Nu-mi puteti ucide copilul

Cu destui ani în urmă am parcurs cartea lui Hans Killian „În spatele nostru stă Dumnezeu” (Editura "Kadmos", Atena, 1960). Ultimul capitol, intitulat „Moştenire”, m-a cutremurat, Acum câteva zile am relatat întâmplarea descrisă în carte într-o nouă discuţie despre avorturi. Nu găsesc cuvinte să descriu impresiile ce le-a pricinuit. Deoarece o mare parte a cititorilor „Presei ortodoxe” n-au băgat-o în seamă, consider oportun să o repet:

Pe scriitorul cărţii, un renumit medic chirurg, l-a vizitat o tânără doamnă ca să-i solicite ajutorul medical. Era soţie de medic, avea doi copii, de cinci şi trei ani, şi era însărcinată în luna a patra. Soţul ei fusese mobilizat şi se afla pe Frontul de Răsărit. Doamna avea dureri la sânul stâng şi sub braţul stâng depistase o mică umflătură tare. Medicul, după ce a ascultat-o, a început s-o examineze. Dar este mai bine să lăsăm cartea să continue:

"...Am palpat şi am simţit un ganglion foarte tare, dar degenerat; de altfel putea simţi oricine un întreg lanţ de astfel de ganglioni. Fără să arăt nici o expresie de surpriză, am palpat întreg sânul stâng, ce era înconjurat de o reţea venoasă subţire de culoare neagră... M-a cuprins teama. După ce am examinat, ca să compar şi să controlez, precum fac totdeauna - şi sânul ei cel drept, am depistat îngrozit că şi la acesta se puteau simţi umflături tari. La un anume loc pielea se vedea primejdios de trasă. Şi sub braţul drept se puteau simţi, sub piele, ganglioni mici şi tari, şi două umflături mai mari lângă vasele de sânge ce duc la mână. Era îngrozitor! Un cancer în creştere rapidă la amândoi sânii...În timp ce bolnava se îmbrăca, cugetam în sinea mea, cum oare aş putea să-i spun crudul adevăr în modul cel mai potrivit.

După ce bolnava s-a îmbrăcat şi s-a aşezat pe scaun, i-am spus imediat:

- Doamnă, faptul că lucrurile sunt foarte serioase îl cunoaşteţi şi dumneavoastră. Că ne aflăm în fata unor hotărâri dificile, nu pot şi nici nu trebuie să vă ascund.

Nu s-a pierdut, nici n-a început să plângă:

Trebuie să vorbesc imediat cu soţul dumneavoastră. Trebuie să-l chemăm imediat de pe front. De această data iată însă ochii ei au lăcrimat.

Nu ştiu unde este bărbatul meu. De câteva Luni nu avem nici o veste de la el.

Faptul acesta a îngreunat şi mai mult situaţia, pentru că acum săraca femeie trebuia să ia singură hotărârea, hotărâre ce va însemna moartea sau viaţa copilului ce-l purta sub inima sa. Trebuia să-i explic că este nevoie să ia o hotărâre şi de aceea am continuat pe lin ton aspru:

- Sunteţi grav bolnavă, doamnă, şi vă aflaţi fără îndoială în mare pericol. Schimbările apărute la pieptul dumneavoastră depind în mod sigur de sarcină. Ganglionii dumneavoastră se află în neregularitate şi au degenerat prin influenţa unor hormoni produşi din cauza sarcinii. Trebuie să înţelegeţi, vă rog, că din pricina aceasta trebuie să vă propun întreruperea sarcinii. Aşa cum se prezintă situaţia dumneavoastră, nu vă pot lăsa copilul. Trebuie să încercăm să depistăm cauzele, acestor umflături de la sâni şi, pe cât ne stă în putinţă, să oprim creşterea lor. Dar asta nu se poate face atunci când în corpul dumneavoastră circulă cantităţi mari de hormoni datorită stării de graviditate, care, desigur, sunt folositori pentru copil, însă pentru dumneavoastră constituie un pericol aproape mortal. De aceea trebuie să se întrerupă sarcina. După părerea mea, nu avem altă alternativă!

