopedu, de-a lungul ţărmului
estic al Athosului. Aşezarea oferă un climat mai blând şi mai
uscat decât în alte locuri ale Athosului, nefiind expus vânturilor ce vin
dinspre pădurile de castan, şi sunt atât de dăunătoare
bolnavilor de reumatism. Astăzi nu a mai rămas nimic din acest
înfloritor schit de odinioară, cu excepţia unui imens turn
pătrat, supraetajat, ce este în totală ruină.
Între chiliile
care au existat se numără Chilia Sf. Treime, Chilia Sf. Apostoli,
Chilia Sf. Ştefan, Chilia Tuturor Sfinţilor, Chilia Întâmpinarea
Domnului, Chilia Sf. Arhangheli, Chilia Sf. Doctori fără de
arginţi Cosma şi Damian, Chilia Sf. Gheorghe, Chilia Naşterii
Înaintemergătorului şi Chilia Sf. Ana. Dintre acestea, numai ultimele
patru mai sunt astăzi locuite. Deşi chiliile Sf. Ştefan şi
Sf. Arhangheli mai pot fi încă zărite, ele sunt abandonate. Tot ce a
mai rămas din celelalte chilii sunt fundaţiile şi pajişti
adânc îngropate în tufe de mure.
Poate cel mai renumit trăitor al Schitului Colciu a
fost Sf. Agapie (prăznuit pe 1 martie), care locuit împreună cu
bătrânul său îndrumător în Chilia Sf. Treime la mijlocul şi
sfârşitul secolului al XVIII-lea. În timpul unui atac al turcilor, Sf. Agapie
a fost prins şi ţinut în lanţuri ca sclav timp de 12 ani. În tot
acest timp, el i-a slujit cu atâta credinţă pe musulmanii care îl
cumpăraseră, încât aceştia i-au îngăduit mai multă
libertate decât oricărui alt sclav.
După un timp, Sf. Agapie a fost eliberat din sclavie
în mod miraculos, printr-o minune a Maicii Domnului. El a fugit în secret şi s-a
întors în Sfântul Munte, la bătrânul său. Acesta l-a certat cu
asprime pe Sf. Agapie pentru că fugise şi l-a trimis înapoi, ca
să nu pricinuiască o pierdere turcului care-l stăpânea. Ca un
adevărat fiu al ascultării, Sf. Agapie s-a reîntors la stăpânul
său fără să obiecteze. Când a sosit şi i-a povestit
stăpânului său tot ce se întâmplase, turcul şi familia lui au
fost uluiţi de virtutea Sf. Agapie şi l-au ţinut în şi mai
mare respect şi onoare. Ascultarea călugărului sfânt a servit ca
început pentru convertirea stăpânului său la creştinism şi
după câtva timp, stăpânul său, împreună cu doi dintre fiii
săi au venit cu Sf. Agapie la Muntele Athos, unde au primit tunderea în
monahism din mâinile lui. Ei şi-au sfârşit zilele acolo, în mireasma
faptelor lor ascetice, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Singura dată când Colciu a fost lipsit de
prezenţa monahilor a fost după răscoala greacă din 1821. În
acea vreme, grecii, tineri şi vârstnici, s-au ridicat împotriva stăpânitorilor
musulmani. Când s-a descoperit că nişte călugări greci
atoniţi se înrolaseră în armata antiotomană, turcii au lovit cu
putere în călugării atoniţi şi timp de mulţi ani au
torturat cu cruzime locuitorii peninsulei. În perioada aceea toţi
monahii, inclusiv cei de la Colciu, fie au fugit, fie au fost martirizaţi.
Istoria aminteşte că monahii de la Colciu erau înghesuiţi în
saci (atâţia călugări câţi putea să cuprindă un
sac), care erau pe urmă strâns legaţi, târâţi pe vărful
Colciu şi lăsaţi să se rostogolească asemenea
bolovanilor în josul văii, în mare. Turcii aduceau apoi iar sacii pe deal
şi repetau această tortură inumană. Acestea şi
încă alte astfel de torturi au dus la abandonarea în mare parte a
Sfântului Munte în 1821.
Spre sfârşitul secolului al 18-lea, Sfântul Munte a
început să treacă printr-o renaştere spirituală. Câţiva
monahi s-au strecurat înapoi la Colciu, dar nu înainte de venirea
bătrânului Ilie Vulpe în Chilia Naşterii Înaintemergătorului,
astfel încât întreaga regiune a început să înflorească spiritual, în
adevăratul sens al cuvântului.
Bătrânul Ilie s-a
născut în România, la Brăghicea, în regiunea Orhei (Basarabia) în
1851, fiul lui Ilie şi Melania Vulpe. Ca şi copil, el a fost botezat
Eutimie şi a primit o educaţie aleasă, fiind crescut în
tradiţia ortodoxă a ţării sale. Părinţii săi
erau producători de vinuri. El a fost educat într-o şcoală
particulară, într-o perioadă în care cărţile erau încă
scrise cu litere slavone.
În 1877 a servit în armată şi a lucrat la
transportul proviziilor. La puţin timp după întoarcerea acasă,
el a intrat în Mănăstirea Frumoasa, în care a stat numai un singur
an, înainte de a pleca la Muntele Athos, unde a venit în vara lui 1879.
După vizitarea mănăstirilor atonite, el
s-a stabilit în nou-înfiinţatul schit isihast Lacu, sub protecţia
Chiliei Maicii Domnului, împreună cu întemeietorul schitului, schimonahul
Iustin. Aici el a fost tuns în monahism, primind numele Ilie, şi a fost
repede hirotonit diacon şi apoi preot în 1880. În total, el a stat la Lacu
10 ani.
În 1889, părintele
Ilie s-a mutat la Schitul Vigla, mai departe, înspre sud (lângă schitul
Prodromu) şi s-a aşezat într-o altă chilie închinată Maicii
Domnului, unde a rămas timp de 5 ani, împreună cu trei ucenici,
dintre care doi veniseră cu el de la Schitul Lacu.
Era în 1894, când Părintele Ilie, deja binecunoscut
drept un experimentat părinte duhovnicesc şi practicant al
Rugăciunii lui Iisus, a venit la Colciu şi s-a stabilit Chilia
Naşterii Înaintemergătorului, cu cei 3 ucenici.
Când a restaurat coliba, s-au adunat în jurul lui 5
discipoli – Eutimie, Andrei, Paisie, Gherasim şi Ioan Guţu –
alcătuind o renumită familie duhovnicească. Ascetismul
ieroschimonahului Ilie consta în tăcere şi rugăciune
neîncetată, şi a devenit cunoscut ca un lucrător al
rugăciunii inimii. El urma rânduiala Bisericii şi săvârşea
Sf. Liturghie cu multă smerenie. Când slujea în zilele
săptămânii, cu excepţia Sfintei Euharistii, el mânca numai
prescură, primind alt fel de hrană numai sâmbăta şi
duminica. Când nu săvârşea Sfintele Taine, el mânca numai o dată
pe zi, excepţie făcând miercurea şi vinerea, când nu mânca
nimic. Dormea foarte puţin şi citea zilnic din Sfintele Scripturi
şi omiliile Sfinţilor Părinţi.
