Ieromonah SERAFIM ROSE - ORTODOXIA SI RELIGIA VIITORULUI
Se
închină crestinii ortodocsi la acelasi Dumnezeu ca si necrestinii?
Care sunt fenomenele care asaltează crestinismul în lumea
contemporană?
Cum explică Biserica Ortodoxă fenomenele extraterestre?
Ce este "noua constiintă religioasă?" Cum pot crestinii
ortodocsi să se păzească de capcana apostaziei?
Răspunsul la aceste întrebări precum si la altele
asemănătoare cu care se confruntă Crestinismul în lumea
contemporană vi-l oferă cele opt capitole ale cărtii de
fată. Miscările religioase de astăzi sunt simptomele unei
"noi constiinte religioase" care vrea să pregătească
calea unei religii mondiale a viitorului. Fenomene precum Yoga, Zen, Tantra,
Meditatia Transcendentală, Guru Maharaj-ji, Hare Krisna, OZN-urile,
Miscarea Harismatică sunt prezentate în lumina Sfintilor Părinti ai
Biserici Ortodoxe fără de care nu le va fi posibil crestinilor
să se mântuiască în vremurile ce se apropie ale lui Antihrist.
Cuvânt înainte
Prefata editorului la editia a patra
Prefata autorului
Introducere
1. "Dialogul cu religiile necrestine"
2. Ecumenismul "crestin" si cel necrestin
3. "Noua era a Duhului Sfânt"
4. Cartea de fata
I Religiile
"Monoteiste". Avem acelasi Dumnezeu ca si necrestinii?
II Puterea zeilor pagâni:
Asaltul hinduismului asupra crestinismului
1. Atractia Hinduismului
2. Razboiul dogmelor
3. Locuri si practici hinduiste
4. "Evanghelizarea" Vestului
5. Scopul Hinduismului - "Religia Universala"
III. "Minunea"
unui fachir si rugaciunea lui Iisus
IV. Meditatia orientala
invadeaza crestinismul
1. "Yoga crestina"
2. "Zen-ul crestin"
3. Meditatia transcendentala
V. "Noua constiinta
religioasa". Cultele orientale din America anilor '70
1. Hare Krishna la San Francisco
2. Guru Maharaj-ji pe Astrodomul din Houston
3. Tantra Yoga în muntii din New Mexico
4. Meditatie Zen în nordul Californiei
5. "Noua Spiritualitate" fata în fata cu Crestinismul
VI. "Semne din
Cer" - Perspectiva Crestin-Ortodoxa asupra OZN-urilor
1. Atmosfera science-fiction
2. Aparitii ale OZN-urilor si investigarea lor stiintifica
3. Cele sase tipuri de întâlniri extraterestre
4. Explicarea fenomenelor OZN
5. Semnificatia fenomenelor OZN
VII. "Renasterea
harismatica" - un semn al vremilor
1. Miscarea penticostala în secolul XX
2. Spiritul "ecumenist" al "Renasterii Harismatice
3. "Vorbirea în limbi"
4. Mediumismul "crestin"
5. Înselaciunea diavoleasca
A. Atitudinea fata de experientele "spirituale"
B. Reactii fizice care însotesc experienta harismatica
C. "Darurile Spirituale" care însotesc experienta
"harismatica"
D. Noua "revarsare" a Duhului Sfânt
VIII. Concluzie -
Spiritul Vremilor de pe urma
1. "Renasterea harismatica" ca semn al timpurilor
A. O "Cincizecime" fara Hristos
B. Noul Crestinism
C. "Isus vine curând"
D. Trebuie Ortodoxia sa se alature apostaziei?
E. "Copii, este ceasul de pe urma"
2. Religia Viitorului
Cuvânt înainte
Cartea de fată,
intitulată "Ortodoxia si religia viitorului", pe care o
publicăm în traducere românească, a fost scrisă în anul 1972, de
Ieromonahul Serafim Rose (+1982), vestit ascet si scriitor bisericesc,
vietuitor din obstea Mânăstirii Sfântul Paisie din nordul Californiei.
Fără îndoială, cartea a fost scrisă pentru spatiul
american, lipsit de traditie si cultură patristică, cu o populatie
foarte variată, etnic si religios, lovită de tot felul de rivalităti
si frământări sectare, crestine si necrestine furibunde, duse uneori
până la crimă.
Încă de la început, cartea a avut un larg ecou în lumea crestină
ortodoxă din Statele Unite ale Americii, prin faptul că
dezvăluie, cu numeroase argumente biblice si stiintifice, prozelitismul
religios de toate nuantele, care a găsit un teren prolific într-o
tară atât de vastă, cu cel mai mare număr de confesiuni, secte
si grupări religioase din toată lumea.
Autorul a urmărit, în general, două aspecte principale.
Întâi, studierea si analiza exactă a fenomenului religios autohton, în
contextul conglomeratului multinational specific.
Al doilea, constatarea unui crud adevăr, că majoritatea
grupărilor crestine neoprotestante, ca si a celor necrestine, de origine
oriental-asiatică, actionează si fac prozelitism sub influenta
mascată a duhurilor rele, demonice, fapt care tulbură mult si dă
de gândit oricărui crestin adevărat, care crede cu tărie în
Hristos.
Între acestea sunt amintite atât organizatiile asiatice păgâne, de tot
felul, mai ales cele hinduse, budiste, yoghine, zen si meditatie
transcedentală, care actionează cu forte satanice oculte, ca:
vrăjitorie, magie, ocultism, hipnoză, bioenergie, satanism etc., cât
si grupările sectare neoprotestante, cu tot felul de aberatii religioase.
Toate împreună urmăresc un singur scop: îndepărtarea crestinilor
de la Biserica Ortodoxă Apostolică si realizarea unei religii
sincretiste universale, numită si "Noua Eră", care va
trebui să cuprindă toate confesiunile crestine si necrestine, în
perspectiva asteptării unui nou "Mesia", care va fi, desigur,
Antihrist, cum citim în Sfânta Scriptură.
Autorul acestei cărti, fiind un suflet luminat si devotat lui Hristos,
trage un puternic semnal de alarmă în America, ale cărui ecouri au ajuns
si în Europa, prin traducerea acestei lucrări în câteva limbi de mare
circulatie.
Desi în spatiul balcanic ortodox nu se întâlnesc atâtea grupări si
organizatii sectare neoprotestante si oriental păgâne; ca în America de
Nord, totusi asaltul sectar de toate nuantele din ultimii ani atrage atentia
tuturor.
Aceasta ne-a obligat si pe noi să traducem cartea de fată a
Părintelui Serafim Rose, pe care o considerăm cea mai bună,
fiind bine documentată si mai realistă în - ceea ce priveste
prozelitismul religios actual si scopul lor ascuns, demonic, de distrugere a
Bisericii vii, întemeiată de Hristos prin Sfintii Apostoli si a moralei
evanghelice traditionale - sacre, pentru a semăna în locul Ortodoxiei,
apostazia, ateismul, haosul, satanismul, sincretismul religios, crima,
violenta, pornografia, homosexualitatea, sinuciderea, sectarismul de tot felul,
ura, moartea fără Dumnezeu si osânda vesnică.
Or, nu putem accepta ca puterile iadului si ale întunericului sectar si
păgân să se instaureze în tările noastre ortodoxe bimilenare. Si
credem cu toată tăria că Iisus Hristos, Mântuitorul lumii,
pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale si ale tuturor sfintilor
Săi, nu ne va lăsa biruiti de puterea si armele satanei, căci
Însusi El a zis Sfântului Apostol Petru: ...Pe această piatră voi
zidi Biserica Mea, si portile iadului (gurile sectarilor) nu o vor birui. (Matei
16,18)
Asa cum a rezistat Ortodoxia în timpul marilor persecutii păgâne din
primele secole; cum a iesit biruitoare în fata marilor eresuri, care au tulburat
Biserica lui Hristos peste o mie de ani; cum am supravietuit în fata marilor
migratii păgâne din răsăritul asiatic si în fata imperiului
otoman cotropitor, ca si în fata comunismului satanic din secolul nostru, avem
toată speranta că vom rezista si de acum înainte, cu puterea si harul
lui Hristos
Războiului nedeclarat al grupărilor religioase, crestine si
necrestine, al satanismului si al fortelor oculte de tot felul, au un singur
scop: nimicirea Ortodoxiei si a trăirii duhovnicesti în Hristos, folosind
toate armele întunericului, pregătind astfel venirea lui Antihrist.
Această carte se adresează în special intelectualilor si tinerilor,
studenti si adolescenti, care sunt cel mai afectati de practicile demonice,
paranormale, fie din curiozitate, fie din mândrie, fie din lipsă de
educatie religioasă, după atâtia ani de ateism si dezamăgire.
Lor le recomandăm în primul rând această carte, pentru a cunoaste
adevărul despre secte si practicile orientale si a nu le cădea
pradă din nestiintă. Căci se stie că nu putini tineri si
chiar intelectuali practică yoga, spiritism, ocultism, magic,
vrăjitorie, satanism etc., renuntând la biserică, la rugăciune,
la Sfânta Liturghie, la traditia patristică ortodoxă si la bucuria
învierii în Iisus Hristos.
Toti acesti fii ai Bisericii Ortodoxe si ai Neamului trebuie salvati, trebuie
reîntorsi în sânul Ortodoxiei si în bratele lui Hristos. Suntem încredintati
că această carte are darul de a descoperi adevărul despre aceste
secte si "miscări" satanice, si poate contribui nu putin la
recuperarea tineretului afectat din zilele noastre.
Pentru a birui în această grea luptă profetită de Însusi
Hristos, trebuie să ne înarmăm cu toate armele Duhului Sfânt, care
sunt: dreapta credintă ortodoxă, rugăciunea neîncetată
acasă, pe cale si la biserică; postul, deasa spovedanie,
împărtăsania regulată, ascultarea de duhovnic, citirea
cărtilor sfinte, milostenia, viata crestină curată, ascultarea,
smerenia, cinstirea Sfintei Cruci, si, mai ales, trăirea în iubire si
iertare, în numele lui Iisus Hristos, Care a spus Sfintilor Apostoli si prin ei
nouă tuturor:
Îndrăzniti, Eu am biruit
lumea! (Ioan 16,33)
REDACTIA
Prefata editorului la editia a patra *
* ianuarie 1990
Părintele Serafim Rose,
autorul acestei cărti, a fost unul din acei oameni rari, în care geniul
intelectual s-a unit cu adâncimea covârsitoare a unei inimi pline de iubire. Preocupat
de la o vârstă foarte fragedă de problema fundamentală a
Adevărului, el L-a descoperit după căutări chinuitoare, nu
sub forma vreunei idei abstracte sau a unui sistem, ci în Însăsi Persoana
lui Iisus Hristos, asa cum i S-a descoperit El în plinătatea Bisericii
Crestin Ortodoxe.
Nu mult după ce a descoperit Ortodoxia la începutul anilor 1960,
Părintele Serafim** a început să studieze, din această nouă
perspectivă, curentele filosofice, sociale si spirituale ale lumii
contemporane, cărora le-a demonstrat, la lumina Descoperirii dumnezeiesti,
caracterul constitutiv nihilist. Acest studiu avea să rezulte într-o
lucrare filosofică de mari proportii, intitulată Împărătia
omului si Împărătia lui Dumnezeu.
** pe atunci Eugen(n.tr.)
Dar din cauza unor griji mai
urgente, precum organizarea unei frătii misionare ortodoxe si a unei
reviste aferente, cartea nu a fost terminată niciodată. Unul din
principalele capitole despre "noua spiritualitate" a vremurilor din
urmă nu a rămas decât sub forma de note si plan general. Totusi cu
ani mai târziu, când Părintele Serafim avea să plece spre a vietui ca
monah în muntii din nordul Californiei, el a revenit asupra problematicii
"noii spiritualităti".
De data aceasta însă modul său de a întelege crestinismul ortodox era
considerabil lărgit, atât datorită studiului teoretic cât si, mai
ales, trăirii si ascezei personale. În acest cadru de studiu întărit
de rugăciune apărea si mai puternic contrastul dintre curentele
pseudo-spirituale si adevărata viată duhovnicească mântuitoare
care pune accentul pe trezvie. Limbajul folosit de Părintele Serafim
pentru descrierea acestor realităti spirituale complexe nu este nici pe
departe dificil sau obscur ci, dimpotrivă, accesibil si la obiect.
Prezenta lucrare a apărut la mijlocul anilor 1970 si ea precizează
lapidar si fără echivoc pozitia Ortodoxiei fată de curentele
spirituale contemporane, într-un limbaj ai cărui termeni sunt limpezi si
rostiti cu voce tare. Chiar dacă Părintele Serafim folosea în
lucrările sale un ton întrucâtva mai atenuat, el nu ocolea niciodată
adevărul ce trebuia rostit; el avea constiinta clară că timpul
pe care î1 mai avem la dispozitie este scurt, si că el trebuie
răscumpărat, mai ales că, azi ca si ieri, numărul
căderilor de la dreapta credintă creste văzând cu ochii, iar
formele pe care acestea le capătă sunt din ce în ce mai subtile.
Părintele Serafim avea constiinta că trebuie să-i scuture pe
contemporanii săi din somnul lenevirii si al înselării de sine si
să le indice calea adevărului. Această atitudine multi cititori
o apreciază, altii în schimb o consideră dură în mod inutil. Acestora
din urmă le recomandăm să citească si conferintele
pastorale ale Părintelui Serafim, apărute atât în volum cat si în
publicatia "The Orthodox Word".*
* Vezi cartea sa God's Revelation to the Human Heart, (Platina
California,1987 ) si articolele "In Step with Sts. Patrick and Gregory of
Tours"( in The Ortodox Word, Platina, California, no.136), "Raising
the Mind, Warming the Heart" (The Orthodox Word, no. 126), "The
Orthodox Word-View" (The Ortodox Word no. 105), si "Ortodoxy in the
USA" (The Orthodox Word, no. 94).
În aceste conferinte, tonul Părintelui Serafim, desi "sever"
în demascarea înselăciunilor demonice - care le anulează si celor mai
bine intentionati, orice sansă de mântuire -, îsi păstrează cu
toate acestea o căldură plină de compasiune fată de cei
cărora le vorbeste.
La zece ani de la aparitia primei
editii revizuite, Ortodoxia si religia viitorului ar putea părea o lucrare
depăsită. Dar o carte despre miscările religioase contemporane
cu greu îsi poate păstra noutatea. Multe celebrităti religioase,
asemenea stelelor de cinema, dispar spre a face loc altora noi; unele dintre
ele se mentin, schimbându-si doar numele la fiecare câtiva ani. Nu cu mult
înainte de sfârsitul vietii sale, Părintele Serafim a fost rugat să
mai adauge si alte capitole cărtii sale, precum Sufismul. Dacă ar mai
fi trăit, chiar aceasta a sasea retipărire ar fi cunoscut
lărgiri substantiale.
Desi unele dintre miscările descrise în aceste pagini nu mai sunt poate
atât de la modă, ele sunt totusi prezente, dar sub alte
înfătisări; căci manifestările religioase noi nu sunt
altceva decât variante ale altora vechi. Astfel, observatiile Părintelui
Serafim sunt la fel de valabile astăzi ca si în ziua în care le-a formulat
întâia oară. Mai mult. Trecerea timpului nu a făcut decât să
confirme exactitatea interpretării lor. "Noua spiritualitate"
s-a conturat tocmai în directia descrisă de Părintele Serafim.
În societatea americană termenul de "New Age" este deja
consacrat în limbajul cotidian si acceptat de către societate. Faptul
acesta a provocat un adevărat val de publicatii crestine mai ales din directia
Bisericilor Protestante - care semnalau pericolele noilor orientări. Una
dintre ele, care a devenit foarte repede cunoscută si care se
intitulează "The Seduction of Christianity" (Seductia
Crestinismului) dă la iveală modul în care "noua spiritualitate"
se infiltrează chiar în sânul Bisericilor crestine principale.
Astfel de lucrări demonstrează că societatea contemporană
devine din ce în ce mai constientă de realităti pe care
Părintele Serafim le văzuse prefigurându-se cu multi ani înainte. Însă,
lipsa unei viziuni ortodoxe asupra existentei, singura care totalizează
întreaga experientă a crestinismului de-a lungul veacurilor, nu le permite
din păcate acestor autori să scoată convingător în
evidentă superioritatea învătăturii Mântuitorului Iisus Hristos
în fata acestei asa-zise "noi spiritualităti". Acesti autori
indică just pericolele care se ascund în practicile mistice necrestine,
dar ei nu pot opune acestor practici modelul unei vieti spirituale cu
adevărat duhovnicesti, prin care persoana umană se poate ridica
până la contemplarea lui Dumnezeu, asa cum ne apare descris în operele
ascetice ortodoxe (filocalice) si în Vietile Sfintilor.
Mai mult. Acesti autori nu sesizează că tocmai climatul de
sărăcire spirituală a unui crestinism diminuat si atenuat din
lumea (mai ales) occidentală este cel care a favorizat aparitia acestei
"noi constiinte religioase". În multitudinea curentelor religioase
care de care mai ispititoare se află antrenate multe persoane de bună
credintă. Dar cel însetat să afle adevărul si sincer cu sine
însusi va trebui să aibă curajul de a merge până la capăt
în acceptarea Adevărului, asa cum ni s-a descoperit el în Persoana lui
Hristos.
Astăzi în Rusia diferitele forme de pseudo-spiritualitate se bucură
de o popularitate uluitoare, lucru pe care îl prevăzuse deja
Părintele Serafim. Poporul rus, asfixiat de atmosfera groasă de
materialism în care statul sovietic l-a silit să trăiască, crede
că orice doctrină sau curent care îsi spune "spiritual" îi
si poate aduce mântuirea. Dar în atmosfera actuală "de
deschidere" din interiorul Rusiei, se poartă discutii aprinse, nu
numai pe tema noilor curente spiritualisto-religioase, ci si pe tema Ortodoxiei
traditionale. La nivel oficial avem de-a face cu un discurs ortodox patetic
datorat faptului că ierarhii numiti de Statul Sovietic sunt ei însisi
adeptii unui crestinism diminuat si confortabil ai unui crestinism dispus la
compromisuri, adică ai unui Crestinism lipsit de Crucea lui Hristos.
Acest fel de crestinism face si el parte din "religia viitorului",
adică religia mondial-universalistă a lui Antihrist, al cărui
tel suprem este să incorporeze crestinismul în propria sa doctrină,
dar după ce va fi eliminat din el, pe neobservate, însăsi arma mântuirii
noastre, adică Sfânta Cruce a lui Hristos.
La un nivel care scapă ochiului public si camerelor de luat vederi,
există oameni în Rusia (ca si în întreaga lume ortodoxă (n. tr.)),
care predică cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu si multi care au o
trăire autentică în duhul curat ortodox. Credinciosii însetează
după literatura religioasă autentică si multi dintre ei au
capacitatea duhovnicească de a deosebi adevărul de minciună. Acestia
sunt oamenii care se hrănesc cu cele mai adânci învătături ale
Sfintei Traditii Ortodoxe la focul cărora s-a lămurit si format si
Părintele Serafim Rose.
Iesind căliti de pe urma terorii celor saptezeci de an de persecutii,
acesti oameni sunt gata să-L urmeze pe Hristos pe Golgota iar eroismul lor
este un imbold si pentru noi, cei din Occident, să rezistăm si
să luptăm contra ispitelor care ne înconjoară si care sunt cel
mai adesea de o subtilitate perversă si subversivă.
În acest context cartea Părintelui Serafim Rose poate fi socotită
fără teamă o scriere spirituală clasică a vremurilor
noastre si credem că aceasta a sasea reeditarea va mai fi urmată si
de altele. Reactiile pe care tipărirea ei deja le-a suscitat sunt cu totul
remarcabile. Anul trecut de exemplu, doamna Constance Cumbey, avocată
crestină, autoare a cărtii de mare popularitate: "Pericolele
curcubeului" The Hidden Dangers of the Rainbow*, ne-a scris că
lectura cărtii Ortodoxia si religia viitorului este comparabila, pe
lângă alte lucrări din domeniu, cu tăria unui izvor de apă
vie. Ea a recomandat această carte publicului si a prezentat-o în interviuri
televizate.
* Citată pe larg in cartea
lui Bruno Wurtz, New Age, Ed. de Vest, 1992, 1994 (n. tr.)
Reactia din interiorul Rusiei a
fost si mai surprinzătoare. Fără ca cineva din Vest să
încerce să-l facă cunoscut pe Părintele Serafim publicului rus,
acesta l-a descoperit singur, în pofida tuturor piedicilor si riscurilor
ridicate de regimul ateist. Au apărut traduceri rusesti ale cărtilor,
Ortodoxy and the Religion of the Future (Ortodoxia si religia viitorului), The
Soul after Death (Sufletul după moarte), God's Revelation to the Human
Heart (Descoperirea lui Dumnezeu din inimă) si ale multora din articolele
sale; aceste materiale sunt distribuite în texte bătute la masină
căci nu este permisă tipărirea lor.
Judecând după corespondenta pe care continuăm să o primim, putem
afirma că Părintele Serafim este cunoscut în întreaga Rusie. Oamenii
de acolo ne cer mereu alte si alte lucrări ale "gânditorului
ieromonah Serafim Rose". Ortodoxia si religia viitorului îi
interesează cu deosebire pentru că ea răspunde unei
realităti stringente: ritmul alarmant în care noi curente spiritualiste se
infiltrează prin fraudă în Rusia de azi.
Fie ca această carte să continue să lumineze, cu ajutorul lui
Dumnezeu, pe cei ce doresc să iasă din întuneric, si să-i
întărească spre Hristos pe cei ce păsesc în lumina convingerii
că strâmtă este calea ce duce la viata vesnică.
Părintele Damaschin
Mânăstirea Sf. Gherman de Alaska
Platina, California, 1989
Prefata autorului *
* martie, 1979
Orice erezie îsi revendică
propria "spiritualitate" si propria metodă de practicare a
vietii religioase. Romano-catolicismul de exemplu a avut până de curând o
notă a sa distinctivă concretizată prin "cultul inimii
sacre", primatul papal, purgatoriul si indulgentele, revelatiile
diferitilor "mistici" si alte asemenea elemente, în care observatorul
crestin-ortodox atent detectează tot atâtea manifestări practice ale
erorilor teologice ale Romei în cadrul spiritualitătii romano-catolice
contemporane.
Si protestantismul fundamentalist are propriul său mod de a practica
rugăciunea, cântările sale tipice si propria sa cale către o
"renastere" spirituală, elemente care reflectă si ele, la
rândul lor, erorile dogmatice fundamentale proprii protestantismului. În cartea
de fată însă, ne vom ocupa de "spiritualitatea"
ecumenismului, erezia de căpetenie a secolului XX.
Până de curând se putea considera că Ecumenismul este ceva prea
artificial si prea sincretic pentru a i se putea atribui o spiritualitate
specifică: agendele de lucru cu program "liturgic" ale
întrunirilor ecumenice mari si mici presupuneau, nimic mai mult, decât o
slujbă protestantă de duminică, ceva mai elaborată decât
una obisnuită.
Ecumenismul este erezia care are la bază credinta că, de fapt, nu
există o Biserică văzută a lui Hristos si că structura
sa vizibilă la nivelul societătii umane se formează de abia
acum, prin eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate Bisericile
crestine (si chiar pe cele necrestine) într-o unică Biserică mondială.
Natura însăsi a Ecumenismului este aceea de a crea în sufletele adeptilor
săi anumite atitudini spirituale care, cu timpul, să producă o
"pietate" si o "spiritualitate" tipic ecumeniste.
Privind în jurul nostru nu se poate să nu remarcăm o anumită
atitudine de "expectatie" si "căutare" religioasă
pe care sufletele pustiite ale desertului ecumenist si-o rezolvă în
"spiritul" unei "pietăti" care nu mai este simplu
protestantă în esenta sa. Odată realizată această
constatare nu se poate să nu vedem că timpul
"spiritualitătii" si "pietătii" tipic ecumeniste
deja a sosit.
Această carte a început să fie scrisă în 1971 si ea a constat
dintr-un studiu al celei mai noi initiative "ecumenice" si anume
"deschiderea dialogului cu religiile necrestine".
Patru din capitolele acestei cărti s-au tipărit în periodicul
"The Orthodox Word" (Cuvântul Ortodox) în anii 1971 si 1972, si anume
cele continând un raport al evenimentelor petrecute începând cu ultima parte a
anilor 1960 si până la începutul anului 1972. Ultimul dintre aceste
capitole constă dintr-o discutie amănuntită asupra
"renasterii harismatice", care tocmai fusese adoptată de mai
multi preoti din America, miscare identificată a fi o variantă a
"spiritualitătii ecumeniste ce însumează experiente religioase
specific necrestine".
Mai cu seamă acest din urmă capitol a stârnit un mare interes printre
crestinii ortodocsi, convingându-i pe multi dintre ei să nu se
alăture miscării "harismatice". Altii, care deja participau
la întrunirile "harismatice", au hotărât, în urma lecturii
acestui capitol, să părăsească miscarea si au confirmat
prin mărturiile lor multe din concluziile articolului privitoare la ea. De
atunci încoace, "miscarea harismatică" a parohiilor
"ortodoxe" din America a adoptat în întregime limbajul si tehnicile
unei reînnoiri tipic protestante, după cum aflăm din periodicul The
Logos (Logosul) editat de Pr. Eusebius Stephanou; si orice observator serios
remarcă imediat caracterul eminamente neortodox al unei atari
"reînnoiri".
Însă, în pofida mentalitătii protestante a initiatorilor si
animatorilor săi, "renasterea harismatică" este, în
calitate de miscare "spirituală", un curent care depăseste
sfera de definitie protestantă. În articolul mentionat am caracterizat
aceste practici harismatice folosind expresia de "mediumism crestin",
pe care mi l-au sugerat chiar mărturiile celor care au făcut
experienta lor în mod direct - si am demonstrat sorgintea lor
"spiritualist-ecumenistă" care generează, sub ochii nostri,
noua religie necrestină a viitorului.
În vara anului 1974, una din mânăstirile Bisericii Ruse din Exil aflate în
America a primit vizita unui tânăr care fusese îndreptat într-acolo (la
chilia unui anumit monah) de către un anumit "spirit" care îl
însotea pretutindeni, nepărăsindu-l niciodată.
În timpul scurtei sale sederi la mânăstire, monahii au aflat, din
vorbă în vorbă, care era povestea acelui tânăr. Provenea dintr-o
familie protestantă de tip conservator a cărei atmosferă de
uscăciune spirituală îl nemultumea profund. Deschiderea către
experientele cu adevărat "spirituale" i-a fost provocată
prin intermediul bunicii sale penticostale. La contactul cu Biblia
dăruită de aceasta, el a primit brusc "daruri spirituale",
dintre care mai cu seamă acel "spirit" invizibil care îi
dădea instructiuni precise referitoare la directia în care să se
îndrepte si în ce locuri să călătorească. Tot printre
"darurile" primite se număra si capacitatea de hipnoză a
eventualilor interlocutori, cărora le putea induce chiar fenomenul de
levitatie (cu care adeseori îi teroriza, în glumă, pe ateii din anturajul
său).
Uneori i se întâmpla să se îndoiască de provenienta divină a
"darurilor" sale, dar aceste îndoieli îi erau spulberate la gândul
că "uscăciunea" sa spirituală dispăruse, că
prin contactul cu Biblia el renăscuse "spiritual" si că
acum ducea o viată foarte bogată în rugăciune si în
"spiritualitate".
În urma vizitei la acea mânăstire ortodoxă si mai ales după
lectura articolului despre "renasterea harismatică", acest
tânăr a admis că pentru întâia oară a aflat o explicare
clară experientelor sale "spirituale". El a mărturisit
chiar că se prea poate ca "spiritul" care îl însotea
pretutindeni să fi fost unul malefic. Dar această constatare nu a
părut să-l afecteze si el părăsi mânăstirea
fără să se fi convertit la Ortodoxie.
Doi ani mai târziu, când acest tânăr vizită din nou mânăstirea,
el declară că renuntase la activitătile "harismatice"
ca fiind prea primejdioase si că îsi găsise linistea sufletului în
meditatia Zen.
Această strânsă legătură dintre experientele spirituale
"crestine" si cele orientale este o caracteristică
inconfundabilă a spiritualitătii "ecumenice" contemporane. La
această a doua editie la cartea de fată s-au adăugat noi
informatii de ultimă oră privitoare la cultele religioase orientale
si la un anume fenomen "secular" major care contribuie la formarea
unei "noi constiinte religioase", chiar si printre rândurile
asa-zisilor atei.
Este adevărat că nici unul dintre aceste elemente nu are semnificatie
hotărâtoare în orientarea spirituală a omului contemporan, dar
fiecare dintre ele exemplifică într-un mod propriu setea cu care omul
contemporan doreste aflarea unei căi sufletesti care să nu semene cu
crestinismul lipsit de vlagă cu care l-a obisnuit protestantismul si
catolicismul din lumea occidentală. Dar toate aceste elemente însumate dau
la iveală o înspăimântătoare unitate a demersului lor, iar
scopul final si malefic al acestui demers concertat luceste deja la orizont.
La scurtă vreme după publicarea acestui articol despre
"renasterea harismatică", am primit o scrisoare la redactia
publicatiei "The Orthodox Word" prin care un teolog si trăitor
recunoscut si respectat din ierarhia Bisericii Ortodoxe Ruse ne-a spus:
"Ceea ce ati descris în această carte nu este altceva decât religia
viitorului, religia lui Antihrist".
Pe măsură ce astfel de forme de falsă spiritualitate pun
stăpânire până si pe acei oameni care îsi spun crestini ortodocsi, ne
înspăimântăm de dimensiunile înselăciunii care îi pândeste pe
crestini neavertizati si neîntăriti duhovniceste.
Această carte se doreste a fi un semnal de alarmă si un îndemn la
trăire în dreapta credintă a lui Hristos, constientă si
constientizată, mai ales în lumea posedată de duhuri necurate în care
trăim. Cartea de fată nu este o tratare exhaustivă a noii
religii, care nici nu a atins de altfel faza sa finală de dezvoltare. Ea
este doar o explorare preliminară a acelor tendinte spirituale care
pregătesc doar drumul adevăratei religii anticrestine, o religie care
îsi va mentine doar o fatadă de crestinism, dar al cărei continut se
va baza pe experiente "initiatice" de natură demonică.
Fie ca acest raport asupra activitătilor satanice, care se duc din ce în
ce mai evident si mai pe fată, adeseori în chiar rândurile crestinilor
ortodocsi, să-i facă pe acestia din urmă să înteleagă
că din nebăgare de seamă ei pot pierde harul Duhului Sfânt. Fie
ca Duhul Sfânt să-i îndemne, pe de altă parte, să nu se
îndepărteze niciodată de adevăratele izvoare ale trăirii
crestine: Sfânta -Scriptură si învătătura Sfintilor Părinti
ai Bisericii Ortodoxe.
+
Strâmtă si îngustă este
calea care duce la viată si putini sunt cei care o află.
Feriti-vă de proorocii mincinosi, care vin la voi în haine de oi, iar pe
dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor ii veti
cunoaste...
Nu oricine îmi zice "Doamne, Doamne", va intra în împărătia
Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.
Multi îmi vor zice în ziua aceea: "Doamne, Doamne, au nu în numele
Tău am proorocit si nu în numele Tău am scos demoni si nu în numele
Tău minuni multe am făcut?" Si atunci voi mărturisi lor:
Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtati-vă de la Mine cei
ce lucrati fărădelegea.
De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele si le îndeplineste asemăna
se va bărbatului întelept care a clădit casa lui pe stâncă.
Matei, cap. 7,14-16, 21-24
Introducere
1.
"Dialogul cu religiile necrestine"
Trăim într-o epocă de adânc dezechilibru spiritual, epocă în
care multi crestini ortodocsi sunt ca niste copii dusi de valuri, purtati
încoace si încolo de orice vânt al învătăturii, prin
înselăciunea oamenilor, prin viclesugul lor, spre uneltirea
rătăcirii (Efeseni 4,14). Pare într-adevăr să fi sosit
timpul când oamenii nu mai suferă învătătura
sănătoasă, ci - dornici să-si desfăteze auzul - îsi
grămădesc învătători după poftele lor, si îsi întorc
auzul de la adevăr si se abat către basme (II Tim 4,3-4).
Ne încearcă un sentiment de consternare când citim cele mai recente
documente si luări de pozitie ale miscării ecumenice. Reprezentanti
ai Conferintei Permanente a Episcopilor Ortodocsi din America împreună cu
alte persoane oficiale ale ierarhiei ortodoxe se întrunesc la nivel înalt cu
Romano-catolicii si cu Protestantii si dau publicitătii "declaratii
comune" pe teme cum ar fi Sfânta împărtăsanie sau trăirea
crestină.
Dar în cadrul unor astfel de întruniri la vârf se omite să li se comunice
eterodocsilor (neortodocsilor) că Biserica Ortodoxă este Biserica lui
Hristos la care suntem chemati cu totii, că numai prin tainele acestei
Biserici lucrează harul Duhului Sfânt, că membrii ei sunt membri ai
Trupului lui Hristos care se împărtăsesc de acest har prin efort
personal nemijlocit de curătire a trupului si sufletului în interiorul
Bisericii Ortodoxe si că fără întelegerea acestor aspecte
fundamentale toate "dialogurile" si "declaratiile comune"
nu sunt decât o caricatură cu pretentii de tinută academică a
adevăratului dialog crestin - dialog al cărui tel unic nu poate fi
altul decât mântuirea sufletelor omenesti.
Dar multi dintre participantii ortodocsi la aceste "dialoguri"
bănuiesc, ori s-au convins deja, că ele nu constituie nici pe departe
cadrul în care să se poată face auzită vocea Ortodoxiei; ei
văd că însăsi atmosfera de "liberalism" ecumenic a
acestor întruniri anulează orice adevăr care s-ar putea rosti în
cadrul lor. Acesti participanti rămân însă tăcuti, pentru
că "spiritul vremilor" pe care le trăim este adesea mai
tare decât glasul constiintei ortodoxe.*
* Vezi Diakonia, 1970, nr. l, p.72; St. Vladimiris, Theological Quarterly,
1969, nr.4, p.225; etc
La nivele mai putin înalte,
"conferintele" si "discutiile ecumenice" se
organizează de obicei cu participarea unui "vorbitor" din partea
Ortodoxă si chiar cu oficierea unei "Liturghii Ortodoxe". Atmosfera
acestor "conferinte" este într-atât de marcată de diletantism si
de superficialitate, încât ele, departe de a sluji la crearea unei
"unităti" atât de dorite de animatorii lor, pun mai curând în
evidentă abisul de necuprins ce se cască între adevărata
Ortodoxie si viziunea "ecumenistă" asupra lumii si vietii.**
** Vezi Sobornost, Iarnă, 1978, pg. 494-8 etc.
La nivelul actiunii, activistii
ecumenisti profită de atitudinea nehotărâtă a intelectualilor
ortodocsi invitati la aceste conferinte si de faptul că ei nu sunt ferm
ancorati în traditia ortodoxă; se merge până într-acolo încât
expresii formulate de acestia, precum "acordul de fond asupra punctelor
liturgice si dogmatice", sunt folosite de activistii ecumenisti ca
bază pentru cele mai incredibile inovatii, precum oferirea Sfintei
împărtăsanii si ereticilor.
La rândul ei, această stare de confuzie permite ideologilor ecumenisti
să lanseze în rândul maselor declaratii lipsite de acoperire care fac din
aspectele fundamentale ale teologiei dogmatice ortodoxe o comedie ieftină.
Iată în ce termeni îsi permite să vorbească Patriarhul
Athenagoras: "Vă cere vreodată sotia dvs. părerea câtă
sare să pună în mâncare? Cu sigurantă că nu, căci în
această privintă ea are infailibilitatea. Să o aibă asadar
si Papa, dacă asta doreste".*
* Hellenic Chronichle, April
9,1970
Crestinii ortodocsi constienti se
pot întreba pe bună dreptate unde vor sfârsi toate acestea si până
unde va fi împinsă limita trădărilor, falsificărilor si
demolării din interior a Ortodoxiei. Nu s-a făcut până acum nici
un studiu atent în această privintă, dar tinând cont de logica
desfăsurării evenimentelor, nu este imposibil să vedem în ce
directie se îndreaptă ele. Ideologia care stă în spatele
miscării ecumenice, care a inspirat declaratii si actiuni de felul celor
mentionate mai sus, este o erezie ai cărei termeni sunt deja clar
definiti: "Biserica lui Hristos nu există, nimeni nu se află în
posesia Adevărului absolut. Biserica se constituie de-abia acum, în zilele
noastre".
Dar nu trebuie să dezbatem prea mult pentru a ajunge la concluzia că
demolarea din interior a Ortodoxiei, adică a Bisericii lui Hristos, ar
însemna de fapt distrugerea a însusi Crestinismului. Că, dacă nici
una dintre Bisericile actuale nu poate pretinde că este adevărata
Biserică a lui Hristos, atunci o combinare a lor nu va duce nici ea la
alcătuirea acestei Biserici unice, sau nu în modul si în sensul în care a
întemeiat-o Hristos.
Si dacă toate aceste Biserici crestine nu există decât în măsura
în care se pot raporta una la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va
putea rezulta într-o Biserică absolută, căci o atare însumare va
trebui si ea să se raporteze la alte organizatii "religioase". Si
iată cum ecumenismul "crestin" nu va putea să
sfârsească decât in sincretismul unei religii mondiale.
Căci, într-adevăr, acesta este scopul nemărturisit al ideologiei
de tip masonic, care inspiră si animă "Miscarea
Ecumenică", ideologie care, la ora actuală, a pătruns atât
de adânc în constiinta celor care participă la asa-zisul dialog ecumenic,
încât pentru crestinismul denaturat de astăzi următorul pas logic
care se prefigurează este intrarea în comuniune cu religiile necrestine. Dăm,
în cele ce urmează, câteva exemple care indică liniile de dezvoltare
a Miscării Ecumenice din afara Crestinismului.
1. Pe 27 iunie, 1965, s-a convocat la San Francisco o Conferintă
religioasă pentru pacea mondială, cu ocazia aniversării a 20 de
ani de la înfiintarea unei filiale a Organizatiei Natiunilor Unite în acel
oras. în fata unui public de 10000 de persoane reprezentanti ai religiilor
Hindusă, Budistă, Musulmană, Mozaică, Protestantă,
Catolică si Ortodoxă au tinut cuvântări despre fundamentarea
"religioasă" a notiunii de pace mondială, iar un cor
"inter confesional" de 2000 de voci a intonat imnuri religioase
apartinând tuturor denominatiunilor.
2. Într-o declaratie oficială la cel de-al 19-lea Congres al clerului si
laicatului din Dioceza Greacă a Americii de Nord si de Sud (Atena, iulie
1968), s-a afirmat: "Credem că Miscarea Ecumenică, chiar
dacă a luat nastere în sânul Crestinismului, trebuie să fie o miscare
a tuturor religiilor care îsi dau mâna".
3. "The Temple of Understanding, Inc". (Templul întelegerii), o
fundatie Americană initiată în 1960 ca un soi de "Asociatie a
Religiilor Unite" cu scopul de a "clădi Templul simbolic în
diferite colturi ale lumii" (în perfect acord cu doctrina
Francmasoneriei), a tinut până în prezent mai multe "conferinte la
vârf". La prima dintre ele, organizată la Calcutta în 1968, trapistul
*) Thomas Merton **) a declarat: "Suntem deja în unitate. Ceea ce trebuie
să ne redobândim însă este unitatea primordială".
* Trapist, membru al ordinului
romano-catolic cistercian, reorganizat de către abalele de Rance în 1664,
in cadrul mănăstirii "La Trappe" din Normandia (n. tr.)
** Călugăr american (1915-1968) din ordinul cislercienilor născut
la Prades, în Franta din tată neozeelandez si mamă americană. A
studiat si apoi a predat literatura engleză la Universitatea din Columbia,
iar în 1938 s-a convertit la romano-catolicism, intrând în ordinul trapist la mănăstirea
Our Lady of Gethsemane din statul Kentucky. Biografia sa de mare succes
(subliniază titlul original) The Seven Storey Mountain (Muntele cu sapte
etaje, 1946) a determinat un mare număr de persoane să se
călugărească. Pledează pentru un monahism orientat
către lume (vezi Contemplation in a Word of Action, Contemplatia într-o
lume a actiunii, 1971), bucurându-se de o popularitate imensă si purtând o
corespondentă bogată. Scrie mult, de la jurnal personal si poezie
până la critică socială. Interesul său crescând pentru
spiritualitatea extrem-orientală l-a determinat să participe la o
conferintă în domeniu la Bangkok (sic), unde a suferit un accident prin
electrocutare din cauza unei defectiuni la instalatia de aer conditionat. După
CHAMBERS BIOGRAPHICAL DICTIONARY, Chambers, 1990. (n.tr.)
La cea de a doua conferintă,
organizată la Geneva în aprilie 1970, s-au întâlnit optzeci de
reprezentanti a zece dintre religiile existente pentru a discuta probleme
precum: "Proiectul de Creare a Comunitătii Mondiale a Religiilor".
Secretarul General al Consiliului Mondial al Bisericilor, Dr. Eugene Garson
Blake a lansat un mesaj de unire către toti conducătorii spirituali
ai tuturor religiilor din lumea întreagă; iar pe 2 aprilie la Catedrala
Sfântul Petru a avut loc o slujbă supraconfesională "fără
precedent", descrisă de către pastorul protestant Babel ca fiind
"un eveniment epocal din istoria religiilor". Cu acest prilej,
fiecare participant s-a rugat în limba lui si potrivit traditiei propriei sale
religii.
De asemenea, "credinciosii tuturor religiilor au fost invitati să
coparticipe la cultul aceluiasi Dumnezeu; slujba s-a încheiat cu
rugăciunea 'Tatăl nostru" (La Suisse, 3 aprilie 1970).
Materialele de popularizare pe care le-a redactat "Templul
întelegerii" dau la iveală că la conferinta "la vârf"
organizată în toamna anului 1971 în S.U.A., au fost invitati si
reprezentanti ai Bisericii Ortodoxe si că Mitropolitul Emilianos din
Patriarhia de Constantinopol este membru al "Comitetului
International" al Templului.
Asadar, "conferintele la vârf oferă delegatilor ortodocsi ocazia
să intre în dialoguri care duc la "crearea unei comunităti
mondiale a religiilor", care "grăbesc realizarea visului de pace
si de întelegere al omenirii", potrivit filozofiilor întemeiate de
Vivekananda, Ramakrishna, Gandhi, Schweitzer, si potrivit fondatorilor altor
felurite religii; aceiasi reprezentanti participă, de asemenea, la
rugăciuni supraconfesionale "fără precedent", la care
"fiecare se roagă potrivit propriei sale religii".
Ne întrebăm: cam care ar putea fi starea inimii unui crestin ortodox, care
participă la asemenea conferinte si se roagă împreună cu
musulmani, cu mozaici si cu păgâni?
4. La începutul anului 1970 Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) a finantat
conferinta de la Ajaltoun (Liban) dintre hindusi, budisti, crestini si
musulmani, care a fost urmată de o conferintă de evaluare în iunie al
aceluiasi an la Zurich, unde 23 de "teologi" din cadrul CMB au
declarat necesitatea "dialogului" cu religiile necrestine. La
întâlnirea Comitetului Central al CMB de la Addis Abbeba din ianuarie anul
acesta,* Mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă a
Antiohiei) i-a socat până si pe delegatii protestanti când nu numai
că a lansat apelul la "dialog" cu aceste religii dar,
călcând în picioare nouăsprezece secole de istorie a Bisericii
Mântuitorului Hristos, i-a urgentat pe crestini să "investigheze
viata de autentică spiritualitate a celor nebotezati" si să-si
îmbogătească experienta cu "comorile ce se află în sânul
comunitătii religioase universale" (Religious Press Service),
căci atunci când "brahmanul, budistul sau musulmanul îsi citeste
scriptura sa, el primeste în lumină pe însusi Hristos".**
* adică din 1979 (n.tr.)
** Christian Century, 10 feb, 1971
5. La întâlnirea de la Addis Abbeba din ianuarie 1971 Comitetul Central al
Consiliului Mondial al Bisericilor a încurajat si a aprobat ca reprezentantii
diferitelor religii să se întâlnească cât mai des posibil, mentionând
că, "în prezenta fază de dezvoltare putem începe să
acordăm prioritate întâlnirilor bilaterale axate pe probleme
specifice".
În acord cu această directivă, s-a programat pentru mijlocul anului
1972 un "dialog" major crestino-musulman cu circa patruzeci de
participanti de ambele părti, la care au fost prezenti si delegati ortodocsi.*
* Al Montada, ian-feb 1972, p.18.
6. În februarie 1972 un alt
eveniment ecumenic "fără precedent" a avut loc la New-York,
Aici, pentru prima oară în istorie - potrivit Arhiepiscopului Iakovos al
New-Yorkului - Biserica Ortodoxă Greacă (Arhidioceza Greacă a
celor două Americi) a intrat într-un "dialog" teologic oficial
cu reprezentantii cultului mozaic, în cele două zile de discutii s-a ajuns
la rezultate foarte precise care pot fi considerate simptomatice pentru
rezultatele viitoarelor "dialoguri cu religiile necrestine". "Teologii"
greci au căzui de acord cu "revizuirea textelor lor liturgice
referitoare la iudei si iudaism, atunci când ele sunt negative sau ostile"
(Religious News Service).
Mai poate exista vreo îndoială în ceea ce priveste intentia acestor
"dialoguri"? în mod evident ea este aceea de a "reformula"
Crestinismul Ortodox asa încât el să nu mai creeze senzatii de disconfort
religiilor acestei lumi.
Acestea sunt evenimentele care au marcat începutul "dialogului cu
religiile necrestine" la sfârsitul anilor 60 si începutul anilor 70.
De atunci încoace ele s-au întetit, iar dialogurile si chiar rugăciunile
"crestinilor ortodocsi" cu reprezentantii religiilor necrestine sunt
acceptate ca un aspect normal si cotidian al vietii contemporane. "Dialogul
cu religiile necrestine" a devenit chiar moda intelectuală a zilelor
noastre; această modă reprezintă actuala fază de progres a
ecumenismului în drumul său către un sincretism religios universal. Dar
să examinăm acum "teologia" si scopul acestui
"dialog" accelerat si să vedem ce îl distinge de ecumenismul
asa-zis crestin care a predominat până acum.
2. Ecumenismul
"crestin" si cel necrestin
În cel mai bun caz ecumenismul asa-zis crestin poate să reprezinte
greseala neintentionată si care, deci, se poate bucura de circumstante
atenuante - prin care Bisericile Protestantă si Romano-Catolică nu
îsi dau seama că Biserica lui Hristos există deja si că ele
fiintează în afara ei. "Dialogul cu religiile necrestine"
însă este cu lotul altceva, el însemnând o îndepărtare
constientă si voluntară de o anumită constiintă de sine a
crestinului, constiintă de care nu se leapădă nici unii dintre
protestantii si catolicii de astăzi (din ce în ce mai rar, e drept). Acest
dialog nu poate fi nicidecum socotit dialog al bunelor intentii, ci mai curând
o "sugestionare" de tip demonic care nu poate prinde decât la cei
care deja s-au îndepărtat atât de mult de învătătura
crestină, încât au devenit practic păgâni, închinători la "dumnezeul
veacului acestuia" (II Cor. 4,4). Sau altfel spus "închinători
ai lui Satan si următori ai feluritelor mode intelectuale pe care acest
puternic dumnezeu este capabil să le inspire".
Ecumenismul "crestin" se bazează mai ales pe sentimentul vag,
dar care cuprinde un sâmbure de adevăr, că există "un
crestinism comun" împărtăsit de multi insi, care nu cugetă
prea mult la Biserică, sau care nu prea respectă preceptele ei. Acest ecumenism doreste cumva să
"clădească" o Biserică care să-i cuprindă pe
toti acesti "crestini" indiferenti. Dar atunci care este suportul
comun pe care se bazează "dialogul cu necrestinii"? Care ar
putea fi terenul pe care să se realizeze o unitate oricât de slabă
între crestini si cei care, nu numai că nu cunosc pe Hristos, ci - asa cum
este cazul tuturor reprezentantilor religiilor necrestine care vin în contact
cu crestinismul -, Îl resping hotărât pe Hristos?
Acei care, precum Mitropolitul Georges Khodre al Libanului, se află în
fruntea avangardei apostatilor ortodocsi (căci asa se numesc cei care
"cad", fără putintă de tăgadă, de la dreapta
credintă), vorbesc de "comorile spirituale" si de o viată
de autentică spiritualitate prezentă în religiile necrestine; dar
numai pentru că abuzează de sensul cuvintelor si numai pentru că
atribuie experientei altora propriile lor fantezii sunt ei în stare să
afirme că păgânii îl găsesc pe "Hristos" si
"harul" Său atunci când îsi citesc scripturile lor sau că
"orice martir pentru adevăr si orice om prigonit pentru dreptatea lui
moare în comuniune cu Hristos"*.
* Sobornost, Summer, 1971, p. 171
Cu sigurantă că cei în
cauză (fie budistul care îsi dă foc, fie comunistul care moare pentru
"cauza" în care crede sincer, sau fie oricine) nu ar afirma
niciodată că ei mor pentru Hristos sau că se împărtăsesc
cu El - iar ideea unei mărturisiri sau împărtăsiri neconstiente
cu Hristos este contra esentei însăsi a Crestinismului. Dacă vreun
necrestin răzlet pretinde să-L fi experiat vreodată pe Hristos,
atunci el nu a putut-o face decât în felul lui Swami Vivekananda: "Noi,
hindusii, nu numai că tolerăm, dar chiar ne unim cu oricare religie,
căci ne rugăm la moschee cu musulmanul, ne închinăm la foc cu
zoroastrul si îngenunchem în fata crucii împreună cu crestinul";
experienta "crestină" a acestui necrestin nu ar fi decât una
între multe alte experiente spirituale, la fel de valabile toate.
Nu. Crestinismul, indiferent cât de departe se merge cu reinterpretările
si redefinirile sale, nu are cum fi numitorul comun al "dialogului cu
religiile necrestine". Numele de Crestinism este doar adăugat pe deasupra
ca ornament unei unităti care se defineste si se identifică la un alt
nivel. Singurul numitor comun posibil al tuturor religiilor este conceptul
foarte vag de "spiritualitate", care oferă deja
"liberalilor" religiosi teren aproape nelimitat pentru
teologizările lor cetoase.
Cuvântul pe care l-a adresat Î.P.S. Georges Khodre la întâlnirea Comitetului
Central al CMB de la Addis-Abbeba, din ianuarie, 1971, poate fi socotit un
experiment în încercarea de a pune bazele unei astfel de teologii
"spirituale" a "dialogului cu religiile necrestine". Ridicând
problema "dacă crestinismul este într-adevăr atât de exclusiv
fată de alte religii pe cât s-a afirmat până acum, cu exceptia celor
câteva proiectii ale sale asupra religiilor necrestine, absurde în idilismul
lor - mitropolitul are mai ales un lucru de subliniat: "Duhul Sfânt"
este Acela care, în mod total independent fată de Hristos si de Biserica
Sa, constituie cu adevărat numitorul comun al tuturor religiilor.
Referindu-se la profetia: Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul (Ioil,
3:1), mitropolitul spune: "Acest verset trebuie citit ca însemnând
Cincizecimea universală, de la începutul veacurilor. Pogorârea Duhului în
lume nu este subordonată Fiului... Duhul lucrează prin energiile Sale
potrivit propriei Sale iconomii si din această perspectivă putem
considera religiile necrestine ca locuri asupra cărora lucrează
insuflarea Sa". După părerea acestui ierarh, noi trebuie
"să dezvoltăm o eclesiologie si o misiologie pe tema
predominantă a Duhului Sfânt".
Toate acestea se constituie fără nici o îndoială într-o erezie
care neagă însăsi natura Sfintei Treimi si care nu are alt scop decât
să submineze si să distrugă întreaga realitate si semnificatie a
Bisericii lui Hristos. De ce să fi întemeiat Hristos o Biserică,
dacă Duhul Sfânt actionează independent de ea si, nu numai de ea, dar
chiar de Hristos însusi? Trebuie să recunoastem însă că erezia
aceasta este prezentată deocamdată cu destulă prudentă,
desigur pentru a testa mai întâi posibila reactie a altor "teologi"
ortodocsi; numai după aceea îsi va permite ea să devină mai
categorică în demersurile si formulările sale.
Adevărul este că "ecleziologia Duhului Sfânt" deja s-a
scris, si chiar de un gânditor "ortodox", unul dintre
"profetii" recunoscuti ai miscării asa-zise spirituale de
astăzi. Să-i examinăm asadar ideile pentru a vedea ce
perspectivă ne oferă el asupra naturii si scopului miscării
"spirituale" mai largi, în care se încadrează si "dialogul
cu religiile necrestine".
3. "Noua eră a
Duhului Sfânt"
Nicolae Berdiaev (1874-1949)*, nu ar fi fost niciodată considerat un
credincios al Bisericii Ortodoxe în vremuri normale. El este de fapt un filosof
umanist gnostic ce si-a găsit inspiratia mai curând în sectele
"mistice" occidentale decât în izvoarele Ortodoxiei.
* Cunoscut publicului român din numeroase articole apărute în reviste de
cultură din traduceri, intre care consemnăm: Un nou ev-mediu,
Arhidioceza Sibiu, 1936, trad. de prof. Măria Vartic, editie
reprodusă la Editura Omniscop din Craiova în 1995; Sensul creatiei,
Humanitas, 1992, trad. din b. rusă de Anca Oroveanu, Prefată,
cronologie si bibliografie de Andrei Plesu; Filosofia lui Dostoievski, Iasi,
Institutul European, 1992, trad. din B. rusă de Radu
Părpăută; Adevăr si revelatie, Ed. de Vest, 1993, trad. din
b. rusă, note si postfată de Ilie Gyurcsic.