M-a privit înspăimântată şi, după ce şi-a mişcat capul în semn de dezaprobare, mi-a explicat cu o voce calmă:

- nu, niciodată! Copilul nu-mi aparţine numai mie, ci şi bărbatului meu! niciodată nu-mi voi da consimţământul ca să-mi fie luat îmi este cu desăvârşire indiferent ceea ce s-ar putea întâmpla cu mine. Este o moştenire pentru bărbatul meu; de la lucrul acesta nu pot da înapoi. Ştiu că viata mea se primejduieşte. Şi, ca s-o spunem deschis: Ştiu că sunt pierdută. Asta o simt şi numai pentru asta vă rog: Ţineti-mă în viată până ce va veni copilul. Vă implor pentru asta.

Am tăcut mult timp, biruit de cuvintele ei.

După aceea am mai încercat o dată s-o fac să-şi schimbe părerea. Accentuându-mi cuvintele, i-am spus:

- Mu trebuie să vorbiţi aşa. Vă aflaţi în mare pericol, asta este sigur, dar încă nu sunteţi pierdută, nimeni nu ar putea argumenta un astfel de lucru. Avem chiar o posibilitate. Poate aş putea s-o formulez astfel: Ar fi cu putinţă să vă salvăm, dacă am micşora lucrarea hormonilor sarcinii printr-o întrerupere urgentă a ei, sau prin oprirea lor, după care să operăm, însă este sigur că mergeţi spre catastrofă dacă nu se face lucrul acesta, chiar dacă v-aş scoate din rădăcină amândoi sânii.

Când am terminat m-a privit direct în fată şi mi-a răspuns aproape cu duşmănie:

- Lucrul acesta nu-l vreau. Nu-mi puteţi lua copilul. NU MI-L PUTEŢI OMORÎ! niciodată,

In numeroşii mei ani de chirurgie, n-am întâlnit ceva asemănător. Mişcat, am luat-o de mână.

- Bine, aţi biruit! Se va împlini dorinţa dumneavoastră. Vă rog să vă aranjaţi toate acasă, pe cât de repede puteţi, şi imediat după aceea veniti la clinică, nu putem pierde timp.

Două zile mai târziu se afla în clinica noastră într-un salon liniştit. La prima mea vizită am aflat-o liniştită, manifestând o pasivitate aproape veselă. Din păcate era de datoria mea să-i fac noi comunicări triste. I-am spus că nu îmi puteam asuma riscul să îi scot amândoi sânii deodată. A doua zi, la ora 7, trebuia să operăm o parte şi, dacă mergea bine, după 2-3 săptămâni trebuia să operăm, cât se poate de adânc, şi cealaltă parte...

Organismul tinerei femei era, pentru moment, încă în stare bună. Umflăturile, ce se măreau aşa de repede, cu toate că pricinuiseră o vlăguire, nu influenţaseră încă în mod dramatic starea ei generală.

Am discutat amănunţit despre operaţie cu şeful meu şi mi-am ales ajutorii cei mai buni. Toate aceste măsuri, spre a ajuta cât mai mult la protejarea mamei şi a embrionului. Când am intrat sterilizat în sala de operaţie, toate erau gata. Locul care trebuia operat era descoperit. L-am examinat încă o dată, mi-am luat mănuşile de cauciuc, le-am tras pe mâini şi am început. Am tăiat direct, cu atenţie, de jur împrejur întreg sânul stâng, împreună cu pielea ce ne trebuia mai târziu. Am prins imediat cu pensete venele, din care curgea sânge. Am mers mai adânc, am lăsat neatinsă întreaga glandă a sânului lipită de muşchii cei mari ai pieptului şi le-am desprins pe toate împreună de pe peretele toracic...

După aceea a început partea a doua: Curăţirea totală a ganglionilor de la subsuori şi încheieturi. A fost o muncă obositoare, deoarece întreaga zonă se umpluse cu mici umflături canceroase. Toate ţesuturile atacate s-au separat şi mi-am întregit treaba mea ajungând până la buzele muşchilor ce închid înspre înapoi adâncitura subsuorii. Aici există totdeauna ganglioni periculoşi şi aceştia trebuiau negreşit îndepărtaţi.

Toată ziua dintâi am tinut-o sub observaţie continuă pe tânăra femeie. Eu însumi mergeam foarte des la patul ei ca să mă conving că nu i s-a întâmplat nimic copilului. Din fericire, primele patru zile au trecut şi copilul era în stare bună. Astfel, pentru moment, acest pericol fusese limitat...

In salon simţeam că plutea o întrebare nepusă. Şi într-adevăr, într-o zi, zâmbind nevinovat femeia mi-a pus următoarea întrebare:

- Domnule profesor, cam cât voi mai trăi oare?