Pentru smerenia şi ascetismul său, dragostea
divină şi harul Sfântului Duh s-a sălăşluit cu
prisosinţă în inima acestui părinte. Ieroschimonahul Ilie Vulpe
a fost un părinte iubitor şi blând, renumit pretutindeni în Athos
pentru că era ospitalier, milos, sincer ca un copil şi înţelept
în cuvânt.
Pentru mai bine de 30 de
ani, părintele Ilie a fost unul dintre cei mai experimentaţi
părinţi duhovniceşti din Muntele Athos, pregătind şi
îndrumând pe calea Mântuirii sute de fii duhovniceşti – români, greci, ruşi,
bulgari şi sârbi. Cu toţii îl căutau şi se foloseau de
cuvintele sale. Dacă vedea că cineva se ruşinează înaintea
lui, el îl încuraja imediat, spunându-i: „Îndrăzneşte, fiule,
căci şi eu, la rândul meu sunt un păcătos!” Astfel el a
adus multe suflete la pocăinţă.
Câteodată, el îşi sfătuia discipolii,
spunând: „Fiii mei, nu uitaţi că ne aflăm în Sfântul Munte, unde
Maica Domnului ne-a chemat să facem fapte bune. Neîncetat să ne
rugăm lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii şi a întregului neam
creştinesc!”
Altă dată a zis: „Părinţilor, nu
uitaţi cuvântul din Pateric, pe care avva Iosif l-a rostit către avva
Lot: ‚Nu poţi să te faci călugăr de nu te vei face ca
focul, arzând tot.’ Aşa trebuie inimile noastre să ardă de
dragostea pentru Hristos.”
Odată a venit la el pentru spovedanie un
călugăr şi i-a zis: „Părinte, daţi-mi binecuvântare
să mă fac nebun pentru Hristos!” Dar bătrânul i-a răspuns,
zâmbind: „Nu-ţi ajunge că deja eşti nebun? Vrei să continui
să fii un nebun?” Atunci monahul s-a ruşinat şi a făcut o
închinăciune înaintea lui, zicând: „Iertaţi-mă, cinstite
părinte, căci am păcătuit!” Dar bătrânul,
sărutându-l, i-a dat drumul în pace.
Cuviosul părinte Ilie
Vulpe s-a nevoit în Sfântul Munte timp de 50 de ani, slăvindu-l pe
Dumnezeu zi şi noapte şi învăţând mulţi fii
duhovniceşti. Apoi, văzându-şi sfârşitul apropiindu-se, i-a
binecuvântat pe toţi. A adormit întru Domnul în pace, în 8 decembrie 1928
şi a fost deplâns şi condus la mormânt de mulţi
călugări atoniţi.
Bătrânul Ilie a devenit înaintea sfârşitului
său un îndrumător spiritual al monahilor de pe tot cuprinsul
Sfântului Munte. Mulţi discipoli s-au adunat în jurul lui, inclusiv
bătrânul Ioan Guţu, care a fost de asemenea şi cel mai longeviv
dintre ei toţi şi contemporanul nostru.
Bătrânul
Ioan Guţu s-a născut la Popeşti în regiunea Soroca (Basarabia)
în 1906. A mers la Şcoală în satul său natal urmând cele patru
clase primare, potrivit obiceiului vremii sale. Se pare că a fost înclinat
înspre monahism de la o vârstă tânără şi a auzit de
bătrânul Ilie. În 1925, după ce a primit binecuvântarea tatălui
său, a plecat spre Athos şi a mers direct la schitul Colciu.
Tatăl său l-a vizitat mai târziu la Colciu şi i-a spus:
„Asigură-te că vei muri aici!” Această dorinţă a fost
îndeplinită de ascultătorul fiu, care nu a părăsit „chilia
pocăinţei sale” până la moarte, 70 de ani mai târziu.
El a devenit discipolul bătrânului Ilie şi
după aceea, după moartea acestuia, a unora dintre ceilalţi
discipoli ai bătrânului Ilie. A fost tuns în monahism doi ani după
sosirea sa, în 1927, hirotonit diacon în 1929 (după moartea
bătrânului Ilie) şi apoi preot, în 1931. Ultimul dintre ucenicii
bătrânului a decedat în 1951, şi pentru următorii 40 de ani, el
a rămas într-o singurătate deplină, până la sosirea
părintelui Augustin în 1990, care încă mai trăieşte şi
astăzi în Chilie.
Părintele Augustin are multe lucruri de amintit
despre părintele său duhovnicesc, bătrânul Ioan. Odată,
luând parte la hramul Chiliei Sf. Gheorghe din apropiere, părinţii
vorbeau după slujbă, dar părintele Ioan stătea tăcut. Un
grec i-a cerut un cuvânt de folos, iar părintele Ioan a răspuns,
citându-i pe Părinţii Pustiei: „Dacă nu poţi trage folos
din tăcerea mea, atunci nici din cuvântul meu nu vei trage folos.”
Altă dată, când altcineva i-a cerut un cuvânt
de folos, a spus: „Eu sunt un om simplu şi nu am cuvinte de folos. Cer
şi eu de la alţii mai sporiţi sfat şi povăţuire
duhovnicească. Dar dacă vom împlini făgăduinţele
călugăreşti şi vom săvârşi călătoria vieţii
aşa cum am început-o, să avem nădejde de mântuire!”
El a iubit slujbele Bisericii şi rânduiala
rugăciunii. A urmat neabătut ciclul zilnic al slujbelor şi era
mereu adâncit în rugăciunea inimii. Îşi petrecea nopţile în
rugăciune, fie în chilia sa, fie în capelă. Adesea se auzeau din
chilia sa zgomote şi certuri, dar bătrânului Ioan nu-i plăcea
să vorbească despre aceste întâmplări. Ucenicul său Ilarion
Dincă (care astăzi locuieşte în Chilia Sf. Ipatie a
Mănăstirii Vatopedu) mărturiseşte că „dacă
părintele Ioan nu ar fi privegheat o noapte, ar fi fost ispitit de
diavol.” Dormea cel mult trei ore într-o noapte, şi aceasta stând pe
scaun.
Bătrânul Ioan avea darul rugăciunii. O pereche
din Tesalonic erau avansaţi în vârstă şi nu aveau nici un copil.
Prin rugăciunile părintelui Ioan, le-a fost dăruită o
fetiţă. Altă dată, izvorul de la chilie a secat şi, la
insistenţele ucenicului său, părintele Ioan s-a rugat pentru
apă. Curând cişmeaua s-a umplut şi n-a mai secat niciodată.
„Pe scurt”, spune părintele Augustin, „era un model
de umilinţă în toate: hainele sale, mâncarea, chilia, vorba... în
toate.”
Întrebat care sunt faptele bune care se potrivesc cel mai
bine cu iubirea, părintele Ioan a spus: „Să-i iubim pe toţi în
mod egal, dar să începem cu frica de Dumnezeu şi să sfârşim
cu dragostea de Dumnezeu, care este cununa tuturor faptelor bune. Mai
multă rugăciune, mai multă smerenie, mai multă dragoste de
Dumnezeu ne vor conduce cu uşurinţă spre
Împărăţia Cerurilor... Să ne rugăm unii pentru
alţii şi să sperăm că Dumnezeu nu ne va
părăsi... Totuşi, noi nu ne putem mântui fără ispite,
răbdare şi pocăinţă.