Faptul că el este numit în unele cercuri ortodoxe - chiar până în
zilele noastre (1979, n.tr.) - "filosof ortodox" si chiar
"teolog", este o dovadă tristă a ignorantei religioase a fi
vremurilor pe care le trăim. Vom cita în continuare din scrierile
sale.*
* După G. Gregerson, "Nicholas Berdiaev, Prophet of a New
Age", in Orthodox Life, Jordanville, N.Y., 1962, no. 6, unde sunt date
referinte complete (n. ed.)
Privind cu dispret la Sfintii Părinti si la "duhul monahal ascetic
al Ortodoxiei istorice" cât si la întregul "Crestinism conservator
care îndreaptă puterile sufletesti ale omului numai către înfrânare
si mântuire", Berdiaev este mai curând interesat de "Biserica
interioară", de "Biserica Duhului Sfânt", de "acea
viziune spirituală asupra vietii, care, în cursul secolului XVIII, si-a
găsit expresia si sălasul în lojile masonice". "Biserica -
crede el - , se află doar într-un stadiu potential", ea fiind
"incompletă", Berdiaev asteptând cu nerăbdare venirea unei
"credinte ecumenice", a unei "plinătăti de
credintă" care să reunească nu doar diferitele formatiuni
crestine (căci "Crestinismul trebuie să fie capabil să
existe într-o mare varietate de forme în Biserica Universală"), ci si
"adevărurile partiale ale tuturor ereziilor" si "toate
activitătile umanist-creatoare ale omului modern... ca experientă
religioasă consfintită în Duhul".
Trăim vremurile aparitiei unui "Nou Crestinism"; ale unui
"nou misticism, a cărui adâncime va depăsi nivelul pur-religios
si care trebuie să înglobeze în sine toate religiile". Căci
"există o mare frătie spirituală... căreia îi apartin
nu doar Bisericile Apusului si Răsăritului, ci si toti aceia ale
căror vointe sunt îndreptate către Dumnezeu si către divin,
adică toti aceia care aspiră la elevatie spirituală"-
adică, precizăm noi, oameni apartinând tuturor religiilor, sectelor
si ideologiilor religioase.
Berdiaev prezicea venirea unei
"noi si finale revelatii dumnezeiesti", a unei "noi ere a
Duhului Sfânt", resuscitând predictiile lui Gioacchino da Fiore**, monahul
latin din secolul al XII-lea, conform cărora marile ere a Tatălui
(Vechiul Testament) si a Fiului (Noul Testament) vor face loc celei de a treia
si finale "Era Duhului Sfânt".
** Vezi capitolul
"Gioacchino da Fiore: o nouă teologie a istoriei" in Mircea
Eliade, Istoria Credintelor si Ideilor Religioase vol. III, Ed.
stiintifică si Enciclopedică, 1988. (n. tr.)
Berdiaev scrie: "Lumea se
îndreaptă către o nouă spiritualitate si către un nou
misticism; în ele nu va mai încăpea nimic din vechea viziune ascetică
asupra vietii". "Succesul miscării către unitatea
crestină presupune ca însusi crestinismul să intre într-o epocă
nouă, într-o noua si mai adâncă spiritualitate, ceea ce înseamnă
o nouă revărsare a Duhului Sfânt".
Aceste fantezii supra-ecumeniste nu au nimic de-a face cu crestinismul ortodox
pe care Berdiaev de fapt îl dispretuia. Dar cine este constient de climatul
religios al timpului actual vede că aceste fantezii corespund de fapt
tendintelor majore ale gândirii religioase contemporane. Berdiaev pare
într-adevăr să fi fost un "profet" sau cel putin să fi
fost sensibil la un curent de gândire si simtire religioasă care nu erau
foarte evidente în timpul vietii lui, dar care au devenit aproape dominante astăzi.
Auzim acum pretutindeni de "puternica miscare a Duhului Sfânt" iar un
preot ortodox grec, Părintele Eusebius Stefanou, îi invită pe
crestinii ortodocsi să se alăture acestei miscări atunci când
scrie despre "puternica revărsare a Duhului Sfânt din zilele
noastre"*.
* The Logos, January, 1972
În aceeasi publicatie din Martie,
1972, p.8, co-editorul Ashanin invocă nu doar numele lui Berdiaev, ci si
programul său: "Recomandăm cu căldură scrierile lui
Nicholae Berdiaev, marele profet spiritual al epocii noastre. Acest geniu
spiritual... (este) cel mai mare teolog al creativitătii spirituale... Acum
germenele Ortodoxiei dă în sfârsit rod... Logosul divin al lui Dumnezeu
dăruieste poporului Său o nouă întelegere a istoriei si misiunii
sale în El. The Logos (este) vestitorul acestei noi ere, al acestei noi
chemări a Ortodoxiei".
4. Cartea de fată
Cele prezentate până acum constituie cadrul prezentei cărti, care
este un studiu asupra "noului" duh religios al vremurilor noastre,
duh care se află la bază si constituie sursa de inspiratie a
"dialogului cu religiile necrestine" si asupra diferentei radicale
dintre ele si Crestinism, atât în ceea ce priveste teologia, cât si în ceea ce
priveste viata spirituală.
Primul capitol este un studiu teologic semnat de preotul Basile Sakkas despre
"Dumnezeul" religiilor din Orientul Apropiat cu care speră
ecumenistii crestini să se unească pe baza unui "monoteism"
comun. Al doilea capitol se referă la cea mai puternică dintre
religiile orientale, hinduismul, si el se bazează pe îndelungata
experientă personală a autoarei lui, care în final s-a convertit de
la hinduism la Crestinismul Ortodox. Găsim aici si o evaluare
interesantă a ceea ce înseamnă "dialogul" cu crestinismul
din perspectiva hindusă.
Al treilea capitol este o mărturisire personală a întâlnirii dintre
un ieromonah ortodox si un "făcător de minuni" din
Extremul-Orient, adică a unei confruntări directe dintre crestinism
si "spiritualitatea" necrestină, în capitolele patru si cinci se
examinează "noua constiintă religioasă", cu referire
specială la miscările de "meditatie", care revendică
prezenta în mijlocul lor a multor "crestini" (si din ce în ce a mai
multor "fosti crestini").
Capitolele cinci, sase si sapte sunt studii specifice asupra unora dintre cele
mai semnificative miscări spirituale ale anilor 1970. În capitolul sase se
prezintă implicatiile spirituale ale fenomenelor contemporane nereligioase
în aparentă, dar care contribuie la formarea "noii constiinte
religioase", chiar în rândul celor care cred că nu sunt interesati
deloc de religie.
Capitolul sapte este o discutie amănuntită a celei mai controversate
miscări religioase "crestine" de astăzi, "miscarea
(sau "renasterea") harismatică" si în el se încearcă o
definire a acestei miscări în lumina învătăturii ortodoxe.
"Noua constiintă religioasă", cu semnificatia si scopurile
sale, este examinată în paginile din "Concluzie" (Capitolul opt)
în lumina profetiilor crestine referitoare la vremurile de pe urmă. "Religia
viitorului", către care se îndreaptă această
"nouă constiintă", este analizată în contrast cu
singura religie care se află în conflict ireconciliabil cu ea:
Crestinismul autentic Ortodox. Pe măsură ce ne apropiem de
înspăimântătoarea decadă a noua a acestui secol, "semnele
timpului" devin cum nu se poate mai clare. Crestinii ortodocsi si toti
acei care vor să-si mântuiască sufletele în vesnicie trebuie să
ia seama la ele si să actioneze.
I. RELIGIILE
"MONOTEISTE"
AVEM ACELASI DUMNEZEU CA SI
NECRESTINII?
"Evreii, mahomedanii si
crestinii sunt trei expresii ale aceluiasi monoteism, iar glasul traditiei lor
autentice si străvechi este si cel mai cutezător si mai plin de
încredere din istorie. De ce nu ar fi posibil atunci ca, în loc să
genereze opozitii ireconciliabile, numele acestui unic Dumnezeu să
ducă la un respect reciproc, la întelegere si coexistentă
pasnică? De ce să nu privim cu încredere la ziua în care,
fără nici un prejudiciu adus dezbaterii teologice, vom descoperi ceea
ce este atât de evident si totusi atât de greu de acceptat - si anume că,
în calitate de fii ai aceluiasi Tată, suntem prin urmare cu totii
frati?"
Papa Paul al Vl-lea, La Croix, aug.11, 1970
În ziua de joi, 2 aprilie 1970, a
avut loc o mare manifestare religioasă la Geneva, în cadrul celei de a
II-a Conferinte a "Asociatiei Religiilor Unite", reprezentantii a
zece mari religii au fost invitati să se reunească în Catedrala
Sfântului Petru. Această rugăciune comună a avut la bază
următoarea motivatie: "Credinciosii tuturor acestor zece religii au
fost invitati să se reunească în comuniune în cadrul cultului
aceluiasi Dumnezeu". Să vedem cât de validă este această
afirmatie în lumina Sfintelor Scripturi
Pentru a explica mai bine problema, ne vom limita în analiza noastră la
trei mari religii care s-au succedat istoric după cum urmează:
Iudaismul, Crestinismul si Islamismul. Toate aceste trei religii se
revendică de la o origine comună, ca religii ale Dumnezeului lui
Avraam. Astfel, s-a împământenit părerea că, din moment ce
suntem toti fii ai lui Avraam (evreii si musulmanii, în mod trupesc, iar
crestinii în mod duhovnicesc), atunci noi cu totii îl avem ca Dumnezeu pe
Dumnezeul lui Avraam, (la care ne închinăm fiecare în felul nostru, se
întelege), care este ca atare "Unul si acelasi Dumnezeu". Si acest
Dumnezeu constituie, într-un oarecare mod, punctul nostru de unire si de
"întelegere reciprocă", lucru care ne îndeamnă la o
"relatie de frătie" si de "întelegere reciprocă",
asa după cum a apăsat Marele Rabin Dr. Safran, citându-l pe psalmist:
Ce este mai bun si mai frumos, decât numai a locui fratii împreună... (Ps.
132,1)
Din această perspectivă este evident că Iisus Hristos, Dumnezeu
si Om, Fiul co-etern cu Tatăl mai înainte de veci, întruparea si Crucea
Sa, învierea Sa minunată si preaslăvită si cea de-a doua si înfricosata
Sa venire nu mai sunt decât niste detalii secundare care nu pot să ne
împiedice să "fraternizăm" cu cei care îl consideră pe
Hristos "un simplu profet" (potrivit Coranului) sau "fiul
desfrânatei" (potrivit anumitor traditii talmudice)! Iisus din Nazaret nu se mai deosebeste, deci, prin
nimic de Mahomed. Ne întrebăm care crestin vrednic de acest nume ar admite
aceste fapte în constiinta sa?
S-ar putea totusi crede că, tinând cont de spiritul acestor trei religii
si lăsând la o parte pentru moment trecutul, am putea să cădem
de acord că Iisus Hristos este o fiintă exceptională
trimisă de Dumnezeu.
Dar pentru noi crestinii, dacă Iisus Hristos nu este însusi Dumnezeu, ci
simplu "profet" sau "trimis al lui Dumnezeu", atunci El
este nimic mai mult decât un impostor fără seamăn, Care S-a
făcut pe Sine "Fiu al lui Dumnezeu" si asemenea cu Dumnezeu! (Marcu
14,61-62)
Potrivit acestei solutii ecumenice la nivel supra-confesional, Dumnezeul
Treimic al Crestinilor ar trebui să fie ceva asemănător cu
monoteismul Iudaismului si Islamismului, cu vechea erezie a lui Sabelie, cu
anti-trinitarismul modern si cu anumite secte iluministe. Nu ar mai fi vorba de
Trei Persoane si o singură Dumnezeire, ci de o singură Persoană,
neschimbătoare pentru unii, sau care-si schimbă succesiv măstile
(Tatăl-Fiul-Duhul) pentru altii. Si în pofida acestor neconcordante ar
trebui să credem că ne închinăm la "acelasi Dumnezeu"!
Totusi ar putea să se ridice si următoarea naivă propunere:
"Dar aceste religii au un punct comun: toate trei îl mărturisesc pe
Dumnezeu Tatăl!"
Răspuns: Potrivit Sfintei Traditii ortodoxe, acest lucru este o
absurditate. Iată mărturisirea noastră: "Slavă
Sfintei, Celei de o fiintă, de viată făcătoarei si
nedespărtitei Treimi". Cum deci L-am putea despărti pe Tatăl
de Fiul, când Iisus Hristos afirma clar: Eu si Tatăl Meu una suntem! (Ioan
10,30) Si când Sfântul Ioan, Apostol, Evanghelist si Teolog al iubirii,
afirmă si el: Oricine tăgăduieste pe Fiul nu are nici pe
Tatăl (I Ioan 2,23).
Si chiar dacă toate cele
trei religii îl numesc pe Dumnezeu, Tată, al cui Tată este El cu
adevărat?
Pentru Evrei si Musulmani El este Tată al oamenilor în plan creatural,
trupesc, câtă vreme pentru noi, crestinii, El este Tată al nostru,
rânduindu-ne spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos (Efeseni 1,5) în planul
mântuirii. Ce asemănare poate fi atunci între Paternitatea
Dumnezeiască din Crestinism si cea din celelalte religii?
Altii ar putea încă spune: "Totusi, Avraam s-a închinat la Unul
Dumnezeu; Iar evreii prin Isaac si musulmanii prin Agar sunt descendentii
acestui adevărat închinător al lui Dumnezeu".
Aici ar trebui clarificate însă mai multe lucruri: Avraam nu s-a închinat
nicidecum la un Dumnezeu unipersonal si monoteist, ci la Dumnezeul Cel prezent
în Sfânta Treime, după cum citim în Sfânta Scriptură: Apoi Domnul S-a
arătat iarăsi lui Avraam la stejarul Mamvri... Atunci ridicându-si
ochii săi, a privit si iată trei Oameni stăteau înaintea lui; si
cum i-a văzut, a alergat din pragul cortului în întâmpinarea Lor si s-a închinat
până la pământ (Facerea, 18,1-2).
Deci în ce chip era Domnul, Căruia I S-a închinat Avraam? Într-o
formă unipersonală, sau în forma Treimii Dumnezeiesti? Noi crestinii
ortodocsi cinstim această arătare vechi testamentară
(veterotestamentară) a Sfintei Treimi la Ziua Cincizecimii, când ne
împodobim bisericile cu ramuri ce închipuie acel străvechi stejar si când
asezăm în mijlocul lor icoana cu Cei Trei îngeri si o cinstim, întocmai
cum a făcut-o părintele Avraam!
Descendenta trupească din Avraam nu ne poate fi de nici un folos dacă
nu suntem înnoiti prin apele Sfântului Botez în credinta lui Avraam. Iar
credinta lui Avraam era credinta în Iisus Hristos, după cum Domnul însusi
a spus-o: Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua
Mea si a văzut-o si s-a bucurat (Ioan 8,56).
Aceasta a fost si credinta proorocului David, care L-a auzit pe Tatăl
ceresc vorbind cu Fiul Cel de o fiintă cu Sine: Zis-a Domnul Domnului Meu
(Ps. 109,1; Fapte 2,34).
Aceasta a fost si credinta celor trei tineri din cuptorul de foc care au fost
scăpati de Fiul lui Dumnezeu (Daniel 3,25); si tot aceeasi a proorocului
Daniel care a văzut în duh cele două firi ale lui Iisus Hristos în
taina întrupării Sale atunci când L-a văzut pe Fiul Omului îndreptându-se
către Cel vechi de zile (Daniel 7,13). De aceea spune Domnul, adresându-se
posteritătii (incontestabile) după trup a lui Avraam: Dacă ati
fi fiii lui Avraam ati face faptele lui Avraam (Ioan 8,39), iar aceste fapte
sunt să credeti în Acela pe Care El L-a trimis (Ioan 6,29).
Cine sunt deci urmasii lui Avraam? Fiii lui Isaac după trup sau ai Agarci
egipteanca? Sunt Isaac sau Ismael, urmasii lui Avraam? Ce ne învată pe noi
Scriptura prin gura dumnezeiescului Apostol? Făgăduintele au fost
rostite lui Avraam si urmasului său. Nu zice: "si urmasilor" -
ca de mai multi - ci ca de unul singur: "si Urmasului tău", Care
este Hristos. (Galateni 3,16) Si mai departe ...Iar dacă voi sunteti ai
lui Hristos, sunteti deci urmasii lui Avraam, mostenitori după
făgăduintă (Galateni 3,29). Deci în Iisus Hristos a devenit
Avraam tată al multor neamuri (Facerea 17,5; Romani 4,17). După
asemenea făgăduinte si asemenea adeveriri, ce înteles mai poate avea
a fi urmas al lui Avraam după trup? După Sfânta Scriptură, Isaac
este considerat sământă sau urmas, dar numai ca chip al lui Iisus
Hristos.
Spre deosebire de Ismael, fiul Agarei (Facerea 16,1 si urm.) Isaac s-a
născut din libertatea miraculoasă a unei mame sterpe si înaintate în
vârstă. Deci, contrar legilor naturii, întocmai ca Mântuitorul, Care S-a
născut din Fecioară în chip minunat. El a fost urcat în muntele
Moria, întocmai cum Iisus a urcat pe Golgota, purtând pe umerii Săi lemnul
Crucii.
Un înger l-a scăpat pe Isaac de la moarte, după cum tot un înger a
prăvălit piatra pentru ca să putem noi privi mormântul gol si
să vedem că Cel înviat nu mai este acolo. La ceasul rugăciunii,
Isaac a întâlnit-o pe Rebeca în câmpie si a dus-o în cortul maicii sale Sara,
asa cum si Hristos îsi va întâmpina Biserica Sa pe nori pentru a o duce la
sălasurile vesnice, în Noul Ierusalim, patria mult dorită.
Deci răspunsul este: Nu. Noi nu avem nicidecum acelasi Dumnezeu pe care îl
au si necrestinii.
Conditia obligatorie de a-L cunoaste pe Tatăl este Fiul: cel ce M-a
văzut pe Mine a văzut pe Tatăl; nimeni nu vine la Tatăl Meu
decât prin Mine (Ioan 14,6-9). Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al
întrupării, pe Care L-am văzut cu ochii nostri si cu mâinile noastre
L-am pipăit (l Ioan 1,1).
Nematerialnicul a devenit astfel material pentru mântuirea noastră, asa
cum spune Sfântul Ioan Damaschin, "...si ni S-a arătat, purtând chip
ca al nostru..."
Dar oare când S-a arătat El printre evreii si musulmanii de astăzi,
asa încât să presupunem noi că si ei îl cunosc pe Dumnezeu? Dacă
ei au o cunostintă despre Dumnezeu care este în afara lui Iisus Hristos,
atunci înseamnă că Hristos S-a întrupat, a murit si a înviat în
zadar!
Nu. Ei nu-L cunosc pe Tatăl. Ei au diverse conceptii despre Tatăl;
însă fiecare conceptie despre Dumnezeu este un idol, pentru că este
un rod al imaginatiei lor, o creatie după chipul si asemănarea lor. Pentru
noi, crestinii, Dumnezeu este de necuprins, de neînteles, de nedescris si
nematerial, asa cum spune Sfântul Vasile cel Mare. Iar pentru mântuirea
noastră, El S-a făcut (în măsura în care ne împărtăsim
de El) cuprins, descris si material prin aceea că S-a arătat în Taina
întrupării Fiului Său. A Lui fie slava în vecii vecilor. Amin.
De aceea spune si Sfântul Ciprian al Cartaginei că cine nu are Biserica
drept mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tată!
Fie ca Dumnezeu să ne păzească de lepădarea de
credintă a Antihristului ce va veni, si ale cărui semne se înmultesc
pe zi ce trece. Fie ca El să ne păzească de grozăviile care
nu le-ar putea îndura nici cei alesi dacă prin harul lui Dumnezeu nu s-ar
scurta acele zile. Si fie ca El să ne păzească pe noi,
"turma cea mică", "rămăsita cea după
alegerea Duhului", asa încât să ne putem si noi bucura
Împreună cu Avraam în lumina fetei Sale, prin rugăciunile
Preasfintei, de Dumnezeu Născătoarei si Pururea Fecioarei Măria,
a dumnezeiestilor puteri si a multimii de mucenici, prooroci,
mărturisitori, ierarhi, apostoli si propovăduitori care au fost
credinciosi până la moarte, si care si-au vărsat sângele pentru
Hristos, Care ne-a câstigat pe noi prin Evanghelia Lui si prin apa Sfântului
Botez. Noi suntem fiii lor - slabi, păcătosi si nevrednici, asa cum
suntem; dar nu ne vom întinde niciodată mâinile noastre către un
dumnezeu străin! Amin.
Părintele Basile Sakkas
La Foi Transmise, 5 apr. 1970
II. PUTEREA ZEILOR PăGÂNI
ASALTUL HINDUISMULUI ASUPRA
CRESTINISMULUI
Toti dumnezeii neamurilor sunt
idoli
(Psalm 95,5)
Articolul următor se bazează pe experienta unei femei, care,
după ce a urmat liceul într- mănăstire romano-catolică si a
practicat hinduismul timp de douăzeci de ani, s-a convertit, prin mila lui
Dumnezeu, la Credinta Ortodoxă, aflând în ortodoxie limanul
căutărilor sale. Ea este în prezent membră a Bisericii Ruse din
Exil. Fie ca mărturia ei să deschidă inimile acelor crestini
ortodocsi tentati să-i urmeze pe teologii modernisti, care îsi fac acum
aparitia până si în Biserica Ortodoxă si care intră orbeste
"în dialog" cu însisi vrăjitorii cultelor neopăgâne, care
asaltează Biserica lui Hristos, alăturându-se astfel lor în
închinarea chiar la dumnezeii păgânilor.
1. Atractia Hinduismului
Aveam doar saisprezece ani când două evenimente au schimbat cursul vietii
mele. Unul a fost când am luat hotărârea să urmez liceul la
mănăstirea catolică dominicană din San Rafael (California),
în care am aflat prima dată despre crestinism! Al doilea a fost când, în
cursul aceluiasi an, am făcut cunostintă si cu hinduismul în persoana
unui călugăr hindus, un anume swami, care în scurt timp mi-a devenit
guru (învătător). A început atunci o bătălie de care nu
aveam să-mi dau seama decât douăzeci de ani mai târziu.
La mănăstire ne învătau adevărurile crestine de bază.
Si în ele stă tăria celor smeriti dar si poticnirea pentru cei
mândri. Adevărat a scris Sfântul Apostol Iacob: Dumnezeu celor mândri le
stă împotrivă, iar celor smeriti le dă har (4,6). Si cu
adevărat eram mândră! Nu voiam să accept păcatul
strămosesc si nici existenta iadului. Mă certam tot timpul, aducând
argumente împotriva lor. O soră dominicană foarte blândă de
acolo mi-a spus lucrul cel mai important de care aveam nevoie:
"Roagă-te să ti se dea darul credintei".
Dar învătătura acelui swami se întărise deja asupra mea si mi se
părea culmea degradării să mă rog cuiva pentru ceva, chiar
dacă acel cineva era Dumnezeu. Abia mult mai târziu mi-am amintit de
cuvintele ei. După ani îndelungati acea sământă a credintei
crestine a rodit în mine din mijlocul unui ocean nesfârsit de disperare.
Cu timpul la liceu mi-a descoperit ce fel de cărti citeam, chiar dacă
le înveleam în coperti ca să nu atragă atentia. Citeam Bhagavad Gita,
Upanisadele, Vedantasara, Ashtavakra Samhita. Nu mă îndoiesc că
surorile credeau că toate acestea îmi vor trece, asa cum trec, în general,
mofturile intelectuale ale adolescentilor. Dar una dintre ele mi-a spus într-o
zi adevărul în fată, un adevăr foarte neplăcut, pe care
rareori îl mai auzim rostit astăzi. Mi-a spus că o să mă
duc în iad, dacă mă prinde moartea în hinduism, mai ales după ce
am cunoscut adevărul crestinismului.
Sfântul Apostol Petru spune:
Ceea ce te biruieste, aceea te si stăpâneste. Căci dacă
după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoasterea
Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăsi se încurcă în
acestea, ei sunt învinsi. Li s-au făcut cele de pe urmă mai rele
decât cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut
calea dreptătii, decât, după ce au cunoscut-o, să se
întoarcă de la porunca sfântă, dată lor (II Petru 2,19-21).
Ce-am mai dispretuit-o pe acea soră pentru bigotismul ei! Dar dacă
astăzi ar mai trăi i-as multumi din inimă. Nu mi-a convenit ce
mi-a spus atunci, asa cum adevărul nu convine niciodată; dar acest
adevăr m-a condus pe mine la plinătatea Ortodoxiei. Marele avantaj pe
care l-am avut de la acel liceu catolic a fost că mi-a oferit un punct de
reper, care, mai târziu, avea să mă ajute să descopăr ce
mare înselătorie este hinduismul.
Dar la ora actuală situatia s-a schimbat. Dacă atunci hinduismul nu
era decât ceva izolat, acum s-a transformat într-o epidemie. Acum este
necesară foarte multă inteligentă pentru a pătrunde
dogmatica hindusă, mai cu seamă dacă vrem să-i punem in
garda pe tinerii crestini că prin apropierea lor de religiile orientale ei
riscă o sinucidere spirituală.
Seductia hinduismului este totală. El încântă toate facultătile
sufletului, ca si toate patimile lui, dar mai ales mândria. Si cum sufeream de
o mare arogantă, chiar dacă aveam doar saisprezece ani, am căzut
victima acestor seductii. Cel mai tare mă frământau problemele legate
de păcatul strămosesc si suferinta fizică si sufletească,
care nu mă preocupaseră mai de loc dinaintea venirii mele la acel
liceu.
După aceea, constientizându-le mai bine, călugărul hindus a fost
acela care mi-a oferit alternative "valide din punct de vedere
intelectual", pentru cele mai incomode dintre dogmele crestine. Iadul nu era decât o stare temporară
a sufletului, produs de o karma rea (actiuni rele) din viata prezentă sau
din vreo viată trecută. Iar o cauză finită în mod evident
nu poate să aibă un efect infinit. Păcatul originar se transfera
astfel cu ingeniozitate în chiar interiorul Divinitătii originare,
Divinitate la care aveam astfel dreptul prin nastere, si de care nimeni si
nimic nu mă putea lipsi, indiferent de faptele mele. Eu eram de
esentă divină, eram chiar Dumnezeu; eram "Visătorul Infinit
care visează visuri finite".
Cât despre problema durerii, ea este rezolvată printr-un rationament
foarte elegant în cadrul sistemului filosofic hindus Vedanta: durerea nu este
altceva decât Maya, adică iluzie. Ea nu are nici o existentă
reală, iar un advaitin pretinde chiar că poate dovedi aceasta.
Hinduismul este si pe gustul acelora care nutresc respectabilul, dar eronatul
sentiment al perfectibilitătii umane în sens evolutionist - si anume pe
calea unei educatii în "sistem guru" si pe baza conceptului de
"evolutie", conform căruia există o dezvoltare
progresivă a spiritualitătii umane. Relativismul cultural îsi
găseste si el locul său în cadrul acestui sistem. Respectabilitatea
sa este atât de nedisputată, încât punerea la îndoială a
oricărui fel de relativism constituie o adevărată erezie, mai
ales pentru cei care nu cred în dogmele Bisericii Crestine.
Ce poate fi mai rational si mai rezonabil (spun ei) decât ca fiecare popor
să aibă propriul său mod de a concepe si de a se închina lui
Dumnezeu? La urma urmelor Dumnezeu este Acelasi pretutindeni, iar varietatea
modurilor de închinare nu face decât să contribuie la
"îmbogătirea" armoniei religioase generale.
Dar atractia cea mai indiscutabilă a hinduismului o constituie
pragmatismul său. Hinduismul este o religie eminamente pragmatică a
cărei întreagă constructie filozofică este sustinută de
instructiuni religioase, pe care discipolul le primeste în permanentă de
la guru. Prin ele discipolul este continuu invitat să verifice noua
filosofie prin propria experientă. Nimic nu este nevoie să fie acceptat pe baza credintei. Si contrar
celor ce se cred în general despre hinduism, el nu contine nici un fel de
taine, sau mistere - ci doar un imens material ezoteric -, asa încât credinta
nu este câtusi de putin necesară.
Ti se spune doar atât:
"încearcă si vezi dacă merge". Iar mentalitatea
occidentală este evident sedusă de acest fel de religie, pentru
că ea apare atât de "stiintifică". Dar aici urmează
inevitabil o eroare tocmai de ordin pragmatic: dacă aceste instructiuni se
verifică într-adevăr (si ele întotdeauna se verifică), atunci
tânărul trage concluzia că sistemul este adevărat si implicit
bun. Concluzia finală de "bun" nu are însă cum să se
impună cu necesitate, pentru că dacă un sistem functionează
nu înseamnă că el este neapărat si bun. În cazul respectivului
sistem nu se poate afirma decât pur si simplu că el functionează,
că instructiunile sale se verifică. Dar tânărul ucenic,
neînvătat să deosebească notiunile, face dintr-o verificare de
ordin experimental-psihic o convingere si o religie.
Ajung acum si la ultima seductie hinduistă, aceea a experientei
spirituale. Acestea sunt psihice si/sau demonice la origine. Novicilor
însă, lipsindu-le un punct de referintă solid, nu le este posibil
să deosebească între o experientă spirituală autentică
si una falsă. Ceea ce nu înseamnă că ceea ce văd, aud,
miros si ating ei este rezultatul unei stări mintale aberante.
Dimpotrivă, ei se află într-o situatie foarte concretă, care, în
traditia ortodoxă, se numeste înselăciune diavolească. Expresia
este foarte importantă, pentru că ea descrie exact conditia persoanei
care trece prin "experiente spirituale" de tip hinduist.
Dar acest tip de înselăciune acoperă practic toată gama de
experiente spirituale false: de la simpla iluzie si ispitire, până la
starea propriu-zisă de posedare demonică. Peste tot, ceea ce este
fals se ia ca fiind adevărat si real iar efectul global este acela al unei
cresteri accelerate a sentimentului de mândrie. Se instalează senzatia
plăcută a importantei personale, iar cel care o încearcă,
victima inconstientă a înselăciunii diavolesti, se simte recompensat
pentru toate austeritătile si suferinta pe care a trebuit să le
suporte pentru a ajunge la aceste "performante".*
* În continuare despre
înselăciune, vezi mai jos, p. 189
În epistola întâia a Sfântului
Apostol si Evanghelist Ioan se spune: Iubitilor, nu dati crezare oricărui
duh, ci cercati duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu... (4,1)
Sfântul Grigorie Sinaitul îsi avertizează si el ucenicii despre pericolele
unor astfel de experiente: "Pretutindeni, si mai ales pe lângă cei
începători si pe lângă cei mândri, dracii aruncă întotdeauna
mrejele gândurilor si închipuirilor celor rele si le pregătesc gropi prin
care să-i piardă...".
Pe el l-a întrebat un monah: "Ce va face călugărul, căruia
dracul i se înfătisează ca un înger de lumină?". Iar
Sfântul i-a răspuns: "Acel călugăr are mare nevoie de
dreaptă socoteală (discernământ), ca să poată deosebi
între bine si rău. Deci, nu fiti cu nebăgare de seamă si nu
vă lăsati miscati cu usurintă de ceea ce vedeti; ci stati tari
si puneti cu grijă totul la încercare, tinând ceea ce este bine si
alungând ceea ce este rău.
Întotdeauna trebuie să cercetati cu grijă toate si numai după
aceea să le credeti. Si ca să cunoasteti că lucrarea harului se
simte întotdeauna si că dracii, cu toate înselăciunile lor, nu o pot
imita, aflati că ea se simte după roadele ei, care sunt: blândetea,
fata luminoasă, smerenia, ura fată de slava lumii acesteia,
tăierea patimilor si poftelor. Pe când roadele lucrării diavolesti
sunt: mândria, închipuirea, dispretul fată de altul si tot răul.
Acestea sunt roadele si lucrările prin care îti vei da seama, dacă
lumina pe care o ai în inimă este de la Dumnezeu sau de la diavol. Frunza
de salată se aseamănă cu cea de mustar, iar vinul are aceeasi
culoare ca otetul; dar gustându-le, vei sti ce mănânci. Tot asa si
sufletul are puterea sa de deosebire (discernământ) si poate socoti drept,
prin gustul cel mintal, care sunt lucrări ale Duhului Sfânt si care sunt
înselăciuni si închipuiri ale satanei".
Cel mai vulnerabil fată de înselăciunea diavolească este
începătorul care se află sub rea îndrumare sau cel care suferă
de mândrie. El este cel mai susceptibil de lunecare către un fals
misticism, pe care hinduismul îl transformă cu mult succes într-un proces
de durată. Le-a fost foarte usor nenumăratilor swami, care au
proliferat în Occident în ultimele decenii, să-i însele pe tinerii setosi
de "experiente mistice". Ei au sesizat imediat ce sansă imensă de celebritate si îmbogătire
le oferă această piată de suflete deja existentă si au
profitat de ea.
2. Războiul dogmelor
Crestinismul contemporan este luptat pe viată si pe moarte de către
un dusman invizibil. Metoda lui este de a ucide, dacă îi stă în
puteri, înainte de a-si declara numele. Acest dusman este hinduismul, iar
războiul care se dă acum este un război al dogmelor.
La începutul secolului când s-au înfiintat primele societăti Vedanta în
Statele Unite, preocuparea lor imediată a fost aceea de a lansa
convingerea că nu există nici o diferentă reală între
hinduism si Crestinism. Mai mult. Nu numai că ele nu se află în
conflict, dar un bun crestin va deveni încă si mai bun, dacă va
studia cu sârguintă si va practica Vedanta. De abia atunci va ajunge el la
adevărata întelegere a Crestinismului.
În primele lor conferinte, swami-i încercau să arate că simbolurile
fundamentale ale Crestinismului - Logosul si Crucea -, îsi au de fapt originea
în India. Si că acele idei caracteristice hinduismului precum
reîncarnarea, transmigratia sufletului si samadhi (fenomenul de transă) se
găsesc de fapt si în Sfintele Scripturi, atunci când ele sunt interpretate
corect.
Cu această momeală au fost prinsi multi crestini bine intentionati
dar rău îndrumati. Deci prima preocupare a fost aceea de a lupta pentru
discreditarea dogmelor asa-zis "înguste" si "sectare", si
pentru acreditarea unei religii "stiintifice", care să se bazeze
pe studiul comparativ al tuturor religiilor. Accentul initial a căzut
întotdeauna pe ideea că nu există nici un element de separatie între
cele două religii. Totul este unul. Diferentele sunt superficiale,
iluzorii, relative, nicidecum reale. Acestea sunt ideile conferintelor
publicate la începutul anilor 1900. Iar astăzi pericolul în care ne
aflăm este cu atât mai mare cu cât ele au avut atunci un succes colosal.
Într-adevăr, în limbajul nostru cotidian cuvintele "dogmă"
si "dogmatic" au conotatii puternic peiorative si chiar negative. Iar
această atitudine plină de dispret în modul folosirii lor nu putea
să apartină celor care stiau că ele înseamnă ceea ce are
Biserica mai sfânt. Oricum, odată împământenită această
conotatie negativă, cei mai timizi, cărora nu le place niciodată
să facă notă discordantă cu ceea ce este în general
acceptat, au început si ei să folosească termeni precum "dogme
rigide", expresie depăsită, dar care indică atitudinea
negativă a autorului fată de ele. Atitudinea aceasta a fost
indusă în mod viclean, de criticii cu "vederi largi", care, fie
nu stiau că dogmele expun esenta Crestinismului, fie nu agreau
Crestinismul.
În consecintă, tendinta ulterioară a multor crestini de a bate în
retragere în fata acuzatiei de dogmatism a constituit un avantaj real pentru
hinduisti.
Lucrul incredibil este că putini îsi dau seama că dogma crestină
nu poate fi răsturnată, decât de un sistem opus de dogme. Or, cele
două religii, crestină si hinduistă, nu au cum să se
"îmbine" si să se "îmbogătească" reciproc,
pentru că ele sunt radical opuse.
Dacă credinciosii sunt lămuriti să renunte la dogmele lor crestine
sau să si le modifice - ceea ce tactic este mult mai inteligent -, astfel
încât să aibă si ei un crestinism mai modern sau mai
"universal", atunci ei au pierdut tot, pentru că tăria lor,
ca si a hinduistilor, provine din dogme. Iar dogmele hinduse sunt o respingere
directă a dogmelor crestine. Ceea ce ne conduce la următoarea
concluzie uluitoare: Ceea ce ortodocsii crestini cred că este rău,
hindusii cred că este bine, si invers: ceea ce hindusii cred că este
bine, crestinii cred că este rău!
Iar adevărata luptă aici stă: că ceea ce constituie cel mai
mare păcat pentru crestin este cea mai mare realizare a hindusului. Acest
păcat recunoscut întotdeauna ca fiind cel mai mare, din care ies toate
celelalte, este mândria. Iar prototipul ei este Lucifer, care spune:
Ridica-mă-voi în Ceruri si mai presus de stelele Dumnezeului celui
puternic voi aseza tronul meu! Sui-mă-voi deasupra norilor si asemenea cu
Cel Preaînalt voi fi (Isaia 14,13-14). Iar la niveluri subordonate, tot mândria
este cea care transformă până si calitătile omului în
păcate. Dar pentru hindus, în general, si mai cu seamă pentru
advaitin sau vedantin, cel mai mare "păcat" este acela să
nu crezi în propriul tău "sine" si în "umanitate", ca
în însusi Dumnezeu. Iată ce spune Swami Vivekananda, cel mai mare
apologist modern al filozofiei Vedanta: "Voi încă nu întelegeti
India! Noi indienii suntem de fapt închinători ai Omului! Dumnezeul nostru
este Omul! Iar doctrina mukti (a mântuirii) este următoarea: "Omul
trebuie să devină divin prin înfăptuirea în sine a
Divinului".
Este deci limpede pentru oricine vrea să vadă că Hinduismul si
Crestinismul, în esenta lor dogmatică, se află într-un conflict
ireductibil ce priveste aspecte fundamentale, precum natura dumnezeiască
si natura umană si scopul vietii omului pe pământ.
Dar dacă cei ce-si spun crestini acceptă propaganda hinduistă,
conform căreia nu se dă de fapt nici o bătălie, că
diferentele dintre crestinism si hinduism sunt de suprafată si n-au
legătură cu realitatea, atunci idei inamice Crestinismului au cale
liberă să se desfăsoare în interiorul său si el pierde
bătălia, fără să-si dea seama măcar că
bătălia a si avut loc. Iar rezultatul este dezastruos, căci puterea de corupere
spirituală a hinduismului este de neimaginat.
În propriul meu caz, în ciuda educatiei destul de solide pe care am primit-o la
mănăstire, cei douăzeci de ani de hinduism au reusit să
mă aducă până în pragul iubirii răului. Vedeti, în India,
"Dumnezeu" este adorat si ca Rău, în persoanei zeitei Kali. Voi
vorbi despre ea în sectiunea următoare care se referă la practicile
hinduiste.
Si de fapt închinarea la rău constituie telul final al Hinduismului. Mărturisesc
aceasta din proprie experientă, ca una ce m-am închinat zeitei Kali, atât
în India cât si în America. Din experienta personală am cunoscut că,
cu ea, care este Satan, nu este de glumit. Dacă renuntăm la
închinarea la Dumnezeul Cel viu, locul Lui nu are cum să rămână
gol.
3. Locuri si practici
hinduiste
În 1956 am făcut parte dintr-o expeditie de teren împreună cu un grup
de jurnalisti reporteri în insulele Filipine. Mă interesau religiile
primitive, mai cu seamă cele din asa zisele zone de "ne-aculturatie*
", religii care să nu fi fost semnificativ expuse activitătilor
de misiune crestină.
* Aculturatie: preluare de către
o populatie a unor elemente de cultură materială si spirituală
sau a întregii culturi a unui popor aflat pe o treaptă superioară de
dezvoltare. - Din fr. acculturation (DEX) (n. tr.)
La ora la care am păsit în
interiorul tribului Ifuago nu credeam în magie neagră, dar la plecarea mea
de acolo am crezut. Preotul
tribului (un munbaki) pe nume Talupa a devenit prietenul meu cel mai bun. El
îmi dădea toate informatiile. Cu timpul am aflat că era faimos pentru
măiestria cu care practica magia neagră. Ceremonia lor rituală,
"baki", are loc aproape în fiecare seară în anotimpul
recoltatului si pentru ea se strâng într-o colibă în jur de doisprezece
vraci (preoti).
Pe parcursul întregii nopti se invocă diferite zeităti si
strămosi, se bea vin de orez si se aduc ofrande în fata a două mici
figurine numite "bulol". Ofranda constă în sânge de pui colectat
într-un vas. Sângele este folosit mai întâi la ghicirea viitorului pe baza
mărimii si numărului bulelor cere se formează în el, si a
timpului necesar pentru coagulare. Viitorul se mai ghiceste si după
configuratia si culoarea organelor din puiul sacrificat.
În acest sânge se îmbăiază apoi cele două figurine, ceea ce
constituie momentul propriu-zis al ofrandei. Iar eu, în fiecare noapte cu
lună luam notite cu constiinciozitate. Nu voi intra însă în detaliile
de magie neagră practicată de tribul Ifuago.
Ideea principală este că eu venisem cu prejudecata că magia de
orice fel poate fi explicată stiintific. Or, la plecarea mea de acolo,
văzusem cu proprii mei ochi o atât de mare varietate de fapte si incidente
supranaturale că orice explicatie stiintifică a lor era virtual
imposibilă. Cauza pentru care am părăsit acel trib, eu nefiind
deloc o persoană care se sperie usor, nu a fost însă aceea că am
constatat efectul incontestabil al ritualurilor lor, ci că l-am constatat
cel putin de două ori manifestându-se asupra mea.
Unsprezece ani mai târziu am fost într-un pelerinaj la Pestera Amarnath din
muntii Himalaya. Este locul de închinare la zeul Shiva si considerat cel
mai sfânt de traditia hindusă, în el se spune că zeul se arată
celor care îl slujesc cu credintă, acordându-le în acelasi timp si daruri.
Călătoria până la pesteră este lungă si
anevoioasă, în ea traversându-se culmea Mahaguna printr-o trecătoare
de 5200 de metri altitudine, care, pe o anumită portiune, este
practicată peste un ghetar.
În timpul acelei lungi călătorii petrecute în tăcere totală
(călăuza mea nevorbind engleza iar eu nevorbind hindusa) speram cu
sinceritate că zeul, căruia mă închinasem si la care meditasem
atâtia ani, mi se va arăta în sfârsit si mie.
Dar chipul lui Shiva din pesteră este el însusi o curiozitate: este o
formatiune de gheată alcătuită prin picurarea apei, care creste
si descreste odată cu fazele lunii. Când este lună plină, mărimea
naturală ajunge până la nivelul pesterii - aprox. 4, 5 m
înăltime -, iar când luna este întunecată nu mai rămâne aproape
nimic din ea. Si asa creste si descreste în fiecare lună. Din câte stiu,
nimeni nu a dat până acum o explicatie stiintifică acestui fenomen.
Eu ajungeam într-o perioadă potrivită. Statuia era la mărimea ei
maximă. Eram pregătită cu nuci verzi de cocos, cu tămâie,
cu bucăti de textile rosii si albe, cu nuci, stafide si zahăr,
adică toate cele prescrise pentru jertfă. De emotie îmi erau ochii
plini de lacrimi. Dar îmi este greu să povestesc ce a urmat.
Atmosfera din pesteră vibra într-un mod care numai în noptile de magie
neagră din tribul Ifuago îmi mai fusese dat să o simt. Practic, de
cum am pus piciorul înăuntru, m-a izbit o senzatie inexplicabilă de
rău în atmosferă si am iesit cu convulsii de vomă încă
înainte de a termina preotul să ardă jertfa mea marii imagini de
gheată.
Credinta mea în hinduism primise o lovitură la Pestera lui Shiva, dar a
mai trecut timp până să mă eliberez total de ea. A fost o
perioadă în care încercam să găsesc ceva care să
sustină edificiul care începea să se prăbusească, dar nu
găseam nimic. Privind retrospectiv, am părerea că ne dăm
seama că ceva e cu adevărat rău cu mult înainte de a ne veni s-o
credem, iar lucrul acesta a fost valabil pentru mine cu privire la
"practicile spirituale" si "locurile sacre" hinduse.
La începutul initierii sale de către guru, novicelui i se dă o
"mantră sanscrită" (o formulă magică
personală), si practici religioase speciale, care sunt în întregime
ezoterice si nu se găsesc decât în traditia orală. Mentionarea lor în
scris este interzisă si nici un initiat nu are voie să le
dezvăluie, secretul lor fiind păzit prin sanctiuni extrem de dure.
Aceste practici sunt însă dezvăluite progresiv de guru
învătăcelului său, care este invitat să le
"verifice" conform filosofici pragmatice hinduse de care am vorbit
mai sus. Si aceste practici dau într-adevăr rezultate,
învătăcelul dobândeste anumite puteri, "siddhis", cum ar fi
citirea gândurilor, puterea de a vindeca sau a distruge, de a produce obiecte,
de a prezice viitorul si asa mai departe, adică toată gama celor mai
periculoase experiente psihice.
Lucrul cel mai grav însă este că discipolul cade invariabil într-o
stare de prelest (înselăciune diavolească), când ia înselătoria
drept realitate. Aceasta nu înseamnă că "experientele" pe
care le încearcă nu sunt reale, ci că ele nu provin nicidecum de la
Dumnezeu. Este vorba de senzatii extrem de plăcute, de viziuni de
zeităti în lumină etc. (să tinem minte că si Satan se poate
transforma în înger de lumină), care se sustin foarte bine cu afirmatiile
filosofici hinduse, totul rezultând într-un sistem practic si teoretic foarte
compact
În realitate însă, Hinduismul nu este atât o preocupare intelectuală
cât un sistem de practici care nu înseamnă, nici mai mult nici mai putin,
decât magie neagră. Adică dacă faci gestul x, obtii lucrul y;
nimic mai mult, decât un simplu contract. Termenii acestui contract însă
nu sunt niciodată lămuriti clar si rareori noul initiat este curios
să afle care este originea acestor experiente si de unde îi vin lui
puterile "miraculoase". Situatia este clasic faustiană si ceea
ce practicantul nu stie este că pretul pentru toate acestea îl constituie
chiar propriul său suflet nemuritor.
Aria acestor practici este foarte vastă, capabilă să
satisfacă orice temperament. Zeitatea poate să aibă forma unui
zeu sau a unei zeite, sau poate să fie lipsită de formă
-"brahmanul absolut". Tipul de relatie cu acest "ideal" ales,
variază si el în functie de cum este identificat acest ideal -copil,
mamă, tală, prieten, iubit, slugă -, sau, în cazul sistemului
Advaita Vedanta, "relatia" însăsi fiind socotită
identitate. Gurul nu numai că îi indică novicelui mantra
personală si practicile pe care trebuie să le urmeze, dar îi
hotărăste si cum trebuie să-si trăiască viata
personală si care trebuie să-i fie programul zilnic.
În cadrul sistemului Vedanta (monistic), de exemplu, discipolii care nu sunt
căsătoriti, nici nu mai au voie s-o facă; toate fortele lor sunt
directionale în sensul atingerii performantelor de ordin practic. Este interzis
si consumul de carne, pentru că el distruge acuitatea perceptiei. Gurul
este literalmente însusi "dumnezeul" si "mântuitorul"
respectivului discipol.
Aceste practici atât de diverse se reduc de fapt la câteva tipuri generale.
Este vorba, în primul rând, de o idolatrie. Persoana se închină la o
statuetă sau la o imagine, aducându-i jertfă lumânări, camfor,
tămâie, apă si dulciuri. De asemenea, zeitătii alese i se face
vânt cu un evantai din coadă de iac, i se face baie, este
îmbrăcată si dusă la culcare.
Toate acestea par copilării, dar ele se constituie în tot atâtea
experiente psihice al căror efect este bine să nu-l subestimăm.
Idolatria Vedanta, pe de altă parte, ia forma adulării de sine, fie
într-un mod interior, mental, fie în mod exteriorizat, cu toată recuzita
rituală. Proverbul indian "So Ham, So Ham" sau "Eu sunt el,
eu sunt el", ilustrează această adulare de sine.
"Japa" este repetarea mantrei sanscrite desemnate de la început
fiecărui discipol. Este, de fapt, incantarea unei formule magice.
"Pranayama" constă din exercitii de respiratie executate
împreună cu rostirea formulelor magice. Există si alte practici
specifice sistemului "Tantra", în care Dumnezeu este privit ca
"Mamă"; principiu feminin, putere, energie, principiu de
evolutie si actiune. Mai este cunoscut si sub numele celor 5 M-uri. Conotatia
lor fiind nedisimulat malefică, nu le voi mai descrie aici. Ele si-au
făcut însă drum până în America. Swami Vivekananda le prescria
împreună cu Vedanta.
Iată ce afirmă el despre sine si în general: "Eu unul mă
închin celui teribil! Este o greseală sa credem că plăcerea este
dorită în mod egal de toti oamenii. Foarte multora le place,
dimpotrivă, durerea, printr-un sentiment care le este înnăscut.
Să ne închinăm deci terorii de dragul terorii însăsi. Foarte
putini sunt acei care au curajul să se închine mortii, sau zeitei Kali.
Noi însă să fim niste adoratori ai mortii".
Alte cuvinte ale lui swami despre zeita Kali: "Unii iau în derâdere
existenta zeitei Kali. Dar la ora actuală ea este în mijlocul oamenilor.
Ei sunt încremeniti de spaimă si armata a fost chemată să
împartă moartea. Cine poate spune că Dumnezeu nu se manifestă El
însusi ca Rău Precum si Bine? Dar numai hindusul îndrăzneste să
se închine si Răului"*. Marele păcat este că această
practică cu un caracter satanic de netăgăduit este
săvârsită cu convingerea că este bună. Iar mântuirea, care
este în zadar căutată în hinduism prin eforturi de sine, pline de
ardoare, poate fi lucrată doar de Dumnezeu prin lepădarea de sine
crestină.
* Foarte putini (chiar dintre cei foarte doritori să intre în
"dialog" cu religiile orientale si să se unească cu ele) au
o idee clară asupra masivitătii practicilor idolatro-satanice care au
dominat lumea până la izbăvirea ei prin venirea in istorie a
Mântuitorului Hristos. Zeita Kali, una dintre cele mai importante zeităti
hinduse este reprezentată în mod obisnuit în mijlocul unui dans sângeros
al mortii, având la gât cranii si capete tăiate si limba scoasă
afară în mod hidos într-o sete neostoita de sânge; ea este
împăcată în templele hinduse cu sânge de capre sacrificate
(justificat de Swami Vivekananda astfel: "De ce n-am adăuga un pic de
sânge pentru a întregi tabloul?") Despre zeita Kali, Swami Vivekananda a
mai spus (conform mărturiilor ucenicei lui, 'Sora Nivedita'): "Cred
că ea este cea care mă inspiră in cel mai mic lucru pe care îl
întreprind si că mă poartă după voia ei"; fiind
constient la fiecare pas de prezenta ei ca si când ar fi fost o persoană
tangibilă. De asemenea, o invoca: "Vino, o Maică, vino!
Căci teroare este numele tău". Idealul său religios era
acela "de a deveni una cu eterna groază". Poate fi aceasta, asa
cum încearcă unii să ne convingă, un exemplu de
"autentică viată spirituală a celor nebotezati", o
parte a "bogătiilor" spirituale, pe care suntem îndemnati
să le luam de la religiile necrestine? Sau este mai degrabă o
dovadă pentru cuvintele psalmistului dumnezeii păgânilor sunt
idoli?"
4. "Evanghelizarea" Vestului
În 1893 un călugăr hindus necunoscut sosea la "Parlamentul
Religiilor" din Chicago. Era Swami Vivekananda pe care l-am pomenit mai
sus. A făcut o impresie uluitoare asupra celor prezenti atât prin felul de
a vorbi si prin ceea ce a spus, cât si prin felul cum arăta: îmbrăcat
într-o robă portocalie cu stacojiu pe deasupra si purtând turban. A
devenit imediat steaua saloanelor din înalta societate bostoniană si
new-yorkeză iar filozofii de la Harvard erau impresionati de el la culme,
în scurtă vreme si-a creat un nucleu foarte puternic de discipoli si
partizani pentru planul său grandios de evanghelizare hinduistă a
întregii lumi occidentale mai ales din perspectiva hinduismului vedantic
(monist).
S-au stabilit astfel societăti Vedanta în marile orase americane si
europene, însă aspectul cel mai important al activitătii lui a fost
acela că a reusit să-si introducă ideile în marele circuit al
gândirii si practicii universitare.
Scopul său acesta era! Să-si facă cunoscute ideile cât mai rapid
si cât mai eficace. Putin conta pentru Vivekananda dacă ele erau crezute
sau nu, câtă vreme mesajul lor ajungea pretutindeni. De multe ori el chiar
spunea: "Bateti la fiecare usă. Spuneti-le tuturor că toti sunt
de natură divină".
Astăzi părti si ecouri ale mesajului său se găsesc în orice
librărie, în mii de exemplare ieftine, iar autorii lor sunt: Christopher
Isherwood, Somerset Maugham, *Aldous Huxley, Teilhard de Chardin si chiar
Thomas Merton.
* Scriitori englezi de mare popularitate ai secolului XX, amplu tradusi si
comentati si în cultura română. Acel aspect al operei lor, la care se face
aluzie in acest studiu, este insă mai putin familiar publicului românesc.