Am înţeles imediat. Voia să afle dacă i-a rămas încă destulă vreme să aducă copilul pe lume. n-am putut şi n-am vrut s-o mângâi în-tr-un mod ieftin. De aceea i-am spus numai atât:

- Nu mă mai întrebaţi despre asta, iubită doamnă.

O dată cu trecerea timpului am observat cu teamă că slăbea continuu.

Subiectul discuţiei noastre era aproape întotdeauna în jurul copilului ce îl aştepta şi, când încercam să schimb vorba spre altele, ea îl readucea din nou cu insistentă la acelaşi punct, în jurul căruia, precum se vede, se învârteau mereu toate gândurile ei. Cu o vie emoţie, observam continuu că era ataşată de ideea ca, pe acest copil, ca mărturie a dragostei ei, să-l lase bărbatului ei spre a-l afla atunci când acela se va întoarce de pe front.

Mu puteam s-o las să îşi dea seama că nu eram în stare să iau parte la nădejdea ei. în taină, căutasem să aflu unde se afla bărbatul ei şi, de la Cartierul General, am aflat confidenţial că întreaga grupare în care se afla şi el, se pierduse pe Frontul din Răsărit.

Intr-o zi i-am spus că în ziua următoare voiam să-i fac a doua operaţie. A dat numai din cap.

Această a doua operaţie a fost mult mai pretenţioasă şi mai periculoasă decât prima, deoarece starea generală i se înrăutăţise...

Am lucrat repede şi cu atenţie, pe cât am putut mai bine. Cu cea mai mare grijă am oprit hemoragiile, ca să protejez circulaţia sângelui. Ne aflam în luna a şasea şi, prin urmare, copilul n-ar fi putut trăi dacă s-ar fi pricinuit o naştere prematură. Dar, în ciuda marii noastre concentrări, de data aceasta a trebuit mult mai mult timp ca să elimin sânul şi să curăţ subsuoara şi ganglionii de la încheietură. Ţesuturile deveniseră un cocoloş şi mereu atingeam în adânc noi mase canceroase.

Am terminat, am cusut rana mare şi am aranjat instalaţia de drenare. Am terminat fără a se ivi complicaţii, dar mă îndoiam că vom avea o vindecare completă, deoarece numărul de globule albe din sânge era scăzut, în pofida tuturor eforturilor noastre. Am rămas aşadar cuprins de o mâhnire profundă atunci când au scos-o pe bolnavă din sala de operaţie. Faptul era înfricoşător şi simţământul că, în cele din urmă, toate vor fi zadarnice, ne îngreuia pe toţi.

Pe mine mă chinuia încă o grijă cu desăvârşire diferită, pe care o ascundeam cu precauţie de femeie: că făptura aceea mică ar putea muri în ea. De aceea, imediat după operaţie, am mers sus, în camera ei, şi am ascultat inima copilului. Bătăile erau slabe, dar totuşi se simţeau. Şi au rămas aşa şi în următoarele zile. într-o dimineaţă m-a înştiinţat, radiind de bucurie: copilul se mişcase în pântecele ei. Simţise clar loviturile pricinuite de micile lui picioruşe...

ne apropiam de luna a şaptea, începuse ultima luptă cu timpul. I-am propus să facă nişte iradieri, ca să neutralizăm nişte celule maligne ce rămăseseră. Deoarece am prevăzut că s-ar putea teme să nu vatăme copilul, am încredintat-o, fără ca ea să mă întrebe, că am putea izola copilul de influenta razelor. Dar nu a fost de acord şi mi-a spus:

- Pentru care motiv să le facem? Ştiu unde mă aflu.

Din zi în zi se vedea mai obosită... Rana nu se închidea. Locul care rămăsese deschis nu se vindeca. Puterile renăscute ale organismului ei ajunseseră la sfârşit...

A trecut şi luna a şaptea. Astfel că într-o zi am mers la ea şi i-am spus:

- Dacă copilul vine acum, va putea rămâne în viată. Niciodată nu voi uita manifestările care au urmat acestei veşti. Lacrimi de bucurie au strălucit în ochii ei şi fata-i palidă şi slăbită se vedea a se lumina dinlăuntru cu o strălucire de fericire. Pentru puţine zile s-a îmbunătăţit şi starea ei. A prins putină culoare, dar după aceea, extenuarea trupească a progresat în mod nemilos.