Privirea părintelui Ioan era senină şi
cuvintele sale erau calme. „Cineva trebuia să practice multă
răbdare pentru a-l asculta”, a spus ucenicul său. El avea mâini mari
şi purta întotdeauna haine modeste. A suferit mult, mai ales în spre
sfârşitul vieţii sale, când picioarele sale s-au umflat şi
sângerau uneori în timpul privegherilor lui de toată noaptea, dar el nu
s-a plâns şi-a neglijat niciodată programul său de
rugăciune, şi a refuzat să consulte medici. De asemenea,
Dumnezeu l-a învrednicit să-şi cunoască dinainte ceasul
morţii sale, pe care l-a dezvăluit ucenicului său, cu două
luni înainte.
Duminica, 3 decembrie 1996, părintele Ioan s'a
impartăşit cu Sfintele Taine. Marţi, la Ceasul al Nouălea,
a fost spovedit de părintele Dionisie Ignat, după care el a cerut
iertare de la comunitatea Chiliei Sf. Gheorghe.
Bătrânul Dionisie Ignat mărturiseşte
pentru bătrânul Ioan: „A venit la Muntele Athos în decembrie 1926. Când a
venit, părintele duhovnicesc pe care l-a întâlnit a fost părintele
Ilie, dar în scurt timp toţi aceşti bătrâni au murit, şi el
a rămas singur timp de aproape 20 de ani.
Noi am trăit cu părintele Ioan ca fraţii. Nu
era nici o deosebire între cele două chilii ale noastre. Noi întotdeauna
ţineam toate praznicele împreună.
A fost un foarte bun monah, şi era foarte strict
şi riguros în trăi ca monah. Au încercat alţii să locuiască cu
el, dar au fost incapabili. El era numai un preot, nu şi duhovnic. De când
a murit ultimul părinte duhovnicesc în chilie, el nu a mai slujit
niciodată, din smerenie.
La început, istoric vorbind, monahilor le era dată
preoţia ca un ajutor în viaţa lor spirituală. Dar un
adevărat monah, fie el preot sau nu, în cele din urmă va dori numai
să fie cu Hristos. Un exemplu pot fi uriaşele mănăstiri din
Egiptul antic, care aveau doar unul sau doi preoţi. Toţi monahii
încearcă şi practică să atingă adevăratul har al
Rugăciunii lui Iisus. Dar acesta, deşi imposibil de atins pentru
aceia ce trăiesc în lume (chiar dacă unii o mai practică), este
dat doar câtorva monahi, şi doar celor mai smeriţi. Părinţii
din vechime spuneau că dacă cineva primeşte acest har, el
trebuie să trăiască de unul singur.
Părintele Ioan a mers pe calea cea
obişnuită a călugărului atonit. În Postul Mare, în primele
trei zile ale primei săptămâni, el nu mânca, iar apoi mânca o
dată la două zile. Dar el nu a spus nimănui altcuiva ceea ce
făcea. Era un secret. El ţinea la modelul şi rânduiala
vieţuirii monahale. Biserica are tot ceea ce este necesar pentru Mântuirea
noastră. Trebuie numai să împlinim ceea ce ea ne spune. El a
făcut aceasta mai mult ca oricine altcineva din ziua de azi, dintre cei pe
care eu i-am întâlnit sau cunoscut.
Există o tendinţă de a ne căuta
mântuirea în lucruri exotice, aceasta în timp ce ignorăm lucrurile care ne
sunt aproape şi pe care le putem face cu mare profit spiritual. Există
puţini care sunt aleşi în mod special de Dumnezeu, iar aceşti
aleşi adesea acţionează pe căi ascunse. Dar pentru
majoritatea oamenilor, trebuie parcurs drumul cel obişnuit.
În 1990 a venit
părintele Augustin. Chiar dacă în ultimii ani, părintele Ioan a
fost foarte bolnav, el a ţinut la standardul său de viaţă
monahală până la ultima sa suflare – aceasta înseamnă
Rugăciunea lui Iisus, privegherile ş.a. – cel mai important lucru
pentru un monah. El a fost cel mai riguros împlinitor al vieţii monastice
pe care l-am cunoscut vreodată, un monah dintre cei mai buni şi un om
foarte sârguincios şi bun.”
În ziua
morţii bătrânului Ioan, el şi-a pierdut capacitatea de a vorbi,
însă mintea sa era lucidă. Mai târziu, când discipolul său a
mers să ţină privegherea pentru Sf. Nicolae,
părintele Ioan a adormit întru Domnul. Era 5/18 decembrie, pomenirea Sf. Sava
cel Sfinţit, în 1996.
„Statutul Chiliei Sf. Gheorghe”, scrie părintele
Ioan Şova, „este îndeaproape legat astăzi de numele schimonahului
Ghedeon.” Bătrânul Ghedeon a fost primul părinte duhovnicesc al
bătrânului Dionisie Ignat, şi totodată un foarte experimentat
monah, sfătuitor şi practicant al Rugăciunii lui Iisus.
S-a născut în 1894,
la Gădinţi, în Moldova, într-o familie evlavioasă (tatăl
său Constantin era citeţ în biserică), şi botezat cu numele
de Gheorghe. După parcurgerea obişnuitelor 4 clase primare într-o
şcoală din satul său natal, tânărul Gheorghe a lucrat timp
de patru ani în palatul prinţului Bogdan din Gădinţi, iar apoi a
servit în armată timp de încă patru ani.
În timpul acela, ţara era în război cu germanii
– era pe vremea Primului Război Mondial – şi tot regimentul său
era pe front. Totuşi, la intervenţia prinţului Bogdan, sergentul
Gheorghe Chelaru a rămas în spatele frontului, ca funcţionar. Aproape
toţi colegii săi au pierit pe front. După ce a fost eliberat din
armată, şi văzând că a fost ţinut în viaţă
prin Pronia lui Dumnezeu, a decis să se facă monah şi a pornit
imediat spre Sfântul Munte. Aceasta fu în 1920. După ce a ajuns s-a
îndreptat spre Chilia Sf. Gheorghe a Schitului Capsala (care se află la
nord de capitala atonită Karyes), la binecunoscutul bătrân Gherasim
Sperchez.
După ce a petrecut
cinci ani primind o formare spirituală atonită
tradiţională, sub privirile atente ale bătrânului său
Gherasim, tânărul Gheorghe a fost tuns în monahism cu numele de Ghedeon. La
puţină vreme după aceasta, în 1925, a plecat în România pentru a
strânge fonduri pentru Chilie. În decursul următorilor 4 ani, eforturile
părintelui Ghedeon s-au dovedit de mare succes, căci la întoarcerea
sa în Muntele Athos a adus cu sine 600000 de lei şi i-a dat imediat,
alături de pomelnice, bătrânului său Gherasim.