De ex. Aldous Huxley (1894-1963), stabilit în California în 1937, publică
între altele Time Must Have a Stop (Timpul trebuie să aibă un
sfârsit, 1944) în care autorul încearcă să evoce starea psihică
a unei persoane în momentul mortii si imediat după aceea; si The Doors of
Perception (Usile perceptiei, 1954)- în care se avansează ideea că
"sublimele stări mistice" nu sunt altceva decât functii ale
glandelor suprarenale excitate prin consumul anumitor droguri, in calitate sa
de agent britanic, Somerset Maugham (1874-1965)a trebuit să părăsească
intempestiv Franta numai cu o valiză si sa se refugieze în S.U.A. unde
rămâne timp de sase ani (1940-1946). America este si pentru acest scriitor
tara aventurilor mistice, care îsi găsesc expresie în cartea The Razor's
Edge ("Pe lamă de cutit", sau "La marginea
realitătii", 1945). Christopher Isherwood (1904-?), scriitor prolific
si foarte activ si in lumea filmului si a scenei, emigrează in 1939 in
California spre a lucra ca scenarist la Holywood. Este cel care a tradus,
împreună cu Swami Prabhavananda, Bhagavad-Gita (1944) în limba
engleză. In colaborare cu acelasi a mai scris Shan-Kara's Crest-Jewel of
Discrimination (1947), si How to Know God; the Yogi Aphorisms of Patanjali (Cum
să-L cunoastem pe Dumnezeu; aforismele yoghine ale lui Palanjali, 1953),
după CHAMBERS BIOGRAPHICAL DICTIONARY, Chambers, 1990 (n.tr.).
Thomas Merton este, fără discutie, cazul cel mai special si în
acelasi timp mai periculos, pentru că el avansează ideile lui
Vivekananda de pe pozitiile unui monah crestin iar cărtile lui, afectând
institutia vitală a crestinismului occidental, au dat o lovitură
puternică Romano-Catolicismului în ansamblu. Cu putin înainte de moartea
sa, părintele Merton a scris un studiu foarte apreciativ ca introducere la
o nouă traducere a Bhagavad Gitei, care este manualul spiritual sau
"biblia" hindusă si piatra de temelie a monismului sau Advaita
Vedanta.
Trebuie să nu pierdem nici un moment din vedere că Gita se opune pas
cu pas tuturor învătăturilor crestine fundamentale. Cartea sa
Maestrii Zen, publicată postum, este de asemenea, demnă de mentionat
pentru că se bazează în întregime pe o eroare foarte insidioasă:
premisa că toate asa numitele "experiente mistice" din
indiferent ce religie sunt adevărate. Lucrurile însă nu stau deloc
asa, si o persoană de talia lui Thomas Merton ar fi trebuit s-o stie.
Că ele nu stau asa o afirmă si o dovedeste prin fapte Sfânta
Scriptură si întreaga traditie a Sfintilor Părinti.
Personal cunosc o mănăstire catolică din California unde
călugării experimentează practici religioase hinduse, sub
îndrumarea unui indian care a devenit preot catolic. Si cred că dacă
terenul nu ar fi fost deja pregătit, asemenea lucruri nu s-ar fi putut
întâmpla. Dar prin sosirea sa în Vest, Vivekananda aceasta a si făcut, a
pregătit terenul.
Mesajul vedantic al lui Vivekananda este foarte simplu de fapt. El pare mai
mult decât este din cauza unui jargon sanscrit care face impresie si
datorită structurii sale filosofice mai complexe. Dar mesajul lui esential
este acesta: Toate religiile sunt adevărate dar Vedanta reprezintă adevărul
ultim. Diferentele sunt doar o chestiune de "nivele de adevăr".
Avem de-a face, deci, cu mai multe "nivele ale adevărului". Sau
în cuvintele lui Vivekananda: "Progresia omului nu este de la fals la adevărat,
ci de la ceea ce este adevărat, la ceea ce este si mai adevărat, de
la adevăruri inferioare la altele superioare. Ceea ce este materie
astăzi devine spirit mâine. Viermele de astăzi este si dumnezeul de
mâine. "Vedanta se bazează pe convingerea că omul este Dumnezeu.
Deci, omul este cel care se mântuieste singur. Vivekananda a formulat astfel:
"Cine să aibă puterea de a ajuta Infinitul? Chiar mâna care îti
vine în ajutor pe întuneric trebuie să fie propria ta mână".
Vivekananda era însă destul de orientat, încât să-si dea seama
că o Vedanta prezentată în toate implicatiile ei si dintr-o dată
ar fi fost prea mult pentru mentalitatea crestină. "Nivelurile de
adevăr" însă erau o notiune cum nu se poate mai potrivită
pentru a asigura puntea de legătură către ecumenismul ideal:
acela în cadrul căruia nu se iveste nici un conflict pentru că
toată lumea are dreptate.
Sau cum afirma swami: "Dacă una singură din religii este
adevărată, atunci toate celelalte trebuie si ele să fie
adevărate. Astfel credinta hindusă este a tuturor - deci si a
voastră -, tot atât de mult pe cât este si a mea. Noi hindusii nu numai
că tolerăm, dar ne unim chiar cu toate religiile, rugându-ne la
moschee cu mahomedanul, închinându-ne focului împreună cu zoroastrul si
îngenunchind la piciorul crucii împreună cu crestinul. Noi stim că
toate religiile, în mod egal, de la cel mai primitiv fetisism, până la cel
mai înalt absolutism, sunt tot atâtea încercări ale sufletului omenesc de
a cuprinde Infinitul. Deci noi suntem cei care strângem toate aceste flori
într-un minunat buchet, căruia, legându-l cu panglica iubirii, ne
închinăm plini de încântare".
Cu toate acestea, toate religiile nu sunt considerate în hinduism decât trepte
către adevărata si suprema religie, care este Advaita Vedanta.
Vivekananda, în realitate, dispretuia Crestinismul pe care îl considera
"un adevăr de ordin inferior", dualist, în conversatiile lui
particulare spunea că numai un las ar fi capabil să întoarcă si
celălalt obraz. Si orice ar fi apreciat la celelalte religii, întotdeauna
revenea la necesitatea Advaitei Vedanta. "Arta, stiinta si religia -
spunea el -, nu sunt decât cele trei căi diferite care exprimă un
singur adevăr. Dar ca să întelegem acest lucru trebuie să fi
pătruns mai întâi în teoria Advaitei".
Atractia pe care o exercită aceste idei asupra tineretului de astăzi
este incontestabilă. Vedanta declară libertatea absolută a
fiecărui suflet de a fi el însusi. Ea neagă orice distinctie între
sacru si profan, între ceea ce este sfânt si ceea ce înseamnă lumea obisnuită.
Aceste dualităti nu reprezintă decât căi de exprimare
diferită a unui singur adevăr. Si singurul scop al religiei este
acela de a satisface nevoile de absolut ale tuturor, indiferent de
temperamentul lor: un dumnezeu si o închinare pe placul fiecăruia, într-un
cuvânt, religia este "fă ceea ce-ti convine".
Vă voi arăta cât a fost de eficace în a introduce aceste idei hindu
în romano-catolicism, unde succesul său a fost cel mai impresionant.
Swami Vivekananda a sosit pentru prima oară în America ca reprezentant al
Hinduismului în "Parlamentul Religiilor" (1893). în 1968 s-au
sărbătorit 75 de ani de la acel eveniment, ocazie cu care a avut loc
un "Simpozion al Religiilor", sub auspiciile Societătii
Vivekananda Vedanta din Chicago. Romano-Catolicismul era reprezentat de un
teolog dominican de la Universitatea De Paul, preotul Robert Campbell. Swami
Bhashyananda a deschis lucrările cu un mesaj de bune urări din partea
a trei mari personalităti, între care un cardinal american.
În sesiunea de după amiază, Campbell a vorbit despre conflictul dintre
traditie si modernism în Catolicismul contemporan. El a spus: "La
universitatea în care lucrez testele de opinie arată că studentii
catolici manifestă de cinci sau sase ani încoace atitudini vădit mai
liberale decât s-a putut constata în trecut. Si sunt convins că marele
Swami Vivekananda însusi ar fi privit favorabil cele mai multe miscări în
directia unei liberalizări a Crestinismului". Confuzia pe care o
făcea preotul Campbell însă era că tendintele manifestate de
studenti si numite de el "crestine", nu erau în realitate deloc
crestine; ele erau pur si simplu atitudini si practici Vedanta.
Si ca să nu se ivească nici o îndoială în privinta acestei
interpretări, voi cita cuvintele acestui preot romano catolic referitoare
la pozitia modernistilor asupra a cinci aspecte de credintă, asa cum au
fost ele formulate în trei reviste de specialitate internationale: Prabuddha
Bharala, publicată la Calcuta; Vedanta Kesheri, publicată la Madras,
si Vedanta and the West (Vedanta si Occidentul), care apare la Londra.
Despre dogme: "Adevărul este o notiune relativă, doctrinele si
dogmele acestea (adică natura lui Dumnezeu, scopul vietii pe pământ,
natura sufletului) nu sunt lucruri imuabile, ci schimbătoare, oamenii
aflându-se mereu în situatia de a nega astăzi ceea ce ieri afirmau că
sunt adevăruri sfinte".
Despre Dumnezeu: "Este adevărat că Iisus este divin, dar oricare
dintre noi poate fi divin. De fapt cred că atitudinea crestină
liberală se miscă foarte clar în directia filozofiilor orientale -
atât în ceea ce priveste conceptia despre un Dumnezeu impersonal, cât si în
legătură cu conceptul că suntem divini cu totii".
Despre păcatul originar: "Acest concept degradant si jignitor despre
fiinta umană este respins de crestinismul liberal, care afirmă
că persoana umană este perfectibilă prin instructie si educatie
corectă".
Despre lume: "...liberalii afirmă că lumea în care trăim
poate fi îmbunătătită si că ar trebui să ne
dedicăm cu totii construirii unei societăti mai umane, în loc să
suspinăm să ajungem la Rai".
Despre alte religii, "grupul liberal" afirmă: Trebuie
abandonată calea demodată a misiunii de convertire. Ci, mai bine
să dezvoltăm mai bune relatii cu alte religii".
Deci acestea sunt afirmatiile preotului romano-catolic Campbell,
purtătorul de cuvânt al "Grupului Catolic Modernist".
Modernistul a fost momit ca un copil de generozitatea unor adevăruri mai
înalte, a unei filozofii mai adânci si a unui sublim mai inefabil, care se
obtine subordonându-L pur si simplu pe Hristos Cel viu, omului modern.
Astfel, iată vedem succesul spectaculos al hinduismului, sau al lui Swami
Vivekananda, sau al puterii din spatele lui.
Iată cum s-a făcut curătenie în romano-catolicism. Câinii
săi de pază au luat hotul drept prieten al stăpânului, iar casa
este devastată sub ochii lor. Hotul a spus: "Haideti să fim mai
toleranti în dialoguri interconfesionale", intrând pe poartă. Mai
departe era simplu. Hindusul "crestin" (swamis-ul) nu avea decât
să expună filozofia Vedanta, folosind terminologie crestină.
Pe de altă parte, crestinii hinduisti (adică grupul catolicilor
"modernisti" sau "liberali"), au trebuit să-si
lărgească cadrul propriei religii, pentru a cuprinde în ea si
hinduismul. Astfel, în mod necesar, adevărul a devenit eroare, iar eroarea
adevăr. Dar, vai! Unii ar vrea acum să târască în această
casă a dezolării si Biserica Ortodoxă. Dar să le amintim
modernistilor cuvintele lui Isaia:
Vai de cei care zic răului bine si binelui rău; care numesc lumina
întuneric si întunericul lumină; care socotesc amarul, dulce si dulcele,
amar. Vai de cei care sunt întelepti în ochii lor si priceputi după
gândurile lor! (Isaia 5,20-21)
5. Scopul Hinduismului: "Religia Universală"
Nu mi-a venit să cred când am văzut ce avans colosal
căpătase hinduismul pe teritoriul credintei crestine în timpul cât eu
o abandonasem. Eu am descoperit toate aceste schimbări fără
efort, tocmai pentru faptul că în toti acesti douăzeci de ani am fost
practic izolată din punct de vedere intelectual de restul lumii, pentru
că mă subordonasem filtru totul gurului meu. Trebuia să respect
cu strictete toate prescriptiile lui, indiferent cât de severe, fără
înteles sau absurde mi se păreau. Printre ele se afla si interzicerea de a
citi cărti cu continut crestin sau de a sta de vorbă cu crestinii, în
pofida vorbăriei lor despre adevărul religiilor, swamii stiu că
Hristos este dusmanul lor de neînvins.
Deci, douăzeci de ani nu am făcut altceva, decât să studiez
filozofia orientală si să practic ascetismul hindus. Gurul mi-a
trasat să urmez cursuri universitare si să obtin o diplomă în
filozofie si antropologie. Dar privind retrospectiv, acele studii nu au
constituit altceva decât o diversiune, care să-mi dea sentimentul că
fac ceva foarte important, adevărata activitate fiind de fapt timpul
petrecut cu swami si cel în care puneam în practică învătăturile
Vedanta.
Misiunea trasată de Swami Vivekananda s-a îndeplinit te mai toate
aspectele ei. Un singur punct a rămas încă nerezolvat: instaurarea
unei religii universale. Iar instaurarea unei astfel de religii în lume va
echivala cu victoria finală a diavolului, pentru că "Religia
Universală" nu are voie să contină "nici o idee
individualistă si sectară", ea nemaimentinând din crestinism
decât o terminologie goală.
Instaurarea "Religiei Universale" va trebui să echivaleze cu
conflagratia totală a crestinismului. Si aduc aici, spre ilustrare, opera
preotului iezuit Theillard de Chardin, care deja fundamentează "Noul
Crestinism" tocmai în termenii în care Swami Vivekananda îsi
specifică propria sa "Religie Universală".
Theillard de Chardin constituie un caz special tocmai pentru faptul că,
spre deosebire de teologii catolici traditionalisti, el este foarte apreciat de
clerul catolic academic, care însă, după părerea mea, fie nu au
nici o idee despre ceea ce este de fapt opera lui Theillard, fie că se
prefac că nu văd. Această operă plagiază în mare parte
doctrincle Vedanta si Tantra, pe care le combină în liantul unui jargon de
sonoritate crestină si le prezintă apoi sub masca de mare efect a
evolutionismului.
Iată un citat: "Lumea în care trăiesc devine dumnezeiască.
Si totusi focul ei nu mă arde, iar apele ei nu mă topesc. Căci,
spre deosebire de formele false ale unui monism care să mă
împingă spre un inconstient al pasivitătii, eu descopăr un
pan-crestinism care mă conduce printr-un proces intens de disociere, la o
unificare finală. Voi ajunge la spirit doar prin cea mai adâncă si
totală dezlăntuire a fortelor materiei... Mărturisesc că,
urmând exemplul Dumnezeului întrupat, Care mi S-a revelat în credinia catolică,
nu pot să mă mântuiesc, decât unindu-mă cu Universul".
Aceasta ce nu este altceva decât cel mai pur hinduism! Are câte putin din
toate: un vers din una din Upanisade si bucăti din câteva sisteme
filozofice împreună cu practicile lor.
Într-o conferintă de presă a prelatului Arrupe, generalul
"Societătii lui Iisus", care a avut loc în iunie 1965, lui
Theillard de Chardin i s-a luat apărarea pe temeiul că "nu este
teolog sau filosof de profesie, si, deci, poate să nu fie constient de
toate implicatiile teologice si filozofice pe care le pot căpăta
intuitiile sale". După care, respectivul prelat l-a lăudat pe
Theillard de Chardin, astfel:
"Părintele Theillard este una din marile voci ale gândirii filozofice
contemporane, iar succesul său nu trebuie să ne mire. Marele lui
merit este acela de a fi reusit să reconcilieze stiinta si credinta
religioasă". Iar modul în care a reusit el aceasta, adaug eu, este
prin fundamentarea unei noi religii.
Iată ce spune Theillard însusi: "Noua religie nu va fi a altceva decât
vechiul nostru crestinism, dar îmbogătit cu un suflu nou ce provine din
evolutia firească si legitimă a dogmelor sale în contactul lor cu
noile idei ce apar în societate". Să examinăm în această
lumină "Religia Universală" a lui Vivekananda, alături
de "Noul Crestinism" al lui Theillard. Asa cum este ea propusă
de Vivekananda, "Religia Universală" trebuie să aibă
cinci caracteristici.
În primul rând trebuie să fie stiintifică si construită pe
principiul legilor spirituale, adică va fi o religie adevărată
si stiintifică. Căci într-adevăr, atât Vivekananda, cât si
Theillard folosesc scientismul teoretic ca articole de credintă.
În, al doilea rând, fundamentul său este , unul evolutionist. Sau, în
cuvintele lui Theillard: "O formă religioasă necunoscută până
acum, una pe care nimeni nu a putut până în prezent să o imagineze
sau să o descrie, Pentru că universul nu era destul de larg si de
organic să o încapă. O nouă formă de religie ia fiintă
acum în inimile oamenilor, dintr-o sământă semănată de
ideea de evolutie". Si în continuare: "Păcatul originar... este
un concept care ne leagă de mâini si de picioare si ne goleste sângele din
vene" pentru că ,"asa cum este el formulat acum apare ca un
concept static, ce reprezintă un anacronism pentru sistemul nostru
evolutionist de gândire".
Este locul să afirmăm aici că acest concept pseudoreligios de
"evolutie" pe care Crestinismul l-a respins întotdeauna, este de
milenii un concept constitutiv al gândirii hinduse si el nu lipseste din nici
una din aplicările ei practice.
În al treilea rând, "Religia Universală" nu prezintă în
centrul ei nici o personalitate unificatoare, ci ea este fondată de niste
"principii eterne". Theillard este în mod cert pe drumul spre un
Dumnezeu impersonal, când scrie: "Hristos îmi devine din ce în ce mai
indispensabil... dar în acelasi timp, persoana istorică a lui Hristos îmi
devine din ce în ce mai lipsite de substantă si mai
indistinctă". "Viziunea mea despre El mă poartă din ce
în ce mai sus pe axa ortodoxiei".
Ne pare rău să spunem, dar acest spirit al unui "Hristos"
nonistoric este "ortodoxie" hindusă, nu crestină.
În al patrulea rând, scopul principal al "Religiei Universale" este
acela de a satisface nevoile spirituale ale diferitelor tipuri de caractere
umane; lucru ce nu poate fi oferit de asa zisele religii individualiste si
sectare. În viziunea lui Teillard de Chardin, Crestinismul însusi este o astfel
de religie, pentru că el nu răspunde tuturor tipurilor de aspiratii
religioase. Iată cum îsi exprimă el nemultumirea sa: "Crestinismul
rămâne în continuare oarecum un refugiu. E1 nu mai îmbrătisează
sufletul, nu-l mai satisface, sau, într-un anumit fel, nu mai este în stare
să călăuzească viata omului modern".
În al cincilea si ultimul rând, în cadrul "Religiei Universale", sau
al "Noului Crestinism", noi ne îndreptăm cu totii către
aceeasi destinatie, indiferent de traditia religioasă din care provenim.
Pentru Teillard de Chardin această destinatie este "Punctul
Omega" situat dincolo de posibilitatea oricărei reprezentări.
Pentru Vivekananda această destinatie este întruchipată de
"OM": "Întreaga umanitate se îndreaptă către poalele
acelui loc pe care se află înăltat simbolul care nu este simbol,
numele care este mai presus decât toate sunetele".
Unde se va sfârsi această deformare a Crestinismului si triumful
hinduismului? Vom avea pe "OM* " sau vom avea pe Omega (adică pe
Hristos)?
1) În text "OM" nu este luat în întelesul de om ca persoană,
ci ca silaba sacră a hindusilor.
III. "MINUNEA" UNUI FACHIR SI
RUGăCIUNEA LUI IISUS
De Arhimandritul Nicholas Drobyazgin
Autorul acestei mărturii, ucis prin moarte martirică în timpul
regimului comunist, pe atunci proaspăt instaurat în Rusia, s-a bucurat de
o carieră plină de succes în calitate de ofiter în flota
imperială rusă, fiind în acelasi timp un pasionat al practicilor
oculte si editor al jurnalului de ocultism Rebus.
Salvat dintr-un tragic accident naval printr-o minune a Sfântului Serafim de
Sarov, el a întreprins un pelerinaj la Sarov, în urma căruia a renuntat la
cariera sa militară si la practicile sale oculte si a devenit monah.
După ce a fost hirotonit preot, a plecat ca misionar în China, India si
Tibet, slujind la capelele diferitelor ambasade, birouri consulare si legatii
si ca staret al mai multor mânăstiri.
După 1914 s-a retras la Marea Lavră a Pesterilor Kievene (Pecerska),
unde sfătuia îndelung pe multi tineri care îl căutau, cerându-i
lămuriri despre ocultism si practicile oculte, si despre influenta lor
asupra evenimentelor pe atunci în plină desfăsurare în Rusia. În
toamna anului 1924, la o lună după ce primise vizita unui anume
Tuholx, autor al cărtii intitulate Magia Neagră, el a fost asasinat
în chilia sa de "persoane necunoscute" dar în mod clar nu
fără stirea bolsevicilor. Stiletul cu care fusese înjunghiat avea un
mâner cu semnificatii oculte.
Incidentul descris în povestirea ce urmează si care dezvăluie natura
unuia dintre "darurile" mediumistice întâlnite frecvent în religiile
orientale, a avut loc cu putin înainte de anul 1900 si a fost consemnat în
scris în jurul anului 1922 de Dr. A. P. Timofievich stabilit ulterior la
Mânăstirea Nov - Diveyevo, N.Y. *
* Text în lb. rusă in Ortodox Life 1956, no. 1
*
În acea minunată dimineată tropicală, vasul nostru tăia
valurile Oceanului Indian în directia Insulei Ceylon. Pasagerii, în cea mai
mare parte englezi care mergeau la posturile sau afacerile lor din colonia
indiană, erau vioi si nerăbdători să vadă
pământul de vis pe care îl aveau în fată, insula misterioasă ale
cărei basme minunate le încântaseră copilăria. Încă nu se
vedea insula, când vasul era deja învăluit de mireasma grea si
îmbătătoare adusă de briză, a arborilor aromati de la
tărm.
La un moment dat un nor albastru cuprinse orizontul, mărindu-se din ce în
ce mai mult pe măsură ce vasul se apropia. Deja începeau să se
vadă clădirile de la tărm îngropate în verdeata palmierilor
maiestuosi si se vedea si multimea multicoloră care astepta sosirea
vasului.
Pasagerii, care deja se împrieteniseră în timpul călătoriei,
duceau conversatii animate admirând peisajul insulei de poveste care se
desfăsura în fala ochilor lor. Vaporul se legăna încet,
pregătindu-se să ancoreze în portul orasului Colombo.
Aici vasul se oprea să încarce cărbune, asa încât pasagerii aveau
timp suficient să iasă la tărm. Ziua era atât de caniculară,
încât multi se hotărâseră să nu iasă din cabină
până seara, când fierbinteala zilei avea să fie înlocuită cu o
răcoare plăcută. Asa încât, spre seară, un grup de opt
persoane, cărora m-am alăturat si eu, ghidati de colonelul Elliot,
care mai fusese la Colombo si cunostea bine orasul si împrejurimile, a pornit
la explorarea frumusetilor insulei.
Colonelul chiar a făcut o propunere foarte ispititoare: "Doamnelor si
domnilor, ce-ati spune de o vizită la câteva mile în afara orasului spre
a-i vedea si noi pe vestitii fachiri magicieni de prin părtile locului?
Poate vom avea posibilitatea unor experiente interesante!" Toti au
acceptat cu entuziasm propunerea colonelului.
Pe când străzile zgomotoase ale orasului rămaseră mult în urma
noastră, seara se lăsase deja de-a binelea iar drumul nostru
serpuitor prin jungla minunată era luminat de milioane de licurici. La un
moment dat drumul s-a lărgit brusc si ne-am aflat deodată în
interiorul unui luminis înconjurat de junglă. La marginea lui se afla un
copac înalt sub care se vedea o colibă si un om subtire, bătrân, cu
turban pe cap, ce sedea turceste si privea fix la un foc mic ce ardea în fata
lui.
În pofida sosirii noastre zgomotoase, bătrânul nu s-a clintit din
nemiscarea sa si nu ne-a acordat nici cea mai mică atentie. De undeva a
apărut un tânăr care s-a îndreptat către colonel si l-a întrebat
încet ceva. Imediat după aceea a adus câteva scaune pe care grupul nostru
s-a asezat în semicerc nu prea departe de foc. Am simtit în jurul nostru un
miros de fum plăcut parfumat. Bătrânul era în aceeasi pozitie,
neobservând pe nimeni si nimic, din câte puteam să ne dăm noi seama.
Pătrarul de lună care răsărise mai împrăstia
întrucâtva întunericul noptii si în lumina aceea fantomatică toate
contururile căpătau un aer ireal. Toti au tăcut fără
să vrea, asteptând să vadă ce o să se întâmple.
Miss Mary a soptit la un moment dat cu însufletire:
"Priviti acolo sus, pe copac!". Ne-am uitat cu totii într-acolo. Si
într-adevăr, vârful coroanei copacului sub care stătea fachirul
parcă se topea în lumina moale a lunii si copacul pur si simplu
dispărea treptat de sub ochii nostri, sters parcă de o mână
nevăzută, până când nu a mai rămas nici o urmă de
copac si în fata noastră a apărut marea. Îi vedeam valurile
rostogolindu-se unele după altele si rândurile de spumă albă; pe
cerul, devenit deodată albastru, pluteau nori usori. Eram uluiti.
Apoi la orizont a apărut un vapor alb. Din cele două hornuri ale sale
iesea un fum gros. Se apropia cu repeziciune de noi, tăind valurile. Spre
uluirea noastră am văzut că este propriul nostru vas, cel cu
care sosiserăm la Colombo! Un murmur a trecut printre noi, când am citit
la pupa chiar numele vasului nostru, "Luiza", cu litere mari, aurii.
Dar lucrul cel mai uluitor a fost că pe vapor ne vedeam chiar pe noi
însine! Vă reamintesc că la acea oră nu se pomenea de
cinematografie, si asemenea efecte nu erau de conceput.
Deci fiecare dintre noi se vedea pe el însusi pe punte, printre oamenii care
râdeau si conversau unul cu celălalt. Dar lucrul cel mai uluitor era
că ne vedeam nu numai pe noi, ci până si cele mai mici detalii de pe
punte, ca si când ne-am fi aflat într-un elicopter ceea ce hotărât că
nu era în realitate. Eu de exemplu m-am văzut pe mine printre pasageri, pe
marinari lucrând la capătul celălalt al vasului, pe căpitan în
cabina sa si până si pe maimutica Nelly, favorita tuturor, mâncând banane
pe catargul mare. Toată lumea comenta în soaptă si era
emotionată la culme de ceea ce vedea.
Eu aproape că uitasem cu totul de mine, de faptul că eram la urma
urmei un preot monah ortodox si că n-ar prea fi fost locul meu acolo,
într-o asa situatie. Vraja era atât de puternică, încât inima si mintea
mea erau ca paralizate. Pulsul mi s-a accelerat deodată, ca în fata unei
primejdii, si m-a cuprins o spaimă de moarte.
Am început să-mi misc buzele si să rostesc: "Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine
păcătosul!". M-am simtit deodată usurat. Parcă s-ar fi
desfăcut si ar fi căzut de pe mine niste lanturi grele, invizibile.
Rugăciunea mea a devenit mai concentrată si odată cu ea sufletul
meu s-a linistit. Priveam în continuare copacul, când, deodată, tabloul
mării dispăru, suflat parcă de vânt. Nu se mai vedea decât
copacul scăldat de lumina lunii, fachirul sezând tăcut lângă foc
si însotitorii mei, care continuau să privească marea, ce pentru ei
încă nu dispăruse. Dar la un moment dat fachirul însusi păti
ceva: se răsturnă într-o parte si tânărul, alarmat, alergă
să-l ridice. Spectacolul se întrerupse brusc.
Adânc miscati de ceea ce văzuseră, spectatorii se ridicară,
împărtăsindu-si cu însufletire impresiile si neîntelegând de ce totul
se terminase atât de brusc si de neasteptat. Tânărul a explicat că
din cauza epuizării fizice a fachirului, care acum sedea ca si mai înainte,
cu privirea îndreptată în jos si neacordând nici o atentie celor prezenti.
După ce l-am răsplătit cu generozitate prin intermediul
tânărului, multumindu-i pentru că ne dăduse ocazia acestui
uluitor spectacol, si când deja ne porniserăm cu totii să plecăm,
mi-am întors fără să vreau capul pentru a-mi imprima mai bine
întregul tablou. Atunci am întâlnit privirea plină de ură a
fachirului. Nu a durat decât o secundă, pentru că imediat si-a întors
capul în pozitia obisnuită; dar acea privire de o secundă, mi-a fost
de-ajuns pentru a întelege odată pentru totdeauna a cui fusese puterea
care produsese acel "miracol".
"Spiritualitatea" orientală nu se limitează nicidecum la
asemenea "trucuri" mediumistice, de soiul celor pe care le practica
fachirul. În capitolul ce urmează vom constata aspecte cu mult mai adânci
si mai periculoase. Dar toate aceste fenomene au la bază acelasi
mediumism, a cărui caracteristică esentială este o pasivitate
totală fată de realitatea "spirituală"
respectivă, care permite intrarea în contact cu "zeii religiilor
necrestine". Acest fenomen se constată si în "meditatia
orientală" (chiar dacă uneori ea mai este numită si
"crestină") si în acele ciudate "daruri" sau "puteri",
cărora, în vremurile noastre de declin spiritual, li se zice
"harismatice"...
IV. MEDITATIA ORIENTALă
INVADEAZă CRESTINISMUL
Ca răspuns la posibilitatea "dialogului" între Crestinismul
Ortodox si diferitele religii necrestine, cititorilor li s-au prezentat
mărturiile a trei crestini ortodocsi, care, pe baza învătăturii
ortodoxe de credintă si a propriei lor experiente, confirmă ceea ce
Biserica Ortodoxă a mărturisit întotdeauna: că ortodocsii
crestini nu au nicidecum "acelasi Dumnezeu", ca si asa-zisele religii
monoteiste, care nu recunosc Sfânta Treime; că dumnezeii păgânilor
sunt de fapt idoli; si că experientele pe care le procură acesti
"dumnezei", cu puterile lor, sunt de natură satanică.
Această învătătură nu se contrazice deloc cu cuvântul
Sfântului Apostol Petru, care spune că Dumnezeu nu este părtinitor. Ci,
în orice neam, cel ce se teme de El si face dreptate este primit de El (Fapte
10,34-35). Sau al Sfântului Apostol Pavel, care zice: Dumnezeu, în veacurile
trecute, a lăsat ca toate neamurile să meargă în căile lor.
Desi El nu S-a lăsat pe Sine nemărturisit, făcându-vă bine,
dându-vă din cer ploi si timpuri roditoare, umplând de hrană, si de
bucurie inimile voastre (Fapte 14,16-17).
Dar cei care trăiesc în robia lui Satan, stăpânitorul lumii acesteia,
în întunericul lipsit de lumina Evangheliei lui Hristos, vor fi judecati de
glasul propriei lor constiinte, pe care Dumnezeu le-a lăsat-o tuturor,
indiferent de robia în care se află.
Dar pentru crestinul, căruia i s-a dăruit dumnezeiasca descoperire de
sus si care este vrednic de numele de crestin, nu este posibil vreun
"dialog" în afara credintei sale sfinte.
Să ascultăm deci, cuvântul Apostolului Pavel, care zice: Nu vă
înjugati la jug străin cu cei necredinciosi, căci ce însotire are
dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăsire are lumina cu
întunericul? Si ce învoire este între Hristos si Veliar? Sau ce parte are un
credincios cu un necredincios? Sau ce întelegere este între templul lui
Dumnezeu si idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului Celui viu, precum
Dumnezeu. a zis: "Voi locui în ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor si
ei vor fi poporul Meu". De aceea: ,,Iesiti din mijlocul lor si vă
osebiti" , zice Domnul (II Cor. 6,14-17).
Chemarea crestinilor este mai curând aceea de a aduce ei lumina Crestinismului
ortodox la popoarele păgâne, asa cum a făcut odinioară si
Sfântul Apostol Petru cu casa temătoare de Dumnezeu a sutasului Cornelie
(Fapte 10, 34-48), ca astfel să părăsească si ei
întunericul necredintei si să se unească cu turma Bisericii lui Hristos,
la care si ei sunt chemati.
Toate acestea le sunt clare si evidente crestinilor ortodocsi, care sunt
constienti de adevărul descoperirii dumnezeiesti si fii credinciosi ai
Bisericii lui Hristos. Dar multi dintre cei care se consideră crestini,
nu-si dau seama de diferenta radicală si ireductibilă dintre
Crestinism si toate celelalte religii păgâne. Si chiar cei care îsi dau
seama de această diferentă, nu au discernământul duhovnicesc de
a deosebi între diferitele "experiente spirituale", discernământ
despre care se vorbeste în scrierile ortodoxe patristice si în Vietile
Sfintilor - numit acolo "dreaptă socoteală" -, pe care
Sfânta Biserică Ortodoxă l-a avut si îl are de aproape 2000 de ani.
In absenta acestei constiinte si a acestui discernământ, prezenta din ce
în ce mai intensificată a religiilor orientale în mijlocul maselor
occidentale si, de asemenea, est europene (n.tr.), seamănă confuzie
si în mintile multora ce îsi zic crestini. Cazul lui Thomas Merton este
izbitor! Convertit sincer la catolicism si devenit apoi călugăr
catolic - în urmă cu aproape patruzeci de ani (1940), cu mult înainte de
inovatiile radicale ale Conciliului Vatican II -, el si-a sfârsit zilele,
proclamând egalitatea dintre experientele crestine si cele ale budismului Zen
si ale altor religii păgâne.
Ceva "a pătruns în atmosferă" cam în ultimii douăzeci
de ani, care a erodat si ultimile rămăsite ale unei mentalităti
crestine sănătoase, rămase în Bisericile Protestantă si
Catolică. Acest ceva atacă acum si adevărata Biserică,
adică Sfânta Ortodoxie. "Dialogul cu religiile necrestine" este
mai curând rezultatul decât cauza aparitiei acestui nou "duh".
În capitolul ce urmează vom examina câteva din aceste miscări
religioase orientale care au avut o influentă covârsitoare asupra Vestului
prin anii 1970, oprindu-ne cu deosebire asupra încercărilor de dezvoltare
a unui sincretism între crestinism si religiile orientale care s-a manifestat
mai ales în zona "experientelor spirituale".
În cadrul acestor încercări s-a mers până la îndrăzneala de a
afirma că traditiile filocalice ale Ortodoxiei îsi au, de fapt, originea
în Extremul Orient si că de acolo ne vine si rugăciunea lui Iisus si
contemplatia mistică ortodoxă!
După ce vom fi lămurit statutul unor astfel de afirmatii, vom putea
să arătăm clar ce diferentă, ca de la cer 'la pământ,
există între "experientele spirituale" crestine si cele
necrestine, cât si extremul pericol care se ascunde în filosofia
religioasă, care stă la baza acestui sincretism mincinos.
1. "Yoga crestină"
Yoga hindusă este cunoscută în Vest de mai multe decenii, ea dând
nastere, mai ales în America, nenumăratelor secte si mai ales
nenumăratelor forme de fizioterapii, care nu-si afirmă nici un
continut religios.
Acum aproape douăzeci de ani, un călugăr francez benedictin si-a
notat experientele încercate, pe când se străduia să facă din
Yoga o practică crestină. Descrierile ce urmează sunt luate din
cartea lui.*
* J.M. Dechanet, Christian Yoga; Harper & Row, N.Y., 1972, prima trad.
engleză a apărut în 1960
Yoga hindusă este o practică ce presupune o viată disciplinată
până la asceză, care include controlul respiratiei si anumite pozitii
fizice, ce produc o stare de relaxare, stare ce favorizează efortul de
meditatie. Cu ajutorul "mantrelor" si diferitelor rostiri de formule
sacre se obtine o concentrare psihică mai bună.
Esentială în yoga nu este atât disciplina în sine, cât meditatia la care
trebuie să se ajungă. Autorul are dreptate, atunci când scrie:
"Scopurile pe care le urmăreste yoga hindusă sunt strict
spirituale. A uita acest fapt si a retine doar aspectul fizic al acestei
discipline străvechi, prin care să se urmărească doar
frumusetea si sănătatea fizică, echivalează cu o
trădare". Trebuie însă să se stie că cel care nu
urmăreste decât aspectul fizic al practicii Yoga, se predispune deja
către anumite atitudini spirituale si chiar experiente, de care nici
măcar nu este constient, după cum se va vedea în continuare.
Acelasi autor spune mai departe: "Arta unui yoghin este aceea de a obtine
tăcerea totală, de a se goli de orice gânduri si iluzii, de a elimina
si uita toate ideile pe care le-a nutrit vreodată, cu exceptia uneia:
că sinele adevărat al omului este de natură divină, că
el (omul) însusi este Dumnezeu si că restul este tăcere".
Bineînteles că aceasta nu este o idee crestină, ci una
păgână. Căci scopul "Yogăi crestine" este de a
folosi tehnica yoga sub numele de "meditatie crestină", pentru a
obtine efecte de relaxare, multumire si pasivitate mentală, care să
favorizeze receptarea fără impedimente a ideilor si experientelor cu
finalitate demonică. "De îndată ce veti executa respectiva
"mudra" sau "asana" (pozitii yoga) corpul
dumneavoastră se va relaxa si vă va cuprinde o senzatie generală
de bine".
Exercitiile produc "un efect de un calm exceptional". "Relaxarea
generală se instalează încă de la început, cu o senzatie foarte
durabilă de bine si chiar euforică. Dacă nervii ne sunt
tensionati si surmenati, ei, prin aceste exercitii, se calmează si
oboseala dispare în scurt timp". "Scopul eforturilor unui yoghin este
acela de a-si amuti sinea gânditoare si de a închide ochii în fata tuturor
ispitelor".
Starea euforică pe care o produce yoga "se poate numi foarte bine: o
stare de sănătate, care ne îngăduie să facem mai mult si
mai bine pe plan fizic mai întâi, apoi pe planul spiritual al religiei
crestine. Cuvântul cel mai apt să descrie această stare, este acela
de multumire; o multumire atât trupească, cât si sufletească, care ne
predispune...la o viată spirituală".
Această stare schimbă întreaga personalitate a celui ce o
încearcă: "Hatha Yoga influentează caracterul în bine. După
câteva săptămâni de exercitii, persoana adultă admite că nu
se mai recunoaste pe sine, si oricine va putea constata schimbări în modul
său de a fi si de a reactiona. El este mai blând si mai întelegător.
Primeste cu calm orice întâmplare. Este multumit... Întreaga sa personalitate
este schimbată si el însusi si-o simte din ce în ce mai deschisă; de
aici decurge o conditie aproape permanentă de euforie si de
"multumire"".
Dar acestea nu sunt decât fazele intermediare premergătoare atingerii
scopului, la care se ajunge nu după mult timp. "Devenind în doar
câteva săptămâni foarte contemplativ, am observat că
rugăciunea mea capătă caracteristici cu totul noi".
Ajungând la o stare extraordinară de calm, autorul remarcă "usurinta
cu care se putea concentra asupra unui obiect oarecare". El devenea
"mai receptiv la impulsurile si sugestiile ce-i veneau din cer".
"Prin practica Yoga persoana devine mai receptivă si mai suplă
în gândire, si astfel mai deschisă fată de schimburile personale
dintre suflet si Dumnezeu, care sunt semnele unei vieti cu adevărat
mistice". Chiar si pentru un "yoghin începător"
rugăciunea este "dulce" si "îmbrătisează omul în
întregime".
Persoana este relaxată si "gata să vibreze la atingerea Duhului
Sfânt, si să primească cu bucurie ceea ce Dumnezeu, în bunătatea
Sa, binevoieste să ne lase să simtim". "Ne vom pregăti
fiinta, astfel încât ea să fie în permanentă pregătită
pentru această cuprindere, această apucare, care este, fără
îndoială, cea mai înaltă formă a contemplatiei crestine".
"În fiecare zi exercitiile si întreaga disciplină Yoga
facilitează curgerea în mine a harului lui Hristos. Foamea de Dumnezeu
creste în permanentă, la fel si setea mea de dreptate si dorinta
arzătoare de a fi crestin în adevăratul sens al cuvântului".
Oricine întelege natura înselăciunii diavolesti sau a falsei experiente
duhovnicesti (vezi mai jos capitolul despre "Înselăciunea
diavolească") si va identifica în descrierea acestei mostre de
"Yoga crestină" tocmai trăsăturile persoanei, care,
din punct de vedere spiritual, rătăceste, fie în directia religiilor
păgâne, fie în cea a experientelor "crestine" sectare. În
amândouă aceste directii avem de-a face cu aceeasi "deschidere"
si cu aceeasi dorintă de a fi "cuprins" sau "apucat"
de un "duh"; aceeasi căutare, nu de Dumnezeu, ci de
"consolări spirituale", aceeasi auto-intoxicare care este
luată drept "stare de gratie"; aceeasi usurintă de necrezut
cu care oricine devine deodată "contemplativ" si
"mistic"; aceleasi "revelatii mistice" si stări
pseudo-spirituale.
Acestea sunt trăsăturile distinctive ale tuturor acelora care se
află în această stare aparte de înselăciune diavolească.
Însă autorul acestei asa-zise "Yoga crestină", fiind
călugăr benedictin, mai adaugă niste "meditatii"
speciale, atât de grăitoare pentru duhul "misticii" romano
catolice din ultimele sute de ani, în care este îngăduit jocul pe teme
crestin al tuturor fanteziilor.
Astfel, în urma meditatiei pe o temă din slujba catolică de
Crăciun, el începe "să vadă" Pruncul în bratele Mamei
Sale: "Privesc; nimic altceva. Idei, imagini, asociatii de idei:
Mântuitor-Rege-Lumină-Nimb-Păstor-Prunc, - din nou Lumină - se
perindă unele după altele si trec pe lângă mine... Toate aceste
piese dintr-un joc magic de cuburi puse la un loc îmi naste în minte o idee...
o viziune tăcută a întregului mister al Nasterii lui Hristos".
Orice persoană, cât de putin avizată asupra trăirii duhovnicesti
ortodoxe, vede că acest biet "yoghin crestin" este victima unor
demoni mai mărunti, care îi pândesc pe căutătorii de
"experiente spirituale". El nici măcar n-a văzut un
"înger de lumină", ci a căzut pradă propriilor sale
"închipuiri religioase", produse de o minte bolnavă si de o
inimă total nepregătite pentru purtarea unui război nevăzut
contra înselăciunilor diavolesti.
Astfel de "meditatii" se practică astăzi într-un număr
important de mânăstiri romano-catolice.
Faptul că această carte se încheie cu un articol semnat de
traducătorul francez al Filocaliei, dându-se chiar si câteva fragmente de
texte filocalice, nu demonstrează altceva decât prăpastia care îi
desparte pe acesti diletanti de adevărata spiritualitate ortodoxă,
spiritualitate ce rămâne cu desăvârsire ascunsă de ochii
"înteleptilor" contemporani, care nu îi pricep nici măcar
limbajul.
O indicatie suficientă pentru incompetenta autorului de a recepta corect
mesajul Filocaliei, este că el numeste "rugăciune a
inimii", gestul facil de a recita silabe în ritmul bătăilor
inimii. Or, în traditia patristică ortodoxă rugăciunea inimii
este una din cele mai înalte forme de rugăciune, dobândită foarte rar
de monahi, după multi ani de nevointe ascetice si sub îndrumarea unui
duhovnic încercat.
Vom comenta pe larg pericolul practicării acestei yoga asa-zise crestin,
când vom vedea că are trăsături comune cu alte forme de
meditatie orientală, care li se oferă credinciosilor crestini din
zilele noastre.
2."Zen-ul crestin"
Cartea preotului catolic irlandez William Johnston Christian Zen (Harper &
Row, New York, 1971) descrie mai pe întelesul tuturor o altă practică
religioasă orientală. Acest autor porneste, ca si autorul cărtii
"Yoga crestină" din acelasi punct: un sentiment de adâncă
nemultumire Fată de crestinismul occidental, în general, si dorinta de a-l
îmbogăti cu dimensiunea unei contemplatii pierdute. "Foarte multi,
pierzând legătura cu vechile forme de rugăciune, si care, în acelasi
timp, nu mai sunt multumiti de pietatea trecutului, caută ceva care
să satisfacă aspiratiile sufletului modern".
"Contactul cu spiritualitatea Zen... a deschis noi căi,
descoperindu-mi că există în crestinism posibilităti la care
nici nu visasem". O persoană poate "să practice Zen-ul ca
pe o modalitate de a-si lărgi si adânci propria credintă crestină".
Tehnica zen-ului japonez este foarte asemănătoare cu yoga
indiană - din care de fapt si derivă -, desi este cu mult mai
simplă. Este vorba tot de o postură corporală (dar lipseste
varietatea posturilor fizice din yoga), de o tehnică a respiratiei, de
repetarea unei formule "sacre" după dorintă, precum si alte
mici detalii caracteristice zen-ului.
Scopul lor este, însă, identic cu cel din yoga: Părăsirea
gândirii rationale si atingerea unei stări de liniste si de meditatie
calmă. Pozitia sezând "împiedică ratiunea discursivă si
gândirea" si facilitează "coborârea în centrul propriei fiinte,
printr-o contemplare tăcută si lipsită de imagini".
Senzatia astfel obtinută este asemănătoare aceleia de pe urma
consumului de droguri, căci "persoanele care au folosit sau folosesc
droguri înteleg întrucâtva natura experientelor Zen, fiind sensibilizati asupra
faptului că în mintea omenească există adâncimi demne de
explorat".
Toate acestea nu împiedică deschiderea "către o nouă
abordare a lui Hristos, mai putin dualistă si mai apropiată de
conceptia religioasă orientală". Chiar si cel mai începător
în meditatia Zen are posibilitatea să atingă "o senzatie de
comuniune si să aibă sentimentul unei prezente supranaturale",
împreună cu savoarea unei "tăceri mistice"; prin Zen,
starea de contemplatie, care până acum le era rezervată doar câtorva
"mistici" initiati, este "lărgită", astfel, încât
"cu totii au viziuni si ajung la "samadhi" (iluminare).
Autorul cărtii "Christian Zen" vorbeste de o înnoire a
crestinismului afirmând că experientele care duc la ea pot fi avute de
oricine, fie el crestin sau necrestin. "Cred că există un
sentiment esential al iluminării, care nu este nici crestin nici budist,
ci pur si simplu omenesc".
Si cu adevărat, la o Conventie pe temele meditatiei Zen, care a avut loc
lângă Kyoto, "lucrul surprizător a fost absenta
desăvârsită a unei credinte comune, care să-i unească pe
cei prezenti. Pe nimeni nu părea să intereseze câtusi de putin ce
credea sau ce nu credea celălalt si nimeni, din câte pot să-mi
amintesc, nu a pomenit nici măcar o singură dată numele lui
Dumnezeu".
Acest tip de meditatie agnostică prezintă mari avantaje din
perspectiva scopurilor "misionare", pentru că "poate fi
acceptabilă si pentru cei care nu (mai) au credintă, dar au o
constiintă încărcată sau le e teamă că Dumnezeu a murit.
Astfel de oameni nu au niciodată nimic împotrivă să stea jos si
să respire adânc. Pentru ei această "meditatie"
reprezintă o căutare, si mi-am dat scama că ...cei ce caută
astfel, găsesc până la urmă pe Dumnezeu. Nu pe Dumnezeul
antropomorfic pe care l-au respins, ci fiinta infinită în care trăim,
ne miscăm si suntem".
Experienta de "iluminare" descrisă mai sus este deci esential
aceeasi cu experientele "cosmice" întâlnite în samanism si în multe
alte religii păgâne. "Eu însumi sunt convins că se află
zăgăzuite în noi torente nesfârsite de bucurie, care pot fi eliberate
prin meditatie, care uneori izbucnesc cu o fortă ce ne umple fiinta de o
bucurie atât de extraordinară, încât nici nu ne dăm prea bine seama
de unde ne vine".
Autorul chiar a fost surprins să constate că experientele Zen sunt
foarte asemănătoare cu cele penticostale, ceea ce l-a hotărât
să primească "Botezul Duhului" la una din "întâlnirile
harismatice". După care a concluzionat: "Revenind la adunarea
penticostală, mi se pare că punerea mâinilor, rugăciunile
fratilor, ajutoarele lor către ceilalti, toate acestea constituie forte
capabile să elibereze potentialul uman de iluminare psihică, mai ales
în cazul persoanei care practică cu perseverentă meditatia
zazen".
Natura experientei penticostale sau "harismatice" va fi
examinată în capitolul sapte al acestei cărti.
*
Modul si motivele pentru care Ortodoxia respinge aceste practici sunt aceleasi
ca si în cazul yogăi asa-zis crestine. Deosebirea între "Zenul
crestin" si "Yoga crestină" este că, primul este mai
popular si nu atât de ezoteric ca cea de-a doua. Iar persoanele capabile
să afirme că experientele agnostic-păgâne, de tip Zen, pot
constitui "baza unei reînnoiri mistice crestine", sunt cu totul străine
de adevărata si marea traditie patristică ortodoxă, care
presupune o credintă arzătoare, convingeri adevărate si
luptă intensă ascetică.
Vedem însă cum acest autor ignorant al traditiei filocalice nu ezită
să târască Filocalia si "marile scoli ale Ortodoxiei" în
paginile cărtii sale, zicând că si ele ajută la obtinerea unei
stări de "liniste si pace contemplativă" si că sunt
tot atâtea exemple de "practici Zen din interiorul traditiei
crestine". El recomandă chiar si rostirea rugăciunii lui Iisus
în timpul meditatiei Zen, pentru cei care doresc.
Dar această ignorantă devine cu deosebire periculoasă atunci
când ea se sălăsluieste în cineva chemat să instruiască pe
altii si care, la cursurile sale, recomandă studentilor săi să
experimenteze "misticismul sezând în pozitie zazen, timp de patruzeci de
minute în fiecare seară".
Toate acestea se întâmplă pentru că trăim vremuri când proorocul
mincinos se află si în persoana câte unui ins bine intentionat dar
ignorant, care, cu convingerea că luptă pentru fericirea aproapelui,
nu face altceva decât să-l împingă la dezastrul psihic si spiritual.
3. Meditatia transcendentală
Tehnica de meditatie orientală cunoscută sub numele de
"Meditatie Transcendentală" (sau pe scurt MT), a atins în putini
ani un asemenea grad de popularitate, mai ales în America, si este
propovăduită prin mass-media într-un mod atât de zgomotos, încât
orice persoană care vrea să studieze serios curentele religioase
contemporane, este tentată să o lase la o parte, considerând-o un
produs supradimensionat al industriei publicitare americane. Tentatie care ar
constitui o greseală, pentru că în aspectele sale de bază MT nu
diferă semnificativ de Yoga sau de Zen, iar la o privire mai atentă,
se dovedeste chiar a fi mai autentic "orientală", decât oricare
din formele sincretice si artificiale ale "yogăi crestine" sau
"zenului crestin".
Potrivit unui manual, devenit deja clasic despre această miscare * ,
"meditatia transcendentală" (MT) a fost adusă în America
(unde a avut un succes spectaculos) de un yoghin indian destul de "neortodox",
pe nume Maharishi Mahesh Yogi, începând să capete un puternic avânt mai
ales după 1961. În 1967 publicitatea sa a ajuns la apogeu când
binecunoscutul grup de muzică "Beatles" s-a convertit la MT,
renuntând astfel la droguri; dar grupul a abandonat în scurtă vreme
miscarea (continuând însă să mediteze) si Maharishi a intrat astfel
în declin, cu atât mai tare cu cât turneul său american din anul
următor, de data aceasta efectuat împreună cu un alt grup de
cântăreti convertiti (pe nume "Beach Boys") s-a dovedit a fi un
dezastru financiar.
* Toate citatele din acest capitol sunt extrase din cartea lui Jhan Robbins
si David Fisher Tranquility Without Pills - All about Transcendental Meditation
(Calm fără pastile - meditatia transcendentală de la A la Z), Peter
H. Wyden, Inc; N.Y.,1972
Totusi miscarea a continuat să crească: până în 1971 existau
cam 100.000 de "meditatori" si 2000 de instructori calificati, ceea
ce o făcea de departe cea mai importantă miscare de
"spiritualitate orientală" din America. În 1975 miscarea a atins
apogeul, cu aproape 40.000 de cursanti în fiecare lună si cu peste 600.000
de simpatizanti. În toti acesti ani ea s-a folosit intens în cadrul armatei, în
învătământul de stat, în închisori, spitale, anumite grupuri religioase,
si chiar în interiorul unor parohii ale Arhiepiscopiei grecesti din America,
fiind considerată o formă neutră de "terapie
mentală", compatibilă cu orice practică sau credintă
religioasă.
Cursurile MT sunt, trebuie s-o spunem, parcă special croite pentru modul
de viată american, ele fiind chiar numite cu simpatie "cursuri despre
cum să fii fericit fără să încerci cu adevărat".
Maharishi însusi le numeste tehnici care sunt la fel de usoare "precum
spălatul pe dinti". Maharishi a fost chiar aspru criticat de alti
yoghini hindusi pe motivul că vulgarizează vechea traditie
indiană Yoga si că pune la îndemâna maselor, pentru bani, practici
ezoterice milenare (în 1975 taxele pentru un curs erau de 125 $, 65 $ pentru
studenti, si progresiv mai ieftine pentru elevi de liceu, elevi de gimnaziu si
prescolari).
