Slăvirea lui Dumnezeu în felurite chipuri

Încerc, în cele ce urmează să precizez chipul în care oamenii Îl pot slăvi pe Domnul nostru Hristos. Dumnezeu fiind infinit, întru totul firesc este să se arate fără de capăt şi numărul drumeagurilor pe care Îi vădim dragostea, încrederea şi devotamentul nostru. Aşa stând lucrurile, de la sine înţeles e că modalităţile înşirate mai jos nu au câtuşi de puţin caracter limitativ, ci strict exemplificator.

· Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârşind cele menţionate de el însuşi în textul referitor la înfricoşătoarea Judecată de Apoi (Mat. XXV, 35-36): dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaţilor, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe cei bolnavi.

• Tot astfel crezând neîndoielnic, proclamând că, precum a şi spus, El este calea, adevărul şi viaţa;
• postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrângându-ne;
• dar şi iertând pe greşiţii noştri, alungând de la noi ţinerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (şi nu numai iubindu-l, ci şi îngăduindu-i a fi aşa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă, în caz contrar contestându-i orice drept, până şi acela de a trăi), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrăjmaşii;
• dovedindu-ne blânzi şi smeriţi cu inima, făcători de pace, nearţăgoşi, neînfumuraţi, păstrători de cuget curat, aplicând şi chiar depăşind (după cuvântul Domnului: Mat., V, 20 şi urm.) cele zece porunci, împăcându-ne cu pârâşii noştri;
• făptuind binele in taina, mâhnindu-ne doar pe foarte scurta vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta şi a ne domoli, neîngrijorându-ne cu exces de cele ale lumii şi ale trupului, făcându-ne muţi şi surzi când suntem zădărâţi, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra şi dojeni când simţim ca avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă dar meritorie virtute);
• netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte (Apoc. XXI, 8), ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăţie, de ostăşie;
• adăpostind pe călători, neurmând exemplul celor din Betleem care n-au găsit un locşor pentru Maica Domnului şi au lăsat ca boii să-i încălzească (pe ea şi pe Noul Născut) cu suflarea lor blândă şi prietenească, ajutând pe cei slabi – Scriptura de obicei îi aşează sub genericul: văduve şi orfani –, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu făţarnică nepărtinire şi vicleană înţelepciune) semne şi minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;
• nefiind formalişti, bucheri şi pierduţi în mărunţişuri, nepunând litera deasupra legii, nescandalizându-ne că Domnul vindecă pe bolnavi în zi de sâmbătă, cunoscând că Iisus e Domn şi al sâmbetei;
• ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg şi tolerant, izbutind a ieşi din noi înşine, a ne lepăda de noi înşine, a ne vedea, judeca şi aprecia din afară, aşa cum ne-ar surprinde (fotografia) privirea rece şi neprevenită a unui terţ;
• neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm şi de batjocură demonilor) dar nici textelor, şi ferindu-ne ca de foc de încăpăţânatele şi obtuzele exegeze literare;
• nelăsând bogăţia (ori pofta de bogăţie, ori arghirofilia care poate locui şi în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice (“Nebune! În această noapte voi cere de la tine sufletul tău»), făcându-ne din legea relativităţii, principiul incertitudinii şi doctrina instabilităţii celor lumeşti, întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor;
• nepizmuind (pilda lucrătorilor tocmiţi la vie să ne rămână prezentă în minte spre a nu ceda acestei urâte, răspândite şi stăruitoare porniri a subconştientului nostru), neaţintindu-ne ochii asupra semenilor noştri, asupra greşelilor şi inevitabilelor lor cusururi omeneşti ci mai vârtos asupra alor noastre (paiul şi bârna: cu observaţia că măcar de nu este bârna în ochiul meu, paiul propriu e zgândărit de celalalt pe care orizontul meu strâmt şi incapacitatea mea de a concepe ceva diferit de mine îl preface în bârnă);