În acea vreme,
părintele Gherasim conducea de asemenea şi Chilia Sf. Tikon din
Zadonsk din Capsala. Luând în considerare multe lucruri, cum ar fi
condiţiile de viaţă de aglomerare din Chilia Sf. Gheorghe,
maturitatea spirituală a promiţătorului său discipol,
şi faptul că toţi ceilalţi monahi care locuiau cu el erau
din Transilvania, pe când părintele Ghedeon era din Moldova, bătrânul
Gherasim i-a dat părintelui Ghedeon Chilia Sf. Tikon în 1929.
La puţin timp
după aceasta, părintele Ghedeon a cunoscut doi tineri monahi care
erau fraţi şi trăiau o viaţă de sărăcie,
dificultăţi şi ascetism în Chilia Buneivestiri a
Mănăstirii Pantocrator: ieromonahul Ghimnazie şi ierodiaconul
Dionisie Ignat. Aceştia doi au văzut imediat că părintele
Ghedeon este un bun vlăstar duhovnicesc al bătrânului Gherasim
Sperchez şi l-au întrebat pe părintele Ghedeon dacă ar putea
să vină să locuiască cu el în Chilia Sf. Tikon.
Părintele Ghedeon a fost sfătuit de bătrânul Antipa Dinescu,
care trăia în apropiere, în Chilia Buneivestiri a Mănăstirii
Stavronikita, să-i primească pe cei doi fraţi, iar în 1933
aceştia i s-au părintelui Ghedeon. În timp, părintele Ghedeon
devenea tot mai renumit ca un monah experimentat iar Chilia Sf. Tikon din
Zadonsk s-a mărit pentru a include 10 monahi.
Din moment ce Chilia Sf.
Tikon era prea mică şi săracă în resurse pentru a
adăposti atâţia fraţi, părintele Ghedeon a decis să se
mute iar, într-o chilie mai încăpătoare. După căutări,
el s-a decis asupra Chiliei Sf. Gheorghe din Colciu, deţinută de
Mănăstirea Vatopedu, şi a fost achiziţionată în 1937.
Chilia Sf. Gheorghe era
compusă din două clădiri: una în faţă, cuprinzând
biserica veche (ridicată în 1613) şi a doua, cu două etaje, se
afla în spate. Ambele edificii se prăbuşeau. A început
reconstrucţia primei structuri şi s-a încheiat pe parcursul
următorilor ani, cu mari eforturi şi probleme. Materialele erau aduse
de foarte departe cu vaporul şi cu măgari, şi întreaga
muncă de reconstrucţie în piatră, lemn şi ciment a fost
realizată manual.
După ce biserica a
fost restaurată, a fost extinsă printr-o nouă construcţie,
conţinând o trapeză încăpătoare, o bucătărie
şi o cameră pentru lucrul în lemn, care conţinea de asemenea o
presă de măsline, un cuptor mare de cărămidă şi o
cămară. În spatele primului etaj a fost construită o
cămară largă pentru alimente. Apoi, deasupra bisericii şi a
noilor clădiri ce erau ataşate acesteia, un al doilea etaj a fost
înălţat, ce servea atât ca reşedinţă pentru monahi cât
şi ca arhondaric.
Providenţa a
făcut ca bătrânul Ghedeon să nu fie în stare a lua parte prea
mult la această reconstrucţie. S-a întors în România în 1940 cu
intenţia de a strânge ceva bani pentru viitoare extinderi ale edificiilor,
să a fost prins aici de Cel de al Doilea Război Mondial. El a fost în
stare să se întoarcă în Sfântul Munte abia în 1963, şi atunci
fără fonduri. Din nefericire, cunoaştem prea puţin despre
viaţa lui din timpul acestor 23 de ani. Aceştia au fost ani în care
naziştii, şi mai târziu comuniştii, au tulburat pământul
românesc. Fiind un monah şi mai ales un preot, sarcina sa nu a fost una
uşoară.
Când, în cele din
urmă, a fost în stare să se întoarcă, în 1963 (care era
aniversarea a 1000 de ani de la moartea Sf. Atanasie Athonitul), el era aproape
de vârsta de 70 de ani, slab şi bolnăvicios, dar înflorise
duhovniceşte mai mult ca oricând. El a ajuns renumit ca un mare
bătrân printre monahii aghioriţi.
În acest timp, erau numai
5 monahi în Chilia Sf. Gheorghe: stareţul Ghedeon, ieromonahul Ghimnazie
Ignat, ieromonahul Dionisie Ignat (care începuse să preia tot mai multe
sarcini, ca preot slujitor şi duhovnic în absenţa bătrânului
Ghedeon), monahul Agatanghel şi monahul Arsenie. Nu mult după venirea
bătrânului Ghedeon, trei dintre aceştia au murit – părintele
Ghimnazie în 1965, părintele Arsenie în 1967 şi părintele
Agatanghel în 1971 – şi au rămas numai bătrânul Ghedeon şi părintele
Dionisie. Oricum, în octombrie 1977, monahii Ioan Şova şi Ilarion
Dincă au sosit din România.
Din 1974 până la
moartea sa, bătrânul Ghedeon a fost foarte bolnav. Numai cu mare
dificultate putea să mai vină în biserică şi la
trapeză sau să facă o scurtă plimbare prin curtea chiliei. În
restul timpului el rămânea în chilia sa şi adesea citea Psaltirea. Oricum,
vocea sa era încă bună, şi el continua să cânte la cliros.
Bătrânul Ghedeon a
fost o mare comoară de sfaturi şi instrucţiuni pentru aceia care
veneau la el. El a cinstit mult typiconul vieţii monastice din Sfântul
Munte, l-a împlinit atât cât i-au permis puterile sale, şi mereu îi
încuraja pe ceilalţi să-l iubească şi să
trăiască conform lui. În mod special, el se străduia
să-şi păstreze rânduiala sa de seară de metanii şi rugăciuni,
spunând că, spiritual, ele sunt tot atât de preţioase ca aurul. El
avea multă răbdare şi blândeţe şi interzicea categoric
orice bârfire sau acuzare a altora. Cuvinte ca „binecuvintează-mă
şi mă iartă” sau „şi aceasta va trece” erau în mod constant
pe buzele sale. Când chiar şi o mică neînţelegere era între
fraţii de la Chilie, el imediat începea slujba Paraclisului Maicii
Domnului, pe care el o considera protectoarea lui şi
grabnic-ajutătoare (aşa cum fac toţi adevăraţii monahi
atoniţi), şi se ruga pentru ca pacea să revină. Ori de câte
ori nu se afla în biserică sau în odaia sa citind Psaltirea, spunea
continuu Rugăciunea lui Iisus.
Simţind iminentul
său sfârşit, bătrânul Ghedeon a început să primească
Sfânta Împărtăşanie le fiecare două săptămâni. În
ciuda vârstei sale înaintate şi a bolii, el s-a limitat strict la mâncarea
de post timp de trei zile înainte de fiecare împărtăşire cu
Sfintele Taine. Cu trei luni înainte de moarte, bătrânul Ghedeon s-a
simţit iar foarte bolnav şi nu mai putea veni la masă ori în
biserică. Nu putea nici măcar ieşi la plimbare şi gusta
aerul curat. Părintele Dionisie a început să-i aducă Sfintele
Daruri sus în chilia lui.