În scopurile, premisele si rezultatele sale, MT nu diferă semnificativ de
"Yoga crestină" sau de "Zen-ul crestin"; sau
diferă doar printr-o simplificare extremă a tehnicilor si a întregii
sale filosofii, prin usurinta cu care se ajunge la rezultatele dorite.
Ca si ele, MT nu necesită nici un fel de convingeri, capacitate de
întelegere sau coduri morale si nici măcar să fii de acord cu
filosofia sau ideile sale". Ea este pur si simplu o tehnică, care
"se bazează pe tendinta naturală a mintii de a căuta
fericirea si plăcerea... În timpul meditatiei transcendentale mintea
cursantului trebuie să urmărească exact lucrul care i se pare
mai firesc si mai plăcut în acel moment".
"Meditatia transcendentală este în primul rând o practică si
numai după aceea o teorie. Si este esential ca la început persoana să
nu-si folosească deloc capacitatea de gândire intelectuală".
Tehnica concepută de Maharishi este aceeasi în toate centrele MT din lume:
După două cursuri introductive, persoana plăteste taxa si apoi
merge la "initiere", ducând cu sine o colectie aparent bizară de
obiecte, dar invariabil aceeasi: trei varietăti de fructe dulci, cel putin
sase flori proaspete, si o batistă curată.
Aceste articole sunt puse într-un cos si introduse în "camera de
initiere" care este foarte mică si în care se află o masă
cu portretul guru-lui lui Maharishi deasupra; pe această masă, pe
care arde tămâie si pe care se află o lumânare aprinsă în
permanentă, se plasează si cosul cu ofrande. Discipolul se află
singur în acea încăpere împreună cu învătătorul său,
care trebuie să fi fost si el obligatoriu initiat si instruit de Maharishi
personal.
Ceremonia din fata portretului durează o jumătate de oră si
constă dintr-o intonare usoară a unei melodii în cuvinte sanscrite
(al căror înteles rămâne necunoscut initiatului) si, de asemenea, din
intonarea numelor "maestrilor" yoga din trecut. La sfârsitul
ceremoniei, initiatului i se desemnează o "mantra", adică
un cuvânt sanscrit secret, care trebuie repetat fără întrerupere în
timpul meditatiei si pe care nu are voie nimeni să-l cunoască în
afară de maestrul celui în cauză.
Traducerea engleză a acestei ceremonii nu este niciodată
dezvăluită celor ce se initiază; ea este cunoscută doar de
învătători si de cei care sunt ei însisi initiatori. Ea există
însă într-un manual nepublicat, intitulat "The Holy Tradition"
(Sfânta Traditie) iar textul său a fost tipărit mai nou ca pamflet
separat de "Spiritual Counterfeits Proiect" (Dosarul Falsuri Spirituale)
din Berkeley.
Această ceremonie nu este nimic altceva decât traditionalul ritual hindus
de închinare la zeii (puja), în care se includ guru zeificat al lui Maharishi
(Shri Guru Dev) si întregul sir de "maestri", prin care el însusi
si-a primit initierea.
Ritualul se încheie cu o serie de douăzeci si două de
"ofrande" aduse în fata guru-lui lui Maharishi (adică a
portretului său), după fiecare ofrandă adusă rostindu-se
cuvintele "Mă plec în fata lui Shri Guru Dev". La încheierea
ceremoniei, initiatorul se pleacă până la pământ în fata
portretului lui Shri Guru Dev si îl invită si pe cel ce se initiază
(novice) să facă la fel; numai după acest moment se câstigă
statutul de initiat. (Plecăciunea nu este obligatorie pentru initiat, dar
ofrandele sunt).
Iată cum este introdus agnosticul modern, de cele mai multe ori pe
nesimtite, în sfera practicilor hinduiste; el este condus spre a executa un
gest la care strămosii săi crestini nu ar fi consimtit
niciodată, preferând să fie mai curând ucisi în cele mai sângeroase
torturi. Acest gest se numeste închinare la idoli. În plan spiritual,
explicatia succesului spectaculos al meditatiei transcendentale constă în
"simpla" comitere a acestui păcat capital si nu neapărat în
respectarea tehnicii psihice în sine.
Odată initial, practicantul meditatiei transcendentale meditează câte
douăzeci de minute de două ori pe zi (exact timpul recomandat si de
"Yoga crestină"), lăsându-si mintea să se
desfăsoare liber si repetând "mantra" cât mai des consideră
el necesar; experientele care apar sunt supuse frecvent controlului maestrului.
Foarte curând persoana începe deja să pătrundă într-o nouă
stare de constiintă, care nu este nici de somn si nici de veghe. Ea este
starea de "meditatie transcendentală". Căci "meditatia
transcendentală produce o stare de constiintă, care nu se poate
compara cu nici o experientă trecută a persoanei respective sau care
se poate compara doar cu starea de meditatie Zen la care se ajunge însă
după ani îndelungati de practică intensă".
"Spre deosebire de tehnicile orientale de tip yoga, care cer eforturi de
ani de zile pentru a se ajunge la o performantă, practicând meditatia
transcendentală, se ajunge practic la aceleasi rezultate într-un interval
de minute". Din unele mărturii personale aflăm că este vorba
de o "stare de împlinire", asemănătoare senzatiei din urma
consumului de droguri. Dar Maharishi preferă să o descrie în termeni
hindusi mai traditionali: "Când individul a atins performanta de a-si
constientiza permanent această stare, se cheamă că a atins
nivelul constiintei cosmice, telul oricărui adevărat meditator".
În stările avansate de MT se trece la executarea de pozitii yoga, dar
acestea nu sporesc neapărat calitatea tehnicii de bază; si nici nu
sunt cerute exercitiile de disciplină fizică obisnuite.
Odată "starea de existentă transcendentală"
atinsă, nu se mai cer decât cele patruzeci de minute de meditatie
zilnică, căci MT nu este destinată pentru o viată dusă
în recluziune, ca în India, ci se adresează (în America) celor cu o
viată activă în societate. "Meritul" lui Maharishi
constă, asadar, în aceea că el a pus la îndemâna tuturor practici
care până atunci fuseseră rezervate doar câtorva alesi.
Aceste mase găseau în MT rezolvarea tuturor problemelor lor: Drogatii
reuseau să se lase de droguri, familiile se refăceau, toată
lumea devenea mai fericită si mai sănătoasă; fetele
instructorilor MT erau în permanentă zâmbitoare si plesnind de bucurie.
Căci MT nu înlocuieste alte religii, ci "le întăreste" pe
cele care există deja, indiferent de credinta lor. "Crestinii"
protestanti sau catolici găsesc si ei că această practică
le adânceste propria religie si le-o îmbogăteste cu noi întelesuri.
Succesul facil si spectaculos al MT, desi simptomatic pentru pierderea
progresivă a valorilor si a mentalitătii autentic crestine în
omenirea contemporană, a fost in acelasi timp cauza declinului meditatiei
transcendentale însăsi. Poate mai mult decât oricare alta din
miscările de "spiritualitate orientală", MT a avut caracterul
unei "mode", iar ambitia proclamată de Maharishi de a
"initia" întreaga omenire este în mod evident condamnată la
esec.
După anul de vârf 1975, înscrierile la cursuri MT au scăzut stabil si
atât de dramatic încât în 1977 organizatia a anuntat deschiderea unei noi serii
de cursuri pentru "avansati" cu scopul vădit de a recâstiga
popularitatea pierdută. Ele ambitionau să-i învete pe initiati cum
să dobândească "siddhis" sau "puteri
supranaturale", adică cum să treacă prin zid, cum să
devină invizibili, cum să leviteze si să zboare în aer, si asa
mai departe.
Noul program a fost întâmpinat cu cinism, în pofida faptului că brosura sa
publicitară afisa pe copertă un "meditator" în plină
"levitatie" (vezi revista Time, 8 aug.1977). Dacă aceste cursuri
(care costă până la 3000 de dolari) vor produce sau nu rezultatele
pretinse - care tin de recuzita fachirului din Ceylon (vezi mai sus) - nu stim.
Dar în orice caz, MT este dovedită a fi o fază a interesului pentru
ocultism, manifestată de societatea umană în a doua parte a secolului
XX. Iar rezultatele acestui interes sunt si ele grăitoare. S-au dat
publicitătii multe cazuri de instructori si discipoli MT, care au fost
loviti de maladiile obisnuite ale celor care se ocupă cu practici oculte:
boli mintale si nervoase, sinucideri, tentative de crimă, posedări de
natură demonică.
În 1978, Curtea Federală a Statelor Unite a luat până la urmă
hotărârea că MT este într-adevăr de natură religioasă
si deci predarea ei în scoli este interzisă *: textul complet al deciziei
federale în cazul Malnak contra Maharishi Mahesh Yogy **. Această decizie
va limita fără îndoială si mai mult influenta "MT" în
care multi vor continua poate să vadă o formă de meditatie
compatibilă cu crestinismul; atitudine care, din păcate, există
si constituie si ea un trist semn al vremilor.
* Vezi MT in court "MT în fata instantei"
** Spiritual Counterfeit Project (Dosarul Falsuri Spirituale), P.O. Box 4308,
Berkeley, Ca., 94704
V. "NOUA CONSTIINTA RELIGIOASA"
CULTELE ORIENTALE DIN AMERICA ANILOR '70
În general se poate afirma că influenta ideilor si practicilor religioase
orientale asupra unui Occident odinioară crestin a atins în decada anilor
'70 proportii nemaiîntâlnite. Sub formă de culte si miscări
religioase orientale (si pseudo-orientale), aceste idei au proliferat mai ales
în America, tara care cu cel mult două decenii în urmă era
considerată încă "provincială" (cu exceptia câtorva
orase mari), datorită faptului că orizontul ei spiritual era
constituit în cea mai mare parte de religiile protestantă si
romano-catolică.
Cauza acestei proliferări se găseste în amara deziluzie a generatiei
de după cel de-al II-lea Război Mondial, care s-a manifestat în anii
1950 prin protestele sterile si libertinismul moral al asa numitei generatii
"beat", * al cărei interes pentru religiile orientale pornise
dintr-o nemultumire fată de "crestinism", fiind initial o
preocupare a cercurilor universitare si studentesti.
* Beat = adj. care se află în stare de epuizare, vlăguit de
sentimentul fermitătii morale; care se referă la bitnici. Bitnic: (engl.
americană, beatnik: beat + yiddish-nik, sufix ce denotă o
persoană) persoana care se revoltă împotriva moralei sociale
conventionale prin mod de comportare sau si de îmbrăcăminte si care
se pasionează după moduri de expresie si filosofii exotice (WEBSTER'S
New Collegiate Dictionary, ed. a 8-a (n. tr)).
A urmat apoi generatia "hippie" a anilor 1960 împreună cu
muzica "rock", cu consumul de droguri halucinogene si cu dorinta de a
obtine cu orice pret stări de "constiintă
lărgită".
Tineretul american se avânta, fie în miscările politice protestatare (în
special contra războiului din Vietnam), fie într-o practicare
ferventă a cultelor religioase orientale. Este perioada când guru indieni,
lama tibetani, maestri de zen japonez si multe alte feluri de "întelepti",
vin în Occident spre a găsi aici multimi de tineri setosi să le
soarbă învătătura si să le asigure astfel un succes si o
notorietate la care swamii din deceniile anterioare nici nu visaseră
să ajungă vreodată.
Acesti tineri au început astfel să călătorească până
la marginile lumii în căutarea întelepciunii sau a învătătorului
sau a drogului, care să le aducă "pacea" si
"libertatea" atât de mult dorită.
În anii 70 generatia "hippie" este urmată de o a treia, mai
linistită, mai putin înclinată spre demonstratii si miscări de
stradă si mai putin zgomotoasă în comportament; dar în acelasi timp
mult mai implicată în religiile orientale, a căror influentă
pătrunsese deja în mentalitatea generală cu mult mai adânc decât
înainte.
Pentru multi componenti ai acestei generatii, "căutările"
pe plan spiritual si religios erau încheiate: ei găsiseră în
doctrinele orientale o filozofie pe gustul lor, pe care acum o practicau cu
seriozitate. Mai ales în America, un număr de miscări religioase
orientale se aclimatizaseră deja, devenind "occidentale":
există în prezent "mănăstiri" budiste compuse în
întregime din convertiti americani si europeni si apar, ca noutate
absolută, guru si maestri Zen proveniti din etnici occidentali.
Vom oferi în continuare câteva tablouri ale unor evenimente semnificative de la
mijlocul anilor '70 privitoare la ideile si practicile dominante din mediile
tinerelului american, care constituie fără îndoială
"avangarda" tineretului din întreaga lume. Primele două tablouri
prezintă o mai superficială implicare în religiile orientale, de
felul celei caracteristice anilor '60; ultimele două în schimb sunt
revelatorii pentru o transformare de substantă a mentalitătii
americane în directia indicată de miscările religioase orientale.
1. Hare Krishna la San Francisco
"Pe o stradă mărginasă parcului Golden Gate din zona
rezidentială Haight-Ashbury a orasului San Francisco se află un
templu al Constiintei Krishna... Deasupra intrării în templu stau scrise
cu litere de lemn lungi de două picioare cuvintele "Hare
Krishna". Ferestrele mari ca niste vitrine din fată sunt acoperite cu
pături în culorile rosu si portocaliu.
Sunetul muzicii dinăuntru si al vocilor care cântă pătrund
până afară, în stradă, în interior, peretii sunt plini de
tablouri în culorile cele mai vii, pardoseala este acoperită cu covoare
rosii groase iar în aer pluteste fum de lămâie, semn că ritualul este
în plină desfăsurare. Cei dinăuntru murmură o melodie în
cuvinte sanscrite de abia auzite. Camera este aproape plină, vreo
cincizeci de persoane ce sed pe jos, si par cu totii foarte tineri. Grupati în
fată se află alti douăzeci, bărbati si femei,
îmbrăcati în robe largi, în culorile portocaliu si galben sofran si având
nasurile vopsite în alb. Multi dintre bărbati au capetele rase cu exceptia
unei suvite în formă de coadă de cal, iar femeile au câte un mic semn
rosu în mijlocul fruntii. Tinerii care stau pe jos sunt îmbrăcati în mod
obisnuit, cu nimic deosebiti de rezidentii din Haight-Ashbury, legati cu benzi
late la frunte, purtând plete, bărbi (bărbatii) si diverse combinatii
de inele, brătări, clopotei si mărgele; cu totii participă
cu entuziasm la ceremonie. Cei cam zece care stau mai în spate par că se
află acolo pentru prima dată.
Vocile care intonau mantrele ceremoniale îsi intensifică ritmul si
volumul. Două din fetele în robe galben-sofran au început să danseze
în ritmul cântului. Dirijorul acestui cor a început să strige unele din
cuvintele cântecului, pe care apoi întregul grup le repetă, străduindu-se
să imite intonatia si ritmul liderului-dirijor. Multi dintre participanti
au în mâini instrumente muzicale la care cântă. Liderul are o tobă în
care bate în ritmul cântatului. Fetele care dansează cântă în acelasi
timp la timbale. Un tânăr sufla într-o scoică de mare, altul cânta la
tamburină. Pe pereti sunt peste o duzină de tablouri cu scene din
Bhagavad-Gita.
La un moment dat cu totii au început să cânte foarte tare, atât din
gură cât si la instrumente. Tobele bat fără contenire. Multi
dintre discipoli au început să strige unele cuvinte cu voce tare,
ridicându-si mâinile în sus în mijlocul cântării generale.
Conducătorul ceremoniei a îngenuncheat în fata portretului
înfătisându-l pe "maestrul spiritual" al grupului, care se afla
într-o mică urnă în fata încăperii. Cântarea a culminat cu un
crescendo asurzitor după care s-a curmat brusc. Celebrantii au
îngenuncheat si ei cu capetele la pământ în vreme ce conducătorul a
rostit o rugăciune scurtă în sanscrită. După care se
strigă de cinci ori "slavă si mărire discipolilor adunati aici",
cuvinte pe care toti ceilalti le repetă înainte de a se ridica. *
* Charles Glock si Robert Bellah, The New Religious Consciousness - Noua
constiintă religioasă, University of California Press, Berkeley,
1976, pp. 31-32
Acesta este un ceremonial tipic al miscării "Krishna
Consciousness" (constiinta Krishna) întemeiate în America în 1966 de un
fost om de afaceri american pe nume A. C. Bhaktivedanta. Scopul lui a fost
acela de a oferi disciplina bhakti yoga hindusă tineretului dezorientat si
căutător de nou din lumea occidentala. Dacă în fazele mai
timpurii (anii '50 si începutul anilor '60) interesul pentru religiile
orientale se limitase mai mult la o investigare intelectuală
fără mari implicări personale, în noua fază se cerea
să participi la partea concretă a cultului cu toată inima.
Bhakti Yoga înseamnă să te unesti total cu "zeul" pe care
ti l-ai ales, adică să-l iubesti si să i te închini, si
să-ti transformi întreaga viată în functie de această preocupare
centrală. Prin intermediul acestor mijloace irationale de adorare
(cântări, muzică, dans, gestică) mintea se "extinde"
si intră în starea de "constiintă Krishna" care - dacă
participă la ea un număr suficient de persoane - se presupune că
reuseste să pună capăt zbuciumului si haosului contemporan si
să deschidă larg portile unei epoci noi (new age) a păcii,
iubirii si comuniunii.
Togele cele viu colorate ale "Krishni-lor" au devenit în scurt timp
un spectacol obisnuit pe străzile din San Francisco, mai ales într-o
anumită zi pe an când o imensă statuie reprezentând "zeul"
lor a fost transportată prin Golden Gate Park către ocean, ceremonie
la care toti au participat conform întregului ritual hindus, un spectacol tipic
pentru India păgână, dar o adevărată noutate pentru America
"crestină". De la San Francisco miscarea s-a răspândit în
întreaga Americă si în Europa de Vest, până în 1974 aflându-se în
întreaga lume 54 de temple Krishna, multe dintre ele pe lângă colegii
(licee) si universităti, dat fiind că membrii cultului sunt cu totii
foarte tineri.
Moartea recentă (raportată la anul 1979, n. tr. ) a fondatorului
acestei miscări a ridicat unele probleme privitoare la viitorul acesteia;
si într-adevăr, numărul membrilor săi a mai scăzut, desi a
rămas în continuare important. Semnificatia acestei miscări este
oricum foarte clară: ea constituie încă un "semn al
vremilor" de care credinciosii crestini ar face bine să tină
seama; căci astăzi multimi de tineri îsi caută un dumnezeu la
care să se închine si cad astfel într-o idolatrie care nu pare să-i
tulbure deloc.
2. Guru Maharaj-ji pe Astrodomul din Houston
Până în toamna lui 1973 un număr de guru orientali din scoala mai
nouă condusă de Maharishi Mahesh Yogi cu a sa meditatie
transcendentală făcuseră deja în Vest un număr imens de
prozeliti, devenind - desigur, pentru1 un foarte scurt timp - regii efemeri ai
spectacolelor publicitare.
Guru Maharaj-ji a fost cazul cel mai extravagant si poate mai revoltător,
în vârstă de cincisprezece ani, el fusese deja proclamat
"dumnezeu" iar familia lui (compusă din mamă si trei frati)
era "sfânta familie"; organizatia lui, "Misiunea Luminii
Divine", avea comunităti (ashram-uri) în întreaga Americă. Cei
80.000 de prozeliti ai lui, ca si cei ai lui Krishna, trebuiau să renunte
la plăcerile lumesti si să mediteze în scopul de a obtine starea de
constiintă "lărgită" (sau "extinsă")
care să le aducă pacea desăvârsită, fericirea si
"extazul" - adică o stare în care totul în jur este minunat si perfect
exact asa cum este. Cu ocazia unei initieri speciale în care ei "primesc
stiinta", discipolilor li se arată înăuntrul lor o lumină
foarte intensă si încă trei semne pe baza cărora mai târziu pot
să-si continue meditatia singuri (The New Religious Consciousnes). Pe
lângă această "stiintă", discipolii acestia mai sunt
uniti si în credinta că Maharaj-ji este "Stăpânul
Universului", care a venit să instaureze o nouă eră (new
age) de pace pentru întreaga omenire.
Timp de trei zile în noiembrie 1973 "Misiunea Luminii Divine" a
închiriat Astrodomul din Houston (o bază sportivă imensă în
întregime acoperită), cu scopul de a organiza acolo "evenimentul cel
mai sfânt si mai semnificativ din istoria omenirii". Prozelitii din
întreaga lume (cu totii foarte tineri si în marea lor majoritate adolescenti)
aveau să vină acolo pentru a se închina "zeului" lor si
pentru a începe convertirea Americii (prin intermediul mass-mediei pe care
organizatorii avuseseră deja grijă s-o invite); toti aveau să
fie uniti în această închinare, punând astfel un nou început noii epoci
(new age, în engl. în orig.) a omenirii. Evenimentului i s-a ales titlul
potrivit de "Mileniul 73".
Un exemplu tipic de prozelit Maharaj-ji care actionează din convingere a
fost Rennie Davis, agitator politic de stânga si unul dintre "Cei 7 din
Chicago" acuzat de a fi incitat la revoltă în timpul Conventiei
Democratice Nationale din 1968. Vara anului 1973 si-a petrecut-o tinând
conferinte de presă si discursuri pentru oricine voia să-l asculte,
mesajul lui către America fiind următorul: "Guru Maharaj-ji este
cel mai mare eveniment din istoria omenirii si noi habar nu avem... îmi vine
să urlu pe străzi. Dacă am sti cine este, ne-am târâ în patru
labe din toate colturile Americii ca să ne odihnim la picioarele
lui". *
* Robert Greenfield, The Spiritual Supermarket, -Piata de idei religioase.
Saturday Review Press. New York. 1975. D. 43
Căci într-adevăr asa i se si închinau prozelitii lui Guru
Maharaj-ji: prosternându-se cu fruntea până la pământ si rostind o
expresie sanscrită de adorare. Aparitia lui la "Mileniul 73" a
fost primită cu ovatii colosale, în timpul spectacolului el stând pe un
tron înalt si având pe cap coroana de aur "a lui Krishna". Pe
tabelele de afisaj electronic ale astrodomului apărea în flasuri cuvântul
"D-U-M-N-E-Z-E-U". Masele de tineri ajunse la un paroxism isteric
plângeau de bucurie; numeroase grupuri dansau pe scenă iar orchestra cânta
'The Lord of the Universe" (Stăpânul Universului) - cu textul si
muzica adaptate după un imn protestant. *
* ibid, pp. 80, 94
Toate acestea, să retinem, într-o Americă totusi "crestină".
Evenimentul relatat depăseste deja sfera închinării la
"dumnezei" păgâni. Până acum câtiva ani o asemenea adulare
a unei persoane în viată ar fi fost de neînchipuit în orice tară
civilizată (i. e. crestină); dar acum el este un fapt obisnuit pentru
multi dintre cei care-si "caută" o religie în lumea
occidentală de astăzi. Ceea ce am descris mai sus nu este decât o
"vizionare " a închinării la Antihrist ce va fi la sfârsitul
timpului, de închinare adică la cel care se va "înălta mai
presus de tot ce se numeste Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu" (II
Tes 2, 4).
"Mileniul 73" pare să fi atins culmea celebritătii lui
Maharaj-ji, desi la eveniment nu au participat decât 15000 de persoane, cu mult
mai putine decât s-a scontat. In plus, nu s-au produs nici un fel de
"minuni" sau semne extraordinare care să demonstreze că
"noua eră" (new age) a început. Un eveniment care a depins atât
de mult de eforturile publicitare si de gustul unei anumite generatii nu putea să
dureze (muzica pentru "Mileniul '73 " a constat dintr-un aranjament
al melodiilor lansate de asa-numita "contra - cultură" si foarte
populare în anii '60); iar recenta căsătorie (raportat la anul 1979,
n. tr. ) a lui Guru Maharaj-ji cu secretara lui i-a slăbit si mai mult
popularitatea de "dumnezeu".
Alte miscări "spirituale" nu mai pot fi însă considerate
apanajul unor mode pasagere, ele indicând fără gres marea putere de
influentă a religiilor orientale în lumea occidentală.
3. Tantra Yoga în muntii din New Mexico
Pe un platou situat la o altitudine de 2250 m înăltime în Muntii Jemez din
nordul statului New Mexico s-au strâns o mie de tineri americani (cei mai multi
între 20 si 25 de ani) pentru a petrece zece zile de exercitii spirituale; era
perioada solstitiului de vară din iunie 1973. Se sculau la ora 4 dimineata
în fiecare zi si se adunau la un loc înainte de răsăritul soarelui
(înfăsurati în pături căci diminetile erau înghetate) pentru a
sedea în siruri, direct pe sol, în fata unei estrade în aer liber. Ei îsi încep
ziua rostind o mantra în limbaj Punjabi (varietate de sanscrită) pentru a
"se încălzi" în vederea exercitiilor ce urmează.
Mai întâi era vorba de mai multe ore de yoga kundalini, adică niste
exercitii fizice extrem de obositoare, de cântări si meditatie, cu scopul
de a atinge un control constient al proceselor fizice si mentale din propriul
corp, care astfel să devină pregătit pentru "o revelatie
interioară a lui Dumnezeu".
Apoi are loc ceremonia înăltării celor două drapele: al celui
american si al celui care reprezintă "natiunea
Vărsătorului" - această "natiune" fiind de fapt
poporul "Epocii Vărsătorului" sau al "mileniului"
pentru care se pregăteste acest cult; în timpul înăltării acestor
steaguri se cântă "God Bless America" (Doamne,
binecuvântează America) si se rosteste o rugăciune pentru poporul
american. Se serveste apoi un mic dejun vegetarian (care este comun aproape
tuturor noilor culte) si încep conferintele pe teme spirituale si practice;
după care cu totii se pregătesc pentru o lungă sedintă de
tantra yoga.
Până acum (1979) tantra yoga nu s-a practicat de loc în Vest, iar de auzit
s-au auzit foarte putine lucruri despre ea. Specialistii sunt cu totii de acord
că practicarea ei este extrem de periculoasă, ea având întotdeauna
loc între bărbati si femei, obtinându-se astfel potentiale de energie
psihică foarte puternice care necesită control si supraveghere
strictă. Se mai afirmă că există un singur maestru de
tantra yoga în viată pe pământ la un moment dat; iar exercitiile
"Solstitiului" din New Mexico au fost conduse de "Marele
Tantric" al zilelor noastre, Yogi Bhajan.
Toti, îmbrăcati cu costume identice albe, stau asezati pe jos, în siruri
drepte, bărbati fată în fată cu femei, strânsi umăr la
umăr în lungul sirurilor si aflându-se cu spatele la sirul de alături.
Cam zece astfel de siruri duble se întind pe o lungime de peste 20 m dinspre
estrade; iar supraveghetorii au în permanentă grija ca sirurile să
fie perfect drepte pentru a se asigura perfectul "flux" al
"câmpului magnetic".
Începe intonarea mantrelor, cu o invocare specială a duhului acelui guru
care este "protectorul special" al lui Yogi Bhajan. Yogi Bhajan în
persoană, care este el însusi un bărbat foarte impresionant la vedere
(foarte înalt (l, 95m) îmbrăcat complet în alb, cu barbă neagră
si purtând turban) apare pe scenă si începe să prezinte
"visul" său despre "o natiune nouă, puternică si
creatoare" în America, care se poate făuri cu ajutorul exercitiilor
spirituale de astăzi; adică cu ajutorul exercitiilor tantra, cheia
acestei pregătiri pentru noua natiune, care îi poate ajuta pe oameni
să treacă de la nivelul de "constiintă
individuală" la cel de "constiintă de grup" si în
final la un nivel de "constiintă lărgită universală".
Si exercitiile încep. Ele sunt extrem de dificile, cerând efort fizic foarte
mare care provoacă dureri precum si stări foarte puternice de
teamă, furie, iubire etc. Toată lumea trebuie să facă exact
acelasi lucru în exact acelasi moment; trebuie rămas un timp îndelungat
nemiscat în aceeasi postură dificilă; exercitii si mantre complicate
trebuie executate în perfectă coordonare cu partenera (partenerul) si cu
toti ceilalti de pe acelasi sir; un singur exercitiu poate să dureze între
31 si 61 de minute, în această activitate intensă de grup constiinta
individuală într-adevăr dispare si apar efecte deloc
surprinzătoare: epuizare fizică si uneori paralizie temporară,
sau epuizare emotională si euforie. Mai mult, dat fiind că în cadrul
"Solstitiului" comunicarea cu celălalt este interzisă, cei
prezenti nu au nici o posibilitate de a evalua rational experienta prin care
trec împreună; scopul fiind acela de a efectua o schimbare radicală
în chiar interiorul fiintei.
După orele de după amiază petrecute în studiul artelor martiale
(de autoapărare), al medicinii practice si al modului în care se
organizează un ashram, se mai serveste o dală masa (tot
vegetariană) si se trece la o seară de "cântece
spirituale"; este vorba de mantre sanscrite aranjate pe muzica
"rock" la modă sau pe muzica folk; se obtine astfel atmosfera
unui "festival rock" de "adorare entuziastă" sau
"rugăciune veselă" prin care Yogi Bhajan se
străduieste să facă din această religie o religie
"tipic americană". *
* The New Religious Consciouness, pp 8-l8.
Religia descrisă mai sus este o adaptare modernă a religiei Sikh
** din India de nord, combinată cu o serie de practici yoga.
** Populatia Sikh din India se caracterizează prin această
mentalitate practică, ea constituind mai ales clasa negustorilor.
Supranumită "Organizatia celor 3H" (Healthy-Happy-Holy
Organization - Organizatia Sănătate-Fericire-Sfintenie), ea a fost
fondată în 1969 la Los Angeles de Yogi Bhajan care venise initial în
America pentru a preda într-o universitate si doar din întâmplare a devenit
lider religios; sau mai curând printr-un concurs de împrejurări: a
remarcat interesul pe care cursurile sale de yoga îl stârniseră tinerilor
"hippie" din California de Sud. Combinând setea de
"spiritualitate" a acestora cu propriile sale cunostinte despre
religiile indiene, el a pus bazele unei religii "americane" care
diferă de cele mai multe din religiile indiene prin accentul pe care îl
pune pe aspectul practic al vietii în această lume. Tuturor membrilor
acestei religii li se cere să aibă o viată de familie
stabilă, un loc de muncă serios (nu o sinecură) si o implicare
în viata socială.
De la înfiintarea ei în 1969, "3HO" (Org. celor 3 H) s-a extins la
peste 100 de ashram-uri (comunităti ce servesc ca locuri de întruniri
pentru nerezidenti) în orase americane si de asemenea în Europa si Japonia.
Desi la suprafată ea este foarte distinctă de noile culte orientale
(membrii plini trec ulterior în mod formal la religia Sikh prin aceea că
arborează turbanul si îmbrăcămintea albă),
"3HO"se identifică totusi cu ele prin aceea că scopul
declarat (prin care îi si câstigă pe tinerii "hippie") este
acela de a atinge starea de constiintă "lărgită" sau
"universală", sau "transcendentală",
văzându-se pe sine ca "avangarda" ce va schimba fata lumii în
sensul grăbirii noii epoci (new age) milenariste (al cărei simbol
astrologie este considerat de cele mai multe grupuri a fi "Epoca
Vărsătorului").
Pe lângă cultele hinduiste care promovează în mod evident o
mentalitate bazată pe autosugestionarea sistematică că lumea e
minunată asa cum e ea, "Organizatia celor 3 H" este si ea un
"semn al vremilor", prin faptul că militează pentru o
Americă "sănătoasă, fericită si sfântă"
din care însă Hristos lipseste cu desăvârsire. Nu mai există
nici o îndoială că, atunci când auzim pe câte un american
"fericit" vorbind. cu convingere si seninătate despre Dumnezeu
si îndatoririle lui religioase fără nici cea mai vagă referire
la Hristos, epoca "post-crestină" nu mai este o exagerare sau o
figură de stil, ci o realitate de netăgăduit.
4. Meditatie Zen în nordul Californiei
În muntii împăduriti din nordul Californiei, la poalele muntelui Shasta -
munte "sfânt" al vechilor triburi de amerindieni, devenit apoi centru
al unor activităti si asezări oculte ce se află acum din nou în
plin avânt - functionează din 1970 o "mănăstire" Zen
budistă, în orasele mai mari de pe Coasta de Vest pe care se află
stabilite comunităti de japonezi existaseră temple Zen si înainte de
1970, după cum existaseră si încercări de a înfiinta
"mănăstiri" Zen în California; Dar
"Mănăstirea Shasta" (căci despre ea este vorba) este
primul succes în materie de mănăstiri în care se practică zen-ul
american, (în zen budism "mânăstire" înseamnă scoala în
care se pregătesc "preoti" zen, atât bărbati, cât si
femei).
La "mănăstirea" Shasta domneste o atmosferă de ordine
si profesionalism. Vizitatorilor li se permite accesul doar între anumite ore
si doar însotiti de un ghid, nu si stabilirea de contacte personale cu cei
dinăuntru. "Călugării" de la Shasta poartă
traditionala îmbrăcăminte neagră si au capetele rase; ei au în
permanentă lucruri clare de făcut, pe care le execută cu o
vizibilă seriozitate si simt al datoriei.
Programul de la Shasta este foarte strict si durează cinci ani sau mai
mult. Absolventii devin "preoti" sau profesori de Zen si obtin
certificate pe baza cărora pot organiza si conduce ceremonii budiste. Ca
la orice scoală si la Shasta se plătesc taxe ce includ cazare si
masă (175 de dolari pe lună, care se plătesc în avans - la
începutul fiecărei luni - deci o metodă clară de a descuraja
candidatii neseriosi, căci suma nu se mai rambursează celor care se
răzgândesc).
Programul în sine este unul de completă asceză si austeritate, nu
unul obisnuit studentesc. Există reguli de îmbrăcăminte si
comportament, hrana este complet vegetariană si se consumă în
tăcere în cadrul meselor comune, nu se admit vizitatori si nici
conversatii ce ar putea primi calificativul de "desarte"; centrul de
greutate îl constituie sala de meditatie unde cursantii dorm si
mănâncă, pe lângă faptul că meditează. De asemenea,
sunt interzise practicile religioase care nu sunt Zen. Viata la Shasta este
foarte intensă si riguroasă si orice eveniment al zilei (inclusiv
spălatul si mersul la toaletă) este însotit de o rugăciune
budistă specifică, care este rostită mental.
Desi "mănăstirea" apartine unei secte Soto Zen
"reformate", pentru a sublinia independenta ei fată de Japonia
si adaptarea ei la conditiile de viată americană, ceremoniile si
ritualurile ei sunt în traditia Zen-ului japonez. Există ceremonii legate
de convertirea la budism, ritualuri ale echinoctiului ce serbează
"transformarea lăuntrică a persoanei", ceremonialul
"hrănirii stafiilor flămânde" (adică comemorarea
mortilor), ceremonia "Zilei Fondatorului" care exprimă recunostinta
fată de cei care au mentinut vie traditia Zen până la actualul
maestru, festivalul iluminării lui Buda, si altele. Semnul de cinstire
este acela al plecăciunilor în fata icoanei lui Buda, dar accentul
principal cade pe ideea că fiecare om poartă în sine "natura lui
Buda". *
* deci nu este vorba de o notiune personală de "chip", ci de
cea impersonală de substantă, "natura" (n. tr)
Actualmente maestrul de Zen de la Shasta este o femeie occidentală,
practica budistă permitând acest lucru; este vorba de englezoaica Jiyu
Kennet, născută în 1924 din părinti budisti, si care si-a primit
educatia în Extremul Orient (în mai multe traditii budiste) si a fost
"hirotonită" la o "mănăstire" Soto Zen din
Japonia. Ea a sosit în America în 1969 si a organizat în chiar anul.
următor comunitatea budistă Shasta cu câtiva tineri adepti. De atunci
comunitatea s-a dezvoltat rapid, atrăgând mai ales tineri si tinere între
20 si 25 de ani.
Cauza acestui succes - în afara atractiei explicabile pe care o exercită
Zen-ul asupra unei generatii scârbite de rationalism si de o educatie care
rămâne de ordin exterior, neafectând interiorul persoanei - pare să
constea în mistica unei "transmiteri autentice" a experientei si
traditiei Zen, pe care o întruchipează "stareta", prin educatia
si certificările ei japoneze. De asemenea, calitătile ei personale de
străină (de britanică în teritoriu american), de persoană
care s-a născut în religia budistă si în acelasi timp de om
occidental cunoscător al mentalitătii contemporane (posedând evident
mult admiratul simt practic "american") par să asigure acestei
maestre de zen o influentă de nezdruncinat în rândurile tinerei generatii
de americani care se converteste la budism.
Scopul cursurilor Zen de la Shasta este acela de a umple întreaga viată a
acelora care le frecventează de un "Zen pur". Meditatiile zilnice
(care pot să ajungă de la opt până la zece ore pe zi) sunt
expresia unei intense vieti religioase care în mod ideal trebuie să
conducă la o stare "durabilă de, pace si armonie a trupului si a
mintii"; publicatiile de la Shasta - un jurnal bilunar si mai multe
cărti scrise de "staretă" - avertizează chiar
împotriva falsei spiritualităti si a sarlatanismului. Comunitatea se opune
adoptării obiceiurilor nationale Japoneze (privite în opozitie cu cele
budiste); semnalează pericolele trecerii de la un guru la altul, cât si al
idolatrizării maestrului de Zen; interzice astrologia, ghicirea viitorului
(chiar si cartea IChing), călătoriile astrale si orice alt fel de
activităti psihice si ocultiste; priveste cu dispret abordările teoretice
si intelectualiste ale doctrinei Zen (ca alternativă la cele
experimentaliste) si pune accentul pe munca riguroasă si sustinuta, de
luptă contra iluziilor si închipuirilor mintii, si pe "viata
spirituală". Stilul dezbaterilor "spirituale" la care
participă "preotii" Zen, asa cum se desprind ele din paginile
Jurnalului care se publică la Shasta, seamănă izbitor, prin
aerul de competentă si prin realismul lor cu tonul discutiilor între
tineri convertiti la Ortodoxie sau între monahi ortodocsi care dezbat cu convingere
diferite aspecte ale vietii duhovnicesti.
Tinerii crestini ortodocsi ar putea afirma cu îndreptătire astfel:
"Dacă nu m-ar fi păzit harul lui Dumnezeu, eu însumi m-as putea
afla acum acolo"; atât de autentică si de convingătoare pare
viziunea spirituală a acestei "mănăstiri", care
oferă tânărului însetat de religie de astăzi, tot ceea ce crede
că-si poate dori, în afară de un singur lucru: viata vesnică si
fericită pe care numai singur Hristos Adevăratul Dumnezeu poate
să o dea.
Comunitatea budistă Shasta învată că budismul nu este o
"disciplină distantă si rece", ci una plină de
"iubire si compasiune". Contrar celor cunoscute în general despre
budism, "stareta" sustine că esenta credintei budiste nu este
topirea finală în "nimicul nirvanic" ci un "dumnezeu"
viu (esentă identificată de ea cu credinta ezoterică
budistă): "Secretul învătăturii Zen... este să cunosti
cu certitudine si în mod personal că Buda cel cosmic există.
Adevăratul maestru (sau adevărata maestră) este cel (cea) care
nu ezită nici o clipă în această convingere că Buda cel
cosmic există, si în iubirea totală pentru el. Eu m-am simtit
coplesită de bucurie când în sfârsit am fost convinsă că el
există; iubirea si recunostinta mea nu au cunoscut margini. De asemenea, iubirea
pe care am simtit-o venind dinspre el a fost nemăsurată. Asa doresc
s-o simtă fiecare". *
* The Journal of Shasta Abbey, Jan-Feb., 1978, p. 8
Există în prezent în jur de 70 de cursanti (ce urmeazăsă
devină "preoti", la Shasta si în "filiale"), mai ales
în California. Comunitatea este acum într-o situatie de expansiune rapidă,
atât ca sediu cât si în ceea ce priveste "misiunea" sa în rândurile
poporului american; există o miscare crescândă de budisti laici care
fac din Shasta un centru de pelerinaj unde au loc numeroase întâlniri si conferinte
la care sunt invitati psihologi psihiatri si alte persoane interesate, în
tabere de durate diferite. Tinând cont de activitătile publicistice si
cele misionare si de "counselling" din orasele californiene, precum
mai ales de proiectata scoală si cămin de bătrâni,
"mănăstirea" Shasta înregistrează într-adevăr
progrese remarcabile în atingerea scopului său de a "dezvolta
budismul zen în Occident".
Fată de Crestinism, "stareta" si discipolii săi au o
atitudine condescendenta; ei sustin că respectă Filocalia si
celelalte scrieri spirituale ortodoxe, afirmând că Ortodoxia le este cea
mai apropiată dintre doctrinele "crestine", dar se
consideră pe ei însisi a se situa "dincolo de astfel de teologii,
dispute doctrinare si '-isme'" pe care le exclud din preocupările
"Adevăratei Religii" *
* Journal, Jan. -Feb, 1978, p. 54
Zen-ul nici nu are de altfel vreo fundamentare teologică, el bazându-se
în întregime pe "experientă" si căzând astfel în
"eroarea pragmatică" care deja s-a discutat în această
carte la capitolul despre hinduism: "dacă merge, înseamnă
neapărat că este si bun". Zen-ul, lipsit de teologie cum este,
nu e mai capabil decât hinduismul să distingă între experientele
spirituale bune si cele rele; el nu poate afirma decât ceea ce pare bun din
perspectiva "simtirii" unei "păci" si
"armonii" apreciate pe baza puterilor naturale ale mintii si nu pe
baza unei revelatii; în acest fel, respingând orice altceva ca fiind iluzoriu
(în afară de certitudinea propriei minti), atractia Zen-ului constă
în aceea că hrăneste si stimulează un foarte subtil sentiment de
mândrie, atât de răspândit în zilele noastre, si anume mândria că
omul se poate mântui prin eforturile personale, fără să
aibă nevoie de vreun Mântuitor.
Dintre toate curentele religioase orientale de astăzi, Zen-ul oferă
poate cel mai înalt grad de complexitate intelectuală si sobrietate
spirituală. Cu învătătura sa despre "compasiune" si
despre un "Buda cosmic" iubitor, el reprezintă probabil idealul
cel mai înalt de spiritualitate fără Hristos. Si tocmai în aceasta
constă tragedia sa, că Hristos lipseste din el, si deci mântuirea.
Gradul înalt de intelectualism si asa-zisa trezvie spirituală sunt tocmai
elementele (foarte eficace) care îl împiedică pe acest tip de budist
să-si caute scăparea la Hristos.
Cu toată compasiunea si asceza sa tăcută, acest soi de Zen este
poate rămăsita cea mai tristă a vremurilor
"post-crestine" pe care le trăim. Spiritualitatea
"necrestină" încetează deci de a mai fi o formă de
import în Occident; ea a devenit deja o religie a etniei americane care-i
afectează mentalitatea până la rădăcină. Si este cazul
să tinem minte că religia viitorului nu va fi o simplă
sectă sau un cult printre multe altele, ci o orientare religioasă
puternică si profundă, care va fi absolut convingătoare pentru
mintea si inima omului modern.
5. "Noua spiritualitate" fată în fată cu Crestinismul
Prezenta cultelor orientale în Vest s-ar putea exemplifica la nesfârsit; în
fiecare an apar culte noi, sau variante noi ale altora vechi. Fapt interesant,
însă, este că pe lângă cultele specific religioase, se
manifestă prezenta din ce în ce mai intensă, în ultimele decenii mai
ales, a asa numitelor culte de constiintă (cum sunt ele numite de foarte
populara revistă de stiri U. S. News and World Report, 16 Feb. 1976),
culte ce se delimitează clar de orice preocupare religioasă.
Aceste grupuri de "terapie mintală" includ organizatii, precum
"Erhard Seminars Training" (fondat în 1971), "Rolfing",
"Silva Mind Control" (Controlul mintal Silva) si încă multe alte
forme de "seminarii" (întâlniri) si "bio-răspuns"
(biofeedback), care oferă cu toatele o "descătusare a
tensiunilor" si o "captare a potentialelor ascunse" ale omului,
exprimate într-un jargon "stiintific" de secol XX, mai mult sau mai
putin plauzibil. De asemenea, se mentionează si alte miscări de
"constiintă", care sunt mai putin la modă astăzi, de
la "Stiinta crestină" si "Stiinta mintală",
până la "Scientologie".
Toate aceste miscări sunt incompatibile cu Crestinismul. Crestinii
ortodocsi nu trebuie să aibă absolut nimic de-a face cu ele.
Si iată de ce suntem atât de categorici:
1. Aceste miscări nu au nici o fundamentare în traditia si practica
crestină, ci sunt pur si simplu fructul religiilor păgâne orientale
sau al practicilor spiritiste moderne, mai mult sau mai putin diluate, si
prezentate adesea ca fiind "lipsite de continut religios".
Nu numai că învătătura lor este gresită si în totală
discordantă cu doctrina crestină despre viata duhovnicească; dar
prin experientele lor religios - păgâne si prin experimentele lor psihiste
ele pun în pericol sănătatea mintală a celor care le devin
victime, ducând la dezastru psihic si la pierderea sufletului pentru totdeauna,
stiind că fără Hristos si fără Biserică, nu este
mântuire.
2. Mai precis, experientele de "tăcere spirituală" pe -
care le oferă diferitele tipuri de meditatie, fie cele asa-zis lipsite de
continut religios (precum meditatia transcendentală, unele forme de Yoga
si Zen si cultele seculariste), fie cele cu continut religios păgân
(precum Hare Krishna, "Divine Light Mission", "Organizatia celor
3H" etc. ), conduc în întregime într-o zonă spirituală
"cosmică" unde partea cea mai profundă a
personalitătii umane intră în contact cu fiinte spirituale reale.
Aceste fiinte, pentru omul aflat în starea de după căderea din Rai,
nu sunt altceva decât demonii sau spiritele căzute, care se află în
cea mai mare apropiere fată de om *. Chiar cei care practică
meditatia zen-budistă, în pofida eforturilor lor de a trata cu precautie
"experientele spirituale", vorbesc si ei despre întâlniri cu aceste
spirite (în care se amestecă bineînteles si o anumită doză de
imaginatie), pretinzând că nu se lasă în nici un fel
"contaminati" de ele **.
* Vezi episcopul Ignatie Briancianinov cu expunerea lui despre
învătătura ortodoxă asupra perceptiei senzoriale si mintale a
spiritelor si asupra deschiderii portii simturilor omului in The Orthodox Word,
no. 82, 1978
** Vezi Jiyu Kennet, How to Grow a Lotus Blossom, Shasla Abbey, 1977 -
relatarea viziunilor din pragul mortii ale unei maestre de Zen
3. Partea cea mai periculoasă a acestor "initieri"
constă în aceea că ele scapă controlului constient al vointei
omului; astfel, odată "initiat" în aceste "culte de
constiintă", este adesea cu neputintă să te mai opui
participării la experiente psihice nedorite.
Rezultă că "noua constiintă religioasă" este un
dusman al Crestinismului cu mult mai puternic si mai periculos decât au fost
vechile erezii din trecut. Deoarece atunci când se pune accentul pe
experientă în detrimentul doctrinei, atunci însăsi
învătătura după care putem distinge si identifica binele de
rău cade sau devine inoperantă, iar duhurile necurate au cale
liberă de atac, datorită pasivitătii si "deschiderii"
pe care le exaltă toate aceste noi culte; ele nu fac altceva decât să
transforme persoana umană în unealtă pasivă a
manifestărilor demonice.
Faptul acesta este demonstrat de numeroasele studii care s-au făcut asupra
acestor "culte de constiintă". Ele dau în vileag evolutia
progresivă a acestor experiente, care la început sunt "bune" sau
"neutre", pentru a deveni în final ciudate, terifiante si în
ultimă instantă indubitabil demonice. Chiar latura strict fizică
a unor discipline psihice, precum Yoga este periculoasă, pentru că
aceasta derivă din ea si predispune la atitudini si experimente psihice
care sunt de fapt scopul initial si permanent al practicii Yoga.
Puterea de seductie a "noii constiinte religioase" este atât de mare
încât ea se poate înstăpâni chiar si asupra acelora care afirmă cu
tărie că sunt crestini. Nu este vorba aici doar despre cei care se
complac în sincretismele sau combinatiile artificiale dintre crestinism si
cultele orientale la care ne-am referit mai sus; ci, mai grav, este vorba si
despre cei care se consideră pe ei însisi niste crestini înflăcărati.
Profunda ignorare a autenticei trăiri crestine din zilele noastre
creează conditiile proliferării unei false
"spiritualităti" crestine, a cărei natură este strâns
înrudită cu "noua constiintă religioasă".
În capitolul VII vom studia îndeaproape cel mai răspândit curent de
"spiritualitate crestină" de astăzi. Din el se desprinde
clar spectrul terifiant si amenintător al "noii constiinte
religioase" care îsi recrutează victimele mai ales dintre rândurile
crestinilor bine intentionati, chiar ortodocsi, la o scară atât de
întinsă, încât este cu neputintă să nu vedem în acest fenomen un
alt semn apocaliptic al vremilor, în care înselăciunea va fi atât de mare,
încât ea va cuprinde aproape întreaga omenire. Asupra acestui subiect vom
reveni la sfârsitul cărtii de fată.
VI. "SEMNE DIN CER" PERSPECTIVA
CRESTIN-ORTODOXă ASUPRA OBIECTELOR ZBURăTOARE NEIDENTIFICATE
(OZN-urilor)
Deceniile care au urmat celui de al II-lea Război Mondial au fost
marcate nu numai de proliferarea uluitoare a cultelor orientale (mai ales în
Occident) ci si de un fenomen paralel care, desi în aparentă neavând nici
o legătură cu religia, se dovedeste a fi la o privire mai atentă
un semn tot atât de clar al erei "post-crestine" ca si "noua
constiintă religioasă" sau cultele orientale. Acesta este
fenomenul obiectelor zburătoare neidentificate", care virtual au fost
văzute în toate părtile lumii, începând cu prima "farfurie
zburătoare" reperată în 1947.
Credulitatea si superstitia omenească, care sunt la fel de mult
răspândite astăzi ca oricând în istoria omenirii, au făcut ca
acest fenomen să fie întrucâtva asociat cu "manifestările
bizare" ale diferitelor pseudo-religii contemporane. Într-o
măsură nu mai mică însă, el a suscitat si interesul
responsabil al unor reputati oameni de stiintă si chiar al unor echipe
guvernamentale, interes ce s-a concretizat în publicarea unor studii si
cărti.
Aceste investigatii nu au ajuns de fapt la niste rezultate pozitive în
identificarea fizică a acestor obiecte zburătoare. Dar ipotezele cele
mai noi, pe care le-au avansat cercetătorii pentru a explica fenomenele,
sunt cu mult mai plauzibile decât vechile teorii de până acum.
În acelasi timp însă, aceste ipoteze de ultimă oră ne aduc în
prezenta unei "granite a realului" (chiar asa se si intitulează
una din lucrările stiintifice mentionate), adică la limita unei
realităti psihice si spirituale pe care, oamenii de stiintă
respectivi nu sunt pregătiti să o investigheze. În schimb,
bogătia de informatii referitoare tocmai la această realitate, asa
cum o aflăm din textele patristice si din Sfânta Scriptură, îl
plasează pe observatorul crestin ortodox în pozitia privilegiată din
care el are toate datele care să-i permită să evalueze aceste
noi ipoteze si fenomene "OZN" în general.
Dar observatorul crestin ortodox este interesat nu atât de fenomenele ca atare,
cât de mentalitatea asociată cu ele: cum interpretează oamenii în
general OZN-urile si de ce? Printre primii care au abordat problema OZN-urilor
în acest mod se numără si celebrul psiholog elvetian C.G. Jung, în
foarte seriosul său studiu din 1959, Flying Saucers: A Modern Myth of
Things Seen in the Skies. (Farfuriile zburătoare: un mit modern al
obiectelor văzute pe cer).
În această carte Jung abordează fenomenul în primul rând din
perspectiva semnificatiei lui psihologice si religioase. Si, desi nu l-a clasat
ca apartinând "realitătii obiective", el a identificat cu toate
acestea în mod just zona cunoasterii umane, căreia îi apartine. Oamenii de
stiintă contemporani, chiar dacă pornesc de la latura
"obiectivă" iar nu cea psihologică a problemei, sunt si ei
nevoiti să apeleze la ipotezele "psihice" pentru a putea explica
aceste fenomene.
În abordarea laturii religioase si psihice a fenomenelor OZN, este mai înainte
de toate important pentru noi să întelegem cadrul general în limitele
căruia s-au interpretat în general fenomenele OZN (de către cei care
au crezut în existenta lor, desigur), încă de pe vremea primelor lor
manifestări la sfârsitul anilor '40. Ce anume erau oamenii pregătiti
să vadă pe cer? Răspunsul la această întrebare se poate
afla aruncând o privire rapidă asupra literaturii
"stiintifico-fantastice" de mare popularitate.
1. Atmosfera science-fiction
Originile acestui gen de literatură sunt îndeobste plasate la începuturile
secolului XIX. Unii preferă să-l considere precursor pe Edgar Allan
Poe, care combină un stil de un realism foarte persuasiv cu o
substantă narativă atinsă întotdeauna de "misterios"
si de "ocult". Altii o consideră precursoare a literaturii
stiintifico-fantastice pe contemporana lui Poe, scriitoarea Mary Wollstonecraft
Shelley (sotia celebrului poet), care, în cartea sa "Frankestein, or the
Modern Prometheus" (Frankestein sau Prometeul modern, tradusă recent
si în româneste, n. tr.) combină stiintă fantezistă si ocultism
într-un mod ce caracterizează multe scrieri stiintifico-fantastice de
atunci încoace.