• neluând numele lui Dumnezeu în deşert, rodindu-ne talantul, ori talanţii, ori fracţiunea de talant, nedovedindu-ne meschini şi urâcioşi, supărându-ne, bunăoară, că s-a făcut risipă cu mirul turnat pe capul Domnului;
• neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înşelăciunea avuţiei şi poftele să înăbuşe rodirea cuvântului în noi, neînspăimintându-ne (precum gadarenii) de puterea lui Hristos, fiind statornici în credinţa, neinvocând diverse pretexte (fie cele cinstite, raţionale) spre a nu da urmare chemării Domnului;
• lăsând nevinovăţia copilăriei să ne roureze sufletul şi să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a ruşinat să se caţere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus;
• veghind, păstrându-ne treji, nepunând mare preţ pe tăria noastră, ştiind că duhul nostru e osârduitor însă trupului nevolnic, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cădere (n-a grăit Fericitul Filip Neri: ţine-mă Doamne de urechi că altminteri te vând ca Iuda?);
• fiind recunoscători (asemuindu-ne nu celor nouă leproşi vindecaţi care şi-au văzut de drum, ci celui de-al zecelea care s-a întors ca să mulţumească), iubindu-L pe Domnul din toată inima, tot cugetul, tot sufletul şi toată vârtutea noastră;
• ferindu-ne de şovăială şi impunându-ne a fi statornici în hotărâri;
• luptând cu lăcomia (păcat poate minor şi cu înfăţişare naivă, dar insidios);
• neidolatrizând cele trecătoare şi nici chiar virtuţile, ci numai pe unul Dumnezeu; considerate una câte una, separat, nu laolaltă şi sub oblăduirea Duhului, virtuţile pot deveni obsesii de nu şi ispite şi chipuri idoleşti, cum se întâmplă uneori; atunci ele se prefac în forţe oarbe şi, sfidând dreapta socotinţă, ajung a provoca aberaţii;
• fiind înţelepţi (ca şerpii, nu numai blânzi ca porumbeii: nu-i de ajuns) – dovadă parabola iconomului necredincios –, dând întâietate când ne aflăm în dilemă, monahiceştii însuşiri a dreptei socotinţe, neosteniţi în rugăciune (văduva stăruitoare şi judecătorul nedrept), răbdători;
• crezând neclintit în cuvântul lui Iisus (Ioan IV, 50), păzindu-l (Ioan VIII, 51) mâncând şi bând la vremea potrivită preacuratul trup şi scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiţi suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbeşte Hristos (Ioan VII, 46), că ne putem numi prieteni ai Săi, citind cu atenţie Vechiul Testament şi înţelegându-i valoarea profetică şi prin urmare că nu creştinii sunt cei care nu-l venerează, ci acei care nu dau crezare proorocirii Sale;
• rugându-ne postind, priveghind, milostivind – neapărat;
• dar şi prin simple vorbe bune sau gesturi de compătimire, cum ar fi cuvintele rostite de tâlharul cel bun către Iisus (n-au fost numai cutremurătoare mărturisire ci şi vorbă mângâietoare, act de compasiune, de solidarizare şi – îndrăznesc a spune – de încurajare, aratându-I-se Răstignitului că nu este înconjurat doar de vrăjmaşi, hulitori şi batjocuritori, că-I stă alături un om care înţelege ce se petrece acolo pe Golgota) ori gestul atât de gingaş, de blajin, de umil al Veronicăi;
• grăind asemenea vorbe bune ori săvârşind asemenea gesturi chiar şi faţă de semenii noştri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare şi mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoşi, a schiţa un zâmbet binevoitor până şi unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, îşi cere scuze, descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiţi când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu şi triviale! dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate şi în consecinţă plăcute lui Hristos : El nu a venit să strice Legea ci să o împlinească; şi ce înseamnă a împlini de nu a adânci, a rafina, a cere mai mult, a dori desăvârşirea, a trage consecinţe mai subtile?