În 10 iunie,
părintele Ilarion Dincă a plecat la Chilia Sf. Ipatie, pentru a fi
alături de bătrânul Dometie Trihenea.
În 28 august,
părintele Dionisie a mers să se roage înainte icoanei „Grabnica
Ajutătoare” a Maicii Domnului la mănăstirea Dochiaru, şi
s-a întors la Chilia Sf. Gheorghe a doua zi. În 29 august, de
sărbătoarea Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul,
părintele Dionisie a slujit iar Sf. Liturghie. Bătrânul Ghedeon nu a
consumat nici un fel de hrană toată ziua. În acea seară a
rămas treaz întreaga noapte şi în jurul orei Utreniei a început
să respire cu greutate. Aceasta a continuat până în jurul orei 2
după-amiază, când, după ce trăise o viaţă
lungă în păstrarea cu credinţă a rânduielii mult-iubitei
sale vieţuiri monastice atonite, şi-a dat în sfârşit sufletul în
mâinile Domnului.
A doua
zi, 31 august 1979, a fost înmormântat, şi 7 preoţi au luat parte la
ceremonie. Părinţii rămaşi la Chilie au zâmbit la aceasta
şi s-au gândit cât ar fi fost de mulţumit bătrânul cu ea – îi
plăcuse foarte mult să se roage la slujbele bisericeşti cu
multă lume.
Bătrânii Ghimnazie şi Dionisie s-au născut în comuna Vorniceni,
în judeţul Botoşani, fii ai lui Ioan şi Casandra Ignat. În
familie au fost opt fraţi şi surori. Dintre aceştia, fiul cel
mai vârstnic, Gheorghe (viitorul batrân Ghimnazie) şi cel mai mic,
Dimitrie (viitorul bătrân Dionisie) vor deveni monahi.
Bătrânul Ioan
Şova scrie: „Tatăl lor a fost un bărbat de o evlavie
extremă, care adesea mergea împreună cu toată familia să se
închine la mănăstirile din apropiere. Iată un exemplu
grăitor în ce priveşte marea sa credinţă: odată mergea
în pelerinaj la moaştele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava şi,
necunoscând drumul, întreba pe toţi câţi întâlnea. După un timp,
pe când încă era la trei sau patru ore distanţă de Suceava,
mireasma mirului sfinţit veni la nările sale. Urmă mirosul
şi descoperi că l-a dus direct la moaştele Sf. Ioan.”
Această mare evlavie s-a transmis copiilor. Ei nu
lipseau niciodată de la biserică duminica sau de sărbători.
Când copiii lui aveau trebuinţă de ceva, el făcea seara multe
metanii şi se ruga cerând ajutorul lui Dumnezeu. În felul acesta, ei primeau
întotdeauna ceea ce aveau nevoie.
Gheorghe
s-a născut în 1899. A mers la şcoală timp de 5 ani în satul
său natal şi a fost un elev foarte bun, în special la
matematică. În perioada aceea, satul avea mare nevoie de un contabil, deci
primarul satului l-a sfătuit să urmeze şcoala de comerţ. Totuşi,
pe când se pregătea să intre la examenul de admitere, alţii l-au
sfătuit să nu urmeze această şcoală, iar el s-a întors
acasă.
Dimitrie s-a născut în 1909 şi a urmat patru
clase la şcoala din sat. În 1911, tatăl a murit, iar Gheorghe, fiind
cel mai în vărstă dintre fraţi, deveni capul familiei.
Fiind încă un copil, Gheorghe a abandonat jocurile
copilăriei şi s-a dedicat rugăciunii, metaniilor şi citirii
din Vieţile Sfinţilor. În conformitate cu aceasta, el a decis ulterior să
devină monah. Totuşi, familia s-a opus deciziei lui. Un respectat
bătrân al satului pe nume Costache Iepure i-a spus că el auzise
despre viaţa monahală că este grea. În plus, Costache
adăugă că, dacă Gheorghe vroia să se facă monah,
atunci el trebuia să fie un exemplu veritabil de monah, astfel încât satul
să fie mândru de el şi să nu facă numele familiei sale de
ocară.
În pofida responsabilităţilor sale de cap de
familie, Gheorghe nu a fost scutit de serviciul militar. După ce şi-a
încheiat serviciul în armată, el a hotărât să plece într-o
mănăstire, însă nu ştia unde anume să meargă. Andrei,
cumnatul său, i-a spus că ştie de un schit des vizitat, numit
Măgura, mai sus de Târgu Ocna, nu departe de Cireşoaia, unde
avuseseră loc teribile lupte cu nemţii. Îndată, Gheorghe scrise
o frumoasă scrisoare stareţului de la Măgura, spunând că ar
vrea să ajungă călugăr, dacă acesta din urmă îl
va primi. Răspunsul
veni repede: „Vino, frate Gheorghe, căci am mare nevoie!”
În toamna anului 1922,
Gheorghe porni spre Schitul Măgura. Stareţul, vazându-i
sârguinţa, l-a tuns în monahism, cu numale de Ghimnazie în prima
Duminică a Postului Mare în 1923. Fiind un om excepţional, având mare
zel pentru viaţa monastică şi pentru slujbele Bisericii, a fost
hirotonit diacon în 1924, deşi era încă relativ tânăr.
La Schitul Măgura se
afla o mică icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Mulţime
nenumărată de oameni veneau în special din Transilvania la biserica
Schitului pentru miruire şi avuseseră loc multe vindecări. În
timpul acesta, Maria, sora cea mai mare a părintelui Ghimnazie, s-a
simţit rău. Aceasta avea o umflătură mare, de mărimea
palmei ei, pe abdomen, şi cheltuise o mulţime de bani pe doctori,
fără vreun rezultat. Părintele Ghimnazie a slujit de trei ori
slujba miruirii şi i-a trimis ei făină şi ulei de
măsline şi – minune a Maicii Domnului! – sora sa Maria s-a vindecat
de boala ei.
Programul de
viaţă al părintelui Ghimnazie de la Schitul Măgura era
foarte strict. La miezul nopţii, el se trezea pentru canonul
său de la chilie, iar după aceea, la 3:00, mergea la Utrenie. El
făcea multe metanii şi închinăciuni şi postea des: lunea,
miercurea vinerea el nu mânca nimic. În timp ce lucra rugăciunea cea
neîntreruptă, el efectua munci fizice grele, cum ar fi încărcarea
fânului cosit. În timp, el a devenit unul dintre conducătorii
Schitului Măgura. Cunoştea bine întregul ciclu al slujbelor
Bisericii. Citea şi recitea toate cărţile din biblioteca
schitului.
Între timp, fratele său mai mic, Dimitrie, plin
şi el de dorinţă arzătoare pentru viaţa
monastică, l-a urmat pe părintele Ghimnazie la Schitul Măgura în
1923, pe când era în vârstă de 14 ani. Stareţul a decis să-l
accepte, dar în acelaşi timp să-l trimită la şcoală. Astfel
că, timp de doi ani, Dimitrie a învăţat la Şcoala
Profesională din Târgu Ocna şi adesea vizita Schitul.