Povestirea stiintifico-fantastică tipică avea să apară
însă la sfârsitul secolului XIX si începutul secolului XX, odată cu
Jules Verne si H. G. Wells. Apoi, trecând prin faza manifestărilor
literare de mâna a doua, asa cum apăreau ele în periodicele ieftine din
America anilor 1939 si 1940, genul science-fiction a ajuns la maturitate si a
devenit o formă literară de prestigiu international în deceniile din
urmă. Mai mult, un număr de filme de maximă audientă
atestă cât de mult atmosfera SF captivează imaginatia maselor.
Filmele SF ieftine si mai curând de senzatie ale anilor '50 au făcut loc
în ultimii aproximativ zece ani altora mai moderne, care îsi spun "de
idei", cum ar fi Odiseea spatială 2001, Războiul stelelor, sau
Întâlnirea de gradul III, fără a mai mentiona unul din cele mai lungi
si mai gustate seriale de televiziune americane, Star Treck (distribuit si pe
postul nostru national de televiziune, n. tr.).
Filozofia sau mai curând ideologia care stă la baza spiritului SF si care
îl generează, este împărtăsită, chiar dacă numai
implicit, de toti creatorii de SF. Această filozofie ar putea fi
rezumată astfel:
1. Religia în sens traditional este fie cu totul absentă, fie
prezentă în mod accidental sau artificial. Chiar ca formă
literară, SF-ul este în mod vizibil produsul unei perioade deja
"post-crestine" (asa cum este cazul povestirilor lui Poe si Shelley).
Universul SF este cu totul secularist, desi în el se amestecă adesea
nuante oculte sau orientale. "Dumnezeu", atunci când este mentionat,
este prezentat ca o putere vagă si lipsită de contur, iar nu ca o
fiintă personală (de ex. "Forta" din Războiul
Stelelor, o energie cosmică care are atât un aspect pozitiv cât si unul
negativ). Fascinatia crescândă a omului contemporan fată de temele SF
este o reflectare directă a pierderii valorilor religioase traditionale.
2. În centrul universului SF nu se mai situează Dumnezeu, ci omul, dar nu
omul asa cum îl cunoastem noi astăzi, ci asa cum va "deveni" el
în viitor, conform mitologiei evolutioniste moderne. Desi eroii povestirilor SF
sunt în general oameni obisnuiti, nu ei sunt cei care ies în prim plan, ci
întâlnirile lor cu diferite tipuri de "supraoameni" ce
reprezintă rase "supraevoluate" ale viitorului (sau uneori ale
trecutului) care de cele mai multe ori provin "din alte galaxii".
Ideea că există forme de viată inteligentă "mult
evoluată" pe alte planete a devenit atât de
înrădăcinată în mentalitatea contemporană, încât până
si în cele mai respectabile speculatii stiintifice (sau semistiintifice) ea
este socotită ca ceva de la sine înteles.
Astfel, într-o foarte populară serie de cărti (Erich von Daniken,
Chariots of the Gods - Carele zeilor -, Gods from OuterSpace - Zeii din spatiul
cosmic) se aduc asa zise dovezi ale prezentei fiintelor
"extraterestre" sau ale unor "zei" în preistorie,
cărora li s-ar datora aparitia subită a inteligentei la om,
inteligentă care este anevoie de explicat prin teoria evolutionistă
obisnuită.
Cercetători de prestigiu din Rusia speculează că distrugerea
Sodomei si Gomorei s-ar datora unei explozii nucleare, că în urmă cu
secole pământul a fost vizitat de fiinte "extraterestre",
că Iisus Hristos se poate să fi fost un astfel de
"cosmonaut" si că astăzi "este posibil să ne
aflăm în pragul unei "a doua veniri" a acestor fiinte
inteligente din spatiul extraterestru. *
* Sheila Catrander si Lynn Schroeder, Psychic Descoveries Behind the Iron
Curtain - Descoperiri din sfera psihicului din spatele Cortinei de Fier),
Bantam Books, 1977, pp. 98-99. Vezi articolele în lb. rusă ale Dr.
Viaceslav Zaitaev, "Visitors from Outer Space", in Sputnik, Jan.
1967, si "Tamplest and Spaceships" - Temple si nave spatiale in
Sputnik Jan. 1968
Cercetători la fel de reputati din lumea occidentală cred destul
de serios în existenta "inteligentelor extraterestre", din- moment ce
de aproape 18 ani încoace ei încearcă, prin intermediul telescoapelor
radio, să intre în legătură cu ele. Există în întreaga lume
cel putin sase programe de cercetare conduse de astronomi, care încearcă
să receptioneze semnale radio de la fiinte inteligente din spatiul
extraterestru.
De asemenea, "teologi" protestanti si romano-catolici contemporani,
care s-au obisnuit să urmeze orice idee nouă pe care o lansează
"stiinta", fac la rândul lor speculatii în cadrul noului domeniu al
"exoteologiei" (adică "teologia spatiului cosmic"), cu
privire la natura raselor "extraterestre" (v. rev. Times, 24 aprilie
1978). Este de netăgăduit că mitul SF îi fascinează cu
putere până si pe cei mai luminati intelectuali si oameni de stiintă
ai zilelor noastre.
Fiintele "evoluate" ale viitorului, asa cum apar ele în literatura
SF, sunt prezentate invariabil ca unele ce au "depăsit" limitele
umanitătii obisnuite, mai ales cele ale "personalitătii".
Asemenea lui "Dumnezeul" din povestirile SF, "omul" a
devenit si el o impersonalitate bizară. În cartea Childhood's End
(Sfârsitul copilăriei) a lui Arthur C. Clarke, noua rasă de oameni
are fizionomia caracteristică vârstei copilăriei, însă chipurile
sunt total lipsite de personalitate; aceste fiinte sunt pe cale de a suferi
transformări "evolutive" încă si mai înalte, până la
absorbirea într-o "Supraminte" impersonală.
În general literatura SF - ale cărei idei se află în opozitie
diametrală fată de învătătura crestină, dar în
concordantă perfectă cu unele scoli filozofice orientale - vede
"progresul evolutionist" si "spiritualitatea" în termenii
unei depersonalizări crescânde.
3. Umanitatea si lumea viitorului sunt văzute, în termenii SF, ca
"proiectii" ale descoperirilor stiintifice celor mai noi;
"proiectii" care nu sunt câtusi de putin lipsite de substantă,
pentru că ele corespund remarcabil cu realitatea cotidiană a
experientelor ocultiste si demonice, asa cum s-au desfăsurat ele de-a
lungul tuturor veacurilor.
Iată câteva dintre caracteristicile acestor fiinte
"supraevoluate" ale viitorului: comunicarea prin telepatie,
capacitatea de a zbura, de a apărea si a dispărea, transformarea
aspectului unor obiecte sau crearea de scene si creaturi iluzorii prin
"gândirea pură", miscarea la viteze ce depăsesc cu mult
mijloacele tehnologiei moderne, capacitatea de a supune alte persoane propriei
vointe, precum si propovăduirea unei filozofii "spirituale" care
se plasează "dincolo de orice religie" si care promite sosirea
unui timp în care "inteligentele avansate" nu vor mai depinde de
materie.
Într-adevăr, toate aceste lucruri se obtin prin nimic altceva decât prin
practici sataniste si vrăjitoresti tipice. Într-o istorie a literaturii SF
se notează că, "un aspect persistent al creatiilor SF este
dorinta de a transcende experienta normală prin intermediul unor personaje
si evenimente care depăsesc conditiile de spatiu si de timp normale"
.*
* Robert Scholes si Eric S. Rabkin, Science Fiction: History, Science,
Vision, - Literatura SF: Istorie, Stiintă, Premonitie -, Oxford University
Press, 1977, p. 175.
Scenariile unor filme ca "Star Treck", precum si multe alte
povestiri SF, seamănă foarte bine prin unele locuri (mai ales în
amănuntele lor "stiintific" - viitorologice) cu unele descrieri
din "Vietile Sfintilor Părinti", pe vremea cărora
activitătile vrăjitoresti erau ceva obisnuit la popoarele
păgâne, printre care sfintii erau de multe ori nevoiti să-si ducă
viata.
Literatura stiintifico-fantastică nu are mai nimic stiintific, si nici
prea "viitorologică" nu este. Ea se prezintă mai
degrabă ca o întoarcere la originile "mistice" ale stiintei
moderne - stiinta dinaintea "iluminismului" secolelor XVII si XVIII,
care era foarte apropiată de ocultism.
In aceeasi istorie a literaturii SF se notează că
"rădăcinile literaturii SF, ca si rădăcinile stiintei,
se situează în zonele magicului si miticului" (Scholes si Rabkin).
Cercetările si experimentele contemporane din asa-zisul domeniu al
parapsihologiei indică si ele o viitoare jonctiune între
"stiintă" si ocultism, dezvoltare care se află în
deplină armonie cu literatura SF.
Literatura SF din Uniunea Sovietică (care se bucură acolo de aceeasi
popularitate ca si în Vest, desi cunoaste dezvoltări usor diferite),
cunoaste exact aceleasi teme ca si literatura SF din aria occidentală. În
general, temele "metafizice" ale literaturii SF sovietice (care se
scrie sub ochiul atent al cenzorului "materialist"), sunt de influentă
occidentală sau sunt inspirate direct de spiritualitatea hinduistă,
asa cum se remarcă în cazul scriitorului Ivan Efremov. Cititorul sovietic
de literatură SF rămâne, potrivit unui critic, "cu o capacitate
vagă de a distinge demarcatiile critice dintre stiintă si magie,
dintre omul de stiintă si vrăjitor, dintre viitor si fantezie".
Literatura SF, atât din Vest cât si din Est, ca si celelalte aspecte ale
culturii contemporane, "confirmă în întregime - spune acelasi autor
-, faptul că faza superioară a umanitătii o constituie
ocultismul".*
4. Prin însăsi natura sa "viitorologică", literatura SF
tinde să devină utopică. Câteva romane sau povestiri chiar
descriu o societate perfectă a viitorului, dar cele mai multe dintre ele
se ocupă de "evolutia" societătii moderne la o stare mai
avansată, sau cu întâlnirea cu civilizatii superioare de pe altă
planetă, cu speranta (care uneori este prezentată ca realitate)
că problemele cotidiene ca si limitările conditiei umane pot fi
depăsite. În creatiile lui Efremov (si nu numai), comunismul devine
"cosmic" si "începe să dobândească calităti
nemateriale", iar "civilizatia post-industrială va fi ca aceea
de tip hinduist" **.
* G. V. Grebens, Ivan Efreniov - Theory of Soviet Science Fiction - Teoria
literaturii SF sovietice, Vantage Press, New York, 1978, pp.108, 110
** Grebens, pp.109-110
"Fiintele avansate" din spatiul cosmic sunt adesea înzestrate cu
calităti "mântuitoare", iar aterizările navelor spatiale
sunt semnul unor evenimente "apocaliptice" - de obicei sosirea unor
fiinte binevoitoare care să conducă oamenii în "progresul lor
evolutiv".
Într-un cuvânt, literatura SF a secolului XX este în ea însăsi un semn
grăitor al pierderii valorilor si mentalitătii crestine în
interpretarea lumii. Ea a devenit un puternic vehicul de diseminare a unei
filozofii necrestine asupra vietii si istoriei, manifestând mai curând, pe
fată sau în ascuns, influente ocultiste si orientale. Si tot această
literatură, într-o perioadă crucială de criză si tranzitie
a civilizatiei umane, a constituit o fortă de prim ordin în crearea
sperantei si a stării de asteptare actuale a "fiintelor
extraterestre", care vor veni si vor rezolva problemele omenirii,
călăuzind-o către o nouă eră "cosmică"
a istoriei sale.
Pretinzând că este "stiintifică si nereligioasă",
literatura SF în realitate este un mijloc propagandistic de vârf (de formă
secularistă) în mediatizarea "noii constiinte religioase" ce
invadează omenirea, pe măsură ce crestinismul autentic
supravietuieste în arii etnice si geografice tot mai restrâns.
Toată această prezentare a constituit cadrul necesar pentru
introducerea cazurilor concrete de aparitii OZN, care corespund în mod ciudat
cu asteptările pseudoreligioase spre care este stimulat omul
"civilizatiei postcrestine"!
2. Aparitii ale OZN-urilor si investigarea lor stiintifică
Desi fictiune, ar putea spune cineva, literatura SF a pregătit întrucâtva
omenirea pentru aparitia OZN-urilor, noi în mod evident, neputând întelege
realitatea lor "obiectivă" pe baza literaturii sau asteptărilor
si fanteziilor omenesti.
Înainte de a încerca să aflăm ce sunt OZN-urile, trebuie mai întâi
să cunoastem natura si gradul de încredere pe care îl putem acorda
observatiilor care s-au făcut asupra lor. Există cu adevărat
OZN-uri? Sau este vorba doar de perceptiile false, pe de o parte si dorinta de
împlinire psihologică si pseudo-religioasă pe de altă parte?
Un rezumat foarte solid documentat al fenomenului OZN a fost dat de către
Dr. Jaques Vallee, un cercetător francez care în prezent locuieste în
California, expert în astrofizică si în stiinta computerelor, si care a
făcut parte, mai multi ani, din comisiile de investigare stiintifică
a rapoartelor referitoare la OZN-uri. Mărturia lui este cu atât mai
pretioasă, cu cât el a studiat cazurile de aparitii OZN si din afara
Statelor Unite, mai ales din Franta, ceea ce întregeste considerabil tabloul
general al fenomenului.
Dr. Vallee afirmă* că, desi obiecte zburătoare ciudate au mai
fost observate în secolele trecute, "istoria lor modernă" începe
odată cu transformarea lor într-un fenomen de masă, adică
odată cu anii celui de-al doilea Război Mondial si de atunci înainte.
Pe continentul american fenomenul a fost receptat prima oară în 1947, dar
el se repetase de mai multe ori până atunci în tări ale Europei.
* UFO's in Space : Anatomy of a Phenomenon - OZN-urile din spatiu: Anatomia
unui fenomen -, Ballantine Books, N. Y., (publicat initial de Henry Regnery
Company, 1965)
În timpul celui de-al II-lea Război Mondial., multi piloti raportau
luminite ciudate ce păreau că se află sub un control inteligent,
iar în 1946, mai ales în luna iulie, a fost un adevărat val de astfel de
aparitii, în Suedia si în alte tări nord-europene. Initial s-a presupus
că obiectele percepute în acest val scandinav sunt "meteori",
apoi că ar fi "rachete" (sau "rachete fantomă")
sau chiar "bombe", si uneori că sunt "un nou tip de
navă spatială", capabilă de miscări cu totul
neobisnuite în spatiu si care nu lasă nici o urmă pe sol, nici
măcar atunci când par că aterizează.
Presa europeană era plină de stiri referitoare la valul acestor
aparitii si toată lumea în Suedia vorbea despre ele; ele se comunicau de
ordinul miilor, dar în nici măcar unul dintre cazuri nu s-a emis ipoteza
originii lor "extraterestre" sau "interplanetare". Dr.
Vallee conchide că "valul" a constat din aparitia unor obiecte
reale, dar rămase neidentificate si că el nu se poate pune pe seama
"rumorilor" pre-existente despre OZN-urile sau despre
"vizitatorii din spatiul extraterestru".
Conform cercetărilor sale, din acest "val de farfurii
zburătoare" si din altele ce i-au urmat, lipseste orice asociere
între interesul crescând al maselor pentru literatura SF si curbele maxime ale
aparitiei bizarelor obiecte după cum nici cu ani înainte, când Orson Wells
panicase întreaga opinie publică americană în 1938, cu a sa adaptare
radiofonică după Războiul lumilor (H. G. Wells), nu existase
nici o idee despre vreun "val de farfurii zburătoare".
El concluziona că "nasterea, cresterea si extinderea unui val OZN
este un fenomen obiectiv, independent de influenta constientă sau
inconstientă a martorilor oculari sau a reactiilor lor fată de
el".
Prima reperare, care s-a înregistrat în Statele Unite si care a fost
preluată si difuzată în masă de mass-media americană, a
avut loc în iunie 1947, când Kenneth Arnold, un comis voiajor care îsi pilota
la acea oră propriul avion, a văzut nouă obiecte în formă
de disc, asemenea unor "farfurii" ce zburau în apropiere de Muntele
Rainier din Statul Washington. Ziarele au preluat imediat vestea si astfel a
început era "farfuriilor zburătoare".
Ceea ce este totusi interesant, este că aceasta nu a fost prima aparitie
OZN americană; s-au făcut alte observări nepopularizate, în
lunile de dinaintea acesteia. Mai devreme, în aceeasi lună, avusese loc un
val OZN în Ungaria, atestat de cincizeci de martori oculari.
Deci, se vede clar că aparitiile OZN din 1947 nu se datorează
nicidecum peste tot isteriei colective generate de incidentul Arnold. S-au mai
semnalat si alte aparitii în cadrul valului american din 1947, mai cu
seamă în lunile iunie, iulie si august. Desi unele ziare făceau
speculatii despre "vizitatorii interplanetari", aparitiile erau
totusi luate în serios de oamenii de stiintă, care presupuneau că se
află în fata unei tehnologii foarte avansate, după toate
probabilitătile americane, sau poate chiar rusesti.
Un al doilea val s-a manifestat în iulie 1948, cu aparitii în America si în
Franta. În Statele Unite niste piloti aflati în zbor de noapte la bordul unui
DC-3 al companiei Eastern Airline au văzut o navă de zbor în
formă de torpilă cu două rânduri de "hublouri",
înconjurată de un soi de aură albăstruie si emitând o coadă
de flăcări portocalii. În august al aceluiasi an s-au înregistrat
numeroase aparitii la Saigon si în alte părti ale Asiei de sud-est, ale
unui "obiect prelung în formă de peste".
1949 a fost anul în care s-au semnalat discuri si sfere ciudate în Suedia si
noi OZN-uri în America, două dintre ele observate de specialisti si
experti în astronomie. Valuri OZN mai mici, precum si aparitii izolate, au
continuat în 1950 si 1951, în Statele Unite mai ales, dar si în Europa.
În 1952 a apărut primul val OZN cu adevărat international, care s-a
manifestat în aparitii repetate în S.U.A., Franta si Africa de Nord. Apogeul
acestui val l-au constituit două aparitii senzationale ce s-au manifestat
deasupra Casei Albe din Washington, D. C. si deasupra Capitoliului, adică
deasupra unor clădiri care se află sub permanentă supraveghere
radar. În septembrie, un alt val a cuprins Danemarca, Suedia, Germania si
Polonia de nord. În acelasi interval s-a comunicat în Franta prima
"aterizare" OZN, care include si prezenta unor "omuleti".
În 1953 nu s-au mai înregistrat valuri OZN, ci doar aparitii izolate. Una
dintre ele a avut loc la Bismarck, Dakota de Nord, când, într-o noapte, patru
obiecte au plutit si au făcut manevre de zbor deasupra unei statii de
filtrare a aerului timp de trei ore. Raportul oficial al acestui eveniment se
întinde pe mai multe sute de pagini, cu declaratii din partea unui foarte mare
număr de martori oculari, cei mai multi dintre ei fiind piloti si personal
militar.
Anul 1954 a fost anul celui mai mare val OZN international de până atunci.
Franta a fost practic coplesită de aparitii comunicate zilnic pe parcursul
lunilor septembrie, octombrie si noiembrie. Valul francez este caracteristic
pentru dificultătile cu care se confruntă o investigatie
stiintifică solidă a fenomenului OZN: "Fenomenul a fost atât de
intens, impactul asupra opiniei publice atât de profund, reactia ziarelor atât
de emotională, încât reflexia stiintifică ajunsese la saturatie cu
mult înainte de a fi posibilă o investigare serioasă. Drept urmare,
nici un cercetător nu-si putea risca reputatia stiintifică studiind
pe fată un fenomen prezentat cu atâta patimă si care inevitabil putea
duce la distorsiuni; oamenii de stiintă francezi au păstrat
tăcerea până când valul a trecut si s-a mai estompat în constiinta
oamenilor".
În timpul valului francez au apărut caracteristicile tipice ale
întâlnirilor extraterestre de mai târziu: "aterizări" OZN (în
împrejurări bine descrise de cele mai multe ori), fascicole luminoase
dinspre OZN înspre privitor, oprirea motorului masinii (martorului ocular) în
vecinătatea locului aparitiei (OZN-ului), mici fiinte ciudate îmbrăcate
în "costume de scafandri", tulburări fizice si psihice grave la
martorii oculari.
Din 1954 încoace s-au semnalat în fiecare an astfel de aparitii în diferite
tări, cu valuri internationale majore în anii 1965-67 si 1972-73. Aceste
aparitii sunt îndeosebi numeroase si cu efecte foarte adânci în tările
Americii de Sud.
Cea mai cunoscută investigatie guvernamentală a fenomenului OZN este
cea întreprinsă de Flota Americană a SUA, la scurt timp după
primele aparitii OZN americane din 1947. Această investigatie,
cunoscută din 1951 sub numele de "Project Blue Book"
("Cartea Albastră") a durat până în anul 1969, când a fost
abandonat la recomandarea "Raportului Condon" din 1968 - raport ce
constituie opera unei comisii stiintifice condusă de un fizician renumit
de la Universitatea Colorado.
Cei care s-au ocupat îndeaproape cu studiul ambelor rapoarte, au observat
însă imediat că în nici unul dintre ele nu se ia în serios existenta
fenomenelor OZN si că preocuparea lor este mai curând aceea de a calma
opinia publică prin explicarea "oficială" a unor fenomene
spatiale considerate a fi derutante pentru populatie.
Unele grupuri de persoane interesate de întelegerea fenomenului
"Farfuriilor Zburătoare", au mers chiar până la a afirma
că Statele Unite se folosesc de aceste investigatii ca de un paravan în
spatele căruia tin ascunsă cunoasterea "adevăratei
naturi" a fenomenului OZN.
După toate indiciile nu se poate afirma clar despre aceste cercetări
decât că au fost făcute cu neglijentă, pentru simplul motiv
că obiectul lor central, fenomenul OZN, era privit ca neavând nici o
legătură cu realitatea. Mai mult. Ca urmare a unor întâmplări cu
OZN-uri, care mai de care mai ciudate, chiar oamenilor de stiintă începu
să nu le mai placă această temă de cercetare, din aceleasi
motive, am putea spune, care au determinat-o pe vulpe să nu-i mai
placă strugurii.
Primul director al "Cărtii Albastre", căpitanul Edward
Ruppelt, a mers până la a mărturisi că "dacă scopul
Fortelor Aeriene a fost acela de a crea si mai multă confuzie în jurul
acestui fenomen, atunci ei nu ar fi putut face o treabă mai bună...
Se poate vorbi despre o confuzie organizată în abordarea acestei
probleme... Totul în acest raport se bazează pe premisa că de fapt nu
există OZN-uri"*.
Raportul Condon contine câteva explicatii "clasice" ale Fenomenului
OZN; în una din ele, de exemplu, se afirmă că "această
aparitie neobisnuită trebuie considerată asadar ca făcând parte
dintr-o categorie de fenomene aproape cu sigurantă naturale, dar care sunt
atât de rare, încât nu au putut fi descrise sau evaluate până la momentul
aparitiei lor, sau de la acel moment înainte".
Consultantul stiintific principal al "Cărtii Albastre" pentru
mai bine de jumătate din cei 22 de ani, cât au durat investigatiile, a
fost astronomul J. Allen Hynek de la Northwestern University; el a numit pe
fată toată această activitate drept un "proiect
pseudo-stiintific"**.
* Ruppelt, Report on Unidentifted Flying Objects, - Raport asupra Obiectelor
Zburătoare Neidentificate - Ace Books, New York, 1956, pp. 80 -83
** Hynek, The UFO Experience : A Scientific Inquiry Experienta OZN : O
investigare stiintifică, Ballantine Books, New York, 1977, pg. 215, 219
În cei 22 de ani de investigatii, asa cum au fost ele, "Cartea
Albastră" a reunit totusi peste 12000 de cazuri de fenomene aeriene
uimitoare, dintre care 25% au rămas "neidentificate" în pofida
chiar a "explicatiilor" adeseori forjate. Mii de alte cazuri s-au
colectat si se mai colectează încă de către organizatii
particulare din S.U.A. si din alte tări, în conditiile în care aproape
toate organele guvernamentale se feresc să facă comentarii asupra
lor.
În Uniunea Sovietică subiectul a apărut mentionat public pentru prima
oară în 1967 (ceea ce înseamnă implicit aprobarea oficială),
când Dr. Felix U. Ziegel de la Institutul de Aviatie din Moscova afirma,
într-un articol din revista sovietică Smena, că "radarul
sovietic receptionează obiecte zburătoare neidentificate încă de
acum douăzeci de ani".***
In aceeasi perioadă a avut loc o conferintă stiintifică
(sovietică) pe tema "Civilizatii Spatiale", condusă de
astronomul armean Victor Ambartsumyam, care sublinia urgenta unor studii
preliminare privind problemele stiintifice si tehnice ridicate de comunicarea
cu astfel de "civilizatii" a căror existentă el o considera
de la sine înteleasă.**** În anul următor însă, tema OZN-urilor
a fost din nou interzisă în Uniunea Sovietică, iar de atunci
cercetătorii sovietici îsi comunică rezultatele colegilor lor din
vest doar pe căi neoficiale.
*** UFOs, What are they? - Ce sunt OZN-urile? - in Smena, Aprilie 7, 1967.
Vezi si articolul "Unidentified Flying Objects" - "Obiecte
Zburătoare Neidentificate" - în Soviet Life, Feb. 1968; Ostrander si
Schroeder, Psychical Discoveries Behind the Iron Curtain , pp. 94-103
**** Felix Ziegel, "On Possible Exchange of Information with
Extra-Terrestrial Civilizations" - Despre posibilele schimburi de
informatie cu civilizatiile extraterestre, studiu prezentat la Institutul de
Inginerie al Sindicatelor din Moscova la 13 martie 1967 Psychic Discoveries, p.
96
În Statele Unite subiectul se situează "în afara ariei" de
cercetare, atât pentru cercurile de resort militare, cât si pentru oamenii de
stiintă propriu-zisi, dar este demn de notat faptul că în anii din
urmă un număr din ce în ce mai mare de specialisti (mai ales tineri)
iau foarte în serios fenomenul OZN si se întrunesc pentru a studia cele mai
adecvate metode de cercetare; Cercetătorii Hynek si Vallee vorbesc despre
un "colegiu invizibil" al unor oameni de stiintă foarte activi în
cercetarea problemei, dintre care cei mai multi refuză să-si
vadă mentionat numele (în massmedia) în contextul cercetărilor
fenomenului OZN.
Există desigur si altii care neagă existenta OZN-urilor, punându-le
pe acestea pe seama unor perceptii deformate, după ei OZN-urile nefiind
altceva decât obiecte naturale, baloane, avioane etc., sau simple trucuri sau
"proiectii" psihologice. Unul dintre acesti autori este Philip Klass;
el "demască" cu delectare fenomenul OZN, si trage concluzia, în
urma câtorva investigatii, că OZN-urile sunt fie fenomene naturale, fie
falsuri grosolane. Investigatiile sale l-au convins că "ideea unor
nave spatiale miraculoase apartinând altor civilizatii este un basm
confectional pe măsura mentalitătii adulte". *
* Philip J. Klass, UFOs Explained Explicarea OZN-urilor, Random House, New
York, 1974, p. 360
Asemenea cercetători de neclintit se bazează mai ales pe faptul
că practic nu există dovezi concrete (fizice) ale existentei
OZN-urilor, chiar partizanii cei mai vajnici ai existentei lor, fiind nevoiti
să recunoască putinătatea dovezilor de ordin fizic din chiar
cele mai bine documentate rapoarte.
Dar, ceea ce a convins un număr de savanti, în anii din urmă, să
ia în serios fenomenul, nu este dovada fizică a existentei lor, ci faptul
că o multitudine de persoane, a căror probitate si seriozitate nu
poate fi pusă la îndoială, au văzut lucruri ce se situează
dincolo de orice explicatie si care au avut asupra lor un efect puternic.
Iată cum descrie Dr. Hynek aceste mărturii: "Aveam invariabil
sentimentul că mă aflu în fata unor oameni care îmi descriu
desfăsurarea unui eveniment foarte real. Acest eveniment se constituia
pentru acea persoană într-o experientă capitală, pe care si-o
aminteau în cele mai mici detalii si care nu avea nici o legătură cu
imaginatia; un eveniment pentru care de obicei respectiva persoană nu era
câtusi de putin pregătită - si a cărui întelegere o depăsea
cu desăvârsire" (The UFO Experience).
Această experientă a intensei realităti a fenomenului OZN,
conjugată cu lipsa totală a dovezilor fizice care să ateste
existenta lor, plasează fenomenul mai curând în sfera studiilor de
psihologie, decât în cea a investigărilor unor fenomene fizice; mai
precis, în sfera cercetărilor prin care se studiază mai curând rapoartele
decât întâlnirile extraterestre în sine, si gradul de credibilitate si
consistentă a acestor rapoarte.
Activitate care tine deja de domeniul psihologiei, din care în mod firesc
abordările care urmăresc exclusiv dovezile palpabile ale existentei
OZN-urilor se exclud ca neadecvate. Dar din această perspectivă poate
că nici părerea d-lui Klass cum că aceste "nave spatiale
miraculoase" nu sunt decât niste "basme pentru oameni mari" - nu
este cu totul neîndreptătită. Pentru că a vedea cu proprii ochi
un OZN este una, iar a interpreta ceea ce ai văzut (sau ceea ce altcineva
a văzut) este cu totul altceva: experienta în sine poate să fie
reală, în timp ce relatarea sau interpretarea ei poate să tină
de domeniul "basmului" sau a miturilor contemporane.
Prin activitatea sa, Dr. Hynek a contribuit mult la înlăturarea
prejudecătilor despre întâlnirile sau observările obiectelor
extraterestre. El a arătat clar că de cele mai multe ori persoanele
care declară asemenea întâlniri sau observări nu sunt nici sectanti superstitiosi
si nici oameni needucati sau labili psihic. Declaratiile unor astfel de
indivizi (care nu prezintă credibilitate) sunt usor de identificat si
orice cercetare asupra lor este automat sistată.
Dimpotrivă, relatările cele mai coerente si mai precise vin din
partea unor oameni normali si responsabili (adesea de formatie
stiintifică), pe care respectiva experientă i-a surprins sau chiar
socat si căreia ei nu îi găsesc nici o explicatie (The UFO
Experience); si cu cât experienta este mai puternică iar OZN-ul văzut
mai de aproape, cu atât mai putin dispusă este respectiva persoană
să o relateze.
Dosarele OZN sunt o colectie de "evenimente incredibile povestite de
către persoane perfect credibile", după cum declară un
general din cadrul Fortelor Aeriene. Faptul că există ceva în spatele
atâtor mii de declaratii credibile nu poate fi pus la îndoială.
3. Cele sase tipuri de întâlniri extraterestre
Dr. Hynek, care a studiat mai în amănuntime problema decât cei mai
prestigiosi dintre experti, distinge sase categorii generale de fenomene OZN
sau extraterestre *.
* The Hynek UFO Report - Raportul Hynek asupra OZN-urilor-, Dell Publishing
Co., New York, 1977, cap. 4-9; The UFO Experience, cap. 5-10
Prima dintre ele, a "luminitelor nocturne", este si cea mai frecvent
mentionată si cea mai putin stranie dintre toate. Acestea pot fi usor
asimilate cu corpuri ceresti, meteori etc. si nu sunt considerate propriu-zis
OZN-uri. "Luminitele nocturne" cu adevărat ciudate (acelea care
rămân "neidentificate"), cele care par manevrate în mod
inteligent si nu pot fi considerate nave spatiale, sunt de cele mai multe ori
reperate de mai multi martori, printre care ofiteri de politie, piloti, sau
operatori ai turnurilor de control.
A doua categorie de OZN-uri o constituie "discurile diurne", al
căror comportament este similar cu al luminitelor de noapte. Aceste
discuri sunt asa numitele "farfurii zburătoare" si ele apar în
toate relatările incluse în această categorie; ceea ce diferă este
forma OZN-ului, care variază de la cilindrică până la
circulară. Au un aspect metalic si depăsesc capacitatea celor mai
sofisticate nave spatiale cunoscute până în prezent. Se afirmă
că OZN-urile de gradul doi sunt, ca si "luminitele nocturne", silentioase,
si că pot apărea în grupuri de două sau mai multe.
În a treia categorie întră descrierile "radar-vizuale",
adică reperări de OZN-uri care se fac cu ajutorul radarului
(reperările radar fiind si ele susceptibile de diferite erori). Cele mai
multe din aceste cazuri au loc noaptea, când sunt reperate simultan de mai
multe avioane (uneori trimise special să urmărească OZN-urile
deja semnalate), de la distante relativ mici.
În astfel de cazuri, avioanele sunt întotdeauna depăsite de OZN-uri, care
uneori se plasează ele în urmărirea avionului si apoi dispar la
viteze uluitor de mari (până la 6640 km pe oră si chiar mai mult).
Uneori, ca si în întâlnirile de gradul 1 si 2, obiectul pare că se divide
(în două sau chiar mai multe părti distincte), iar alteori radarul
nici măcar nu înregistrează obiective reperate clar de piloti în
timpul zborului. Aceste întâlniri, ca si cele din primele două categorii,
durează de la câteva minute până la câteva ore.
Există un număr de cazuri documentate din primele trei categorii,
fiecare dintre ele fiind observate de numerosi martori oculari, izolati,
credibili si cu experientă. Dr. Hynek notează însă că
oricare din aceste cazuri ar putea fi produs de un set de împrejurări
său conditii extrem de neobisnuite si nu neapărat de un fenomen total
necunoscut.
Dar când se acumulează cazuri bine documentate si toate
asemănătoare între ele, posibilitatea ca ele să fie puse pe
seama unor conditii naturale exceptionale devine foarte mică (The UFO
Experience). Din acest motiv cercetătorii fenomenului se concentrează
acum asupra studiului celor mai bine documentate cazuri, comparând dosarele cel
mai bine articulate si mai credibile pentru fiecare din ele, si reusind să
discearnă astfel caracteristici si structuri comune clare ale
manifestărilor OZN.
Reactia emotională a celor care au văzut astfel de obiecte în cadrul
întâlnirilor apartinând primelor trei categorii, este una de perplexitate si
uimire; ei nu îsi pot explica câtusi de putin comportamentul lor si rămân
cu dorinta manifestă de a mai vedea odată obiectul "măcar
un pic mai de aproape". Cazurile în care martorii au încercat un sentiment
acut de teamă sunt putine la număr si de cele mai multe ori se
referă la piloti care, încercând să urmărească obiectele
necunoscute, îsi dădeau seama că au de-a face cu o tehnologie ce depăseste
cel mai înalt nivel cunoscut si că respectivele obiecte sunt pilotate clar
de cineva. Pe de altă parte, în cazul "întâlnirilor la mică
distantă", reactia "psihică" a persoanelor în
cauză este foarte puternică si cu consecinte durabile.
"Întâlnirile de gradul I" sunt cele în care un obiect luminos este
văzut de la 150 m sau chiar mai putin, luminozitatea lui fiind atât de
puternică, încât luminează si solul de pe raza lui. Ele adesea
plutesc la o distantă foarte mică deasupra solului, parcurgând în acest
mod distante considerabile, pentru a decola apoi brusc la viteze incredibile,
silentios, si mai întotdeauna pe verticală.
Cazurile de "Întâlniri de gradul I", atât de numeroase si documentate
întotdeauna de mai multi martori, sunt atât de asemănătoare între
ele, încât cel care le studiază are impresia că este vorba invariabil
de acelasi obiect zburător. Trăsătura specifică a
"Întâlnirilor de gradul I" este însă aceea că ele au loc
mai ales noaptea în zone mai putin locuite si că numărul martorilor
oculari nu depăseste în general trei sau patru (în cazurile examinate de
Dr. Hynek).
"Întâlnirile de gradul I" întotdeauna intimidează si sunt adesea
terifiante, dar ele nu lasă urme vizibile asupra martorilor oculari;
acestia sunt de obicei atât de coplesiti de ceea ce văd, încât pierd cu
totul din vedere să fotografieze obiectul, în ciuda faptului că
uneori au aparat de fotografiat asupra lor. Efectul tipic al acestor întâlniri
asupra martorilor oculari este redat de unul dintre ei astfel:
"Vă asigur că oricine a văzut un astfel de obiect de atât
de aproape, fie chiar si pentru un singur minut, nu îl mai uită toată
viata" (The Hynek Report ). Experienta este atât de neobisnuită,
încât cei care o povestesc nu sunt crezuti, ceea ce îi face pe acestia să
nu o mai povestească deloc sau să o povestească doar unui cerc
restrâns de prieteni, sau de abia peste ani de zile. Este un tip de
experientă care este foarte reală pentru cei care au trăit-o,
dar incredibilă pentru cei care ascultă relatări despre ea.
O "Întâlnire de gradul I" tipică a avut loc în 1966 si i-a avut
drept protagonisti pe doi serifi din Portage County, Ohio. Pe la ora 5
dimineata ei au văzut un obiect "mare cât o casă"
ridicându-se cam la 30 m înăltime. Pe măsură ce obiectul se
apropia de ei, luminozitatea lui crestea, luminând tot locul dimprejur,
oprindu-se deasupra lor. Când a început iar să se miste, politistii l-au
urmărit. Aproape de zori, obiectul a mai fost reperat de alti doi
politisti, la o înăltime mai mare, după care a dispărut în spatiu
printr-o miscare bruscă pe verticală.
Presiunea exercitată din partea Congresului american a obligat comisia
însărcinată cu dosarul "Cărtii Albastre" să
investigheze în amănuntime acest caz, concluzia trasă fiind aceea
că politistii avuseseră de-a face cu o "observare a planetei
Venus". Politistii au fost supusi unei masive campanii de ridiculizare în
presă, care a dus la distrugerea familiei unuia dintre ei si la ruinarea
sănătătii si carierei sale.
Astfel de tragedii personale în rândurile celor care au experienta
"Întâlnirilor de gradul I" sunt atât de obisnuite, încât ele trebuie,
sau ar trebui neapărat considerate caracteristice tipic fenomenului OZN.
"Întâlnirile de gradul II" sunt similare celor de gradul I, cu
diferenta că obiectele zburătoare lasă urmă pe sol iar
efectul psihic asupra privitorului este violent si durabil. Urmele constau în
pârjolirea sau uscarea vegetatiei pe suprafata pe care a aterizat obiectul.
Acest tip de întâlnire este deci cu mult mai potrivit pentru investigatia
stiintifică, căci în afară de relatările verbale ale
fenomenului, mai există si dovezi materiale ale manifestării lui. Cu
toate acestea, investigatiile stiintifice sunt aproape inexistente, pe de o
parte pentru faptul că celor mai multi cercetători le este teamă
să abordeze problema OZN-urilor în general, iar pe de alta pentru că
dovezile materiale însăsi ale existentei lor sunt de obicei neconcludente
din punct de vedere stiintific sau sunt subiective.
Există un catalog care contine peste 800 de cazuri de acest tip din 24 de
tări (The Hynek Report). Dovezile materiale sunt neconcludente pentru
că nici o portiune sau bucată de OZN nu a fost autentificată
până acum si pentru că urmele lăsate pe sol sunt uneori la fel
de greu de explicat ca si întâlnirile însăsi. Aceste urme sunt de cele mai
multe ori de formă circulară cu un diametru de 6 până la 9 m si
cu o adâncime de 30 cm până la 1 metru; pământul în interior este ars
sau deshidratat si se afirmă că portiunea rămâne sterilă
timp de unul sau doi ani. Analizele chimice ale solului din aceste suprafete nu
au permis nici o concluzie clară cu privire la posibilele cauze ale
acestei sterilităti.
"Întâlnirile de gradul II" au loc cel mai frecvent, noaptea, în
sectiuni mai putin circulate ale soselelor. Este vorba aproape invariabil de un
obiect luminos care aterizează pe câmpul de lângă sosea sau chiar în
mijlocul ei, în fata unor masini ale căror motoare sau faruri se opresc
sau se sting brusc; pe cei dinăuntru îi cuprinde spaima, ei nerevenindu-si
decât odată cu decolarea OZN-ului; după decolare motorul sau farurile
masinii (martorului ocular) pot fi din nou actionate, sau îsi revin de la sine.
Cele mai bizare dintre toate rapoartele OZN sunt cele care relatează asa
numitele "Întâlniri de gradul III", pentru că în ele apar si
"fiinte vii" asa numitii "ocupanti", "omuleti",
"humanoizi" sau "creaturi". Prima reactie la citirea
acestor rapoarte este aceea de a imagina "omuleti verzi" si de a
considera ca incredibil întregul fenomen, categorisindu-l drept fals sau
halucinatie.
Totusi, succesul recentului film american SF, numit chiar cu numele acestei
categorii de fenomene OZN, "Întâlnire de gradul III" (pentru care Dr.
Hynek a fost consultant tehnic), împreună cu rezultatele sondajelor de
opinie din 1974, care demonstrează că 54% din cei care stiu ceva
despre OZN-uri cred că ele sunt reale, iar 46% din cei chestionati cred în
existenta vietii inteligente pe alte planete *, indică gradul din ce în ce
mai sporit al acceptării din partea contemporanilor nostri a
posibilitătii existentei reale a inteligentei "non umane".
* J. Allen Hynek si Jactues Vallee; The Edge of Reality: A Progress Report
on Unidentified Flying Objects La granita realului. Starea cercetărilor
asupra obiectelor zburătoare neidentificate t Henry Regnery Co, Chicago;
1975; pp. 289-290
Cu alte cuvinte, putem sintetiza situatia astfel: literatura
stiintifico-fantastică a oferit imaginile, "evolutionismul" a
oferit filozofia, iar tehnologia erei spatiale a asigurat plauzibilitatea
acestor întâlniri extraterestre.
Ceea ce este surprinzător si uluitor în acelasi timp este că asemenea
întâlniri au loc încă astăzi, conform mărturiilor multor martori
oculari credibili. Deci de importantă capitală este interpretarea
care trebuie dată acestor fenomene: să fie vorba într-adevăr de
contacte cu "vizitatorii din spatiul cosmic", sau avem de-a face cu
întâlniri de o cu totul altă natură, explicate însă conform cu
"spiritul veacului"? Acestea sunt întrebările care îi preocupă
pe cercetătorii fenomenului OZN.
Dr. Hynek recunoaste că îi vine greu să admită existenta
"Întâlnirilor de gradul III": "Dacă nu mi-ar fi teamă
că ultragiez integritatea stiintifică, mărturisesc că as fi
gata să omit din toată inima acest capitol al cercetărilor
referitoare la OZN-uri" (The UFO Experience).
Dar cum scopul Dr. Hynek este acela al obiectivitătii stiintifice, lui îi
este imposibil să ignore multitudinea cazurilor atât de bine documentate
ale acestui ciudat fenomen. Dintre cele aproape 1250 de cazuri de întâlniri
extraterestre la mică distantă descrise de Dr. Jacques Vallee, 750
mentionează aterizarea unei nave spatiale, si mai mult de 300 dintre
acestea specifică prezenta "humanoizilor" în interiorul sau în
jurul navei; o treime din aceste cazuri sunt documentate de mai multi martori
pentru fiecare caz în parte.
Într-unul din cazurile cu "humanoizi" ce a avut loc in noiembrie 1961
în nordul SUA, patru bărbati care se întorceau de la vânătoare au
observat prăbusirea unui obiect în flăcări, ce parcă era un
avion. Când au ajuns la locul "prăbusirii" toti au văzut un
obiect alungit de formă cilindrică înfipt oblic în pământ si cu
patru figuri, după toate aparentele omenesti în jurul lui.
Bărbatii s-au deplasat în orasul din apropiere pentru a anunta politia,
iar când s-au întors la locul respectiv n-au mai văzut decât niste
luminite rosii, obiectul dispărând fără a lăsa nici un fel
de urmă, desi terenul era noroios. După ce ofiterul de politie a
plecat cuprins de uimire, cei patru au văzut din nou obiectul venind spre
sol ca o lumină rosiatică. S-au întors la casele lor cu sentimentul
ciudat că a existat o portiune de timp "pierdută" în timpul
noptii.
În ziua următoare, unul din cei patru a fost vizitat la lucru de
către mai multi indivizi "cu înfătisare oficială",
care i-au pus întrebări despre incident si apoi l-au condus acasă în
masina lor, cerându-i să nu dezvăluie nimănui cele întâmplate.
Vânătorul a presupus că respectivii erau anchetatori ai Fortelor
Aeriene ale SUA care încearcă să escamoteze existenta vreunei
"masini secrete".
Toti cei patru protagonisti ai întâmplării au rămas extrem de marcati
de pe urma ei si după sase ani unul dintre ei s-a simtit obligat să
povestească totul unui agent al Trezoreriei Statelor Unite (Edge of
Reality).
Momentele principale ale acestei relatări sunt tipice pentru multe din
seria "Întâlnirilor de gradul III". Un caz usor diferit îl constituie
faimoasa "aterizare" OZN de la Kelly, care a fost investigat în
amănuntime, atât de politie si de Fortele Aeriene, cât si de cercetători
independenti.
În seara si noaptea de 21 august, 1955, locuitorii unei ferme patru adulti si
sapte copii - au avut o întâlnire prelungită cu "umanoizii".
Fiul cel mare al acestei familii (adolescent) a văzut un obiect
zburător "aterizând" în spatele casei. Nu l-a crezut nimeni, însă
o oră mai târziu "un omulet" ce emitea o "lumină
ciudată" se apropia de casă. Au mai fost văzuti si alti
"omuleti" (sau poate aceiasi omuleti care reapăreau). Se
apropiau invariabil de casă din directia cea mai întunecoasă, si
niciodată când luminile erau aprinse. l)
1) Vallee, UFOs în Space - OZN-urile din spatiul cosmic 187-191; Hynek, The
UFO Experience - Dosarul OZN - pp. 172-177
Doctorul Hynek face distinctie clară între "Întâlnirile de gradul
III" si cazurile "indivizilor de legătură"
(persoanelor care declară că au avut contact cu extraterestii (n.
tr)). Aceste persoane "de legătură" au deseori întâlniri cu
fiinte extraterestre, primesc adesea de la ele "mesaje"
pseudo-religioase privind existenta unor fiinte "superior dezvoltate"
de pe alte planete care vor veni curând să "aducă pace pe
pământ".
Astfel de indivizi sunt mai întotdeauna membri ai unor culte religioase iscate
de pe urma fenomenelor extraterestre. Pe de altă parte, "Întâlnirile
de gradul III" obisnuite sunt foarte asemănătoare celorlalte
tipuri de "întâlniri extraterestre"; ele li se întâmplă unor
oameni cu ocupatii similare si prezentând un înalt grad de credibilitate, au
loc întotdeauna pe neasteptate si produc întotdeauna un soc, fiind atât de
incredibile. "Ocupantii" observati în astfel de situatii, sunt
văzuti mai întotdeauna (de obicei de la distante foarte mici) culegând
mostre de rocă si de sol, cercetând cu interes instalatiile si vehiculele
omenesti sau "reparându-si" propriul vehicul de zbor.
Acesti "umanoizi" prezintă caracteristici cu totul neumane:
capete foarte mari (care fie nu au ochi deloc fie îi au asezati la mare
distantă unul de altul, cu nas foarte mic sau deloc si cu o fantă în
loc de gură), picioare foarte subtiri si lipsa gâtului; unii au înăltimea
normală a omului, dar altii nu sunt mai înalti de 1m, ca în cazul Kelly
din Hopkinsville. Recent s-a compilat un catalog ce însumează peste 1000
de "Întâlniri de gradul III".*
* Hynek, The UFO Experience - Dosarul OZN -, p. 31
S-au raportat si cazuri în care ocupantii obiectelor zburătoare au
"răpit" persoane de la sol, cel mai adesea în scop de
"testare". Credibilitatea celor care au făcut astfel de
relatări poate fi cu greu pusă la îndoială. Aproape toate
dovezile privitoare la aceste cazuri, (excluzându-i pe indivizii "de
legătură") s-au obtinut cu ajutorul hipnozei regresive;
experienta este atât de traumatică pentru martori, încât ei nu si-o mai
amintesc decât mai târziu, când ei însisi acceptă să fie hipnotizati
si să înteleagă astfel misteriosul "salt peste timp" din
urma întâlnirii extraterestre - întâlnire care până la un anumit punct
si-o amintesc perfect.
Unul dintre cazurile cele mai cunoscute de "abductie" a avut loc pe
19 Septembrie, 1961, la miezul noptii, lângă localitatea Whitfield din New
Hampshire. El a devenit si subiectul cărtii lui John Fuller (The
Interrupted Journey - Călătorie întreruptă), publicată
într-o formă rezumată în revista Look. În seara în care Barney si
Betty Hill se întorceau din vacantă, un OZN ateriza pe sosea exact, în
fata masinii lor. De ei s-au apropiat niste "umanoizi" si, ultimul
lucru pe care si-l mai amintesc este că, două ore mai târziu s-au
trezit la o distantă de 35 de mile de locul respectiv, tot pe sosea.
Această amnezie le procură ambilor soti stări de mare tensiune
psihică si disconfort fizic, ceea ce-i făcu in final să
recurgă la un psihiatru. În stare de hipnoză ambii au relatat,
independent unul de celălalt, că au fost transportati la bordul unei
"nave", unde "umanoizii" i-au supus la diferite analize,
luându-le probe de tesut cornos (unghii, piele). Au fost eliberati după
două ore, după ce li s-a dat în prealabil sugestia hipnotică de
a nu-si aminti nimic din ceea ce li se întâmplase. Ei au relatat această
experientă (tot în conditii de hipnoză) într-o stare psihică
deosebit de zbuciumată (The UFO Experience).
Un caz similar a avut loc pe 3 Decembrie, 1967 la ora 2:30 dimineata, când un
politist din Ashland, statul Nebraska a văzut pe sosea un obiect ce emitea
puncte luminoase si care la apropierea lui a decolat. Raportând apoi
superiorilor săi prezenta unei "farfurii zburătoare" în
zonă, s-a îndreptat spre casă cu o durere de cap îngrozitoare, cu un
zgomot asurzitor în urechi si cu urma unei lovituri rosii sub urechea
stângă.
Mai târziu s-a descoperit că a existat o perioadă de 20 de minute de
care el nu-si mai aminteste nimic; sub stare de hipnoză însă a
mărturisit că a pornit în urmărirea OZN-ului, care a aterizat
din nou. Ocupantii au îndreptat un fascicul luminos asupra lui si l-au luat la
bord, într-un loc plin de pupitre de control si de aparate
asemănătoare computerelor.*
* Aceleasi imagini au fost relatate si de un inginer din Franta, in timpul
"abductiei" sale care a durat 18 zile
La prima vedere aceste incidente par pur si simplu de necrezut, produse ale
halucinatiei sau ale unei imaginatii bolnave. Dar ele sunt prea numeroase
pentru a ne putea îngădui să le tratăm cu usurintă. În
măsura în care relatează întâlniri cu aparate de zbor concrete,
reale, aceste rapoarte nu sunt desigur foarte convingătoare.
Mai mult, psihanalistii însisi atrag atentia asupra faptului că
rezultatele "hipnozei regresive" nu sunt foarte sigure; adesea
persoana aflată sub hipnoză nu este capabilă să
distingă între experientele reale si "sugestionările"
inculcate în subconstientul său, fie de hipnotizor, fie de altcineva, în
momentul presupusei "Întâlniri de gradul III".
Dar chiar dacă aceste experiente nu sunt cu totul "reale" (ca
fenomene obiective în spatiu si în timp), faptul însusi că ele au fost
"implantate" în mintile oamenilor în proportii atât de masive în anii
din urmă este deja semnificativ. Fără îndoială că
"ceva" există si în spatele acestor cazuri de
"abductie", iar recent cei care investighează fenomenele OZN au început
să caute explicatiile lor în alte directii.
Asemenea experiente, si mai ales "Întâlnirile de gradul III" ale
anilor '70, sunt în mod vizibil legate de fenomenele paranormale sau oculte.
Uneori, cu putin înainte de a întâlni OZN-uri, cei care urmează a fi
protagonistii lor visează lucruri ciudate, sau aud bătăi în usa
în conditiile în care nu se află nimeni în apropiere, sau primesc vizite
ciudate după aceea; unii primesc mesaje telepatice de la cei din
interiorul OZN-ului.
OZN-urile chiar ajung să dispară si să apară în loc să
decoleze si să aterizeze cu viteze mari; alteori au loc
"vindecări miraculoase" în prezenta lor sau când cineva este
expus la lumina emisă de ei. *
* Jacques Vallee, The Invisible College, E. P. Dutton, Inc., New York, 1975,
pp. 17, 21
Alteori însă "Întâlnirile de gradul III" au dus si la
leucemie, precum si la boli produse de radiatii; adesea efectele produse asupra
psihicului sunt tragice: deteriorarea pesonalitătii, dementă,
sinucidere**.
** John A. Keel, UFOs : Operation Trojan Horse - OZN-urile: Operatiunea
Calul Troian, G. P. Putnam's Sons, NewYork, 1970, p. 303
Sporirea si intensificarea "componentei psihice" a întâlnirilor
extraterestre i-a determinat pe cercetători să le asemene pe acestea
cu fenomenele oculte, care produc efecte psihice asemănătoare cu cele
declansate de aparitia OZN-urilor (The Invisible College).
Multi cercetători au remarcat asemănarea dintre fenomenele OZN si
spiritismul secolului al XIX-lea, în care fenomenele psihice se combină cu
efecte fizice stranii, "tehnologia" acelora fiind desigur mai primitivă.
În general, în anii '70 a început să dispară distinctia între
fenomenele OZN "propriu-zise", sau "normale", si diferitele
culte OZN, si aceasta datorită faptului că în această
decadă omenirea a devenit din ce în ce mai receptivă la practicile
oculte.