• fiind modeşti, având cunoştinţă de limitele fiinţei noastre psiho-somatice, proporţionând somnul şi rugăciunea în aşa fel încât niciodată să nu stăm la rugăciune picotind (le-ar prinde bine intransigenţilor să citească declaraţiile făcute Părintelui Ioanichie Bălan – în Convorbiri duhovnicesti – de P. Teofil Paraianu de la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus);
• aducând Domnului acele daruri pe care suntem în măsură să le aducem: aur, smirnă şi tămâie, dacă suntem regi, ori numai ungându-L cu mir ori spălându-I picioarele ori măcar dându-I apă să-şi spele mâinile şi picioarele (cum, vai, nu a făcut Simon leprosul);
• ori – ca păstorii – fluierând, căci magii cu steaua călătoresc iar îngerii cu păstorii slavoslovesc, căci oricare pornire din inimă e primită şi păstorii nepricepându-se de altceva mai înalt şi nedispunând de averi îşi vădesc dragostea şi bucuria fluierând şi îndoială nu încape că primit a fost spontanul şi voiosul lor sărman fluierat;
• după cum primite vor fi fost şi giumbuşlucurile măscăriciului de la "Notre-Dame (din nuvela lui Anatole France), acela care seara după o zi de truda şi tumbe, intră în mareaţa catedrală, îşi scoate din traistă uneltele lui de pehlivan şi începe a înghiţi foc şi a face tot soiul de năzdrăvănii în faţa icoanei Maicii Sfinte cu Pruncul în braţe, spre indignarea paraclisierului care se pregătea să-l alunge cu aspră admonestare dacă nu ar fi văzut, înfiorându-se, cum Prea Curata coboară din icoana spre a-i şterge saltimbancului sudoarea de pe frunte cu propria-i mahrama, în vreme ce Pruncul râde şi bate din palme;
• fiindcă toţi într-un fel ori altul suntem măscăriciul de la Notre-Dame şi toţi slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii şi priceperii noastre, potrivit stilului nostru ar zice Blaga;
• iar părintele Brown al lui G. K. Chesterton dezleagă încâlcite probleme poliţiste şi o! de-ar da bunul Dumnezeu să ne învrednicim toţi a fluiera cu tot atâta curăţie şi înfocare ca păstorii din jurul peşterii de la Betleem!
• şi-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsideraţi, nu numai cei sărmani ci în general cei care nu se bucură de atenţia şi cinstirea semenilor, cei uitaţi sau părăsiţi: acestora să le dovedim gentileţe, cuviinţă, solicitudine;
• prin acte de curaj, de vitejie, făcându-ne – e bine să ne-o tot repetăm – regulă şi lege şi crez din socotirea fricii drept mare şi grav păcat;
• prin orice fel (cât de neaşteptat, de neconformist) de faptă bună, prin bucuria gratuită, linişte, împăciuire, bonomie analoagă celei a preacreştinului personaj al lui Dickens, nemuritorul domn Pickwick (Dostoievski îl aşeza pe aceeaşi treaptă cu eroul lui Cervantes);
• prin vizitarea celor în nevoi (măcar noaptea, pe ascuns, întocmai ca Nicodim);
• oprindu-ne de la păcate, devenind adevăraţi creştini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte ori scârbavnice păcate ne-am fi murdărit (ca arhiepiscopul Becket, cel ucis în altar din porunca regelui englez Henric al II-lea – fostul său tovarăş de petreceri – fiindcă odată hirotonit arhiereu n-a mai vrut să ştie de prieteşugurile şi rătăcirile de altădată) şi conform textului de la 1 Cor .VI, 11;
• sărutând pământul, fără pricină, din euforie şi extaz, ca Aliosa Karamazov;
• luptându-ne cu morile de vânt, mânaţi de gândul ajutorării urgisiţilor, ca Don Quijote;
• scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere: toate au fost şi sunt create numai în starea harului sfinţilor (Sfântul Iustin: «toate câte filosofii şi legislatorii le-au gândit şi le-au spus frumos, le-au elaborat graţie părţii de Logos aflătoare în ei» –citat după Pr .Prof. I. Coman, Patrologie 1, p. 39).