În 1926 a fost o mare dezordine din pricina
schimbării calendarului bisericesc, ceea ce a cauzat separare printre
credincioşi. Părintele Ghimnazie, Dimitrie şi alţi doi au
plecat la Muntele Athos. Auziseră zvonuri despre viaţa excesiv de
dificilă de acolo – că pâinea nu se putea găsi şi că
monahii trăiau cu frunze – dar auziseră de asemenea că
monahismul prospera acolo.
Bătrânul Dionisie îl va descrie mai târziu astfel:
„Am mers întâi într-o mănăstire românească în 1923, pe când
aveam 14 ani. Stareţul m-a trimis la şcoală. În 1924, au schimbat calendarul.
Stareţul
spunea că grecii au trecut la calendarul papal. În 1925, România a
schimbat şi ea calendarul. Stareţul spunea că trebuie să
trecem şi noi la noul calendar, iar aceasta este în regulă, pentru
că este o chestiune administrativă şi nu una dogmatică. Însă
în mănăstirile din România a fost o mare dispută şi
mulţi au plecat la Muntele Athos.”
Bătrânul Ioan Şova scrie: „S-au îmbarcat la
Constanţa pe un elegant vas românesc şi au ajuns în Pireu. Au stat
acolo timp de trei zile şi s-au urcat pe o mică barcă
stricată, ce era aproape mereu lovită de valuri. După multe
aventuri, şi după ce au trecut prin multe insule, au ajuns la Muntele
Sfânt la portul Daphne, unde, spre mirarea lor, găsiră pâine.”
În data de 6 septembrie 1926, au venit ca oaspeţi în Chilia Sf. Gheorghe a
părintelui Gherasim Sperchez, de la Schitul Capsala, nu departe de Karyes.
Bătrânul Dionisie descrie sosirea lor astfel: „Am
venit în 1926 cu încă trei părinţi, inclusiv fratele meu mai în
vârstă, ierodiaconul Ghimnazie. În România nu auzisem niciodată de
Muntele Athos. Prima oară am mers la Chilia Sf. Gheorghe în Capsala. Acolo
erau 18 români. Am ajuns în ajunul praznicului Naşterii Maicii Domnului
şi îndată am avut parte de o Priveghere de toată noaptea. Pe
atunci era foarte linişte pe Muntele Athos.”
Neîncetat rugându-se, ei au pribegit prin Sfântul Munte. La
Schitul Prodromu, egumenul Anikita le-a spus că după ce vor fi
terminat să se roage la locurile sfinte din Munte, să se
întoarcă, căci atunci, poate, îi va primi în schit. Oricum, între
timp a fost numit un alt egumen, iar acesta le-a spus că sunt alţi
monahi care vor să intre în schit, dar momentan lipsesc; aceştia
trebuie să se întoarcă, înainte ca el să ia vreo decizie.
Deoarece se întâmplă des ca
cineva să devină un bun monah atunci când începe prin a locui cu un
străin, părintele Ghimnazie a decis că fratele Dimitrie ar
trebui să facă aşa. De aceea l-a trimis la părintele
Serafim, la Biserica Intrării în Templu a Născătoarei de
Dumnezeu, lângă Karyes, mai jos de Schitul Sf. Andrei. Aceasta
a fost în noiembrie 1926, şi fratele Dimitrie a stat acolo până în
iulie 1927. În acest timp, părintele Ghimnazie lucra la
Mănăstirea Iviron.
În iulie 1927, Chilia Buneivestiri de lângă
Mănăstirea Pantocrator ajunse de vânzare şi fu
achiziţionată de părintele Ghimnazie şi fratele Dimitrie,
împreună cu un alt călugăr, părintele Sebastian. Ei au
împrumutat 5000 de drahme de la un anume părinte Mihail, care era negustor
la Karyes.
Bătrânul Dionisie spune despre aceasta:
„Cumpăraserăm Chilia Buneivestiri din Capsala, împrumutând nişte
bani, şi ne luă trei ani de muncă pentru a-i returna. Pentru
fiecare zi de lucru câştigam 20 de drahme. În acele vremuri, cu atâta se
puteau cumpăra doar două pâini. Era foarte greu de trăit. Era
extrem de dificil să te ţii de programul zilnic de slujbe şi
să mai faci şi altceva pe lângă aceasta. Dar în acest timp m-am
simţit mai aproape de Dumnezeu decât oricând altcândva, căci era atât
de greu şi trebuia să ne încredinţăm atât de mult voii lui
Dumnezeu. Am locuit în această chilie timp de cinci ani. În 1927, am fost
tuns monah, iar fratele meu (Ghimnazie) a fost hirotonit ieromonah. În 1931, am
fost hirotonit ierodiacon.”
Au stat la Colciu la Chilia Buneivestiri până în
1933. Chilia era săracă în mijloace materiale, deci amândoi trebuiau
să lucreze în Mănăstirea Iviron, în timp de părintele
Sebastian rămânea la chilie. Aici, la Chilia Buneivestiri, au avut multe
ispite din partea vrăjmaşului. Dracii le apăreau sub diferite
forme vizibile şi auditive, pentru a-i înfricoşa ca să
abandoneze rânduiala lor de la chilie şi viaţa strictă pe care o
urmau în mod constant. Uneori dracii apăreau sub formă de câini
turbaţi şi se năpusteau la ei, lătrând. Părintele
Ghimnazie, oricum, se ruga şi slujea des Sf. Liturghie, iar dracii au
dispărut. În acest timp, părintele Ghimnazie a căzut bolnav,
totuşi el nu şi-a schimbat modul său aspru de viaţă.
Bătrânul Dionisie va relata mai târziu: „În 1933 am
părăsit Chilia Buneivestiri pentru o altă chilie în Capsala,
închinată Sfântului Tikon de Zadonsk. Egumenul Chiliei Bunavestire tocmai
murise iar părintele Ghedeon (Chelaru), egumenul Chiliei Sf. Tikon de
Zadonsk, ne-a rugat să mergem să locuim cu el.”
Părintele Ghedeon deveni acum părintele lor
duhovnicesc, iar ei au locuit cu el timp de patru ani.
În 1937, amândoi
fraţii au venit cu părintele Ghedeon la Chilia Sf. Gheorghe la
Colciu, un schit al Mănăstirii Vatopedi. Toţi trei au lucrat cu
mult zel şi renunţare-de-sine la reconstrucţia acestei chilii. Cu
toată această muncă colosală, ei nu şi-au abandonat
nici măcar pentru o clipă rânduiala lor ascetică, adică
slujbele bisericeşti, canonul de la chilie şi lucrul în jurul
schitului. Ei îndeplineau rânduiala bisericească urmând practica marilor
mănăstiri, fără să omită nimic din Typicon.
Rugăciunile erau grupate astfel: Ceasul al
Nouălea, Vecernia şi Canonul Maicii Domnului erau cântate cu un ceas
înainte de asfinţit (când apune soarele în Sfântul Munte este miezul
nopţii, după ceasul bizantin). Pavecerniţa se citea imediat
după masa de seară. La ora 8 dimineaţa după calculele
bizantine, ceea ce este echivalent cu ora 2 dimineaţa, slujbele începeau:
Miezonoptica, Utrenia, Ceasul I, Ceasul al 3-lea, Ceasul al 6-lea, urmate de
Sf. Liturghie. Un acatist se cânta după a şasea laudă a
canonului de la Utrenie. Parastasul – o slujbă pentru comemorarea celor
adormiţi – se citea după-amiaza. Canonul de la chilie se făcea
întotdeauna cu un ceas înainte de Ceasul al Nouălea, adică atunci
când călugărul era liber.