4. Explicarea fenomenelor OZN
Cea mai recentă carte a Dr. Jacques Vallee despre OZN-uri, The Invisible
College dezvăluie care sunt opiniile unora dintre cei mai prestigiosi
cercetători asupra acestei probleme. Dr. Vallee consideră că ne
aflăm astfel "foarte aproape" de o întelegere clară a
naturii acestui fenomen.
El observă că ideea existentei unei forme de inteligentă
"extraterestră" a devenit la modă, atât printre oamenii de
stiintă, cât si în cercurile celor care ghicesc norocul (astrologii
zilelor noastre), mai ales ca rezultat "al setei neostoite de a contacta
inteligente superioare care să aducă rezolvarea miraculoasă a
tuturor problemelor ce sfâsie si agită biata noastră
planetă".
În mod semnificativ el mai notează că ideea unor vizitatori din spatiul
extraterestru a devenit marele mit, sau "superbul neadevăr" al
vremurilor noastre.
Totusi credinta în acest mit i se pare o naivitate: "Explicatia aceasta
este prea rudimentară; ea nu acoperă diversitatea interactiunilor
dintre ocupantii obiectelor zburătoare si pământeni, si nici marea
varietate comportamentală a celor dintâi". Dr. Hynek notează
că, pentru a explica diversitatea efectelor produse de OZN-uri, trebuie
să plecăm de la ideea că ele sunt "un fenomen cu efecte
fizice fără îndoială, dar care prezintă si atribute ce tin
de sfera psihicului" (The Edge of Reality, p. 259). Dr. Vallee crede
că ele sunt "atât obiecte fizice, cât si instrumente psihice, ale
căror proprietăti specifice rămân să fie definite de acum
înainte" (The Invisible College, p. 200).
Teoria că OZN-urile nu există de fapt ca obiecte concrete si că
ele tin doar de fenomenele psihice sau parafizice a fost înaintată de un
număr de cercetători încă de la începutul anilor 1950. Pe
parcurs însă ea s-a erodat, pe de o parte datorită proliferării
grupurilor de tip sectar ce exaltau ideea originii "extraterestre" a
OZN-urilor, si pe de alta datorită chiar explicatiilor oficiale, ce
corespundeau perfect marii majorităti a opiniei publice, conform căreia
întregul fenomen este pură imaginatie. *
* Keel, UFOs: Operation Trojan Horse, pp.38,41
Dar, în prezent, cercetători de mare prestigiu sunt de acord în a
considera că, desi OZN-urile prezintă indubitabil caracteristici
"fizice", ele nu pot fi nicidecum socotite "nave spatiale"
aflate în posesia cuiva, ci ele tin în mod clar de domeniul parafizic sau
ocult.
Într-adevăr, de ce atât de multe OZN-uri aterizează atât de des exact
pe mijlocul soselelor? De ce aceste aparate atât de sofisticate si demonstrând
o tehnologie atât de "avansată" au nevoie atât de des să
fie "reparate"? De ce este nevoie ca ocupantii lor să ia atât de
des probe de la sol (pe parcursul unei perioade care însumează deja 25 de
ani!) si să "testeze" un număr atât de mare de oameni
dacă ele sunt într-adevăr misiuni de recunoastere asa cum pretind
"umanoizii" de la bordul lor?
Dr. Vallee se întreabă pe bună dreptate dacă nu cumva ideea cu
"vizitatorii din spatiul cosmic" este o pură diversiune, având
"scopul precis de a disimula natura infinit mai complexă a
tehnologiei, care mai ales dă amploare acestor fenomene" (The
Invisible College, p. 28). El crede că "de fapt noi nu avem de-a face
cu valuri succesive de vizitatori extraterestri; noi ne confruntăm de fapt
cu un sistem de control". "De fapt prin "Întâlnirile de gradul III"
se realizează un foarte eficace sistem de control al convingerilor si
credintelor individului". "Fiecare val de OZN-uri are un impact
social din ce în ce mai mare. Mase din ce în ce mai largi de tineri sunt atrasi
până la fascinatie de problemele cosmosului, de fenomenele psihice si
para-psihice, de noi frontiere ale constiintei. Apar mereu pe această
temă sumedenii de cărti si articole care modifică în profunzime
mentalitătile si întreg spatiul cultural în care trăim".
Într-o altă carte a sa, Dr. Vallee notează: "A devenit deja
posibilă determinarea a mari segmente ale populatiei să creadă
în existenta unor rase supranaturale, în posibilitatea masinilor
zburătoare, în pluralitatea lumilor locuibile, si aceasta doar cu ajutorul
câtorva scene si imagini atent regizate, ale căror detalii sunt adaptate
desigur culturii si superstitiilor existente într-un anumit spatiu geografic la
un moment dat"1).
* Vallee, Passport to Magonia - Pasaport pentru Magonia, Henry Regnery Co.,
Chicago, 1969, pp. 150-1
Există însă unele mici detalii care pot arunca lumină asupra
întelesului acestor "scene regizate" si care nu au scăpat
cercetătorilor atenti ai fenomenului, mai ales atunci când s-au avut în
vedere "Întâlnirile de gradul III" si cele de "contact
direct" cu umanoizii; si anume, acestea sunt detalii de o factură
profund "absurdă" sau care sunt de un rationament a căror
rationalitate nu poate nicicum anula latura lor absurdă (Valle, The
Invisible College).
În mod si mai semnificativ, întâlnirile sunt în întregime gratuite,
fără vreun scop sau înteles clar. Un psihiatru din statul
Pennsylvania a avansat chiar ideea că absurditatea ce caracterizează
aproape toate "Întâlnirile de gradul III", nu este altceva decât o
foarte clară tehnică hipnotică. "Când persoana este tulburată
de elemente absurde sau contradictorii, pe care se luptă să le
înteleagă, atunci psihicul său este foarte deschis si receptiv la
transferul de idei, la vindecări miraculoase, si asa mai departe".
Dr. Vallee compară această tehnică cu irationalitatea
koan-urilor* din budismul zen si remarcă similaritatea dintre întâlnirile
extraterestre si diferitele ritualuri oculte de initiere care "predispun
mintea" la "nou set de structuri simbolice". Toate acestea
indică în opinia lui trecerea "la o nouă formă de
religie".
* koan = paradox folosit ca temă de meditatie în zenbudism, cu scopul
de a anihila orice recurs al mintii la ratiune si rationalitate si de a forta
individul să dobândească instantaneu o iluminare de tip intuitiv -
WEBSTER's New Collegiate Dictionary (n. tr. )
Întelegem asadar că întâlnirile extraterestre nu sunt altceva decât
formele moderne ale unui ocultism vechi de când lumea. Abandonând credinta în
Iisus Hristos, omenirea îsi caută acum "mântuitori" în spatiul
extraterestru, iar fenomenele în discutie nu fac altceva decât să
furnizeze, prin materialitatea lor - OZN-uri, extraterestri -, recuzita
externă necesară credibilitătii. Dar în ce constă totusi
acest fenomen? Cine să fie cei care "îl regizează" si, mai
ales, în ce scop ar face-o?
Răspunsul la cel putin primele două întrebări îl dau oameni de
stiintă însisi, desi, neavând competentă în domeniul religios, ei nu
sesizează. semnificatiile mai profunde ale descoperirilor lor. Unul dintre
ei, profesorul Brad Steiger de la Universitatea statului Iowa, care a si scris
mai multe cărei în domeniul ce ne interesează, a făcut,
după o cercetare amănuntită a documentelor sustinute în
"Cartea Albastră" redactată de Fortele Aeriene,
următoarea declaratie: "Avem de-a face aici cu un fenomen parafizic
multidimensional, ale cărui rădăcini tin de sfera planetei
Pământ" (Canadian UFO Report, Summer, 1977).
John Keel, care a pornit în cercetările sale asupra OZN-urilor cu mult
scepticism si care în materie de religie este un agnostic, scrie: "În
esenta lor, OZN-urile, ...sunt manifestarea unei lumi pline de duhuri si de
fantome, al cărei univers mintal este straniu si aberant; este realitatea
unei lumi dominate de iluzie... în care realitatea însăsi este
distorsionată de forte stranii, care în mod vădit pot manipula
spatiul, timpul si materia fizică - forte care se situează aproape în
totalitate dincolo de puterea noastră de întelegere... Aparitiile OZN par
a fi pe de-a întregul variatii minore ale fenomenelor demonice vechi de când
lumea" (UFOs: Operation Trojan Horse).
Într-o bibliografie recentă a fenomenelor OZN pregătită de
Biblioteca Congresului, se notează la prima pagină următoarele:
"Multe dintre rapoartele asupra OZN-urilor, care se publică în
prezent în presa de mare audientă la public, relatează incidente care
sunt izbitor de asemănătoare fenomenelor de posedare demonică,
psihice sau de alt fel, pe care teologii si parapsihologii le cunosc de
multă vreme"*. Cei mai multi cercetători ai fenomenului OZN
caută de acum explicatia lui în sfera demonologicului si a ocultului.
* Lynn G. Catoe, UFOs and Related Subjects: An Annotated Bibliography -
OZN-urile si alte subiecte înrudite: O bibliografie adnotată -; US
Government Printing Office, Washington, D. C. ,1969
În câteva studii recente efectuate de cercetători protestanti
(evanghelici) toate aceste dovezi sunt unite si sistematizate, iar concluzia
care se impune este că fenomenele OZN sunt de origine demonică **.
Este adevărat că unele dintre ele s-au dovedit a fi rezultate ale sarlataniei
sau halucinatiei, dar acesta nu este nici pe departe cazul tuturor miilor de
dosare care s-au acumulat până în prezent asupra fenomenului. Că
frauda este de asemenea întâlnită în cadrul sedintelor de spiritism - este
foarte adevărat. Dar spiritismul însusi, atunci când este autentic,
produce negresit stări "paranormale", care nu sunt altceva decât
rezultate ale actiunilor demonice. La fel stau lucrurile cu fenomenele OZN.
** Clifordd Wilson si John Weldon, Close Encounters: A Better Explanation, O
mai bună explicare a Întâlnirilor Extraterestre, Master Books, San Diego,
1978; Spiritual Counterfeits Project - Revista Dosarului "Falsuri
Spirituale", Berkeley, Calif., Aug. 1977; "UFOs: Is Science-Fiction
Coming True?" - Se adevereste literatura stiintifico-fantastică
despre OZN-uri?"
Istoriile de caz din grupa contactului direct cu OZN-urile dezvăluie
caracteristici tipice, identice cu cele care se regăsesc în practicile
oculte sau demonice. De exemplu, un ofiter de politie din California a
văzut primul OZN în iunie, 1966, si de atunci înainte a avut foarte des
astfel de întâlniri.
"Devenisem complet obsedat de OZN-uri. Eram convins că ceva absolut
măret mi se va întâmpla în curând. Am renuntat la lecturile zilnice din
Biblie, nu m-am mai gândit la Dumnezeu, dar în schimb am început să citesc
cu înversunare toate cărtile despre OZN-uri care-mi cădeau în
mână... Vegheam noptile, asteptând în zadar să mai primesc vreun
semn, încercam să comunic mental cu ceea ce eu credeam că sunt fiinte
extraterestre, aproape că mă rugam la ei să-mi apară în
fată sau să intre într-un fel în legătură cu mine".
In cele din urmă a cunoscut ce înseamnă o "Întâlnire de gradul
III"; o "navă" cam de 24 m în diametru i-a apărut în
fată, dar a decolat imediat, lăsându-l perplex si cu expectativa unui
moment "măret" dar nimic n-a mai urmat după toate acestea.
OZN-urile au încetat să mai apară, iar omul, frustrat în
asteptările sale, a început să bea până la atingerea unei
stări depresive în care îl încerca din ce în ce mai des gândul
sinuciderii. Nu a reusit să iasă din acest iad decât prin convertirea
la Hristos.
Cei care însă au intrat în contact nemijlocit cu însisi extraterestrii, au
lucruri cu mult mai înfricosătoare de povestit. Ei devin literalmente
"posedati" de aceste fiinte care încearcă mai întâi să-i
ucidă pe cei care le opun rezistentă. (UFOs: A Better Explanation).
În afară de semnificatia generală a fenomenului OZN,
"Întâlnirile de gradul III" mai ales ne obligă să întelegem
că scopul lor precis este acela de a însela individul care participă
la ele si de a-l împinge, fie spre a căuta noi "contacte" al
căror "mesaj" mai apoi să-l popularizeze, fie - si aceasta
întotdeauna - spre stări de acută confuzie si dezorientare
personală.
Dacă amestecul ciudat de elemente fizice si psihice ce caracterizează
fenomenele OZN este si aspectul ce intrigă cel mai mult pe
cercetători, rămânând din punctul lor de vedere fără
solutie, el este însă cu totul explicabil celor care cunosc textele de
spiritualitate ortodoxă si mai cu seamă Vietile Sfintilor.
În interiorul acestei spiritualităti se stie că si demonii dispun de
"trupuri fizice", numai că "materia" din care sunt
făcute ele este atât de subtilă, încât nu poate fi sesizată
decât de oameni cu "usile spirituale ale perceptiei" deschise, fie
prin vointa lui Dumnezeu, ca în cazul sfintilor, fie împotriva ei - în cazul
vrăjitorilor sau celor care acceptă să fie mediumi în sedintele
de spiritism ***.
*** Doctrina Ortodoxă despre demoni si îngeri si modul în care este
simtită actiunea lor de către oameni a fost sintetizată (printre
altii - n. tr. ) de marele episcop si părinte al Bisericii din secolul al
XIX-lea Ignatie Breancianinov; ea este expusă pe larg în cartea The Soul
After Death - Sufletul după Moarte -, St. Herman of Alaska Brotherhood,
Platina, California, 1979, Din Ignatie Breancianinov stau trad. în lb. rom.
extrase în vol. Cuvânt despre moarte, Ed. "Pelerinul Român", Oradea
1993
Literatura ortodoxă oferă numeroase exemple de manifestări
demonice, care se potrivesc perfect cu scenariul întâlnirilor extraterestre:
fiinte si obiecte concrete (adică prezente si contrafaceri demonice) care
"apar" si "dispar" brusc, care au întotdeauna menirea de a
înspăimânta si semăna confuzie între oameni, ducându-i în final la
distrugere. Viata Sfântului Antonie cel Mare si a Sfântului Ciprian al
Cartaginei, care mai înainte fusese vrăjitor, sunt pline de astfel de
incidente ****.
**** Vezi Vietile Sfintilor (pe larg) editate cu începere din 1991 la
Episcopia Romanului si Proloagele, vol. I-II (Vietile Sfintilor pe scurt ),
Craiova 1991 (n. tr. )
Viata Sfântului Martin Milostivul (+397, episcop de Tours, mentionat în
Proloage vol. I, 13 feb.) contine un exemplu interesant de actiune
demonică care prin puterea ei de a manipula obiecte "fizice" se
potriveste perfect cu momente similare din cadrul "Întâlnirilor de gradul
III".
Un anume tânăr Anatolie se face monah lângă Mânăstirea Sfântul
Martin, dar din falsă smerenie devine victima înselăciunii
diavolesti. I se pare că stă de vorbă cu "îngerii",
iar ca să-l încredinteze de "sfintenia" sa, acesti
"îngeri" au promis să-i dăruiască "o mantie
strălucitoare din cer" ca semn al "puterii dumnezeiesti" ce
se sălăsluia deja în el.
"Deci, într-una din nopti, pe la miezul noptii, se făcu zgomot mare
de pasi ce parcă jucau, si de murmure ca de multe voci în schit, iar
chilia lui Anatolie se umplu de lumină. Apoi se asternu linistea, iar cel
înselat iesi din chilia sa, purtând "straiul cel dumnezeiesc". Cineva
a adus o lumânare si toti fratii au cercetat cu atentie haina. Era peste
măsură de moale si de lucioasă, iar culoarea era rosie ca para.
Nimeni nu putea spune din ce anume era făcută, însă la vedere si
la pipăit părea o haină si nimic mai mult".
În zori, duhovnicul tânărului Anatolie vrea să-si ia ucenicul pentru
a-l duce la Sfântul Martin, ca să se descopere dacă întâmplarea nu
era cumva o înselăciune diavolească. De frică, ucenicul
refuză, "si când fratii îl traseră cu de-a sila, haina cu
pricina se făcu nevăzută din mâinile lor".
Autorul acestei mărturisiri (care fie a asistat personal la întâmplare,
fie a aflat-o de la participantii directi la ea) încheie istoria astfel:
"diavolul nu a putut să-si tină până la capăt
înselăciunea, sau să si-o ascundă, când a auzit că va
ajunge înaintea fetei Sfântului Martin".
"Era în puterea Sfântului Martin să recunoască pe diavol în
orice chip s-ar fi arătat, fie cu firea sa proprie, fie preschimbat în
vreo altă formă a răutătii cu care să-i însele pe
oameni" - inclusiv în forma idolilor si chiar în chipul lui Hristos
Însusi, îmbrăcat ca Împărat, lumina din jurul trupului său fiind
însă rosie (semn că este de la diavolul, după Sfintii
Părinti, vezi Filocalia vol. 1-12, trad. Pr. D. Stăniloae - n. tr.)
Deci nu încape nici o îndoială că "farfuriile
zburătoare" ale zilelor noastre se încadrează perfect în
"tehnologia" diavolească; cu adevărat, nimic altceva nu
le-ar putea explica la fel de bine. Astfel, feluritele înselăciuni
diavolesti despre care ne avertizează scrierile patristice, s-au adaptat
la mitologia contemporană a spatiului cosmic - nimic mai mult.
De exemplu, Anatolie cel din povestirea de mai sus s-ar fi numit "individ
de legătură". Iar scopul "obiectului neidentificat" nu
este greu de lămurit. El este acela de a-i impresiona si de a-i umple pe
spectatori de un sentiment de teamă în fata "misterului". In
acelasi timp, de a produce "dovada" existentei unor "inteligente
superioare" (care se numesc "îngeri", pentru cei care le cad
victime dintre rândurile credinciosilor, sau "extraterestri", pentru
omul ateu contemporan), ale căror mesaje transmise oamenilor să
aibă astfel o autoritate care să nu poată fi pusă la
îndoială. Vom analiza aceste mesaje în cele ce urmează.
În viata Sfântului Nil de Sorska (cel care în secolul XIV a întemeiat
schiturile ca centre de viată monahală în Rusia), se descrie o
"răpire" demonică care este aproape identică cu
"abductia" extraterestră.
La câtăva vreme după moartea Sfântului Nil locuiau în
mănăstirea lui un preot si fiul său. "Odată, pe când
băiatul fusese trimis cu o treabă la cineva, îi apăru
deodată în fată un om ciudat care îl apucă de mână si îl
duse, ca si când ar fi fost purtat de vânt, în mijlocul unei păduri foarte
sălbatice". Si pe când preotul si monahii se rugau la Sfântul Nil
să-i ajute să descopere copilul pierdut, Sfântul veni în ajutorul băiatului
si stătu afară, în fata ferestrei la care era asezat copilul; iar
când lovi tocul usii cu toiagul ce-l tinea în mână, clădirea se
zgudui din temelii si toate duhurile necurate căzură la pământ.
Sfântul porunci diavolului să ducă băiatul înapoi de unde îl
luase si se făcu nevăzut.
Apoi, după oarece strigăte si ceartă între diavoli,
"acelasi străin apucă băiatul si-l duse la Schit ca vântul,
... asezându-l pe o căpită de fân, după care dispăru".
Când l-au găsit călugării, băiatul le povesti tot ce i se
întâmplase, ce văzuse si ce auzise. De atunci încolo umbla foarte smerit,
purtând în el parcă o anumită teamă".**
Într-o "răpire" demonică similară din Rusia secolul
XIX, un tânăr, blestemat fiind de mama sa, deveni timp de 12 ani sluga
unui diavol întruchipat într-un "bunic", având puterea de a sta
nevăzut în mijlocul oamenilor, ajutându-l astfel pe diavol să semene
confuzie printre ei**.
** The Northern Thebaid, -Tebaida nordului - St.Herman - Alaska Brotherhood,
1975, pp. 91-92
** St. Nilus, The Power of God and Man's Weakness (in Russian) - Puterea lui
Dumnezeu si slăbiciunea omenească (în lb. rusă), St. Sergius'
Lavra, 1908; St. Herman Brotherhood, 1976, pp. 79-98
În secolele trecute astfel de întâmplări adevărate despre
actiunile drăcesti nu uimeau pe nimeni (pentru că omenirea acelor
vremuri era constientă de realitatea puterii diavolului - n. tr.).
Astăzi însă, unul din semnele crizei spirituale la care asistăm,
constă din aceea că omul modern, în pofida "iluminismului"
si a "întelepciunii" sale, fiind confruntat din nou cu astfel de
experiente nu mai este capabil să si le explice, pentru că a pierdut
trăirea vietii duhovnicesti care să-l ajute la aceasta.
Cercetătorii actuali ai fenomenelor extraterestre, în încercarea lor de a
explica fenomene care au devenit prea evidente pentru a mai fi ignorate, s-au
alăturat cercetătorilor din domeniul psihiatriei si psihologiei,
pentru a formula o "teorie unificată", care să permită
analiza globală a acestor fenomene atât psihice, cât si fizice. Dar acesti
cercetători nu fac altceva decât să perpetueze metoda modernă
"ratională" a gândirii de sorginte luministă pentru a
cerceta un domeniu spiritual, nedându-si seama însă că acesta nu
poate fi investigat cu mijloacele stiintifice "obiective", ci
exclusiv cu instrumentul credintei.
Lumea fizică este neutră din punct de vedere moral, ea putând fi
cunoscută relativ usor în urma observatiei stiintifice; dar lumea
nevăzută a spiritului comportă entităti (fiinte) atât ale
binelui cât si ale răului, pentru care cercetătorul stiintific nu
poate avea instrumente "obiective" de discriminare, decât în
conditiile în care el acceptă revelatiile referitoare la ele pe care
Adevărul întrupat, adică Iisus Hristos, le-a adus oamenilor.
Astfel, cercetătorii contemporani ai fenomenului extraterestru
plasează cărtile Sfintei Scripturi, scrise sub insuflarea Duhului
Sfânt, pe acelasi plan cu textele spiritiste de inspiratie demonică,
neputând din această cauză distinge între activitătile demonice
si cele efectuate de îngeri.
Dar ei acum stiu (după o lungă perioadă în care stiinta a fost
dominată de prejudecăti materialiste) că există un domeniu
al realului de esentă nefizică ale cărui efecte sunt observabile
în fenomenele extraterestre. Dar câtă vreme ei vor persista să
abordeze acest domeniu în mod "stiintific", ei vor continua să
fie dusi în eroare, cu aceeasi usurintă cu care este înselat cel mai naiv
"individ de legătură".
Când încearcă să determine cine sau ce se află în spatele
fenomenelor extraterestre si care ar putea fi semnificatia lor, acesti
cercetători cad pradă, inevitabil, celor mai fanteziste speculatii.
Vallee însusi se mărturiseste dezarmat în fala manifestărilor
extraterestre, neputând spune dacă ele sunt "un mecanism scăpat de
sub control", o "reuniune solemnă de întelepti" plină
de bunăvointă (asa cum ar vrea să ne facă să credem
mitul "extraterestru"), sau o "teribilă monstruozitate
superumană a cărei simplă contemplare duce orice fiintă
omenească în pragul dementei", adică o monstruozitate care este,
prin natura ei, demonică.*
* The Invisible College , p. 206
O evaluare justă a fenomenelor extraterestre nu poate fi atinsă
decât din interiorul revelatiei si al experientei hristice, fiind
accesibilă doar crestinului credincios care trăieste real si cu
smerenie pe aceste coordonate. Nimeni nu poate afirma că omului îi este
dat să "explice" în amănunt si pe de-a întregul lumea
nevăzută a îngerilor si a demonilor; dar cunoastem destul prin
descoperirile Sfintei Scripturi si ale Sfintei Traditii, pentru a fi încredintati
de realitatea acestor fiinte spirituale (îngeri si diavoli) si de modul în care
trebuie să reactionăm noi la influentele lor, mai ales atunci când
trebuie să dejucăm si să învingem înselăciunile diavolesti.
Cercetătorii fenomenelor extraterestre au ajuns la concluzia că ele
sunt identice cu fenomenele numite "demonice"; dar numai crestinul -
si anume cel ortodox, care este instruit si luminat de 2000 de ani de
experientă patristică a luptei cu demonii - este capabil să înteleagă
semnificatia adâncă a acestei concluzii.
5. Semnificatia fenomenelor OZN
Care este deci semnificatia fenomenelor extraterestre contemporane? De ce au
apărut ele, din punctul de vedere al timpului istoric, tocmai acum? Care
este mesajul lor? Ce viitor anuntă ele omenirii?
*
În primul rând, fenomenele extraterestre nu constituie decât unul din
multitudinea de evenimente "paranormale" care uluiesc omenirea la ora
de fată. Cu doar câtiva ani în urmă, cei mai multi le-ar fi
considerat "minuni" de domeniul fanteziei. Dr. Vallee, în cartea sa
Colegiul invizibil se exprimă astfel: "Observăm în mediul nostru
înconjurător evenimente neobisnuite si neasteptate ce se numără
cu miile". Ele produc "o mutatie generală în structurile de
credintă religioasă ale oamenilor, în întreaga lor mentalitate
privitoare la conceptul de invizibil". "Se întâmplă ceva ciudat
cu constiinta oamenilor zilelor noastre"; "aceeasi putere sau
fortă care a marcat rasa umană în trecut se manifestă din nou
asupra ei în prezent".
În limbaj crestin, aceasta înseamnă că avem de-a face cu o nouă
dezlăntuire demonică asupra omenirii. În viziunea apocaliptică
crestină (a se vedea sfârsitul cărtii), se stie de existenta unui
timp (pe care tocmai îl trăim) în care puterea ce tine în frâu cele mai de
pe urmă si cele mai sălbatice manifestări demonice pe
pământ nu se va mai manifesta la un moment dat (II Tes. 2,7).
Disparitia modurilor de guvernare si a ordinii publice bazate pe conceptia
crestin-ortodoxă , asupra lumii, întruchipată de persoana regelui,
domnului crestin-ortodox sau împăratului, este deja de multă vreme un
fapt istoric.
Viziunea crestin-ortodoxă asupra lumii nu mai există ca un tot
organic nealterat, căci Satan a fost "dezlegat din închisoarea
lui" în care a fost tinut închis prin harul Bisericii lui Hristos. El a
iesit acum, "să amăgească neamurile" (Apoc. 20, 7-8),
spre a le pregăti pentru închinarea la Antihrist spre sfârsitul
vremurilor.
Poate că niciodată de la începuturile Crestinismului încoace puterile
demonice nu s-au manifestat într-un număr atât de mare si atât de pe
fată ca în zilele noastre. Teoria "vizitatorilor din spatiul
extraterestru" nu este decât unul din multele pretexte pe care le folosesc
aceste puteri pentru a disemina si a acredita ideea existentei unor
"fiinte superioare" care îsi vor asuma responsabilitatea destinului
omenirii.
În al doilea rând, OZN-urile nu sunt altceva decât tehnici mediumistice de
ultimă oră, prin care diavolul îsi câstigă aderenti pentru sfera
lui ocultă. Ele sunt un semn teribil al marii susceptibilităti a
omului contemporan la influentele demonice, asa cum nu s-a mai întâmplat
niciodată în era crestină. În secolul trecut de exemplu, era de
obicei necesară participarea la sedinte de spiritism pentru a intra în
contact cu demonii, pe când astăzi privirea cerului este suficientă
în acest scop (este adevărat, de preferintă noaptea).
Omenirea a pierdut în prezent si ultima rămăsită a unei viziuni
crestine asupra existentei, plasându-se acum în mod pasiv la dispozitia
multiplelor "puteri" coborâtoare din văzduh. Recentul film
Întâlnire de gradul III este o dezvăluire socantă despre cât de
superstitios a putut deveni omul contemporan, omul asa-zis "eliberat"
de sub imperiul credintei crestine "obscurantiste"; acest om este
gata într-o clipă să creadă, fără să pună
nimic la îndoială, orice "experientă" neobisnuită,
indiferent unde l-ar duce ea, fără să-ti treacă prin cap
măcar că are de-a face cu grosolane contrafaceri diavolesti *.
* Doua alte recent descoperite fenomene "paranormale"
demonstrează cu câtă îndrăzneala demonii se folosesc de mijloace
fizice (in particular, aparate tehnice moderne) pentru a intra în contact cu
oamenii. (1) Un cercetător leton (acum urmat de altii) a descoperit
fenomenul vocilor misterioase care apar inexplicabil pe benzilor aparatelor de
înregistrare, chiar si atunci când înregistrările se realizează în
conditii de laborator într-o atmosferă epurată de orice zgomot,
efectul lor fiind foarte apropiat cu cel al sedintelor de spiritism. Prezenta
unui mediu sau a unui "psihic" în cameră favorizează acest
fenomen (Konstantin Raudive, Breakthrough: An Amazing Experiment in Electronic
Comunication with the Dead - Bresă către lumea nevăzută: O
experientă uluitoare de comunicare electronică cu mortii, Taplinger
Publishing Co., New York, 1971). (2)
Se presupune ca deseori, liniile telefonice au fost folosite de
"extraterestri" cu voci metalice pentru a intra in contact cu
"indivizii de legătură", cât si cu cercetători ai
fenomenelor extraterestre. In ultimii ani însă s-au raportat si
cazuri în care la telefon au fost auzite si voci ale persoanelor decedate. Nu
se poate nega, după cum declară însusi reporterul acestui fenomen,
că "diavolii cei de demult se află acum din nou printre
noi", într-o măsură nemaiîntâlnită în trecut (Keel,
OZN-urile: Operatiunea Calul Troian, p. 308
În al treilea rând, "mesajul" adus de OZN-uri este de natură
să pregătească lumea pentru aparitia lui Antihrist;
"mântuitorul" omenirii apostaziate soseste pentru a stăpâni
lumea. Poate că vor sosi chiar din văzduh, pentru a imita mai bine
venirea Mântuitorului (Matei 24,30; Fapte 1,11). Sau poate că
"vizitatorii extraterestri" vor ateriza în locuri publice pentru a
declansa o închinare "cosmică" în fata stăpânului lor. Sau
poate că "focul pogorât din cer" (Apoc. 13,13) nu va fi decât o parte
a marelui spectacol demonic rezervat vremilor din urmă. Oricum, mesajul
adresat omenirii zilelor noastre acesta este: "mântuirea asteptati-o nu de
la Adevărul crestin aflat prin descoperire dumnezeiască si nu de la
credinta în Dumnezeu Cel nevăzut, ci de la vehiculele din spatiu".
Este unul din marile semne al vremilor de pe urmă acesta: ... si spaime si
semne mari din cer vor fi (Luca 21,11). Nu mai departe decât acum o sută
de ani, Episcopul Ignatie Briancianinov nota în cartea sa Despre semne si minuni:
** "...cu câtă aviditate caută crestinii nostri să
vadă minuni, sau chiar să facă ei însisi minuni! Această
căutare nu dă altceva la iveală decât înselăciunea de sine,
care se naste din buna părere de sine si din slava desartă, si care
se sălăsluieste în suflet punând stăpânire pe el".
** On miracles and Signes, Yaroslavl, 1870, retipărită de Holy
Trinity Monastery, Jordanville, N.Y. 1960
"Adevăratii făcători de minuni aproape că au
dispărut, dar oamenii sunt mai setosi de minuni ca niciodată. Ne apropiem
de timpurile când calea va fi larg deschisă pentru o multime de false
minuni mari si grozave, care să ducă la pierzare nenorocita
întelepciune cea după trup, care se va lăsa atrasă si
înselată de ele".
Iată în această carte si câteva rânduri pentru cercetătorii
fenomenului extraterestru: "Antihrist va face mai cu seamă minuni în
văzduh, adică acolo unde îsi are satan împărătia. Minunile
vor izbi cel mai tare simtul văzului, pe care îl vor fermeca si însela. Sfântul
Ioan Teologul, văzând în duh semnele ce au să fie înaintea
sfârsitului lumii, afirma că Antihrist va face semne mari încât si foc
să pogoare din cer, pe pământ, înaintea oamenilor (Apoc. 13,13).
Sfânta Scriptură indică această minune ca fiind cea mai mare
dintre minunile lui Antihrist, iar locul aparitiei ei este văzduhul. Va fi
un spectacol splendid si înfricosător".
Sfântul Simeon Noul Teolog spune si el: "cel care se nevoieste cu
rugăciunea, să nu privească des în văzduh, căci
într-acolo se află sălasul duhurilor rele, care lucrează mari si
felurite înselăciuni" (Philokalia, "The Three Forms of
Heedfulness" - "Cele trei feluri de pază").
"Oamenii nu vor întelege că minunile lui Antihrist nu au în ele nici
un fel de notiune de bine sau scop rational, nici un înteles clar, că sunt
străine de adevăr si pline de minciună, de toată
sălbăticia si răutatea, că sunt scamatorie goală
menită să uluiască si să lase cu gura căscată,
mai ales pentru a-i da pradă uitării ca să-i poată însela,
seduce si fascina cu efecte spectaculoase, găunoase si prostesti".
"Toate înselăciunile diavolesti au în comun aceea că, dacă
li se dă cea mai mică atentie, ele devin periculoase; această
mică atentie, chiar dacă este lipsită de simpatie pentru ceea ce
se vede, poate să ducă pe omul respectiv în ispită si poate
să lase asupra lui o influentă rea".
Mii de indivizi care au intrat "în legătură" cu OZN-uri sau
care au fost pur si simplu martori oculari, au simtit pe pielea lor efectul
acestui înfricosător adevăr; iar dintre acei care s-au lăsat
coplesiti de acest fenomen, putini au scăpat. Chiar cercetătorii care
nu-si afirmă nici o apartenentă religioasă avertizează în
termenii cei mai categorici opinia publică împotriva acestui pericol.
John Keel, de exemplu, spune: "Să nu tratăm cu usurintă
fenomenul extraterestru; a te juca cu el este ca si cum te-ai juca cu magia
neagră. Acest fenomen îi seduce mai ales pe cei neurotici, pe creduli si
pe imaturi. El poate duce la schizofrenie paranoică, la demonomanie si
chiar la sinucidere - după cum s-a si întâmplat într-un număr de
cazuri. Cea mai usoară curiozitate la adresa fenomenelor extraterestre se
poate transforma într-o obsesie distructivă. Din această cauză
recomand energic părintilor să le interzică aceste
preocupări copiilor lor. Educatorii si alte categorii de adulti să nu
încurajeze astfel de interese la adolescenti" (OZN - Operatiunea Calul
Troian).
Într-un alt loc, Episcopul Ignatie Briancianinov însemna groaznica viziune a
unui modest fierar rus dintr-un sat de lângă Petersburg, care a avut loc
în zorii epocii noastre marcate de necredintă si de revolutii (1817):
"el văzu odată, în plină amiază, multime de diavoli în
chip omenesc sezând pe crengile copacilor din pădure, îmbrăcati în
haine ciudate, cu tichii ascutite, care cântau acompaniati de instrumente
parcă vrăjitoresti, un cântec plin de groază: "Vremea
noastră a sosit, facă-se voia noastră!"*
* Sfântul Nil, Svytynya pod Spudom, Sergiev Posad, 1911
Noi trăim la capătul acestei perioade înspăimântătoare
de triumf demonic în care "umanoizi" sinistri (noile
întruchipări diavolesti) se arată la mii de oameni si pun
stăpânire, prin aparitiile lor absurde, pe sufletele acelora de care harul
lui Dumnezeu s-a îndepărtat. Fenomenele extraterestre sunt pentru
crestinii ortodocsi un semn că trebuie să calce cu mult mai
multă hotărâre, trezvie si băgare de seamă pe calea
mântuirii, cunoscând că putem fi ispititi si înselati nu doar de religiile
mincinoase, ci si de fenomene fizice care uluiesc privirea.
În secolele de demult, crestinii erau mai circumspecti cu privire la fenomenele
noi si străine, cunoscând dinainte înselăciunile diavolilor; dar în
epoca noastră, a "luminilor", curiozitatea celor mai multi este
atâtată de ele, oamenii urmărindu-le chiar cu pasiune, pentru că
ei cred că diavolul este un personaj imaginar, de basm.
Cunoasterea exactă a naturii fenomenului extraterestru poate să-i
impulsioneze pe crestinii ortodocsi să trăiască o viată
duhovnicească mai constientă si mai constientizată, care să
le permită o viziune ortodoxă mai generalizată asupra lumii,
astfel încât ei să nu cadă pradă cu atâta usurintă ideilor
si modelor la ordinea zilei.
Crestinul ortodox constient trăieste fără putintă de
tăgadă într-o lume căzută. Toată natura
înconjurătoare este străină si înstrăinată de
paradisul pe care el îl caută si pe care se luptă să-l
obtină. El este parte a unei umanităti în suferintă, urmasă
a întâiului om, Adam, care, întreagă, are nevoie să fie mântuită
prin răscumpărarea dăruită liber tuturor de Fiul lui
Dumnezeu, prin Jertfa Sa mântuitoare de pe Cruce.
Crestinul Ortodox stie că pentru persoana umană nu există nici
un fel de "evolutie" spre forme "superioare", si el nici nu
are motive să creadă că există "fiinte evoluate"
pe alte planete; el în schimb stie că există într-adevăr în
univers si alte "inteligente avansate" în afară de el. Acestea
sunt de două feluri: îngeri si diavoli. Efortul său este acela de a
fi în comuniune cu "îngerii", care îi slujesc lui Dumnezeu si de a
refuza orice contact cu "duhurile rele" care L-au respins pe Dumnezeu
(adică diavolii), iar acum se luptă, din invidie si răutate,
să-l ducă si pe om la pierzare.
El stie că omul, din cauza iubirii de sine si a slăbiciunii sale,
înclină cu usurintă spre greseală, crezând în "basme",
care promit contacte cu "stări de existentă superioare" si
cu "fiinte evoluate", fără efortul unei vietuiri crestine -
de fapt care promit tocmai această scutire sau eliberare de orice efort
ascetic. Mai departe, el nu se va baza doar pe capacitatea sa de a dejuca
înselăciunile demonilor, ci se va tine strâns si cu hotărâre de
rânduielile Sfintei Scripturi si ale Sfintilor Părinti, pe care i le pune
la îndemână Biserica lui Hristos spre a-si salva viata.
Un astfel de crestin ortodox are, asadar, posibilitatea să reziste
înselăciunilor religiei viitorului, care nu este altceva decât religia lui
Antihrist, în orice formă i s-ar prezenta ea. Restul omenirii, cu exceptia
unei minuni dumnezeiesti, nu poate decât să fie pierdută.
VII. "RENASTEREA HARISMATICA" UN
SEMN AL VREMILOR
"Costa Deir luă microfonul si ne povesti cum i se frânge inima
când se gândeste la Biserica Ortodoxă Greacă. El îi ceru
părintelui episcopalian Driscoll să se roage ca să coboare Duhul
Sfânt si în Biserica lor, asa cum coborâse în Biserica Catolică. În timp
ce părintele Driscoll se ruga, Costa Deir plângea în microfon. După
rugăciune urmă un lung mesaj în limbi si o interpretare la fel de
lungă prin care eram înstiintati că rugăciunile fuseseră
auzite si că Duhul Sfânt va sufla cu putere si va trezi Biserica
Ortodoxă Greacă... În acest răstimp era atâta plânset si
strigare în jurul meu, încât am început să mă retrag, nemairezistând
din punt de vedere nervos... Si totusi m-am auzit spunând un lucru
surprinzător: "Într-o bună zi, când toată lumea va sti
că Duhul miscă Biserica Ortodoxă Greacă, să tinem
minte că ne-am aflat aici în momentul în care a început". *
* Pat-King, in Logos Journal. sept. - oct. , 1971, p. 50. Acest
"'jurnal harismatic international" nu trebuie confundat cu revista
Logos a părintelui E. Stephanou (N. ed.)
*
Sase luni după evenimentul descris mai sus (care a avut loc la o întâlnre
"harismatică" interconfesională la Seattle), comunitatea
crestinilor ortodocsi începu într-adevăr să afle că "duhul
harismatic" se miscă în Biserica Ortodoxă Greacă.
Părintele Stephanou în revista Logos consemnează acest eveniment,
care începuse să se manifeste deja într-un număr de parohii grecesti
si siriene din America si acum se împânzea peste tot, fiind activ promovat de
Părintele Eusebius.
După ce cititorul va parcurge descrierea acestui "duh" în
paginile care urmează, descrierile apartinând reprezentantilor de frunte
ai acestei miscări, el va vedea cum a pătruns acesta în lumea
ortodoxă tocmai prin propaganda acerbă a unor astfel de "crestini
interconfesionalisti".
O concluzie se desprinde cu sigurantă din relatarea de mai sus:
spectaculoasa "renastere harismatică" la care suntem în prezent
martori nu este atât un fenomen incontestabil de hiper-emotionalism si
revivalism protestant, cat. mai ales rezultatul lucrării unui "duh"
care poate fi invocat si. care poate face "minuni". Întrebarea la
care ne vom strădui să răspundem în paginile ce urmează
este următoarea: ce sau cine este acest duh?
Noi suntem avertizati, în calitatea noastră de crestini ortodocsi, că
nu numai Dumnezeu are puterea de a face minuni, ci si diavolul. Si el e capabil
de "minuni" prin care de fapt imită virtual oricare dintre
minunile autentice ale lui Dumnezeu. Ne vom strădui deci în paginile ce
urmează să cercăm duhurile dacă sunt de la Dumnezeu (1 Ioan
4, 1).
Vom începe cu o scurtă incursiune istorică, dat fiind că
"renasterea harismatică" a pătruns în lumea ortodoxă
prin confesiunile protestantă si catolică, care la rândul lor au
primit-o de la sectele penticostale.
1. Miscarea penticostală în secolul XX
Desi are rădăcini încă în secolul trecut, Miscarea
Penticostală modernă datează exact din ajunul Anului Nou 1900,
la ora 7 seara. De câtăva vreme, preotul metodist Charles Parham din
Topeka, statul Kansas, necăjit de ineficienta vădită a misiunii
sale, începuse să studieze intensiv Noul Testament împreună cu un
grup de studenti, cu scopul de a afla secretul puterii Apostolice. În final,
studentii au dedus că acest secret constă în "vorbirea în
limbi", care, credeau ei, însoteste întotdeauna în Faptele Apostolilor
primirea Duhului Sfânt.
Plini de tensiune si entuziasm, Parham si discipolii săi au hotărât
să se roage până când vor primi si ei "Botezul Duhului
Sfânt", împreună cu vorbirea în limbi. Pe 31 decembrie 1900 ei s-au
rugat de dimineata până seara fără nici un rezultat, până
în momentul în care unei tinere i-a venit ideea că din tot efortul lor
lipseste un element: "punerea mâinilor". Parham puse mâinile pe capul
fetei si îndată ea începu să vorbească "într-o limbă
necunoscută".
În următoarele trei zile avură loc multe asemenea
"botezuri", inclusiv al lui Parham însusi si al altor doisprezece
pastori de diverse confesiuni, care toate au fost însotite de vorbirea în
limbi. În curând miscarea ajunse până la Texas, iar apoi avu un succes
deosebit într-o bisericută frecventată de negri, în Los Angeles. De
atunci încoace ea s-a răspândit în întreaga lume si se mândreste cu un
număr de zece milioane de membri. .
Timp de o jumătate de secol, "Miscarea Penticostală" a
rămas sectară, fiind primită pretutindeni cu ostilitate de
către confesiunile traditionale. Totusi vorbirea în limbi a început
să se manifeste treptat în chiar sânul acestor confesiuni, la început
discret, până când în 1960, un preot episcopalian de lângă Los
Angeles, făcu o mare publicitate acestui fapt, declarând public că a
primit "Botezul Duhului Sfânt" si că vorbeste în limbi.
După oarecare ostilităti initiale, "renasterea
harismatică" câstigă aprobarea oficială sau neoficială
a majoritătii confesiunilor si se împrăstie rapid atât în America,
cât si în afara ei. Chiar odinioară rigida si exclusivista Biserică
Catolică luă în serios miscarea spre sfârsitul anilor 1960,
purtându-i de atunci stindardul cu mult entuziasm. În America, episcopii
romano-catolici aprobară această miscare în 1969, iar cele câteva mii
de catolici implicati atunci în ea, au sporit în doar o decadă la
nenumărate sute de mii; ei se reunesc periodic în conferinte
"harismatice" locale si nationale pe care le frecventează zeci
de mii de oameni.
Tările romano-catolice europene au devenit si ele entuziast
"harismatice", după cum o atestă conferinta
"harismatică" din vara anului 1978 din Irlanda, la care au
participat mii de preoti irlandezi. Nu mult înainte de moartea sa, Papa Paul al
VI-lea a declarat, la întâlnirea cu o delegatie "harismatică",
că si el este penticostal.
Care să fie explicatia unui succes atât de spectaculos al revirimentului
"crestin" într-o lume occidentală care este vădit
"post-crestină"? Fără îndoială că
răspunsul poate fi dat dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte,
este vorba de un teren psihic foarte receptiv a milioane de
"crestini" care constată că propria lor religie este
lipsită de viată, suprarationalizată si de ordin aproape
exclusiv exterior, lipsindu-i seva si puterea de convingere.
Pe de altă parte, avem fără îndoială de-a face cu un
"duh" deosebit de puternic ce se ascunde în spatele acestei
miscări si care este capabil, dacă găseste conditii prielnice,
să producă o multitudine foarte variată de fenomene
"harismatice", inclusiv vindecări, vorbiri în limbi,
tălmăciri, profetii, la baza tuturor acestora aflându-se
"botezul" cu, sau în, sau al, "Duhului Sfânt". Totusi ce
este acest "duh"?
Este semnificativ faptul că cei care urmează "renasterii
harismatice" cu miile nici măcar nu-si pun această întrebare.
Propria lor experientă "baptismală" este atât de
puternică pentru ei, precedată fiind de o atât de eficace
pregătire psihologică sub forma unei rugăciuni si asteptări
concentrate, încât ei nu se mai îndoiesc nici o clipă că ceea ce
coboară în final peste ei si în ei nu poate fi decât Duhul Sfânt si
că fenomenele pe care le experimentcază nu pot fi decât acelea
descrise in Faptele Apostolilor.
De asemenea, întreaga atmosferă psihologică a miscării este
deseori atât de unilaterală si de încărcată cu o stare
apropiată de fanatism, încât a exprima orice îndoială la adresa ei
este considerat ca o blasfemie la adresa Duhului Sfânt. Din sutele de
cărti apărute deja pe această temă, doar câteva
manifestă indoieli usoare cu privire la validitatea ei spirituală.
Pentru a obtine o idee mai clară asupra caracteristicilor distinctive ale
"renasterii harismatice", vom examina câteva din mărturiile si
practicile participantilor la ea, punându-le întotdeauna fată în fată
cu învătătura Sfintei Ortodoxii. Cu putine exceptii, aceste
mărturii vor fi culese din cărtile si revistele care fac apologia
miscării, deci scrise de oameni favorabili ei, si care, evident, nu
publică decât acele materiale care, cred ei, slujesc cauzei lor.
În continuare, nu ne vom referi doar la putine surse strict penticostale,
preferând să ne ocupăm în special de mediile protestant, catolic si
ortodox, si de marele succes pe care îl are '"renasterea
harismatică" în aceste medii.
2. Spiritul "ecumenist" al "Renasterii Harismatice"
Înainte de a începe să cităm din declaratiile
"harismatice", să atragem atentia pentru început asupra unui
aspect de bază al Miscării Penticostale propriu-zise, care aproape
întotdeauna este trecut sub tăcere de către autorii
"harismatici". Si anume, că există un număr uluitor de
secte penticostale, de o mare varietate, fiecare avându-si propriile accente
doctrinare, si multe dintre ele nefiind în comuniune unele cu celelalte.
Există "Adunările lui Dumnezeu", "Bisericile lui
Dumnezeu", reuniuni "penticostale" si "ale
sfinteniei", grupuri "După Evanghelie" etc., multe dintre
ele împărtite în subsecte mai mici.
Deci este vădit lucru, că "duhul" care inspiră o
asemenea anarhie nu poate fi în nici un caz unul al comuniunii si
unitătii. El este în contrast diametral cu spiritul Bisericii Crestine
Apostolice a primului veac, la care miscarea sustine că vrea să se
întoarcă. Totul, în cadrul noii "miscări harismatice" ce a
cuprins acum mai toate confesiunile, se discută mult despre "unitatea"
pe care această nouă miscare o inspiră.
Dar despre ce fel de unitate este vorba? Cumva de adevărata unitate a
Bisericii pe care Crestinismul Ortodox a păstrat-o nestirbită din
secolul I si până în secolul al XX-lea? Sau de pseudo-unitatea
Miscării Ecumenice care neagă până si existenta Bisericii lui
Hristos?
Răspunsul la această întrebare îl anuntă clar cel care poate fi
considerat "profetul" de frunte al penticostalismului secolului XX,
anume David Du Plessis, care, în ultimii douăzeci de ani, a promovat activ
vestile despre "Botezul Duhului Sfânt" printre confesiunile
participante la Consiliul Mondial al Bisericilor. Si aceasta în urma îndemnului
imperativ primit prin intermediul unei "voci", ce i-a fost adresat în
anul 1951. Miscarea Penticostală din cadrul diferitelor biserici devine
din ce în ce mai puternică si mai dinamică. Dar cel mai remarcabil
este faptul că această renastere se regăseste mai ales în cadrul
asa-ziselor societăti liberale, mult mai putin în sentimentul evanghelic
si chiar deloc în cel fundamentalist al Bisericii Protestante.
Ultimele mentionate se constituie acum în opozitia cea mai vehementă
fată de această glorioasă "renastere", căci
trebuie să stim că Miscarea Penticostală si miscările
moderniste ale Consiliului Mondial (al Bisericilor, n.- tr.) sunt acelea în
care se manifestă cel mai cu putere duhul" (Du Plessis, p. 28).
Aceeasi este situatia si în cazul Bisericii Romano Catolice: "reînnoirea
harismatică" apare tocmai în cercurile "liberale", cu
rezultate imediate în avântul ecumenismului pe care îl îmbrătisează
această Biserică si cu tot soiul de experimente în cadrul serviciului
liturgic (cum ar fi acompaniamentele la chitară etc.) Catolicii mai
traditionalisti sunt tot atât de ostili acestui curent ca si Protestantii
radicali.
Că orientarea "renasterii harismatice" este puternic
ecumenistă e dincolo de orice îndoială. Iată ce scrie Clarence
Finsaas, pastor luteran "harismatic": "Pe multi îi surprinde
faptul că Duhul Sfânt se poate manifesta în cadrul oricărei
confesiuni crestine istorice... fie ea calvină sau arminiană* putin
importă; esential este că Dumnezeu este mai presus decât credintele
noastre si că nici una dintre confesiuni nu detine monopolul asupra
Lui" (Christenson, p. 99). Iată ce declară si un pastor
episcopalian despre "renasterea harismatică": "... din
punct de vedere ecumenic ea este un mare succes, deoarece se realizează o
remarcabilă unire a crestinilor de diferite confesiuni, si aceasta mai
ales la nivelul parohiilor" (Harper, p. 17).
* se referă la doctrina lui Arminius, care sustine posibilitatea
mântuirii tuturor, opusă celei calviniste a predestinării (n. tr.)
Periodicul "harismatic" californian Inter-Church Renewal
(Reînnoirea interconfesională) este plin de astfel de declaratii de
"unire": "Întunericul vremilor apuse s-a risipit, iar
astăzi călugărita romano-catolică si un protestant se pot
iubi reciproc cu o iubire nouă si ciudată", care dovedeste
că "vechile bariere confesionale se prăbusesc. Superficialele
diferente doctrinare sunt date la o parte, astfel încât toti credinciosii să
se poată uni în Duhul Sfânt".
Preotul ortodox Eusebius Stephanou crede că "această
revărsare a Duhului Sfânt trece dincolo de granitele confesionale... Duhul
lui Dumnezeu lucrează ... atât în interiorul cât si, în exteriorul
Bisericii Ortodoxe" (Logos, ian. 1972, p. 12).
În acest punct, crestinul ortodox vigilent, care nu uită nici o clipă
că trebuie să "cerce duhurile", se va găsi pe un teren
familiar, presărat cu cliseele ecumeniste obisnuite. Mai ales să
remarcăm această "revărsare a Duhului Sfânt", care
apare în exteriorul Bisericii Ortodoxe, exact ca Miscarea Ecumenică
însăsi; cei care o adoptă nu fac altceva decât să urmeze unei
mode care a ajuns la maturitate în exteriorul Bisericii lui Hristos.
Deci ce pot să-i învete cei care se află în afara Bisericii lui
Hristos pe crestinii ortodocsi? Nu putem să negăm că, uneori,
spre rusinea noastră, catolicii si protestantii sunt mai zelosi în
participarea la biserică, la activitătile misionare, la
rugăciunea împreună, la citirea din Sfânta Scriptură etc. Chiar
din interiorul credintei lor gresite, catolicii, protestantii si sectantii îi
fac de rusine pe ortodocsi prin aceea că se străduiesc mai mult
să se facă plăcuti lui Dumnezeu decât multi dintre ortodocsi, în
conditiile în care cei din urmă sunt singurii care au păstrat
plinătatea crestinismului apostolic.
Deci, ortodocsii ar face bine să ia exemplu de la celelalte denominatiuni
si să reînvieze bogătiile spirituale ale propriei lor Biserici, pe
care încă nu reusesc să o scoată din lenea duhovnicească si
din obiceiurile cele rele. Cele spuse acum se referă la partea
omenească a credintei, la eforturile umane care se cheltuiesc în
activitătile religioase, fie ea credinta cuiva justă sau nu.