In luna a opta i-am propus să i se provoace o naştere prematură. Ar fi mers la clinica ginecologică şi ar fi adus copilul pe lume. însă a refuzat. Voia să meargă acasă. Astfel a venit ziua când a părăsit clinica noastră. Sora ei s-a prezentat ca să o ia...

Le-am însoţit pe amândouă până la maşină. Pentru o clipă am mai rămas singur cu bolnava mea şi am simţit că se lupta cu ea însăşi, dar la sfârşit i-a scăpat de pe buze întrebarea de care mă temeam:

- Cât mai am încă de trăit?

Am evitat să răspund, mişcând tăcut din cap. Nu voiam ca în ultima clipă să-i spun minciuni.

- înştiintează-mă când se va naşte copilul, am rugato.

Iar ea mi-a făgăduit.

Am aşteptat să-mi trimită vreo carte poştală, dar am rămas uimit când, într-o zi, am primit o scrisoare scrisă de ea însăşi:

"Iubite domnule profesor, - îmi scria -deoarece aţi luat parte cu atâta căldură la lupta mea, veţi fi şi singurul care veţi afla de la mine însumi vestea cea mare. Sunt foarte slăbită şi trebuie să-mi economisesc puterile ce mi-au rămas. Deci: Acum zece zile a venit copilul pe lume. Un băietei. Un copilaş mititel...

Inima îmi este atât de plină de recunoştinţă, încât îmi este cu neputinţă să exprim prin cuvinte simţămintele mele. Recunoştinţă fată de Dumnezeu şi recunoştinţă fată de dumneavoastră, iubite domnule profesor.

Ultimele săptămâni au fost destul de grele şi uneori mă gândeam că nu voi putea rezista până în sfârşit. Mă rugam într-un mod cu desăvârşire copilăresc care, poate, pe un teolog 1-ar fi putut face să râdă dispreţuitor: "Dacă Tu eşti acolo sus, şi dacă Tu eşti Dragoste, atunci dăruieşte-mi acest copil! Aşa îi spuneam şi El, în nemărginita Sa milostivire, a auzit rugăciunea mea, care era ca o silire.

Faptul acesta pentru mine înseamnă nespus de mult. Este cea mai mare mângâiere a mea pe ultima parte a drumului care se mai află înaintea mea. Moartea vine... Sfârşitul se apropie... Mu vreau să par mai bună decât sunt: şi eu simt adeseori frică de moarte. Acea frică adâncă pe care făptura o simte înainte de a pleca din această viată, şi aceasta o pătimesc mai ales în timpul nopţilor, când stau singură cu ochii deschişi în întuneric. Dar atunci mă mângâi cu gândul la copil, care pentru mine constituie dovada vie a dragostei lui Dumnezeu...

Ieri am fost nevoită să-mi întrerup aici scrisoarea mea. A venit sora mea şi m-a certat de-a binelea. Voia să mă facă să înţeleg că de dragul copilului am datoria să rămân în viată. Acum, afară de faptul că nu stă deloc în propriile mele puteri să-mi prelungesc viata, consider ca o uşurare acest punct de vedere: că la urma urmelor, chiar şi cei mai iubitori dintre părinţi nu pot face decât puţine lucruri pentru copiii lor. Soarta lor, precum şi a noastră, se află în mâinile lui Dumnezeu, în aceste puternice mâini părinteşti încredinţez acum cu desăvârşire pe toţi cei pe care îi las în urma mea...

M-am trudit să fiu o mamă bună pentru copiii mei, care au fost pentru mine darul cel mai de preţ. Vreme de zece ani întregi am fost legată de bărbatul meu cu o dragoste care n-a cunoscut niciodată nici cea mai mică umbră. Ca să le laşi pe toate acestea nu este uşor. Aş vrea însă, ca şi altă dată, să vă asigur - deoarece m-ati sprijinit în cele mai grele ceasuri ale mele - că merg înainte cu siguranţa că le voi regăsi acolo pe toate învăluite în strălucire şi eliberate de nimicnicia pământească. Adio pentru totdeauna!

P.S. Când vreodată se va întoarce bărbatul meu, dati-i, vă rog, scrisoarea aceasta".

După 14 zile am primit o hârtie care îmi vestea moartea ei. Scrisoarea n-am putut-o da, deoarece bărbatul ei nu s-a mai întors niciodată de pe Frontul de Răsărit".

Arhim. Epifanie Teodoropulos.