Chilia avea livezi de
măslini – aproximativ 1000 de pomi – precum şi viţă-de-vie,
portocali, lămâi, nuci, smochini, pruni, vişini etc. În
grădină creşteau toate bucatele necesare: ceapă, usturoi,
tomate, vinete, ardei iute, pătrunjel, ţelină, varză,
sfeclă, cartofi, fasole etc. Călugării vorbeau de grădina
lor ca de „vaca monahului” (ceea ce înseamnă că grădina era
sursa lor principală de hrană).
Printre toate muncile lor fizice şi
duhovniceşti, Dumnezeu le trimitea de asemenea şi consolări. În
Chilia Sf. Gheorghe se află o icoană a Maicii Domnului de la Kazan,
făcătoare de minuni, care acum se află în biserică. La
început se afla într-una din chiliile monahilor şi stătea pe o
masă în mijlocul camerei cu două candele aprinse înaintea ei. După
cum povesteşte bătrânul Ioan Şova, „odată camera a luat foc
şi întreaga pardoseală a ars, împreună cu mobila şi
cărţile; oricum, cadrul ferestrei, uşa, masa pe care stătea
icoana şi podeaua de sub masă au rămas intacte. Când părintele
Dionisie a deschis uşa, încăperea era plină de fum sub presiune,
care l-a lovit cu putere în faţă. Dar puţin după aceasta,
când a fost în stare să privească înăuntru, el văzu icoana
intactă iar candela de pe masă aprinsă, în timp ce chipul Maicii
Domnului părea că zâmbeşte”.
Călugării începeau să se strângă în
jurul lor, iar chilia reîncepu să prospere spiritual. În acelaşi
timp, vrăjmaşul, care nu doarme, nu a încetat să îi tulbure pe
asceţi.
Când bătrânul Ghedeon a
plecat în România în 1940 să strângă fonduri pentru continuarea
reconstrucţiei chiliei, întoarcerea sa a fost împiedicată de Cel
de-al Doilea Război Mondial şi de venirea la putere a
comuniştilor. Abia în 1963 el a fost în stare să se întoarcă,
după mulţi ani grei. Între timp, părintele Ghimnazie devenise un
sfătuitor duhovnicesc al monahilor, iar părintele Dionisie preluase
sarcina de a asculta confesiuni.
Vrăjmaşul continua şi aici să-i
neliniştească pe asceţi. Bătrânul Dionisie a zis: „Locuia
lângă noi un frate Gavriil. Într-o zi, pe când se îndrepta spre
biserică, dintr-o dată a început să strige şi să arate
înspre mare. Era prea departe de noi ca să îl auzim, deci ne-am dus la el
şi l-am întrebat pentru ce fusese toată acea gălăgie. A
spus că atunci când clopotele au bătut pentru începerea slujbelor,
văzuse demoni venind către ei dinspre mare ca un roi de albine –
veneau să ispitească monahii când aceştia se adunau să se
roage.”
„Altă dată, în timpul Privegherii, la momentul
dintre sfârşitul Vecerniei şi începutul celor 6 psalmi, toţi cei
din biserică stăteau jos ascultând o omilie ce se citea. Atunci unul
dintre monahi, părintele Arsenie, remarcă o figură
umbroasă, într-o haină neagră (nu putu să-i vadă
chipul) care intră în biserică ţinând în mână ceva
asemănător unei cădelniţe. Când această arătare
„tămâi” un monah în stasidion-ul său (strană
monastică), monahul aţipea în timpul omiliei. Părintele Arsenie
era teribil de îngrozit, iar când arătarea veni la locul său, el
strigă din toate puterile. Bineînţeles că asta i-a trezit pe toţi.
Vedeţi? Monahul este un soldat, luptând împotriva celui rău.”
Cât timp a stat în Sfântul
Munte, părintele Ghimnazie nu şi-a abandonat niciodată obiceiul
de a se trezi la miezul nopţii şi de a îndeplini o parte a canonului
său, fie de mătănii, psalmi sau rugăciune. De asemenea, era
foarte important pentru părintele Ghimnazie să doarmă în mici
reprize, fiecare ţinând de la două la trei ore, după care se
trezea pentru a se ruga. În felul acesta, sufletul poate stăpâni trupul
mult mai uşor.
Numărul minim tradiţional de mătănii
şi închinăciuni pe care un călugăr atonit trebuie să
le facă în timpul canonului său de la chilie, de care părintele
Ghimnazie se ţinea, este impresionant. Pentru monahii tunşi
numărul era de la 100 la 180 de mătănii şi 1200 de
închinăciuni, pe când pentru un monah din schima mare ca părintele
Ghimnazie era de 150-300 de mătănii şi 1200 de
închinăciuni.
Se vorbea puţin în chilie –
numai cât trebuia pentru lucru sau probleme de natură duhovnicească. Nu
se pălăvrăgea şi nu se critica. Toţi monahii lucrau la
virtuţile active de a-şi ţine gândurile îndreptate spre Dumnezeu
şi rugăciunea pe buze. Pe lângă aceasta, părintele
Ghimnazie se străduia să aibă prezenţa vie a lui Dumnezeu
înaintea minţii, în inima sa şi în gândurile sale şi
lucrările sale.
Părintele Ghimnazie avea o
memorie foarte bună. Ştia pe de rost toate Ceasurile, întreaga
Psaltire, Acatistul Buneivestiri, Acatistul Mântuitorului, Paraclisul Maicii
Domnului, multe tropare şi alte rugăciuni. Timpul care-i rămânea
după slujbe şi canonul său de la chilie, şi-l petrecea în
lucrări în jurul chiliei.
În 1965, la doi ani după întoarcerea bătrânului
Ghedeon din România, după ce luptase războiul cel drept ca un
ostaş al lui Hristos, după ce trăise ca un mare monah ascet
şi slujitor al lui Hristos, ieroschimonahul Ghimnazie a trecut la Domnul
la vârsta de 66 de ani. După o boală care l-a făcut să se
stingă văzând cu ochii, el a fost adăugat corului sfinţilor
Părinţi atoniţi în Împărăţia lui Dumnezeu.
„Pentru aceia care trăiesc azi în Chilia Sf. Gheorghe”,
scrie bătrânul Şova, „părintele Ghimnazie este un model
către care noi trebuie să tindem a ne conforma. Pentru
rugăciunile sale şi pentru acelea ale tuturor sfinţilor
aghioriţi, să aibă bunul Dumnezeu milă de noi şi
să dobândim un colţ de rai, avându-o ca sprijinitoare pe Maica
Domnului şi pe toţi sfinţii, în special cei din Muntele Athos.”