• sărutând pe cei leproşi, termenul acesta lepros fiind luat în cel mai cuprinzător înţeles, ca în Sărutul dat leprosului al lui François Mauriac ori ca echivalent cu acei Geachteten despre care a scris Ernst von Salomon: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiţii, rostuiţii, fricoşii, chivernisiţii, slugarnicii se feresc şi se tem, e un lepros vrednic a fi sărutat;
• refuzând a privi la cel în suferinţă şi descumpănire, urmând exemplul dat de James A. Balfour care se destăinuia: îmi fac un imperativ din a nu mă holba la oricine se află, în prezenţa mea, într-o situaţie penibila ori în stare deznădăjduită (ceea ce implică sila şi uimirea faţă de toţi spectatorii care dau buzna la execuţii capitale, torturi, trageri pe roata, arderi pe rug ş.a.m.d.);
• rugându-ne aşa cum ştim, chiar dacă nu cunoaştem la perfecţie tipicul rugăciunilor (şi poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaştri de pe insulă care nu-l ştiau dar umblau pe mare);
• crezând că Iisus e Hristos, aşa cum L-au mărturisit Petru, Marta, Natanael, orbul din naştere, samarineanca..., făcând voia Tatălui (Ioan 1, 49), lăsând oricând toate baltă şi de izbelişte spre a-I urma lui Hristos (ca pescarii Ioan şi Iacov, ca vameşul Matei...);
• ascultându-I cuvântul, ca Maria, dar şi slujindu-I la masă ca Marta, ca soacra lui Petru;
• neîncetând a reflecta asupra adevărului că ideile de bază ale învăţăturii lui Hristos sunt două: dragostea (Ioan XIII, 34 si XV, 12-13) şi libertatea (Ioan VlII, 31-32);
• neprecupeţindu-ne vremea, zăbovind, ca samarineanul cel milostiv, pentru a veni în ajutorul păgubiţilor, accidentaţilor, nenorociţilor;
• aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălăşluieşte suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin (care-i infinit aşa încât şi fărâma se împărtăşeşte din infinit), şi purtându-ne cu el ca atare, nebatjocorindu-l, nedenunţându-l, nevânzându-l pe un număr anume de arginţi ori pentru necurata plăcere de a-l vedea cum suferă, neurmând faţă de el pilda lui Iuda;
• căci altminteri săvârşim păcatul (fără iertare) de hulire a Duhului Sfânt aflător în orice om: ocărârea aproapelui (să nu ne mai mire că Domnul sorteşte judecăţii sinedriului, pe cine zice fratelui său: netrebnicule şi gheenei focului pe cine îi zice: nebunule!), luarea în râs a celui aşezat pe cruce (aşa cum au făcut arhiereii, căpeteniile, cărturarii, ostaşii şi trecătorii : Mat. XXVII, 39-43; Marcu XVlII, 29; Luca XXlII, 35), predarea refugiatului în mâinile prigonitorilor săi, rânjetul îndreptat spre suferinţa altuia, bucuria pricinuită de necazul vecinului, împietrirea inimii, învârtoşarea cugetului, semeaţa birocraţie, tâmpa indiferenţă ori cruda retragere în sine când e vorba de nevoia celor din jurul nostru.

Enumerarea, am spus-o, e strict exemplificatorie. Să nu se îngrijoreze nimeni: oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi pe Domnul. Şi poate că această mărturisire de zi cu zi, în împrejurări modeste şi mărunte, nu-i deloc mai uşoară decât cea eroică de care nu toţi avem parte. (Asupra adevărului acestuia a stăruit Fericita Tereza din Lisieux). Să nu ne înşelăm gândind că deoarece nu ni se iveşte prilej de mucenicie nu avem cum să-L mărturisim şi slăvim pe Domnul nostru, Care-i prezent nu numai în cer şi în iad, în slava cerului ori în adâncurile marii, ci şi în fiecare clipă şi la orice pas al vieţii celei mai obişnuite. Gestul Veronicăi, măscăriciul de la Notre Dame, banalul zâmbet al omului de bunăvoire, vorbuliţa caldă spusă omului necăjit ajung spre a ne convinge că suntem neîncetat îmbiaţi cu posibilitatea de a ne recunoaşte şi vădi ucenici feluriţi şi neabătuţi ai lui Iisus Hristos.

Monahul NICOLAE DELA ROHIA – Mitropolia Olteniei nr. 1 / 1987, pag. 22-26.