"Miscarea harismatică" însă pretinde că se află
în contact cu Dumnezeu si că a găsit mijloacele primirii Duhului
Sfânt, adică ale revărsării harului lui Dumnezeu. Si totusi
Biserica, si nimic altceva (sau altcineva), este aceea pe care Mântuitorul
nostru Iisus Hristos, a hotărât-o ca mijloc de dăruire a harului
către oameni. Să credem prin urmare că Biserica este actualmente
înlocuită de vreo "nouă revelatie" capabilă să
transmită harul din afara Bisericii, prin vreun grup de oameni, care,
probabil, cred în Hristos, dar care nu au nici o idee sau experientă
personală a Sfintelor Taine instituite de El si nici o legătură
de continuitate cu Sfintii Apostoli si urmasii lor, pe care El i-a ales pentru
a săvârsi aceste Taine? Hotărât că nu. Este la fel de sigur
astăzi, ca si în primul secol crestin, că darurile Duhului Sfânt nu
se descoperă în cei ce se află în afara Bisericii.
Marele Părinte bisericesc din secolul XIX, Episcopul Teofan Zăvorâtul
si toti Sfintii Părinti, spun clar că darurile Duhului Sfânt sunt
transmise "tocmai prin Taina Mirungerii, care a fost introdusă de
Sfintii Apostoli în locul punerii mâinilor". Din Faptele Apostolilor
învătăm că la început Taina Mirungerii se săvârsea prin
punerea mâinilor. "Noi toti cei care am fost botezati si mirunsi avem
darul Sfântului Duh .... chiar dacă El nu este activ în toti. Biserica
Ortodoxă are însă la îndemână mijloacele de activare a acestui
dar, si în afara lor nu mai există nici o altă cale... Fără
Taina Mirungerii, asa cum a fost înainte de ea punerea mâinilor de către
Sfintii Apostoli, Sfântul Duh nu se pogoară si nu se va pogorî
niciodată, peste nimeni!".*
* Episcopul Teofan Zăvorâtul, Ce este viata duhovniceasca, N. Y.,
Jordanville, 1962, pp. 247-8, în ruseste N. ed.). Părintele Eusebius
Stephanou (Logos, ian., 1972, p. 13) încearcă să justifice
"receptarea Duhului Sfânt" si in afara Bisericii citând exemplul
casei lui Cornelie Sutasul (Fapte, 10) care a primit Duhul Sfânt înainte de a
se boteza. Dar diferenta dintre cele două cazuri este crucială:
primirea Duhului Sfânt de către Cornelie si casa sa a fost un semn că
ei trebuie să se unească cu Biserica prin Sfântul Botez, în timp ce
contemporanii nostri penticostali se întăresc, prin propria lor
experientă, în înselăciunea ca nu există o unică si
mântuitoare Biserică a lui Hristos.
Într-un cuvânt, când vorbim de "renasterea harismatică",
vorbim de fapt de un nivel nou si mai adâncit, "spiritual", al
ecumenismului. Adică fiecare crestin "se reînnoieste" în propria
sa traditie, dar în acelasi timp se uneste în mod obscur (doar este "aceeasi
experientă", nu-i asa?) cu alti "crestini" la fel de
"reînnoiti" în propriile lor traditii, care toate contin diferite
grade de erezie si abateri!
Acest relativism mai conduce si la o deschidere completă fată de
practici religioase fără precedent.
Toate acestea ajung la punctul culminant în viziunea supraecumenistă a
unui "profet" penticostal de frunte, care declară că multi
penticostali "au început să aibă vie în fata ochilor
posibilitatea ca această miscare să devină însăsi Biserica
lui Hristos la sfârsitul veacurilor..."
Să ne îndreptăm acum privirea dincolo de teoriile ecumeniste si de
practicile penticostalismului pentru a vedea ce anume inspiră cu
adevărat si dă putere "renasterii harismatice". Este vorba
de experienta reală a puterii "duhului".
3. "Vorbirea în limbi"
Dacă studiem cu atentie toate afirmatiile "miscării
harismatice", descoperim că această miscare seamănă
foarte bine cu multe miscări sectare din trecut, prin aceea că se
bazează, mai ales, sau chiar exclusiv pe exagerarea oarecum bizară a
unei singure laturi doctrinare sau a unei singure practici religioase. De data
aceasta se exagerează un aspect specific, aspect pe care sectantii
timpurilor trecute nu l-au considerat asa de esential. Este vorba de vorbirea
în limbi.
Potrivit constitutiei diferitelor secte penticostale, "botezul cu Duhul
Sfânt al credinciosilor este dovedit cu semnul imediat, concret si vizibil al
vorbirii în alte limbi" (Sherill, p. 79). Si nu numai că acesta este
primul semn al convertirii la o sectă sau orientare penticostală:
potrivit celor mai autorizate surse penticostale, această practică
trebuie neapărat mentinută, altfel "duhul" se poate pierde.
Căci spune David Du Plessis: "Practica rugăciunii în limbi
trebuie continuată si sporită în viata particulară a celor care
sunt botezati în Duhul; fără ea celelalte manifestări ale
Duhului, fie nu mai apar, fie încetează cu desăvârsire" (Du
Plessis, p. 89).
Ca si un oarecare protestant, multi mărturisesc că limbile "au
devenit acum un ingredient esential al vietii mele de rugăciune"
(Lillie,p. 50). O carte pe această temă de provenintă
romano-catolică afirmă mai cu precautie că, dintre
"darurile Sfântului Duh", limbile "sunt adesea dar nu
întotdeauna primele care se dobândesc. Pentru multi ele devin astfel un prag
dincolo de care se obtin darurile si roadele Duhului Sfânt" (Ranaghan, p.
19).
Iată exagerarea despre care vorbeam la început, exagerare care lipseste
din Noul Testament, unde importanta vorbirii în limbi este minoră, ea
fiind un semn al pogorârii Sfântului Duh la ziua Cincizecimii (Fapte, 2) si
încă cu alte două ocazii (Fapte 10 si 19). După primul sau cel
mult al doilea secol de la Hristos, nici un text ortodox nu mai
înregistrează vorbirea în limbi, ea nemaifiind pomenită nici de marii
Părinti din pustia egipteană, care erau atât de covârsiti de darurile
Duhului Sfânt, încât deveniseră făcători de minuni până la
a învia si mortii.
Atitudinea ortodoxă cu privire la adevărata vorbire în limbi poate fi
rezumată prin cuvintele Fericitului Augustin (Omilii la Ioan 6,10):
"În timpurile de la început, Duhul Sfânt se revărsa peste cei ce
credeau, iar ei vorbeau în limbi pe care, nu le învătaseră, căci
Duhul le dădea lor să grăiască. Acestea erau semne adaptate
la acele vremi. Căci cu dreptate trebuia să fie acest semn al Duhului
Sfânt pentru toate limbile, pentru a se arăta Evanghelia lui Hristos la
toate neamurile si în toate limbile de pe fata pământului. Acea vorbire în
limbi a fost un semn al lui Dumnezeu, care mai apoi însă a trecut".
Si parcă adresându-se penticostalilor din ziua de astăzi, care
adaugă acestui semn suprema importantă, Fericitul Augustin zice:
"Să ne asteptăm atunci ca cei peste care îsi pun mâinile preotii
Bisericii să înceapă a vorbi în limbi? Sau vă asteptati cumva ca
acesti copii peste care tocmai ne-am pus mâinile să înceapă a vorbi
în limbi? Iar dacă ei nu au vorbit în limbi, veti avea oare inimi atât de
învârtosate si perverse încât să credeti că nu ati primit Duhul
Sfânt?"
Penticostalii zilelor noastre îsi justifică vorbirea în limbi, bazându-se
mai ales pe întâia Epistolă a Sfântul Apostol Pavel către Corinteni,
cap. 12-14. Dar Sfântul Pavel a scris acel pasaj tocmai pentru că
"limbile" deveniseră pricină de dezordine în Biserica din
Corint. Si chiar dacă nu interzice practica lor, el cu sigurantă le
micsorează importanta. Deci acest pasaj ar trebui să descurajeze,
nicicum să încurajeze revigorarea contemporană a
"limbilor", mai ales atunci când se descoperă (după cum
recunosc însisi penticostalii) că mai există si alte căi de
dobândire a vorbirii în limbi în afară de Duhul Sfânt!
În calitatea noastră de crestini ortodocsi, noi stim cu sigurantă
că vorbirea în limbi, ca dar autentic al Duhului Sfânt, nu poate să
se manifeste la cei care sunt în afara Bisericii lui Hristos. Si cum "alte
surse" ale acestei "vorbiri în limbi" există, să
încercăm să vedem care sunt ele, luându-ne după caracteristicile
pe care le îmbracă acest fenomen contemporan.
Căci dacă am devenit mai vigilenti constatând importanta
exagerată pe care penticostalii contemporani o acordă
"limbilor", trebuie neapărat să ne intereseze examinarea
circumstantelor prin care apar ele.
Departe de a fi dăruite liber si spontan, fără amestecul omului
- asa cum s-ar cuveni unor adevărate daruri ale lui Dumnezeu -, vorbirea
în limbi poate fi provocată, având prin urmare un caracter previzibil, de
o anumită tehnică a "rugăciunii" concentrate în grup,
însotită de cântări protestante, care creează o atmosferă
psihică foarte sugestivă ("Vine! El vine! "), care
culminează cu o "punere a mâinilor", si care alteori nu constă
decât din purul efort fizic de a repeta la nesfârsit anumite cuvinte (Koch, p.
24), sau chiar sunete dezarticulate.
O persoană a recunoscut că, asemenea multor altora, după ce a
vorbit în limbi, "rosteam adesea silabe fără sens în efortul de
a-mi provoca fluxul rugăciunii în limbi" (Sherill, p. 127); eforturi
care, departe de a fi descurajate, sunt recomandate cu zel de către
penticostali. "A scoate sunete pe gură nu înseamnă, desigur,
"a vorbi în limbi", dar acest gest poate constitui un act onest de credintă,
pe care Duhul Sfânt îl va onora dăruindu-i acelei persoane puterea de a
vorbi într-o altă limbă" (Harper, p. 11).
Un alt pastor protestant spune: "Se pare că greutatea initială
de a vorbi în limbi nu este altceva decât constiinta că tu esti acela care
trebuie "să vorbească" în continuare, cu orice pret...
Primele silabe si cuvinte pot să-ti sune ciudat la ureche. Ele pot fi
rostite cu greutate sau pot fi chiar nearticulate. E posibil să crezi
chiar că le inventezi. Dar în măsura în care vorbesti fără
oprire si cu credintă... Duhul va alcătui pentru tine o limbă de
rugăciune si de laudă (Christenson, p. 130).
Un "teolog" iezuit ne povesteste cum a pus el în practică aceste
sfaturi: "După micul dejun am simtit că ceva mă trage
aproape irezistibil către capela unde m-am asezat să mă rog.
Luându-mă după descrierea lui Jim, despre cum a primit el darul
limbilor, am început să rostesc încet, numai pentru mine: "La, la,
la, la". Spre marea mea uluire a urmat o miscare rapidă a limbii si
buzelor însotită de un sentiment extraordinar de devotiune
interioară" (Gelpi, p. 1).
Care crestin ortodox cu mintea trează ar putea să confunde aceste
periculoase jocuri psihice cu darurile Sfântului Duh?! Căci lipseste cu
desăvârsire din această practică orice urmă de crestinism,
orice urmă de duhovnicie. Ne aflăm mai curând în zona mecanismelor
psihice care pot fi declansate cu ajutorul unor tehnici psihofizice foarte
precise, între care "vorbirea în limbi" pare să tină
pozitia cheie de "buton", oarecum, care deschide usa spre
această zonă.
Oricum ar fi, sfera experientelor cu pricina nu are nici un fel de
asemănare cu darul duhovnicesc al vorbirii în limbi, asa cum este el
descris în Noul Testament, el apropiindu-se mult mai mult de "vorbirea în
limbi" de tip samanist, practicată în religiile primitive, în care
samanul sau vraciul-vrăjitor dispune de o anumită tehnică pentru
a intra în transă si de a transmite astfel mesajul unui oarecare
"dumnezeu" către om (sau invers), într-o limbă pe care nu a
învătat-o. (Vezi Burdick, pp. 66-67).
În paginile care urmează vom întâlni experiente "harismatice"
atât de sinistre, încât comparatia cu samanismul nu va mai părea poate
atât de exagerată, mai ales dacă tinem cont de faptul că
samanismul primitiv nu este decât expresia particulară a unui fenomen
"religios" care, departe de a fi străin Occidentului
contemporan, joacă, dimpotrivă, un rol major în vietile multora
dintre "crestinii" zilelor noastre: este vorba despre mediumism.
4. Mediumismul "crestin"
Un studiu foarte atent si obiectiv asupra fenomenului "vorbirii în
limbi" l-a realizat pastorul luteran german Dr. Kurt Koch (The Strife of
Tongues - Gâlceava Limbilor). După ce a examinat sute de cazuri de
manifestare a acestui "dar", el a ajuns la concluzia, bazată pe
argumente scripturistice, că doar patru din aceste cazuri ar putea fi cele
descrise în Faptele Apostolilor, dar că nici măcar de acestea patru
nu putea fi sigur.
Desigur, în lumina traditiei patristice a Bisericii lui Hristos dintotdeauna,
crestinul ortodox nu ar avea astfel de dubii. Cu posibila exceptie a celor
patru cazuri, însă, Dr. Koch a identificat un număr de cazuri
neîndoielnice de posesiune demonică, "vorbirea în limbi" fiind
de fapt "un dar" întâlnit în mod obisnuit la demonizati. Dar cheia
întregii miscări o găsim în concluziile finale ale Dr. Koch.
El arată că miscarea "limbilor" nu e nicidecum o
"renastere", căci lipseste cu desăvârsire din ea orice
constiintă a păcătoseniei personale si orice urmă de
pocăintă. Ceea ce constatăm, în schimb, este o subliniată
preocupare de a câstiga puteri si experiente noi. Deci fenomenul limbilor nu
este cel descris în Fapte si nici nu poate fi asimilat (în cele mai multe din
cazuri) cu o posedare demonică propriu-zisă; el este mai curând
"... si probabil în 95% din cazuri, un fenomen mediumistic, de natură
spiritistă" (Koch, p. 35).
Dar ce este un "medium"? Medium-ul este persoana dotată cu o
anumită sensibilitate psihică ce îi permite să se transforme
într-un fel de vehicul sau mijloc de manifestare a unor forte sau fiinte
invizibile, caz în care, după mărturia Staretului Ambrozie de la
Optina* avem de-a face cu duhuri rele si nicidecum cu "sufletele
mortilor", asa cum cred spiritistii. Darurile mediumistice apar aproape în
toate religiile necrestine: clarviziunea, hipnoza, vindecările
"miraculoase", aparitia si disparitia obiectelor sau deplasarea lor
dintr-un loc în altul etc.
* V. P. Bykov, Tikhie Priyuty, Moscova, 1913, pp. 168-170 N. ed.
Se stie că asemenea daruri au si Sfintii Bisericii Ortodoxe, dar
diferenta între ei si spiritisti este imensă. În timp ce darul crestin al
vindecărilor, de exemplu, este oferit de Dumnezeu ca răspuns direct
la rugăciunea fierbinte, mai ales a unui om plăcut lui Dumnezeu, a
unui drept sau a unui sfânt (Iacob 5,16), si, de asemenea la contactul cu
obiecte sfintite, prin darul lui Dumnezeu (aghiazma, icoane, sfinte moaste
etc., vezi Fapte 19, 12; II Regi 13, 21), vindecările mediumistice, ca
toate fenomenele ce tin de ocult, sunt obtinute cu ajutorul unor tehnici foarte
precise si în anumite conditii psihice, care se pot cultiva si folosi prin
exercitiu, neavând nici o legătură cu sfintenia sau interventia lui
Dumnezeu.
Capacitatea mediumistică este, fie o mostenire genetică, fie se
obtine prin transfer, la contactul cu persoana care o posedă, fie pur si
simplu prin lectura cărtilor oculte.**
** Vezi Kurt Koch, Occult Bondage and Deliverance, - Relatia de
legătură si de transfer în ocultism - Kregel Publications, Grand
Rapids, Mich. , 1970, pp. 168- 170
Foarte multi sunt mediumii care declară că puterile lor nu sunt
câtusi de putin supranaturale, ci că ele izvorăsc din niste potente
naturale ale omului, despre care însă se cunoaste foarte putin. Într-o
oarecare măsură lucrul este fără îndoială
adevărat. Dar tot atât de adevărat este faptul că zona din care
provin aceste puteri este tocmai zona spiritelor căzute, care folosesc
prilejul oferit de oamenii ce intră singuri si de bunăvoie în ea,
pentru a-i atrage mai strâns în plasele lor, nezgârcindu-se în acest scop cu dăruirea
de puteri miraculoase si vedenii, tinta finală fiind distrugerea
irevocabilă a acestor nefericite suflete. Dar oricare ar fi explicatiile
diferitelor fenomene mediumistice, Dumnezeu a interzis răspicat omenirii,
cum citim în Sfânta Scriptură, orice contact cu zona ocultă: Să
nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin
foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau
fermecător. Nici descântător, nici chemător-de duhuri, nici mag,
nici de cei ce grăiesc cu mortii. Căci urâciune este înaintea Domnului
tot cel ce face acestea, si pentru această urâciune îi izgoneste Domnul
Dumnezeul de la fata Sa. (Deut. 18,10- 12; vezi si Lev. 20,6).
În practică, dorinta de a dobândi puteri sau experiente mediumistice este
incompatibilă cu orientarea crestină fundamentală în directia
mântuirii sufletului. Aceasta nu înseamnă că nu există
"crestini" implicati în fenomene mediumistice, deseori în mod
inconstient, după cum vom vedea în cele ce urmează. Dar acesti
crestini nu sunt crestini adevărati, crestinismul lor este unul "de
tip nou", adică un "nu crestinism" de felul celui
propovăduit de Nicolae Berdiaev, care va fi discutat si el în cele ce
urmează.
Dr. Koch, chiar de pe pozitiile sale protestante, are dreptate când spune:
"Viata religioasă a persoanei nu este nicidecum afectată de
ocultism sau de spiritism. Căci spiritismul este, într-o măsură
foarte largă, o miscare "religioasă". Diavolul nu ne ia
religiozitatea... Este însă o mare diferentă între a fi religios i a
te naste din nou din Duhul iui Dumnezeu. Si este trist să constatăm
că cei mai multi dintre crestini de astăzi, indiferent de
denominatiune, sunt mai curând oameni "religiosi", decât crestini
adevărati".*
* Kurt Koch, Between Christ and Satan - Între Hristos si Satan - Kregefi
Publications, 1962, p. 124. Împreună cu Occult Bondage, această carte
a Dr. Koch confirma in mod remarcabil, pe baza unui material faptic înregistrat
în acest secol, aproape toate manifestările mediumistice, magice,
vrăjitoresti etc., pe care le găsim si în Sfânta Scriptură si in
Vietile Sfintilor Bisericii Ortodoxe; sursa tuturor acestor manifestări
este desigur diavolul. Cititorul ortodox ar avea de corectat doar putine dintre
interpretările Dr. Koch (N. ed.)
Forma cea mai cunoscută de mediumism printre contemporanii nostri din
Vest este sedinta de spiritism. În cadrul ei se stabilesc contacte cu anumite
forte care produc efecte observabile, cum ar fi ciocănituri, voci, forme
diverse de comunicare, precum scrierea automată, vorbirea în limbi
necunoscute, miscarea obiectelor, aparitii de mâini si chipuri
"umane" care pot fi uneori fotografiate. Aceste efecte se obtin cu
ajutorul unor tehnici si atitudini prestabilite ale celor prezenti, referitor
la care vom cita mai jos dintr-un manual de referintă în domeniu.**
** Simon A. Blackmore, S. J., Spiritism: Facts and Frauds - Spiritismul:
Fals si Realitate -, Benziger Bros., New York, 1924, Cap. IV,
"Mediumii" pp. 89-105 passim (N. ed.)
1. Pasivitatea: "Activitatea unui spirit este direct proportională
cu gradul de pasivitate sau "sumisiune" pe care le găseste la
persoana sensibilă, sau medium". "Calitatea de medium ... se
poate obtine, prin exercitiu sustinut, de către oricine se
abandonează constient si deliberat, cu trupul si vointa, cu facultătile
psihice si intelectuale controlului unui duh satanic, care îl
invadează".
2. Solidaritatea de credintă: Toti cei de fată trebuie să
aibă "o atitudine mintală de simpatie fată de medium";
fenomenul spiritist este "facilitat de o anumită simpatie ce
rezultă din armonia de idei, de vederi si sentimente ce există între
experimentatori si medium. Când această atitudine de simpatie si armonie
lipseste, sau când mediumul nu-i abandonează total vointa, atunci sedinta
de spiritism a "cercului" respectiv esuează". De asemenea,
"numărul experimentatorilor care participă la o astfel de
sedintă este de mare importantă. Dacă el este prea mare, el
poate dăuna armoniei atât de necesare succesului".
3. Toti cei prezenti "se prind cu mâinile pentru a forma asa numitul cerc
magnetic. Prin intermediul acestui circuit închis, fiecare membru contribuie cu
o anumită cantitate de energie, care se comunică colectiv
mediumului". Totusi "cercul magnetic" nu este necesar decât
pentru mediumii mai slab dotati. Madame Blavatsky, fondatoarea "teozofiei"
moderne, ea însăsi un medium, dispretui mai târziu această
tehnică rudimentară de spiritism, când avu ocazia să
întâlnească mediumii cu mult mai puternici din Orient, categorie
căreia îi apartine si fachirul descris în cap. III.
4. "Atât de necesara atmosferă spiritistă se creează prin
mijloace artificiale, cum ar fi. cântări, muzica în surdină, si chiar
rugăciuni". Evident, toată această tehnică nu face
decât să sublinieze caracterul destul de rudimentar al unei astfel de sedinte,
care de altfel rareori dă rezultate spectaculoase.
Există forme mult mai subtile, dintre care unele îsi spun chiar
"crestine". Este suficient să luăm exemplul tehnicilor de
"vindecare prin credintă" ale lui Oral Roberts (care înainte de
a fi intrat în Biserica Metodistă a fost pastor al sectei "Sfinteniei
Penticostale"), care vindecă în mod "miraculos" prin
intermediul unui "cerc magnetic" compus din persoane ce se află
în comuniune de sentimente, pasivitate si armonie de "credintă"
si care împreună îsi pun mâinile pe televizor în timp ce Oral Roberts
levitează; te poti vindeca chiar bând pur si simplu un pahar cu apă
care a stat pe televizor si deci a absorbit fluxul energiilor satanice
mediumistice astfel create. Dar asemenea vindecări, ca si cele produse în
spiritism si magie au în timp consecinte dure: boli psihice, dementă. *
* Despre Oral Roberts vezi Kurt Koch, Occult Bondage pp. 52- 5 (N. ed.)
Una din caracteristicile fundamentale ale actiunilor demonice este aceea
că ele imită constant lucrarea lui Dumnezeu. Asa se face că cei
cu daruri mediumistice sunt convinsi că rămân buni crestini si
că darurile lor provin de la Duhul Sfânt. Iată punctul în care
asemănarea dintre aceste practici mediumistice si cele ce se
manifestă în "renasterea harismatică" devine izbitoare.
Iată ce ne permite să tragem concluzia că aceasta din urmă
este, în esenta ei, o formă de mediumism.
Intr-adevăr, ceea ce frapează în compararea celor două fenomene,
este că cerintele de bază ale unei sedinte de spiritism se
regăsesc toate în cadrul adunărilor de rugăciune "harismatică",
câtă vreme nici una dintre ele nu se află în aceeasi formă sau
în acelasi grad de intensitate în cultul public al Bisericii Ortodoxe.
1. "Pasivitatea" sedintelor de spiritism corespunde stării care,
în limbaj "harismatic", se numeste un fel de abandon, care
înseamnă în mare măsură disponibilizarea întregului nostru
subconstient... Tot ceea ce putem face este să ne abandonăm în
întregime: cu trup, minte, si chiar cu limba, astfel încât Duhul lui Dumnezeu
să aibă posesiune deplină asupra noastră... De abia atunci
suntem cu adevărat pregătiti: când barierele vointei si constientului
au fost îndepărtate si Dumnezeu se miscă cu putere prin întreaga
noastră fiintă" (Williams, pp. 62-63).
Această atitudine "spirituală" este o lucrare cu totul
satanică si nu are nimic de-a face cu Crestinismul. Ea este mai curând
caracteristică Zen-Budismului, "misticismului" extrem-oriental,
hipnozei, si spiritismului. Această pasivitate exagerată este cu
totul străină de spiritualitatea ortodoxă, fiind în schimb
extrem de propice si constituind chiar o invitatie pentru actiunile demonice.
Un observator devotat al întrunirilor penticostale notează că, în
timpul desfăsurării lor, cei care interpretează sau vorbesc în
limbi "par că intră literalmente în transă" (Sherill,
p. 87). În unele comunităti "harismatice" această
pasivitate este atât de pronuntată, încât elementele de organizare, cum ar
fi ordinea de desfăsurare a slujbelor, sunt complet abolite, fiecare
făcând absolut ceea ce îi dictează "spiritul".
2. Hotărât că este vorba de o "solidaritate de
credintă" - nu doar simpla comuniune a credintei crestine si
nădejdea mântuirii, ci mai ales o unanimitate în dorinta de a vedea
că se produce fenomenul harismatic. Aceasta este esenta tuturor adunărilor
de rugăciune "harismatică". Această solidaritate este
încă si mai intensă atunci când are loc un "botez în Duhul
Sfânt", ce se încheie de obicei într-o cameră separată si în
prezenta unui număr restrâns de persoane, initiate deja în această
"taină". Este suficient ca o singură persoană să
aibă gânduri negative cu privire la ceea ce se întâmplă, pentru ca
"botezul" să nu mai aibă loc - în exact acelasi mod în care
rugăciunile preotului ortodox descrise mai sus au fost suficiente pentru a
risipi vrăjitoria fachirului din Ceylon.
3. "Circuitul magnetic" spiritist este echivalentul "punerii
mâinilor" de la întrunirile penticostale, care este întotdeauna
executată de cei care la rândul lor au trecut ei însisi prin experienta
"botezului" vorbirii în limbi si care servesc, după mărturia
chiar a penticostalilor, drept "canale ale Duhului Sfânt" (Williams,
p. 64); "canale" sunt numiti si mediumii din sedintele de spiritism.
4. Atmosfera "harismatică", ca si cea spiritistă, se induce
cu ajutorul intonării anumitor imnuri si rugăciuni cu rol de
sugestionare, de asemenea prin bătăi din palme; toate acestea duc la
"un efect de intensă excitare psihică" (Sherill, p. 23).
S-ar putea obiecta că toate aceste asemănări dintre fenomenele
mediumistice si cele penticostale nu sunt decât simple coincidente; dar, pentru
a ne lămuri, nu ne rămâne decât să vedem care este natura
"spiritului" ce se comunică prin "canalele"
penticostale. Natura lui reiese clar din mărturiile celor care au simtit
această experientă pe propria lor piele: "Cei din grup au format
un cerc mai strâns în jurul meu. Parcă formau cu corpurile, lor o pâlnie
prin care se concentra tot fluxul "spiritului" care pulsa în
cameră. Asa cum sedeam acolo, îl simteam cum se scurge prin mine"
(Sherill, p. 122).
La o întâlnire penticostalo-catolică: "cine intra acolo era practic
doborât la pământ de formidabila si vizibila prezentă a lui
Dumnezeu!" (Ranaghan, p. 79). (A se compara cu atmosfera
"vibrantă" din cadrul unor anumite ritualuri păgâne sau
hinduiste; vezi mai sus, cap. Locuri si practici hinduiste).
Iată relatarea unei alte experiente "baptismale": "Îmi
dădeam seama că Domnul se afla în cameră si că se apropie
de mine. Eu nu-L vedeam, dar m-am simtit împins de la spate. Si am căzut
la podea, dar parcă as fi plutit..." (Logos Journal, nov-dec, 1971,
p. 47). Există multe alte exemple similare, pe care le vom discuta mai
jos, în cadrul manifestărilor fizice ale experientelor
"harismatice". Ceea ce este cert, este că numai de
manifestări ale Duhului Sfânt nu poate fi vorba!
În acest moment, însă, să nu pierdem din vedere caracteristica
esentială a vorbirii în limbi "harismatice": aceea că ea nu
este doar un fenomen initial care mai apoi dispare, după ce
"botezul" s-a încheiat; ci, că trebuie să continuie (atât
în public cât si în particular) si să devină "un ingredient de
bază" al vietii religioase, căci în caz contrar "darul
Duhului" poate să înceteze.
Un autor "harismatic" presbiterian vorbeste despre functia
specifică a acestei practici ca "pregătire" a întâlnirii
"harismatice" propriu-zise: "deseori grupul se întâlneste cu
putină vreme mai înainte de ora fixată pentru a se ruga în Duhul
(adică în limbi). În felul acesta se intensifica senzatia prezentei si
lucrării lui Dumnezeu în adunare". Si iar: "Am descoperit
că rugăciunea mentală în Duhul pe parcursul întâlnirii ne
ajută să ne mentinem într-o deschidere fată de prezenta lui
Dumnezeu...", căci, "după ce te obisnuiesti cu
rugăciunea cu voce tare în Duhul... devine posibil ca respiratia ta, miscându-se
prin coardele vocale, să pună în evidentă chiar suflarea
Duhului, si astfel rugăciunea poate continua la fel de puternic în
interior, mental" (Williams, p. 31).
Să ne amintim, de asemenea, că vorbirea în limbi poate fi
declansată si prin "sunete tăcute cu gura" - ceea ce ne
conduce inevitabil la concluzia că vorbirea "harismatică"
în limbi nu este deloc un "dar", ci o tehnică care se dobândeste
la rândul ei prin alte tehnici si prin care se declansează încă alte
"daruri ale Duhului", cu conditia ca cei interesati să continue
s-o practice si să o cultive.
De fapt realizarea esentială si de bază a Miscării Penticostale
contemporane aceasta este: descoperirea unei noi tehnici mediumistice de
dobândire si mentinere a unei stări psihice în care obtinerea
"darurilor" miraculoase devine un lucru obisnuit. Si dacă acest
lucru este adevărat, atunci definitia "harismatică" a
"punerii mâinilor" - ca fiind "simpla slujire din partea uneia
sau mai multor persoane care constituie canale ale Duhului Sfânt pentru cei
care nu au fost încă binecuvântati cu acest dar", ceremonie "la
care este important ca cei care slujesc să fi fost ei însisi miscati de
Duhul Sfânt" (Williams, p. 64), descrie tocmai transferul calitătilor
(darurilor) mediumistice de la cei care le-au dobândit deja si sunt ei însisi
mediumi, la ceilalti care încă nu le posedă. "Botezul cu Duhul
Sfânt" devine astfel initiere mediumistă.
Deci, "renasterea harismatică" nu este altceva decât o miscare
mediumistă, ceea ce clarifică toate punctele care rămân obscure,
dacă o privim ca pe o miscare crestină. Ea apare în America,
tară în care spiritismul se născuse cu cincizeci de ani mai înainte,
într-un climat psihologic foarte asemănător celui de acum: o pietate
protestantă ucisă de rationalism si coplesită brusc de
experienta reală a unor "puteri" invizibile care nu pot fi
explicate pe cale ratională sau stiintifică.
Miscarea are succes răsunător tocmai in tările cu puternice
traditii în activitătile mediumistice si de spiritism: în primul rând
America si Marea Britanie; apoi Brazilia, Japonia, Filipinele si Africa. Timp
de peste 1900 de ani, după vremea în care a trăit Sfântul Apostol
Pavel, nu aflăm nici urmă de "vorbire în limbi" în
tările fie numai si nominal crestine. Iar dacă totusi aceasta se
manifestă, atunci nu este decât un fenomen pasager cu coloratură de
isterie; aceasta tocmai până în secolul al XX-lea, când apare Miscarea
Penticostală, după cum subliniază un cunoscut istoric al
fenomenelor de "entuziasm" religios.*
* Ronald A. Knox, Enthusiasm, A. Chapter in the History of Religion - Entuziasmul,
capitol al Istoriei Religiilor, Oxford, Galaxy Book, 1961, pp. 550-551
Deci, dacă aceste fenomene lipsesc aproape cu desăvârsire din
lumea si epoca crestină, ele constituie în schimb regulă în religiile
primitive si reapar în fortă în secolul XX, printre spiritistii, mediumii
si demonizatii zilelor noastre. Formulele în care se
"interpretează" si se "profetizează" în cadrul
serviciilor "harismatice" sunt vagi si stereotipe, lipsind orice
continut specific profetic sau crestin. Doctrina este în întregime
subordonată practicii. Sloganul repetat la nesfârsit de
"harismatici", în a cărui capcană, după cum ne
amintim, cad si victimele hinduismului, este magica formulă
"Merge!".
Nu mai poate rămâne nici o îndoială că "renasterea
harismatică", sub aspectul manifestărilor ei, este mult mai
apropiată de spiritism si de religiile necrestine, decât de Crestinismul
Ortodox. Dar exemplele nu se opresc aici.
În afară de cărtile Dr. Koch nu am citat până acum decât
mărturiile celor favorabili "renasterii harismatice", care au
vorbit convinsi fiind că se referă la lucrările Duhului Sfânt.
Dar să-i ascultăm acum si pe cei care au părăsit miscarea
"harismatică", sau au refuzat să i se alăture, pentru
că au simtit că "duhul care o animă nu este Duhul
Sfânt".
1. "Un tânăr din Leicester (Anglia) povesteste următoarele:
Prietenul lui si cu el se convertiseră de câtiva ani, când într-o zi au
fost invitati la întâlnirea unui grup de vorbitori în limbi. Atmosfera
întrunirii i-a prins si ulterior s-au rugat ca să primească noua
binecuvântare si botezul în Duhul Sfânt.
După o rugăciune intensă au simtit cum ceva fierbinte se
înstăpâneste peste ei. Simteau o exaltare interioară. Timp de câteva
săptămâni si-au trăit cu entuziasm senzatiile, ale căror
valuri însă cu timpul au început să scadă. Tânărul a
remarcat în schimb că îi pierduse orice dorintă de a mai citi Biblia
si de a se mai ruga.
Analizându-si experienta în lumina Scripturii, si-a dat seama că nu este
de la Dumnezeu. Întorcându-se, s-a pocăit si a dat toată întâmplarea
pe fată... Prietenul lui însă a continuat să frecventeze cercul
"limbilor", ceea ce practic l-a distrus. La ora actuală nici
nu-l mai preocupă ideea de a vietui ca un crestin" (Koch, p. 28).
2. Doi pastori protestanti s-au dus la o adunare de rugăciune
"harismatică" ce avea loc într-o biserică
presbiteriană din Hollywood. "Mai înainte am căzut amândoi de
acord ca, de îndată ce vom auzi pe primul ins vorbind în limbi, să ne
rugăm amândoi cam asa: "Doamne, dacă acest dar este de la Tine,
binecuvântează pe fratele, iar dacă nu este, fă-l să
înceteze si să nu mai poată vorbi în limbi în prezenta
noastră".
Întrunirea s-a deschis cu rugăciunea unui tânăr, după care toti
au putut începe să se roage. O femeie a început să se roage într-o
limbă străină, fluent si fără nici o ezitare. Nimeni
nu a tradus. Părintele B. si cu mine am început să ne rugăm în
taină asa cum conveniserăm. Si ce s-a întâmplat? Nu a mai vorbit
nimeni în limbi, desi în grupul acela toti, cu exceptia unui arhitect, vorbeau
curent în limbi necunoscute". (Koch, p. 15). Să nu pierdem din vedere
că, în lipsa solidaritătii de credintă de tip mediumistic,
fenomenul nu se manifestă.
3. "O femeie din San Diego, California, a venit la mine să-mi
ceară sfatul. Mi-a povestit ce lucru îngrozitor i s-a întâmplat cu ocazia
unei activităti misionare purtate de un membru al miscării
"limbilor". S-a dus si ea la întrunirile lui în care acesta vorbea de
necesitatea vorbirii în limbi si odată după cuvântare a rămas
mai la urmă, îngăduind ca respectivul să-i pună mâinile pe
crestetul ei spre a o boteza în Duhul si întru vorbirea în limbi. În clipa
aceea a căzut la pământ inconstientă.
Când si-a revenit, era pe jos si gura si se misca automat, deschizându-i-se si
închizându-i-se, fără să poată scoate însă nici un
sunet. Era înspăimântată. În jurul ei stăteau în picioare un
grup de adepti ai evanghelistului aceluia care exclamau: "O, soră, ce
minunat ai vorbit în limbi! Acum ai cu adevărat în tine pe Duhul
Sfânt". Victima acestui asa-zis botez s-a vindecat până la urmă
si nu s-a mai dus niciodată la astfel de întruniri. Când a venit la mine
pentru sfat, încă mai suferea de pe urma efectelor acestui "botez
spiritual" (Koch, p. 26).
4. Un crestin ortodox din California povesteste despre întâlnirea pe care a
avut-o cu un pastor "plin de duh", aderent împreună cu
reprezentanti de frunte catolici, protestanti si penticostali, la platforma
comună a "renasterii harismatice", a vorbit în limbi timp de
cinci ore si a folosit toate artificiile (psihologice, hipnotice, de "punerea
mâinilor") pentru a induce în cei prezenti dorinta de a primi
"botezul Duhului". A fost o scenă penibilă si îngrozitoare.
Când si-a pus mâinile peste prietena noastră, ea a început să
scoată niste sunete guturale, să geamă, să plângă si
să tipe. Misionarul era foarte încântat de toate acestea. Zicea că
fata suferă pentru ceilalti si că se roagă pentru ei. Când si-a
"pus mâinile" pe capul meu, am avut presentimentul unui rău
real, palpabil. In "limbile" lui se amestecau totusi si cuvinte în
engleză: "Ai darul profetiei, o simt. Deschide-ti doar gura si se va
rosti de la sine. De ce blochezi Duhul si nu-l lasi să
vorbească?" Cu mila si ajutorul lui Dumnezeu mi-am tinut gura
închisă, căci sunt sigur că dacă as fi vorbit, altcineva
s-ar fi auzit prin mine" (comunicare personală).
5. Cititorii revistei "The Orthodox Word" (Cuvântul ortodox) îsi
amintesc de "privegherea" organizată de Arhidioceza siriană
antiohiană a New York-ului, la conventia sa de la Chicago, din august
1970, la care, după ce s-a creat o atmosferă paroxistică de
sentimentalism si emotie, unii tineri au început să "depună
mărturie" despre cum îi miscă pe ei "duhul". Dar multe
alte persoane care s-au aflat acolo au relatat după aceea că
atmosfera era "apăsătoare si plină de presimtiri rele",
"paralizantă si malefică" si că numai cu
rugăciunile Sf. Herman al Alaskăi, a cărui icoană se afla
în acea încăpere, s-a putut risipi acea atmosferă si o dată cu
ea întreaga adunare (O.W., 1970, nr. 4-5, pp.196-199).
Există numeroase alte cazuri de oameni care si-au pierdut astfel orice
interes pentru rugăciune, lecturi din Sfânta Scriptură si pentru
crestinism în general si care au ajuns chiar să creadă, după cum
nu s-a sfiit să mărturisească un tânăr student, că
"nici măcar nu va mai avea nevoie să citească Biblia.
Dumnezeu Tatăl Însusi va veni si va vorbi cu el în persoană"
(Koch, p. 29).
Vom avea ocazia să cităm încă mărturiile multora care
continuă să creadă că nu e nimic negativ sau rău în
experientele "harismatice", al căror sens nu vom întârzia să-l
analizăm. Oricum, fără să tragem concluzii definitive cu
privire la natura exactă a "duhului" care provoacă
fenomenele "harismatice" si, pe baza probelor evidentiate până
acum, putem să fim de acord cu Dr. Koch, fără teamă că
gresim, asupra următorului aspect:
"Miscarea vorbirii în limbi este expresia unei conditii psihice delirante
în cadrul căreia apar manifestări demonice" (Koch, p. 47). Ceea
ce vrea să spună că această miscare este cu sigurantă
"delirantă", prin aceea că se lasă dominată de un
"spirit" care nu este Duhul Sfânt. Nu este demonică în sine sau
în intentiile sale (asa cum neîndoielnic sunt satanismul si ocultismul
contemporan), ci prin natura ei ea disponibilizează si deschide pe oameni
spre a accepta manifestarea unor forte în mod evident demonice, a căror
prezentă s-a simtit deslusit în numeroase astfel de ocazii.
Referitor la natura exactă a "limbilor" care se vorbesc
astăzi, nu se poate da un răspuns simplu. Ceea ce stim sigur, este
că în miscările penticostale, ca si în spiritism, atât elementele de
fraudă, cât si cele de sugestie joacă un rol nu putin important; ele
sunt folosite în cercurile "harismatice" pentru a crea o presiune
psihică de natură să forteze fenomenele să apară.
Iată ce spune membrul "Miscării lui Iisus", o sectă predominant
penticostală: "vorbirea mea în limbi era pur si simplu o chestie
emotională în care nu făceam altceva decât să
bălmăjesc niste cuvinte".
Iar altul recunoaste cinstit: "Când am intrat prima dată în secta
aceea, cei de acolo mi-au spus că (vorbirea în limbi) era o chestie care
pur si simplu trebuia făcută. Asa că m-am rugat s-o pot face, si
n-am reusit decât să mă iau după ei si să-i imit, asa încât
să creadă că am primit si eu darul" (Ortega, p. 49). Deci
nu putine dintre presupusele "limbi" sunt fără
îndoială neautentice, sau în cel mai bun caz produsul autosugestiei sau al
unei stări emotionale de cvasiisterie.
Pe de altă parte, cazuri de vorbiri penticostale în limbi neînvătate
anterior există, si sunt bine documentate (Sherill, pp. 90-95); este
atestat de asemenea că multi vorbitori "în limbi" nu au aspect
isteric deloc, ci dimpotrivă, o fac cu calm, sigurantă si naturalete.
S-a mai constatat de asemenea faptul neobisnuit al fenomenului corelativ de
"cântare în limbi", în care "spiritul" inspira si linia
melodică pe care multi o armonizează cu vocile lor, producându-se un
efect "având în el ceva vrăjitoresc dar în acelasi timp extraordinar
de frumos" '(Sherill, p. 118), "de neimaginat si neverosimil sub
aspect uman" (Williams, p. 33).
Iată că explicatiile "vorbirii în limbi" contemporane nu
par a fi doar de natură emotional - psihologică. Dacă acest
fenomen nu este produs prin lucrarea Duhului Sfânt - si faptul este demonstrat
din abundentă - atunci el, ca manifestare "supranaturală",
nu poate fi decât produsul unui dar provenind de la un alt fel de duh.
Pentru a-l identifica mai cu precizie si pentru a întelege mai deplin miscarea
"harismatică", nu doar ca fenomen, ci si ca
"spiritualitate", va trebui să studiem mai cu atentie sursele
traditiei patristice ortodoxe. Va trebui în primul rând să ne
raportăm la traditia ortodoxă ascetică, la care ne-am mai
referit deja în capitolele anterioare, când încercam să întelegem atractia
exercitată de hinduism. Era vorba acolo de conceptul de înselăciune diavolească.
5. Înselăciunea diavolească
Este o problemă cheie a învătăturii ascetice a Bisericii
Ortodoxe, complet absentă din lumea romano-catolico-protestantă, pe
terenul căreia s-a produs miscarea "harismatică". Astfel ne
si explicăm cum o înselăciune de asemenea dimensiuni a putut să
antreneze mase întregi de "crestini", chiar dacă doar cu numele,
si cum un "profet" de felul lui Nicolae Berdiaev, care vine dintr-o
spiritualitate ortodoxă, poate să considere că este absolut
esential ca "noua eră a Duhului Sfânt să se lipsească cu
desăvârsire de viziunea ascetică asupra lumii".
Iată cum. Viziunea ascetică ortodoxă asupra lumii este singura
de natură să ofere oamenilor mijloacele de a continua să lucreze
toată viata lor pentru dobândirea Duhului Sfânt, odată ce L-au primit
prin Taina Sfântului Botez si a ungerii cu Sfântul si Marele Mir. Ea este
singura în măsură să ne permită deosebirea duhurilor
(discernământul spiritual, duhovnicesc) prin care să ne putem
păzi de înselăciunea diavolească.
"Noua spiritualitate", la care visa Berdiaev si pe care o
practică de fapt "miscarea harismatică", are o bază cu
totul diferită, în lumina învătăturii ascetice ortodoxe, ea
dovedindu-se a fi o fraudă. Ca atare cele două conceptii sunt radical
incompatibile: ca să accepti "noua spiritualitate" a
"renasterii harismatice", trebuie să respingi mai întâi
Ortodoxia. Si invers, ca să rămâi în continuare cu adevărat
crestin ortodox, trebuie neapărat să respingi hotărât "renasterea
harismatică", care nu este altceva decât o ortodoxie
falsificată.
Pentru a face acest lucru mai clar, vom oferi în continuare în rezumat
învătătura Bisericii Ortodoxe despre înselăciunea
diavolească, asa cum a formulat-o Episcopul Ignatie Briancianinov, el
însusi un Părinte al Bisericii Ortodoxe din timpurile mai apropiate de noi
(secolul XIX).
Există două forme principale de înselăciune diavolească.
Prima si cea mai spectaculoasă dintre ele apare atunci când cineva se
luptă să dobândească un înalt nivel spiritual si să se
învrednicească chiar de viziuni, fără să se fi curătit
în prealabil de patimi, bazându-se exclusiv pe întelepciunea sa. Unei asemenea
persoane diavolul îi dăruieste "viziuni" pe măsură.
Exemplele abundă în Vietile Sfintilor, carte de căpătâi a
învătăturii ascetice ortodoxe.
Astfel, Sfântul Nichita, episcopul Novgorodului (31 ianuarie), s-a retras în
pustie nepregătit fiind si contra sfatului staretului său.
Făcând astfel, nu mult după aceea a început să audă o voce
rugându-se împreună cu el. Mai apoi i-a vorbit "Domnul" însusi,
trimitându-i un "înger" care se ruga în locul lui si îl îndemna
să citească cărti, în loc să se roage si să-i
povătuiască pe cei care veneau la el pentru sfat.
Si asa a trăit o vreme, văzându-l mereu pe "înger"
rugându-se lângă el, iar oamenii care îl cercetau erau coplesiti de
întelepciunea lui si de "darurile Duhului Sfânt" de care părea
că este plin, inclusiv de darul "profetiilor" care întotdeauna
se împlineau.
Înselăciunea s-a dat pe fată doar în momentul în care părintii
din mânăstire au aflat de împotrivirea lui fată de Noul Testament,
căci din Vechiul Testament, pe care nu-l citise niciodată, putea cita
pe de rost. Numai prin rugăciunile părintilor s-a întors monahul
Nichita la pocăintă. "Minunile" au încetat, iar cel
pocăit a ajuns mai târziu la măsura sfinteniei.
Tot astfel, Sfântul Isaac din Pesterile Kievului (14 februarie), care a
văzut o lumină mare si în mijlocul ei pe "Hristos înconjurat de
îngeri". Fără să se însemne cu semnul Sfintei Cruci, Isaac
i s-a închinat si îndată diavolul a luat putere asupra lui, încingându-l
într-un joc drăcesc si lăsându-l după aceea abia viu. Si acesta
a ajuns mai târziu, prin pocăintă, la măsura adevăratei
sfintenii.
Sunt multe cazuri în care "Hristos", înconjurat de
"îngeri", apare unor nevoitori în vedenie, dăruindu-le puteri
mari si "daruri ale Duhului Sfânt", pentru ca apoi acesti monahi
asceti înselati de diavol să cadă în nebunie sau în sinucidere.
Există însă si o formă de înselăciune diavolească mai
obisnuită si mai putin spectaculoasă, care nu oferă victimelor
ei viziuni extraordinare, ci doar exaltate "sentimente religioase".
Aceasta se întâmplă, după cum scrie Episcopul Ignatie, "atunci
când inima doreste si se străduieste să obtină bucuria
cugetărilor sfinte si dumnezeiesti, nefiind încă pregătită
pentru ele. Cel care nu are o inimă înfrântă, cel care se
bazează pe faptele sale si pe vrednicia sa, cel care nu se tine strâns de
învătătura Bisericii Ortodoxe, ci urmează unei alte
"traditii", pe baza căreia îsi formează propria conceptie
de viată, acela este stăpânit de înselăciune
diavolească".
Aceasta este starea si conditia spirituală reală a adeptilor
"renasterii harismatice", în care ei se află chiar
fără stirea lor. Vom vedea clar acest lucru examinându-le practicile
si conceptia si comparându-le cu învătătura Sfintilor Părinti,
punct cu punct.
A. Atitudinea fată de experientele "spirituale"
Cunoscând foarte putin sau nimic din adevărata credintă si
spiritualitate crestină bazată pe Sfintele Taine ale Bisericii
întemeiate de Hristos, pe Sfintii Săi Apostoli, a căror
învătătură rămâne mereu vie prin Sfintii Părinti, cei
care se raliază miscării "harismatice" nu au nici un
criteriu de deosebire între harul lui Dumnezeu si falsificările lui. Toti
autorii "harismatici" demonstrează, într-o măsură mai
mare sau mai mică, o lipsă totală de precautie în atitudinile pe
care le au fată de propriile lor experiente. Unii dintre catolici aderenti
la miscarea "harismatică", "scot diavoli" chiar
înainte de a cere "Botezul Duhului". Dar eficacitatea acestui act,
cum vom vedea îndată, ne aminteste de iudeii din Faptele Apostolilor
(19,15), cărora diavolul pe care voiau ei să-l scoată le
răspundea: Pe Iisus îl cunosc si îl stiu si pe Pavel; dar voi cine
sunteti?
Sfântul Ioan Casian, unul din marii Sfinti Părinti din Apusul Ortodox din
secolul V, în "Convorbirea despre daruri dumnezeiesti" spune:
"Cel care crede că are darul vindecărilor, umflându-se de
trufie, cade si mai rău. Demonii se prefac că sunt arsi si alungati
din trupurile celor stăpâniti de ei prin sfintenia oamenilor despre care,
cu adevărat stiu că nu sunt sfinti.
Despre acestia în Scriptură se spune: Se vor ridica hristosi mincinosi, si
prooroci mincinosi si vor face semne mari si minuni, ca să
amăgească, de va fi cu putintă, si pe cei alesi. *
* Trad. rom. Prof. David Popescu, în Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese ,
Părinti si Scriitori Bisericesti vol 57, Ed. Inst. Biblic al B.O.R,
Bucuresti, 1990, p. 569. (n. tr.)
"Vizionarul" suedez Emanuel Swedenborg (secolul XVIII), straniul
precursor al revivalismului "spiritual" si ocult din zilele noastre,
avea o temeinică si îndelungată si experientă de (între) vedere
si comunicare cu spiritele. El distingea între două feluri de spirite,
cele "bune" si cele "rele". Aceste experiente au fost
recent confirmate de descoperirile unui psihiatru, care lucrează cu
pacienti ce suferă de halucinatii, în cadrul clinicii de boli mintale din
Ukiah, statul California. Acest psihiatru a luat în serios vocile pe care le
auzeau pacientii săi si a întreprins o serie de "dialoguri" cu
ele (prin intermediul chiar al pacientilor).
A tras concluzia, ca si Swedenborg, că există două categorii
foarte diferite de "fiinte" care intră în contact cu pacientii:
una mai "înaltă" sau "superioară" si alta mai
"joasă" sau "inferioară". Iată relatarea sa:
"Vocile inferioare seamănă cu cele ale betivilor dintr-un bar,
care sâcâie pe cei pe care li se căsună, până la exasperare. Ele
sugerează pacientilor acte scabroase si apoi îi ceartă când acestia
le dau atentie. Ele depistează punctul slab al constiintei si
actionează, interminabil asupra lui... Vocabularul lor este limitat, ca si
varietatea termenilor, în schimb prezintă vointa persistentă de a
distruge... se opresc asupra fiecărei slăbiciuni si fiecărei
idei în care crede pacientul, pretind că au puteri nemăsurate, mint,
fac promisiuni, toate în scopul de a submina vointa pacientului... Spiritele
inferioare sunt în totalitate nereligioase sau antireligioase. Unuia dintre
pacienti i-au apărut sub chipul diavolilor conventionali si chiar i s-au
prezentat chiar ca atare.
În contrast direct cu aceste voci stau halucinatiile de ordin superior... Vom
ilustra acest contrast prin experienta unuia dintre pacienti. La un moment dat
a auzit niste voci (apartinând ordinului inferior) certându-se multă vreme
între ele despre modul în care vor să-l omoare. Dar în acelasi timp, în
timpul noptii văzu o lumină ca soarele apropiindu-se de el. Si-a dat
seama că era de un ordin diferit, pentru că lumina aceea îi respecta
libertatea si se retrăgea când vedea că-l sperie. Când omul a fost
încurajat să se apropie de acest soare prietenos el se trezi deodată
într-o lume a supranaturalului...
Odată* i-a apărut un chip extraordinar de puternic si de
impresionant, care, parcă era al lui Hristos... Unii pacienti fac simultan
experienta halucinatiilor de ambele ordine si se simt prinsi la mijloc între un
iad si un rai personal. Multi nu cunosc decât atacurile ordinului inferior.
Ordinul superior se prevalează de putere asupra celui inferior, putere pe
care o si demonstrează din timp în timp, dar nu suficient, încât să
linistească mintile chinuite ale bolnavilor... Ordinul superior pare
să fie deosebit de înzestrat, de sensibil, de întelept si religios".