Nu mult după adormirea întru Domnul a iubitului frate şi co-nevoitor
al părintelui Dionisie, ceilalţi monahi din chilie au decedat şi
ei – părintele Arsenie în 1967 şi părintele Agatanghel în 1971. Au
mai rămas numai bătrânii Dionisie şi Ghedeon. Apoi, în 1977, doi
monahi au sosit din România: părinţii Ioan Şova şi Ilarion
Dincă. Părintele Ilarion s-a mutat la Chilia Sf. Ipatie cu doar
câteva luni înainte de moartea bătrânului Ghedeon în 1979. Deşi
câţiva monahi mai veneau din când în când şi stăteau pentru
puţin timp, bătrânii Dionisie şi Ioan erau singurii monahi din
chilie, până când bătrânul Iosif veni în Mănăstirea
Vatopedi pentru a revigora viaţa cenobitică de acolo în 1989. Puţin
după aceasta, noi aspiranţi începură să vină la
Vatopedi şi în schiturile sale, inclusiv la Colciu. Astăzi sunt
aproximativ 10 monahi care trăiesc în Chilia Sf. Gheorghe.
Nu mult după ce noii monahi au început să
apară, o nouă încercare veni asupra bătrânului Dionisie –
îşi pierdu vederea. Deşi asta era greu pentru el, înainte fiind mereu
activ din punct de vedere fizic, Dumnezeu i-a trimis de asemenea şi mult
har, iar el a început să intre adânc în practica rugăciunii inimii. La
puţin timp după aceasta el deveni un preţuit părinte
duhovnicesc pentru monahii din Vatopedi şi în special pentru bătrânul
Iosif, care văzu în el un tovarăş lucrător al
rugăciunii, căruia el însuşi i se putea confesa şi de la
care putea primi sfat.
Cu toate acestea, vrăjmaşul a continuat
să-l tulbure pe părintele Dionisie. În fiecare seară înaintea
slujbelor, fratele care îi trezeşte pe toţi ceilalţi, bate mai
întâi la uşa Bătrânului pentru o binecuvântare. Într-o seară,
fratele veni şi bătu, însă după aceea plecă la
biserică fără să fi primit binecuvântarea. La puţin
timp după aceasta, bătrânul Dionisie auzi o a doua bătaie în
uşă. Crezând că este acelaşi frate, deschise uşa
şi, în ciuda cecităţii lui, văzu limpede un om cu o
cârpă pe faţă. La început, nu realiză ce se petrece şi
întrebă: „Cine eşti?” Omul îi spuse numele unuia cunoscut, însă
Bătrânul înţelese imediat cine era la uşă. Făcându-şi
cruce, Bătrânul întrebă: „De ce nu spui rugăciunea când
baţi?” La asta, demonul răspunse: „De ce aş face-o? Voi
călugării o spuneţi?” Bătrânul Dionisie strigă:
„Înapoia mea, Satană, pleacă de aici!” Vrăjmaşul spuse: „Am
să plec, dar mă voi întoarce!” şi părăsi chilia. După
asta, bătrânul Dionisie adună pe toţi fraţii în
biserică şi le povesti toate câte s-au petrecut, încurajându-i
să preţuiască şi să respecte chiar şi „micile”
porunci ale vieţii lor de zi cu zi.
Bătrânul Dionisie este privit în Athos ca unul
dintre ultimii exponenţi ai „vechii şcoli” de viaţă
duhovnicească din Sfântul Munte. Mulţi au criticat faptul că cea
mai comună formulă de încurajare dată tovarăşilor
săi nevoitori este: „răbdare, răbdare şi iar răbdare”.
Iată însă o mostră mai detaliată din sfaturile sale
duhovniceşti:
ÎNTREBARE: Părinţii spun că noi îl iubim pe
Dumnezeu prin împlinirea poruncilor Lui şi prin dragostea faţă
de aproapele nostru. Cum poate începe cineva să facă aceasta?
RĂSPUNS: La început, fugi de toate patimile.
Dacă vrei să cultivi virtuţile trebuie să te smereşti.
ÎNTREBARE: Cum se face aceasta?
RĂSPUNS: Dacă cineva are smerenia
drept fundament, toate celelalte virtuţi vor veni. Fără smerenie
nu se poate dobândi nimic, ca şi o casă fără fundaţie.
Când cineva este smerit, îi vede pe toţi ceilalţi ca sfinţi. Harul
vine şi se poate practica ascultarea cu dragoste. Cea mai puternică
armă a diavolilor împotriva noastră este să ne înalţe
cugetul. A-l face pe om mândru este cea mai puternică armă a lor,
şi încearcă să facă asta cu noi încă din
tinereţe, căci ştiu că cel mândru nu va merge la cer. Domnul
spune că cel necurat nu poate intra în Împărăţia Cerurilor.
Odată, când Sf. Macarie cel Mare era afară, strângând ramuri de
palmier în deşert, un demon l-a întâlnit şi i-a spus: „Am o mare
amărăciune căci nu pot să te întrec. Tot ceea ce
faci, fac şi eu: tu posteşti, eu nu măcânc nimic; tu priveghezi,
eu nu dorm niciodată. Într-un singur lucru mă întreci – în smerenie.”
ÎNTREBARE: Cum poate cineva să
dobândească răbdare?
RĂSPUNS: Smerindu-se. Mai tot timpul
suntem nerăbdători pentru că suntem mândri. Dumnezeu
încearcă să ne înveţe smerenia mai mult decât orice altceva.
ÎNTREBARE: Cum putem să ne întărim
credinţa în Pronia lui Dumnezeu deasupra tuturor?
RĂSPUNS: Mai întâi, nu trebuie să
ne încredem în noi înşine şi trebuie să avem răbdare atunci
când vin ispitele. După aceasta trebuie să lăsăm harul
să lucreze.
ÎNTREBARE: Ce vreţi să spuneţi
prin: „Trebuie să lăsăm harul să lucreze”?
RĂSPUNS: Când înţelegem că
Dumnezeu este lângă noi. Dar pentru asta trebuie să avem o bună
cunoştiinţă a imperfecţiunilor nostre.
ÎNTREBARE: Cum ar trebui să ne rugăm?
RĂSPUNS: Cu perseverenţă. E
foarte important. Cu ajutorul rugăciunii, harul primit la Botez poate
creşte.
ÎNTREBARE: Sfinţii Părinţi spun
că atunci când ne rugăm ar trebui să stăm „în prezenţa
lui Dumnezeu”. Cum putem cultiva aceasta?
RĂSPUNS: Rugându-ne din tot sufletul
şi şi cu multă concentrare.
ÎNTREBARE: Ce se întâmplă dacă cineva
este înconjurat de multe griji, care fac dificilă amintirea în prim-plan a
lui Dumnezeu.
RĂSPUNS: Dacă ai smerenie şi
iubire eşti în rugăciune. Este posibil să te rogi în
situaţii dificile. Au existat sfinţi aflaţi în ascultări
dificile şi s-au rugat, ca Sf. Calist al Constantinopolului. Dar aceasta
este o stare foarte avansată. Pentru noi ascultarea cu dragoste este
lucrarea noastră permanentă. Ascultarea duce la smerenie, iar
smerenia duce la rugăciune.
Traducere si note: Mihnea Mustaţă
(C) 2002