* Wilson van Dusen, The Presence of the Other Worlds, (Prezente din alte
lumi), Harper & Row, New York, 1974, pp. 120-125
Crestinul ortodox, care citeste cu pătrundere Vietile Sfintilor si alte
scrieri patristice, stie că toate aceste spirite, fie ele
"inferioare" sau "superioare", sunt demoni, si că
deosebirea între adevăratele duhuri bune (îngeri) si demoni nu se poate
face pe baza sentimentelor si ideilor personale. Răspândita practică
a "exorcismelor" din cercurile "harismatice" nu oferă
nici o garantie a izgonirii reale a duhurilor; astfel de exorcisme întâlnim si
la samanii primitivi, care le practică cu succes,** si care stiu si ei
că există mai multe feluri de "duhuri", care în proportie
de sută la sută, nu sunt altceva decât demoni, fie că par
să fugă atunci când sunt izgoniti, fie că vin atunci când
samanii îi invocă pentru a obtine de la ei diferite puteri.
** Vezi I. H. Lewis, Extatic Religion, An Anthropological Study of Spirit
Possession and Shamanism - Religia extatică, Studiu antropologic despre
fenomenele de posedare si despre samanism, - Penguin Books , Baltimore, 1971,
pp. 45, 88, 156 etc. si ilustratia 9
Desigur, nimeni nu ignoră că "miscarea
harismatică", în general, este ferm orientată contra curentelor
samaniste si ocultiste contemporane. Dar să nu uităm că, în
subtilitatea lor, diavolii au capacitatea de a se transforma în "îngeri de
lumină" (II Cor. 11, 14) si că ne trebuie o mare capacitate de
discernământ si o mare smerenie si neîncredere în experientele noastre
"spirituale", oricât de extraordinare ar putea părea ele, pentru
a nu fi înselati. În fata dusmanului subtil si invizibil, care duce contra
omenirii un război pe viată si pe moarte, credulitatea si ignoranta
celor ce urmează mai mult sau mai putin orbeste "harismaticilor"
nu este altceva decât o invitatie deschisă.
De exemplu, un pastor recomanda meditatia asupra unor pasaje scripturistice si
apoi notarea pe hârtie a oricărui gând "declansat" de
lectură, "căci acela este mesajul personal al Duhului Sfânt
către voi" (Cristenson, p.139).
Dar oricine studiază serios spiritualitatea crestină, stie că
"la începutul vietii monastice unii dintre necuratii draci trimit gânduri,
mai ales începătorilor, cum că ei s-ar bizui să
tălmăcească locuri din Sfânta Scriptură... si asa îi
înseală, împingându-i la erezie si hulă"*.
* The Ladder of St. John, Step 26:152 - Vezi Filocalia Rom, vol 9; Sfântul
Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcus, pp 317-377, trad. Pr. Dumitru
Stăniloae
Din păcate atitudinea crestinilor ortodocsi, care se alătură
"revivalismului harismatic", nu se deosebeste prin nimic de cea a
protestantilor si a catolicilor. Sunt crestini ortodocsi care, în mod evident,
nu cunosc deloc sau cunosc slab textele patristice si Vietile Sfintilor, iar
atunci când citează din aceste scrieri, o fac nesocotind complet contextul
(vezi mai jos din Sfântul Serafim).
Atractia "harismatică" se exercită mai ales prin experienta
pe care o promite. Crestinii ortodocsi capabili să distingă formele
adesea foarte subtile de înselăciune diavolească (în care mândria
capătă chipul smereniei), doar pe baza simtirii lor, fară
să fie înarmati cu cunoasterea textelor patristice sunt foarte rari.
Aceste deosebiri nu le pot face decât cei care duc o viată
duhovnicească înaltă în rugăciune, post si smerenie, si care au
asimilat traditia vie a Sfintilor Părinti în propria lor conceptie de
viată si în vietuirea lor intimă.
Cum este pregătit deci crestinul ortodox împotriva înselăciunii
diavolesti?
El are la îndemână întregile scrieri de învătătură ale
Sfintilor Părinti inspirate de Dumnezeu, care, împreună cu Sfânta
Scriptură, prezintă conceptia pe care, Biserica lui Hristos o are de
1900 de ani încoace cu privire la toate posibilele chipuri de experiente
duhovnicesti, si pseudo duhovnicesti.
Vom vedea, în cele ce urmează, că această traditie oferă o
judecată foarte sigură si lipsită de orice fel de echivoc la
adresa problemei cheie pe care o ridică miscarea
"harismatică": posibilitatea unei
"revărsări" generalizate a Duhului Sfânt în vremurile din
urmă. Dar chiar înainte de a trece la studierea atitudinii Sfintilor
Părinti asupra acestei controverse, crestinul ortodox se poate păzi
fără gres contra oricărei înselăciuni tocmai prin aceea
că el stie nu numai că înselăciunea există, ci stie că
există pretutindeni, chiar si în interiorul lui.
Episcopul Ignatie scrie: "Cu totii ne aflăm în înselăciune.
Constiinta acestui fapt ne păzeste ea însăsi de înselăciune.
Este o mare înselăciune să crezi că nu poti să fii
înselat". El îl citează pe Sfântul Grigorie Sinaitul, care ne avertizează:
"Nu este putin lucru să dobândesti întelegerea exactă a
lucrurilor si să te eliberezi de toate cele ce se opun harului; căci
înselăciunea diavolească se arată de obicei, mai ales
începătorilor, sub forma adevărului si a virtutii". Apoi zice:
"Dumnezeu nu se supără pe acela care, temându-se de
înselăciune, se păzeste pe sine cu mare frică, neîncrezându-se,
în semne, chiar când sunt de la Dumnezeu. Dimpotrivă, pe unul ca acesta
Dumnezeu îl cinsteste pentru dreapta lui socoteală".
Deci, necunoscând nimic despre acest război nevăzut si fiind total
nepregătiti pentru el, necunoscând măcar că există un nivel
de activitate în realitatea spirituală care se numeste înselăciune
diavolească, catolici, protestanti si crestini ortodocsi ignoranti ai
propriei lor traditii ortodoxe se duc la adunările "harismatice"
ca să se "boteze" sau să se umple cu "Duhul
Sfânt". Atmosfera însăsi a acestor adunări este foarte
ambiguă, ea fiind declarată intentionat "deschisă"
activitătii oricăror posibile "spirite".
Iată cum descriau niste catolici - care sustin că sunt mai cu
băgare de seamă decât protestantii -, unele dintre întâlnirile lor
penticostale din America: "Totul se petrecea fără bariere,
fără inhibitii... Sedeau picior peste picior direct pe podea. Doamne
în pantaloni lejeri. Un "călugăr" îmbrăcat în alb.
Unii fumau, se serveau si cafele. Rugăciunea se făcea foarte liber,
dar într-un mod care aducea mai mult a distractie. La asta se refereau ei când
afirmau că Duhul Sfânt se sălăsluieste între ei?"
Iar la o altă întrunire penticostală catolică: "Semăna
foarte bine cu un cocteil, cu exceptia faptului că nu se consumau
băuturi alcoolice" (Ranaghan. pp. 209, 157).
Si la alte întâlniri "harismatice" interconfesionale, atmosfera este
suficient de intimă, ca nimeni să nu fie surprins dacă
"duhul" o inspira pe o doamnă mai în vârstă să se
ridice în picioare în toiul unui acces de plâns general si să
"danseze..." (Sherill, p.118).
Sobrietatea unui crestin ortodox este în primul rând izbită de
această amosferă, din care lipseste orice element de taină sau
de cutremur, care lui îi este atât de familiar, si care decurge firesc din
frica de Dumnezeu. Iar primele lui impresii sunt confirmate cu putere, când
observă straniile efecte pe care le produce "duhul" penticostal,
când se coboară peste această adunare "lipsită de
constrângeri". La aceste efecte ne vom opri în continuare, aducîndu-le în
fata judecătii sigure a învătăturii Sfintilor Părinti ai
Bisericii Ortodoxe.
B. Reactii fizice care însotesc experienta harismatică
Reactia cea mai frecventă a celor care se "botează în Duhul
Sfânt" este râsul. Un credincios catolic spune: "Totul era asa de
vesel încât, de acolo de unde sedeam pe podea, nu mă puteam abtine să
nu râd" (Ranaghan, p. 28). Un altul: "Sentimentul prezentei si iubirii
lui Dumnezeu era atât de puternic, încât în toată acea jumătate de
oră petrecută (sezând pe podea) în capelă nu am făcut
altceva decât să râd de bucurie că Dumnezeu ne iubeste" (p. 64).
Un protestant îi aminteste de "botezul" său: "Am început
să râd foarte tare... la fel de tare ca atunci când nu mai esti în stare
nici să vorbesti despre lucrul care provoacă bucuria. Mă tineam
cu mâinile de burtă de atâta râs, până când am căzut pe
spate" (Sherill, p. 113).
Alt protestant: "Noua limbă pe care o primisem era împletită cu
accese de veselie din care orice inhibitie sau teamă care mă
stăpâneau în trecut dispăruseră. Era o limbă a
râsului" (Sherill, p. 115).
Se pot aduce nenumărate exemple care să ilustreze această
bizară reactie la niste experiente "spirituale", căci unii
apologeti "harismatici" au elaborat chiar o întreagă filozofie a
"bucuriei duhovnicesti" si a "nebuniei pentru Dumnezeu",
care să o sustină. Această "filozofie" însă nu
are nimic de-a face cu Crestinismul. În întreaga istorie a gândirii si trăirii
crestine nu se cunoaste nimic si nici nu s-a pomenit vreodată de
"râsul Duhului Sfânt".
Dar tocmai acest "râs" este elementul care ne indică precis
că "miscarea harismatică" penticostală este o
orientare religioasă total străină de crestinism. El este pur
lumesc si chiar păgân, si dacă el nu se datorează unor reactii
de tip isteric, atunci el nu se poate datora decât diferitelor grade de
"posedare" din partea unuia sau mai multor zei păgâni, care, în
limbaj crestin ortodox, se numesc diavoli.
Dăm aici ca termen de comparatie experienta de "initiere" a unui
eskimos păgân la samanism: "Întârziind prilejul acestei initieri,
mă trezeam deseori plângând de nefericire fără să-mi dau
seama din ce cauză. Apoi, tot din senin, mă cuprindea o bucurie atât
de mare si inexplicabilă si atât de puternică, încât nu mă
puteam abtine să nu izbucnesc în cântece în care nu era loc decât pentru
un singur cuvânt: "Bucurie! Bucurie!"
Cu ocazia unui astfel de acces extraordinar de bucurie misterioasă am
devenit eu saman (vrăjitor). Simteam si auzeam totul în jurul meu într-un
mod cu totul diferit. Îmi dobândisem iluminarea... si nu numai că puteam
vedea prin întunericul vietii din jurul meu, dar aceeasi lumină
strălucitoare străbătea si din mine... si toate spiritele
pământului, ale văzduhului si apelor mării veneau acum la mine,
făcându-se ajutoarele mele" (Lewis, Extatic Religion, p. 37).
Deci să nu ne surprindă faptul că un număr atât de mare de
"crestini" creduli, lăsându-se de bună voie pradă unor
astfel de experiente păgâne, le interpretează pe acestea ca fiind de
esentă "crestină". Psihologic si la suprafată, ei
rămân în continuare crestini, dar de fapt, din punct de vedere adânc
spiritual, ei se angajează în atitudini si practici distinct necrestine.
Care este acum atitudinea traditiei ascetice ortodoxe fată de asa-zisul
"râs al Duhului Sfânt"?
Sfintii Varsanufie si Ioan,* trăitori în secolul VI, dau un răspuns
clar si lipsit de orice echivoc unui frate monah pe care îl chinuia
această problemă: Nu există râs la cel care trăieste în
frica de Dumnezeu. Sfânta Scriptură spune despre nebun că atunci când
râde, îsi înaltă glasul (Isus Sirah 21, 22; 27, 13), iar cuvântul lui este
plin de tulburare si lipsit de harul lui Dumnezeu".
* Filocalia rom. vol. XI, trad. Pr.D. Stăniloae (n. tr.)
Sfântul Efrem Sirul învată si el limpede: Râsul si îndrăzneala
sunt începutul stricării sufletului. Dacă le vezi pe acestea în tine,
să cunosti că ai ajuns în adâncul păcatului si fără
încetare să te rogi lui Dumnezeu să te izbăvească din această
moarte... Râsul alungă de la noi binecuvântarea ce s-a făgăduit
celor ce plâng (Matei 5,4) si surpă ceea ce s-a clădit. Râsul
alungă pe Duhul Sfânt, nu zideste sufletul, necinsteste trupul. Râsul
alungă virtutile, nu-si aduce aminte de moarte si nu gândeste la
chinuri"**. Nu este oare evident cât de departe rătăcim prin
ignorarea învătăturilor de bază ale Ortodoxiei?
** Vezi Proloagele pe scurt si Vietile Sfintilor
În timpul unui "botez" harismatic, lacrimile sunt o reactie tot
atât de obisnuită ca si râsul, la nivelul reactiilor psihice cele
două fiind de altfel înrudite. Ele caracterizează indivizii, dar si
grupuri întregi de persoane (caz în care nu mai sunt legate de experienta
strictă a "botezului"), si se împrăstie molipsitor
fără vreun motiv vizibil (Sherill, pp. 109, 117).
Autorii "harismatici" nu pun aceste lacrimi pe socoteala constiintei,
a stării de păcătosenie în care s-ar afla cei ce plâng; ei nu
explică în nici un fel aceste lacrimi, lăsând să se
înteleagă că le consideră o reactie normală la atmosfera
"harismatică" din jur.
Dar Părintii ortodocsi, după cum notează - Episcopul Ignatie
Briancianinov, ne învată că lacrimile sunt adesea un semn al celei de
a doua forme de înselăciune diavolească. Sfântul Ioan Scărarul,
enumerând diferitele stări care pricinuiesc lacrimile, dintre care unele
sunt rele, iar altele bune, ne îndeamnă: "Să nu crezi lacrimilor
tale, până ce nu-ti vei fi curătit desăvârsit sufletul de
patimi". iar despre un anumit fel de lacrimi el spune răspicat:
"Lacrimile lipsite de ratiune nu sunt proprii naturii rationale, ci numai
celei irationale" (treapta a 7-a).
Pe lângă râs sau plâns sau amândouă la un loc, "botezul cu Duhul
Sfânt" mai dă nastere la reactii cum ar fi: căldura
răspândită în tot trupul, multe feluri de tremurături si
contorsionări, căderi pe jos. Atragem atentia că oferim aici
doar exemple de reactii obisnuite în rândurile protestantilor si catolicilor
(care practică cultul "harismatic", n.tr.) nu si cele care se
întâlnesc la sectele penticostale extremiste si care sunt cu mult mai
spectaculoase si mai dezlăntuite.
"Când (pastorul respectiv) si-a pus mâinile pe crestetul meu, am simtit ca
si cum pieptul mi s-ar fi ridicat înăuntrul capului. Au început să-mi
tremure buzele, iar mintea mea să-si piardă pentru fractiuni de
secundă controlul. Apoi am început să rânjesc". (Ranaghan, p.
67). Un altul "nu a avut nici un fel de emotie după eveniment, dar a
simtit o mare căldură în corp si o senzatie de bine" (Ranaghan,
p. 91).
Altă mărturie: "De îndată ce am îngenunchiat, am început
să tremur... Si deodată m-am umplut de "Duhul Sfânt" si
mi-am dat seama că "Dumnezeu este adevărat". Apoi am
început să râd si să plâng în acelasi timp. Următorul moment pe
care mi-l amintesc este că zăceam întins în fata altarului si că
eram plin de pacea lui Hristos". (Ranaghan, p. 34).
Altul: "Mâinile mele care de obicei sunt reci din cauza unei circulatii
proaste, mi-au devenit calde si umede. Am simtit că mă învăluie
o căldură". (Ranaghan,p. 30). Un membru al "Miscării
lui Isus" spune: "Am simtit că ceva începe să
izvorască din mine si deodată am început să vorbesc în
limbi" (Ortega, p. 49).
Un apologet "harismatic" subliniază că asemenea experiente
sunt tipice la cei care se "botează cu Duhul", "botez"
care creează adesea "reactii subiective la respectivele persoane,
prin care acestea simt în chip minunat apropierea de Domnul. Acest sentiment de
închinare si de adoratie este atât de puternic, încât el nu se poate mentine în
limitele unor restrictii de expresie impuse de eticheta societătii noastre
occidentale! De aceea în astfel de momente, unii tremură violent, altii
îsi ridică mâinile spre Domnul, altii îsi ridică vocea dincolo de
înăltimea normală, iar altii cad pe jos" (Lillie, p. 17).
Nu stim ce să ne mire mai tare: totala discrepantă dintre asemenea
manifestări isterice si adevărata expresie a cinstirii si
închinării la Dumnezeu în duh si în adevăr, sau incredibila nebunie,
care îi face pe acesti oameni să pună contorsiunile lor pe seama actiunii
"Duhului Sfânt", a "inspiratiei divine" si a
"păcii lui Hristos".
Cert este că acesti oameni, din punct de vedere spiritual si religios, nu
sunt numai total lipsiti de călăuzire si de experientă, dar ei
suferă din capul locului, din acest punct de vedere, de un
"analfabetism" absolut. Nu se cunoaste în întreaga istorie a
Crestinismului Ortodox nici o asemenea experientă
"extatică" produsă de Duhul Sfânt.
Este nebunie din partea unor apologeti "harismatici" să
îndrăznească să compare aceste reactii infantile si isterice,
care sunt la îndemâna absolut a oricui, cu descoperirile dumnezeiesti de care
s-au învrednicit marii sfinti, precum Sfântul Apostol Pavel pe drumul
Damascului sau Sfântul Ioan Evanghelistul în insula Patmos.
Acesti sfinti au căzut într-adevăr cu fala la pământ, dar înaintea
adevăratului Dumnezeu (fără să se contorsioneze si cu
sigurantă fără să-i apuce râsul), în timp ce
pseudocrestinii nu fac altceva decât să se lase miscati de un duh
invadator si să se închine doar la ei însisi.
Cuviosul Macarie de la Optina îi scria unei persoane care se afla într-o
asemenea stare: "Gândind că vei afla iubirea lui Dumnezeu în
sentimente consolatoare, tu nu-L cauti pe Dumnezeu, ci pe tine însuti,
adică propria ta consolare, si ocolesti adevărata cale a suferintei
care duce la El, pentru că te socotesti pierdut fără
această consolare"*.
* Staretul Macarie de la Optina, Harbin 1940, p. 100, rus
Dacă aceste experiente zise "harismatice" sunt
într-adevăr religioase, atunci ele sunt de natură păgână;
căci ele par să corespundă exact tipului de initiere
mediumistică, care se numeste "experienta de posedare
spirituală" si care este produsă de "o fortă ce apare
dinăuntru si care încearcă să pună stăpânire pe
persoana respectivă" (Koch, Occult Bondage, p. 44).
Desigur, nu toate "botezurile cu Duhul" sunt atât de extatice ca
unele din cele amintite până în prezent (desi există altele cu mult
mai extatice). Dar chiar si acestea concordă cu practicile spiritiste:
"Când spiritele întâmpină un medium prietenos, cu o minte pasivă
si supusă, ele intră linistite în acea persoană ca la ele
acasă. Când, dimpotrivă, psihicul persoanei respective nu este
perfect supus, sau pasivitatea mintii nu este totală, atunci ele
intră mai mult sau mai putin fortat, ceea ce se reflectă în
contorsionări ale fetei si în tremurul membrelor respectivului
medium" (Blackmore, Spiritism, p. 97).
Totusi cazurile acestea voluntare de "posedare" nu trebuie confundate
cu adevăratele demonizări, prin care duhuri necurate intră si
rămân permanent în persoane, producând reactii fizice si psihice pe care
sursele "harismatice" nu par să le indice. "Posedarea"
mediumistică este temporară si partială, mediumul consimtind
să fie "folosit" într-un anumit mod de către spiritul la dispozitia
căruia se pune. Însă, ceea ce textele "harismatice"
lasă să se înteleagă clar, este că asemenea experiente -
atunci când sunt reale si nu simple produse ale autosugestiei - nu presupun
doar exersarea sau antrenarea în vederea dezvoltării unei anumite
aptitudini mediumistice, ci ele înseamnă într-adevăr posedare
reală din partea unui duh. Deci au dreptate cei care sustin că se
simt "plini de duh" - cu singura diferentă că nu Duhul
Sfânt este acela care îi umple!
Episcopul Ignatie Briancianinov dă mai multe exemple de reactii fizice ce
apar de obicei la cei care cad pradă înselăciunii demonice. Un anume
monah care tremura si scotea sunete ciudate socotea că acestea sunt
"roadele rugăciunii". Altul, care prin rugăciunea
extatică pe care o practica simtea o căldură atât de mare în
corp, încât nu avea nevoie de haine călduroase în timpul iernii,
căldura corpului lui putea fi simtită chiar si de cei din jur.
Ca principiu general, Episcopul Ignatie spune că cel de-al doilea mod de
înselăciune diavolească se arată printr-o
"căldură pătimasă si materială a sângelui".
"Comportamentul misticilor latini a fost întotdeauna de tip extatic, din
cauza acestei călduri pătimase, cu deosebire trupească".
Căldura "materială" a sângelui, ca semn al celor care s-au
lăsat înselati de diavol, trebuie deosebită de căldura duhovnicească
a acelora care au dobândit cu adevărat Duhul Sfânt, asa cum a fost de
exemplu Sfântul Serafim de Sarov. Dar Duhul Sfânt nu se dobândeste prin
experiente "extatico-harismatice". El se dobândeste pe calea
lungă si anevoioasă a luptei ascetice, prin rugăciune, post, si
smerenie, pe "calea suferintelor" Crucii în Biserica lui Hristos, asa
cum ne învată toti Sfintii Părinti.
C. "Darurile spirituale" care însotesc experienta
"harismatică"
Avantajul de bază pe care îl invocă adeptii "renasterii
harismatice" este acela al dobândirii unor daruri "spirituale",
între care se numără în primul rând o nouă putere si o nouă
îndrăzneală "spirituală". Îndrăzneala este
dată chiar de "experienta harismatică" în sine, de a
cărei realitate nici nu ne îndoim. Ne îndoim doar de interpretarea pe care
"harismaticii" o dau acestei experiente.
Iată câteva ilustrări: "Nu am nevoie să cred în Cincizecime
deoarece am văzut-o" (Ranaghan, p. 40). "Am început să am
sentimentul că stiu exact ce trebuie să spun celorlalti si ce anume au
ei nevoie să audă... Am înteles că Duhul Sfânt îmi dă cu
adevărat îndrăzneală să o spun, iar efectul spuselor mele
era foarte puternic" (ibid., p. 64). "Eram atât de ferm convins
că Duhul se va tine de cuvânt, încât mă rugam fără să
tin cont de vreun "dacă". Mă rugam fiind sigur că
vointa mea va fi îndeplinită" (ibid., p. 67).
Să ascultăm acum si mărturia unui "ortodox": "Ne
rugăm să primim întelepciune si devenim întelepti în Domnul. Ne
rugăm pentru iubire, si simtim imediat iubire pentru toti oamenii. Ne
rugăm pentru vindecări, si ne facem sănătosi. Ne rugăm
pentru minuni si, prin credintă, am văzut minuni întâmplându-se în
mijlocul nostru. Ne rugăm pentru semne si le primim. Ne rugăm în
limbi cunoscute si în limbi necunoscute" (Logos, aprilie, 1972, p.13).
Iată cum, ceea ce se obtine în traditia ascetică ortodoxă prin
ani lungi de nevointă, prin credintă fierbinte si trează si din
mila lui Dumnezeu, pretind unii că se câstigă cît ai clipi din ochi
prin experienta "harismatică". Că Sfintilor Apostoli si
Mucenici li se dăruia, printr-un har special al lui Dumnezeu, o mare
îndrăzneală în vestirea cuvântului Lui, este foarte adevărat.
Însă este de râs dorinta unora, care nu au nici o idee despre ceea ce
înseamnă harul dumnezeiesc, de a se pretinde comparabili cu acesti mari
sfinti.
Bazându-se pe o experientă care este de fapt o înselăciune,
îndrăzneala "harismaticilor" nu este decât o imitatie
înfierbântată de tip "revivalist" a adevăratei
îndrăzneli crestine si care constituie un semn sigur si distinctiv că
cel care o are se află pradă înselăciunii
"harismatice".
Episcopul Ignatie atrage atentia că "încrederea în sine si
îndrăzneala sunt vizibile la cei care au căzut pradă
înselăciunii diavolului, si care au impresia că sunt sfinti sau
că se află pe calea înaintării duhovnicesti". "Cei
care suferă de această înselăciune, au un stil extraordinar de
pompos: ei sunt parcă îmbătati de propria lor sine, văzând în
aceasta, tocmai din cauză că se înseală pe ei însii, un semn de
mare har. Ei nu mai pot iesi din marea lor mândrie si buna lor părere
fată de ei însisi. Unii ca acestia sunt socotiti smeriti doar de cei care
judecă după aparente, iar nu după roade".
În afară de "vorbirea în limbi" propriu-zisă, cel mai
frecvent dar "supranatural" pe care îl capătă cei "botezati
în Duhul" este receptarea directă a "mesajelor de la
Dumnezeu", care se face în forma "profetiilor" si a
"tălmăcirilor" sau (a "interpretărilor").
Iată ce spune o tânără catolică despre prietenii ei
"harismatici": "Pe câtiva dintre ei i-am văzut vorbind în
limbi, si, uneori întelegeam ce spun. Erau întotdeauna mesaje de alinare si
bucurie în Domnul". Iată ideea unei alte
"tălmăciri": "Erau transmise însăsi cuvintele lui
Dumnezeu, într-un mesaj de mângâiere" (Ranaghan, p.32).
Îndrăzneala acestor mesaje nu cunoaste limite. În cadrul altei
adunări, "o femeie a anuntat că va transmite un "mesaj de
la Dumnezeu", pe care l-a redat vorbind la persoana întâi" (ibid.,
p.2). Un protestant "harismatic" notează că în astfel de
mesaje "cuvântul lui Dumnezeu se transmise fără nici un fel de
intermediere... Cuvântul se poate transmite brusc prin oricine dintre cei de
fată, astfel încât mereu se aude câte un "asa grăieste
Domnul", din mijlocul adunării. De cele mai multe ori aceste mesaje
sunt rostite la persoana întâi; un altul foarte des auzit este: "Am venit
să vă binecuvântez" (Williams, p.27).
Sistematizăm acum câteva dintre "profetiile" si
"tălmăcirile" cele mai caracteristice exemplificate de
propaganda "harismatică":
1.Fiti asemenea copacului ce se apleacă după vointa lui, care îsi
înfige rădăcinile în puterea lui, si care atinge cu ramurile sale
iubirea si lumina lui" (Ford, p.35).
2. "Asa cum Duhul Sfânt a umbrit pe Maria, care a luat în pântece pe
Iisus, tot asa Duhul Sfânt suflă peste voi si Iisus apare în mijlocul
vostru" - mesaj transmis în limbi de către un romano-catolic si
"tălmăcit" de un protestant.
3. "Pasii celui care a străbătut ulitele Ierusalimului sunt în
urma noastră. Privirea sa îi vindecă pe cei care vin către el si
îi ucide pe cei care fug de el" - mesaj special la adresa unui membru al
respectivului grup de rugăciune.
4. "Vă întind mâna. Nu trebuie decât să mi-o dati pe a
voastră si eu vă voi conduce". Acelasi mesaj se dăduse cu
câteva minute mai devreme unui preot romano-catolic, care se afla într-o
cameră alăturată. El si l-a notat si, intrând în camera de
rugăciune, l-a auzit repetându-se identic, cu exact aceleasi cuvinte pe
care le notase pe carnetel (Ranaghan, p.54).
5. "Nu te tulbura, sunt multumit de calea pe care ai luat-o. Îti este
greu, dar prin aceasta aduci multă mângâiere altuia". Acest mesaj a
linistit una din persoanele prezente care era îngrijorată din pricina unei
hotărâri dificile pe care tocmai o luase (Sherill, p.88).
6. "Sotia mea a intrat si a început să cânte la orgă.
Deodată Duhul lui Dumnezeu a coborât asupra ei, făcând-o să
vorbească în limbi si să profetească: "Fiul meu, sunt cu
tine. Pentru că mi-ai fost credincios în lucrurile mici, te voi
răsplăti folosindu-te la lucruri mai mari. Te călăuzesc,
tinându-te de mână. Eu te călăuzesc, nu te teme. Esti tinta
vointei Mele. Nu privi nici la stânga, nici la dreapta, ci continuă cum ai
început". Această "profetie" a fost însotită de o
"vedenie" care a determinat crearea unei foarte mari si influente
fundatii penticostale, sub numele de "Full Gospel Business Men's
Fellowship International" (Frătia internatională
evanghelică a oamenilor de afaceri)*.
* Logos Journal, Sept. - Oct., 1971, p.14,
Bazându-ne pe declaratiile martorilor oculari, am putea crede că
într-adevăr aceste profetii tin de paranormal si că nu pot fi pe de-a
întregul inventate. Dar oare Duhul Sfânt se foloseste de asemenea căi
artificiale pentru a comunica cu oamenii? (Răspunsul este afirmativ în
cazul "duhurilor" invocate la sedintele de spiritism!).
Cum se face că limbajul în care se comunică aceste mesaje este atât
de monoton si stereotip si nu mai nuantat decât cel în care li se ghiceste
viitorul la automatele cu fisă de prin cafenelele americane? De ce sunt
aceste mesaje atât de vagi si de lipsite de substantă?
Ele reflectă într-adevăr că sunt rostite în stare de
inconstientă. De ce sunt ele întotdeauna mesaje "de mângâiere, de
bucurie si alinare, de linistire" si în mod evident lipsite de orice
continut dogmatic sau profetic - ca si când "duhul" ar fi foarte
multumit de faptul că aceste adunări sunt non-confesionale? Si la
urma urmei cine este această ciudată si abstractă persoană,
acest "eu" care vorbeste? Oare gresim dacă aplicăm acestui
fenomen cuvintele unui adevărat prooroc al lui Dumnezeu?: Să nu
vă lăsati amăgiti de proorocii vostri si de ghicitorii vostri
care sunt în mijlocul vostru, ...pentru că vă proorocesc
minciună si Eu nu i-am trimis, zice Domnul (Ieremia 29,8-9).
Asa cum cel "botezat în Duhul" poate vorbi în limbi, nu doar în timpul
adunărilor de rugăciune, ci si acasă în rugăciunile lui
particulare, tot asa, chiar după ce părăseste atmosfera casei de
rugăciune, el are adesea "revelatii" personale, aude voci si
este însotit de "prezente" tangibile.
Iată cum îsi descrie un "profet" al "miscării
harismatice" o astfel de experientă: "Mă trezisem dintr-un
somn adânc si odihnitor la auzul unei voci clare si destul de ridicate...care a
rostit clar: "Dumnezeu nu are nepoti"... Apoi am avut sentimentul
că mai este cineva în camera mea, a cărui prezentă îmi
făcea bine. Deodată mi-am dat seama: Trebuie să fi fost Duhul
Sfânt, cel care-mi vorbise" (Du Plessis, p. 61).
Ce explicatie am putea găsi pentru astfel de experiente? Sfântul Ignatie
Briancianinov scrie: "Cel care este victima unei astfel de
înselăciuni îsi închipuie (închipuirea sau imaginatia fiind si ea o
formă de înselăciune diavolească) că este plin de darurile
Sfântului Duh. Această închipuire este alcătuită din conceptii
si sentimente false, ceea ce înseamnă că apartine cu desăvârsire
tatălui si căpeteniei falsului si a minciunii, adică diavolului.
Cel care, rugându-se, se străduieste să descopere in inima sa
sentimentul omului nou, neavând încă nici o posibilitate de a reusi, va
substitui acestui sentiment simtiri false scornite de inima lui, cărora
diavolul nu întârzie să li se alăture. El îi va insufla respectivei
persoane încredere în scornelile sale pe care le va întări cu ale lui
proprii, diavolesti, făcându-l să creadă că sunt trimise de
sus - credintă (sau concept) ce corespunde perfect sentimentelor
închipuite ce i-au premers".
Este exact fenomenul pe care l-au observat cei care au studiat spiritismul.
Pentru cel care practică cu seriozitate spiritismul (si nu este vorba doar
de mediumuri ca atare), soseste un moment când întreaga această
"spiritualitate", care cultivă pasivitatea mintii si deschiderea
fată de actiunea "duhurilor", chiar atunci când este vorba de
moduri aparent nevinovate de recreere, cum ar fi practicarea jocurilor de ghicire
a viitorului, duce inevitabil la transformarea respectivei persoane într-un om
demonizat. Este momentul în care acestui om încep să i se întâmple lucruri
"supranaturale"*.
* Vezi Blackmore, Spiritism, pp. 144-175, în care se vorbeste despre un
preot romano-catolic care era urmărit fizic de o tăblită de
ghicit - actionată, bineînteles, de un diavol - tocmai în perioada în care
încerca să renunte la acest mod de recreere!
În cadrul "renasterii harismatice", acestui moment de tranzitie îi
corespunde "botezul cu Duhul Sfânt" care, atunci când îsi face
efectul, marchează momentul în care autoînselarea devine înselăciune
diavolească, victima "harismatică" fiind de atunci încolo
virtual asigurată că închipuitele sale "sentimente
religioase" vor fi întâmpinate de însusi "Duhul" si că va
începe de acum înainte o viată plină de "minuni".
D. Noua "revărsare" a Duhului Sfânt
În general, adeptii "miscării harismatice", asa cum o
afirmă neîncetat ei însisi, au senzatia că sunt "plini de
Duhul". "Mă simteam un om nou, curat si liber si cu
desăvârsire plin de Duhul Sfânt" (Ranaghan, p.98). "Totul a
început cu botezul Duhului, când am început să-mi dau i eu seama ce
înseamnă să ai cu adevărat vedenii despre viata în Duhul. Este
într-adevăr o viată plină de minuni... în care te umpli mereu de
iubirea de viată-dătătoare a Domnului" (Ranaghan, p.65).
Toti îsi caracterizează stările spirituale invariabil cu aceleasi
cuvinte, aceleasi propozitii stereotipe. După un preot catolic,
"toată lumea părea să fie cuprinsă, fără
exceptie, de o mare bucurie si pace - era efectul atingerii Duhului"
(Ranaghan, p. 185).
Un grup harismatic interconfesional afirma că scopul membrilor săi
este "să arate si să ducă pretutindeni iubirea lui Hristos,
pacea si bucuria, oriunde s-ar afla ei" (Inter Church Renewal).
Odată intrati în această stare "spirituală" (în care,
în mod semnificativ, termenii pocăintă sau mântuire sunt rareori
pomeniti), multi reusesc să ajungă la mari "înăltimi".
Zice un catolic: "Duhul crestea în mine uneori pe durate foarte lungi (de
mai multe ore) în care mă aflam propriu-zis în extaz; jur că am
simtit cu anticipatie gustul Împărătiei Cerurilor" (Ranaghan,
p.103).
Biserica Ortodoxă respinge total aceste practici si "miscări
harismatice" sectare, care sunt amăgiri diabolice din veacurile de pe
urmă, ce înseală. în diferite chipuri si forme pe cei ce s-au rupt de
Biserica lui Hristos întemeiată de Duhul Sfânt. Că cei ce nu
ascultă de Biserică si de Sfintii Apostoli si nu au cele sapte Taine,
Sfânta Liturghie, Preotia si Sfânta Cruce, nu pot avea Duhul Sfânt, ci numai
duhul diavolului.
După cuvântul Episcopului Ignatie Briancianinov, înselăciunea,
cunoscută sub numele de închipuire, se hrăneste din inventarea unor
simtiri false sau stări de har, care dau nastere la o conceptie complet
eronată asupra vietii duhovnicesti. În acest mod se inventează mereu
stări pseudo-spirituale, cel înselat are mereu senzatia că se
află în intimitatea lui Iisus si că discută cu El, are mereu
"revelatii mistice", aude voci, simte bucurii...
Din această activitate sângele primeste o miscare înselătoare si
păcătoasă, care este luată drept bucurie plină de har,
care îmbracă haina umilintei, a pietătii si întelepciunii".
Spre deosebire de formele mai spectaculoase de înselăciune
diavolească, închipuirea, "desi face mintea să cadă în cele
mai teribile greseli, nu o împinge însă până la nebunie
desăvârsită", astfel încât această stare poate să
dureze ani îndelungati sau chiar o viată întreagă fără ca
cel în cauză să-si dea seama.
Această stare plăcută plină de căldură si chiar
de fervoare, echivalează însă cu o sinucidere spirituală,
căci cel care suferă de ea este de fapt cu desăvârsire orbit si
nu vede starea reală a vietii lui sufletesti.
Spune iarăsi Episcopul Ignatie: "Închipuindu-si că este plin de
har, el nu mai poate primi niciodată harul... Cel care îsi atribuie daruri
duhovnicesti este împiedicat de chiar închipuirea lui de la primirea harului
dumnezeiesc, deschizându-si în schimb larg inima patimilor si diavolilor".
Fiindcă tu zici: Sunt bogat, si m-am îmbogătit si de nimic nu am
nevoie! Si nu stii că tu esti cel ticălos si vrednic de plâns, si
sărac si orb, si gol! (Apoc. 3,17).
Cei atinsi de boala înselăciunii "harismatice" nu se simt doar
"covârsiti de duh"; ei "văd" chiar si în jurul lor
începutul unei "noi ere" (new age) a "revărsării
Duhului Sfânt", - crezând că "lumea se află în pragul unei
mari desteptări spirituale" (Logos, Feb. 1972, p.18) si având în
permanentă pe buze cuvintele profetului Ioil: Vărsa-voi Duhul Meu
peste tot trupul (3,1).
Crestinul ortodox însă stie că această profetie se referă
în general la vremurile din urmă, care au început chiar cu venirea
Mântuitorului, cu deosebire la Cincizecime (Fapte, 2) si la sfintii Bisericii
Ortodoxe care au cu adevărat harul Duhului Sfânt, din belsug, asa cum sunt
si sfintii Ioan de Kronstadt si Nectarie de Eghina, care au făcut multe
minuni, chiar în acest corupt secol XX.
În conceptia "harismaticilor" din zilele noastre, însă, minunile
sunt ceva la îndemâna oricui. Oricine poate să vorbească în limbi,
numai să vrea; există si manuale care stau la dispozitia doritorului,
explicându-i cum să facă.
Ce spun însă Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe, cu privire la
dobândirea harului? Potrivit Episcopului Ignatie, darurile Duhului Sfânt
"se sălăsluiesc doar în crestinii ortodocsi care au ajuns la
desăvârsirea crestină, care s-au curătit si care s-au
pregătit mai dinainte prin pocăintă".
Ele sunt "dăruite Sfintilor lui Dumnezeu numai după
bunăvointă a Sa si prin lucrarea Sa, si nu prin dorinta sau putinta
oamenilor. Ele sunt dăruite extrem de rar si pe neasteptate, în cazuri de
extremă nevoie, si prin purtarea de grijă minunată a lui
Dumnezeu - si niciodată la întâmplare" (Sfântul Isaac Sirul).
"Trebuie să mai stim că în vremurile noastre aceste daruri sunt
acordate cu mare moderatie, din cauză că a slăbit credinta lumii
crestine în general, ele slujind în întregime trebuintei mântuirii.
Dimpotrivă, "închipuirea" (imaginatia) îsi revarsă
"darurile" fără multă zăbavă si în
cantităti nelimitate". ,
Într-un cuvânt, "duhul" care-si revarsă darurile asupra acestui
neam desfrânat, corupt si înselat de secole de erezie si pseudo-pietate, asupra
acestui neam care caută "semne" si minuni, nu este Duhul lui
Dumnezeu. Acesti oameni rupti de Biserica vie a lui Hristos nu au cunoscut niciodată
ce este Duhul lui Dumnezeu si niciodată nu I s-au închinat Lui. Ei sunt
atât de departe de adevărata duhovnicie încât, priviti cu ochii sobri ai
Ortodoxiei, ei nu sunt în stare decât să îngâne în mod hulitor
adevărata credintă prin psihismul, emotionalismul si uneori chiar
demonismul lor.
"Adevărata trăire duhovnicească - scrie Episcopul Ignatie -
omul trupesc nu o poate exprima în cuvinte. Prin cuvinte nu se pot exprima
decât simtirile deja cunoscute de inimă, în timp ce trăirea
duhovnicească este cu totul străină de inimă, care nu
cunoaste decât sentimentele emotionale si trupesti. O astfel de inimă nici
nu stie măcar ce este existenta unei trăiri duhovnicesti".
VIII. CONCLUZIE - DUHUL VREMILOR DE PE
URMA
1. "RENASTEREA HARISMATICA" CA SEMN AL VREMILOR
"Până la sfârsitul acestui veac nu vor lipsi de pe pământ
alesii lui Dumnezeu, dar nu vor lipsi nici slugile satanei. Dar în vremurile
din urmă, cei care într-adevăr Îl vor sluji pe Dumnezeu cu
credintă, o vor face reusind să se ascundă de oameni, în
mijlocul cărora nu se vor mai lucra semne si minuni dumnezeiesti ca în
ziua de azi., Acei alesi ai vremurilor din urmă îsi vor lucra mântuirea
din mijlocul lumii si ascunsi de ea, în smerenie, iar în Împărătia
Cerurilor ei vor fi mai mari decât Părintii făcători de minuni
din vechime. Căci în acele timpuri nimeni nu va mai lucra semne minunate
în fata ochilor oamenilor, care să încălzească inimile lor de
focul dumnezeiesc si să-i îndemne pe calea anevoioasă a mântuirii.
Multi dintre oameni, stăpâniti fiind de duhul necurat al nestiintei vor
cădea în prăpastie, rătăcind pe calea cea largă pe
care multi merg".
Profetia Sf. Nifon de Constantiana, din insula Cipru
A. O "Cincizecime fără Hristos"
" Pentru crestinii ortodocsi fenomenul contemporan al "vorbirii în
limbi" este si el un "semn"; dar nu este semnul începutului
Evangheliei mântuirii pentru toate popoarele, ci semn al sfârsitului ei.
Crestinului ortodox cu mintea trează nu-i va veni greu să le dea
dreptate apologetilor "miscării harismatice", care vestesc
că "noua revărsare a duhului aduce cu sine sfârsitul acestui
veac".* Dar Duhul grăieste lămurit că, în vremurile cele de
apoi, unii se vor depărta de credintă, luând aminte la duhurile cele
înselătoare si la învătăturile demonilor (I Tim. 4,1).
* Pr. Eusebius Stephanou în Logos, April, 1972, p.3
De asemenea mai stim că sunt duhuri diavolesti, făcătoare de
semne si care se duc la împăratii lumii întregi, să-i adune la
războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atottiitorul (Apoc. 16,14).
Sfânta Scriptură si Sfintii Părinti ne spun limpede că duhul
vremurilor de pe urmă nu va fi unul de "renastere
spirituală" si de "revărsare a Sfântului Duh", ci
dimpotrivă. Că vom avea de-a face cu o apostazie aproape
generalizată, având forme atât de subtile, încât până si cei alesi
vor fi în pericol să fie înselati. Că dreapta credintă
crestină aproape va dispărea de pe fata pământului, cum citim în
Sfânta Evanghelie: Dar Fiul Omului când va veni, va găsi oare
credintă pe pământ? (Luca 18,8). Satan este cel care va fi dezlegat
în vremurile din urmă (Apoc. 20,3), în scopul celei mai mari si mai de pe
urmă revărsări a răului pe pământ.
"Miscarea harismatică", produs al unei lumi lipsite de Taine si
de har, al unei lumi ce însetează după "semn",
fără să fie în stare "să deosebească
duhurile" prin care se fac aceste semne, este ea însăsi un
"semn" al lumii apostaziate în care trăim. Cât despre miscarea
ecumenică, ea rămâne în continuare o miscare a
"intentiilor" si a "faptelor bune", ce emană dintr-un
umanitarism anemic si lipsit de substantă. Ce se va întâmpla, însă,
atunci când lui i se va alătura o miscare care să aibă cu
adevărat "putere"?
Când miscărea ecumenică va fi cu adevărat însotită de tot
felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase (II Tes. 2,9), atunci va
mai fi cineva capabil să i se opună? Căci "miscarea
harismatică", la ora actuală, devine salvarea unui ecumenism
împotmolit, în scopul de a-l împinge spre telul final. Iar acest tel,
adică "refundamentarea Bisericii lui Hristos", după cum am
văzut, nu este unul de natură "crestină". Aceasta este
doar o fază în atingerea adevăratului scop, care este cu mult mai
larg: instaurarea unei "unităti spirituale" a tuturor religiilor
pe pământ, care să înglobeze întreaga omenire.
Cu toate acestea, următorii "renasterii harismatice" sunt
convinsi că experienta lor este "crestină"; cel mai adesea
sunt oameni pe care nu-i interesează ocultismul sau religiile orientale.
Oameni care, fără îndoială, privesc cu indignare faptul că
am comparat, pe parcursul acestei cărti, "renasterea
harismatică" cu spiritismul. Este adevărat că, din punct de vedere religios, "renasterea
harismatică" se află oarecum pe o treaptă superioară
spiritismului, care este produsul celui mai grosolan tip de superstitie si
credulitate.
Este, de asemenea, adevărat că tehnicile ei sunt întrucâtva mai
rafinate iar senzatiile finale sunt mai bogate si mai usor de obtinut. Si
că întreaga ideologie a "miscării harismatice" îi
conferă aparenta de a fi crestină - nu ortodoxă, e drept, ci una
care nu este prea departe de fundamentalismul protestant, cu un adaus de
culoare "ecumenică".
Dar noi am văzut până acum că experienta
"harismatică" si, mai ales, punctul ei central constituit de
"botezul Duhului Sfânt" este, în cea mai mare parte, dacă nu
chiar în întregime, o experientă de tip păgân, mai înrudită cu
fenomenele de posedare diavolească, decât cu orice trăire care s-ar
putea numi "crestină".
Ne este, de asemenea, cunoscut că penticostalismul s-a ivit la periferia
unui crestinism sectar, care nu mai păstrează aproape nimic din
atitudinile si credinta specific si autentic crestine si că el a fost de
fapt "descoperit" ca rezultat al unui experiment, la care crestinii
însisi nu au avut nici o contributie. Până de curând însă nu a fost
posibilă găsirea unei dovezi clare care să ateste caracterul
eminamente necrestin al "trăirilor harrismatice".
Această dovadă însă acum s-a găsit chiar în
scrierile unui apologet "harismatic". El ne informează că
"botezul Duhului Sfânt" poate într-adevăr să aibă loc
si fără participarea lui Hristos.
Acest scriitor ne relatează cazul unei persoane care primise
"botezul", care vorbea deja în limbi si care încuraja pe oricine
să dorească si să caute acest botez. El afirmă în acelasi
timp că nu avusese nevoie de pocăintă în timpul experientei
sale, si că nu numai că nu a fost despătimit de obiceiurile
păcătoase, dar că nici nu simtea nevoia sau dorinta să
renunte la ele.
Iar scriitorul concluzionează: "O cincizecime fară
pocăintă - o cincizecime fără Hristos - iată ce nivel
de trăire ating unii dintre noi astăzi... Acestia sunt oameni care au
auzit că vorbirea în limbi există si, dorind să se identifice cu
această experientă de înaltă tinută, ei caută persoana
care să-si pună mâinile pe capetele lor si astfel să obtină
conectarea la adevărata cunoastere usor, repede si bine, fără a
mai fi nevoie de Hristos si de Crucea Lui".
Totusi autorul afirmă că vorbireâ în limbi este, fără
îndoială, "consecinta initială sau confirmarea botezului cu
Duhul Sfânt".*
* Harry Lunn, Logos Journal, Nov, Dec, 1971, pp. 44, 47
Cei convinsi că
"miscarea harismatică" este de fapt de natură
crestină, nu fac. altceva decât să se bazeze pe o prejudecată.
Ei pornesc de la început de la ideea că vor avea de-a face cu
"ceva" crestin. Dar dacă o astfel de experientă este si la
îndemâna celor care caută senzatii înăltătoare, ieftine si
usoare, atunci înseamnă că nu există nici o legătură
între astfel de experimente si Hristos.
Însăsi posibilitatea unei "Cincizecimi fără Hristos"
arată clar că experienta "harismatică" în sine nu are
nici o legătură cu notiunea de crestin. Acesti "crestini",
adesea sinceri si plini de intentii bune, nu fac altceva decât să
proiecteze asupra acestei experiente un continut si o semnificatie crestină
pe care de fapt ea nu o are.
Nu este acesta deja numitorul comun al unei "experiente spirituale"
care este atât de necesar pentru noua religie a lumii? Nu este acest numitor
comun poate chiar cheia "unitătii spirituale" a omenirii pe care
miscarea ecumenică a căutat-o până acum fără succes?
B. "Noul Crestinism"
Fără îndoială că există persoane care se îndoiesc de
faptul că "renasterea harismatică" este o formă de
mediumism, însă este doar un aspect secundar modul sau mijloacele prin
care se propagă "duhul" acestei "miscări
harismatice". Dar că acest "duh" nu are nimic de-a face cu
Crestinismul ortodox este mai mult decât evident. Si de fapt acest
"duh" se înscrie literal în "profetiile" lui Nicolae
Berdiaev privitoare la "Noul Crestinism".
Acest "nou crestinism" ignoră complet, ne spune chiar Berdiaev,
"spiritul monahal si ascetic al Ortodoxiei istorice", ignorare care
îi demască în mod efectiv falsitatea. Acest duh nu este multumit de
"crestinismul conservator ce călăuzeste fortele sufletesti ale
omului către pocăintă si mântuire", ci crede în mod
evident, împreună cu Berdiaev, că un astfel de crestinism este
încă "incomplet" si, ca atare, îi mai adaugă un al doilea
nivel al fenomenelor "spirituale", dintre care nici unul specific
crestin (desigur că fiecare este liber să le interpreteze ca fiind
"crestine", dacă doreste), care sunt accesibile tuturor,
indiferent de credintă si dacă le pare sau nu rău de
păcatele lor, si care nu au nici un fel de legătură cu
mântuirea. Acest duh vizează "o nouă eră a
Crestinătătii, o spiritualitate nouă si adâncă, ceea ce
înseamnă o nouă revărsare a Duhului Sfânt".
Iată o declaratie ce se află în totală contradictie cu
profetiile neotestamentare si cu Sfânta Traditie a Bisericii Ortodoxe. Acesta
este cu adevărat un "nou crestinism", dar ingredientul specific "nou"
al acestui "crestinism" nu constitue nimic original sau
"avansat", ci este doar o formă modernă a unei religii
diavolesti vechi de când lumea si anume a unui păgânism de tip samanist.
Periodicul ortodox "harismatic" The Logos îl recomandă pe
Nicolae Berdiaev ca pe un "profet", tocmai pentru că el a fost
"cel mai mare teolog al creativitătii spirituale" (Logos,
martie, 1972, p.8).
Într-adevăr, samanii celor mai primitive triburi sunt cei care stiu cum
să intre în contact cu "puterile creative" ale cosmosului si
să le utilizeze, puteri care nu sunt altceva decât "duhuri ce
umblă pe pământ, în văzduh si pe ape si pe care Biserica lui
Hristos le denumeste diavoli, cărora, dacă le slujesti, poti
într-adevăr să ajungi la bucurii si extazuri foarte "creative"
("entuziasmul si extazul nietzschean" de care Berdiaev se simte atât
de aproape), necunoscute "crestinilor" obositi si căldicei, care
cad victima înselăciunii "harismatice". Dar acest extaz este
fără Hristos. Dumnezeu nu îngăduie contactul cu această zonă
"creativă" si ocultă, căreia "crestinii" îi
cad victime din ignorantă si auto-înselare.
"Renasterea harismatică" nici nu are nevoie să
pornească la "dialoguri cu religiile necrestine" deoarece, în
limbajul si mai ales în practica ei, denumirea de "crestinism"
include deja si continuturile religiilor necrestine, devenind deja prin
această includere o religie nouă pe care o vestise Berdiaev,
adică o combinatie bizară de crestinism si păgânism.
Ciudatul spirit "crestin" al "renasterii harismatice" este
cunoscut si definit cu precizie de Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie a
Părintilor. Potrivit acestor surse, istoria lumii va culmina cu o
figură "hristică" aproape supraumană, adică
falsul Mesia sau Antihristul. El va fi "crestin" în sensul că
întreaga functie si chiar fiinta lui va fi axată pe Hristos, pentru a-L
imita în toate privintele posibile. Căci el nu numai ca va fi dusmanul
suprem al lui Hristos, ci, în scopul de a-i însela pe crestini, va lua
aparentele lui Hristos, venit a doua oară pe pământ ca să
conducă lumea din templul reconstruit din Ierusalim.
Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua
Domnului nu va sosi, până ce mai întâi nu va veni lepădarea de
credintă si nu se va da pe fată omul nelegiuirii, fiul
pierzării, potrivnicul, care se înaltă mai presus de tot ce se
numeste Dumnezeu, sau se cinsteste cu închinare, asa încât să se aseze el
în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu... (II Tes. 2, 3-4).
Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însotită de tot felul
de puteri si de semne si de minuni mincinoase, si de amăgiri nelegiuite,
pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului,
ca ei să se mântuiască. Si de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de
amăgire, ca ei să creadă minciuni, ca să fie osânditi toti
cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea (II Tes. 2,
9-12).
Învătătura crestină privitoare la Antihrist este în sine o
temă amplă, care nu se poate prezenta aici. Dar dacă, asa cum
cred adeptii "renasterii harismatice", zilele cele mai de pe
urmă s-au apropiat într-adevăr, este de importantă crucială
pentru crestinul ortodox să fie informat despre această
învătătură ce priveste pe cel care, după cum ne-a spus
Însusi Hristos, ne va arăta, la fel cu ceilalti "falsi prooroci"
ai acelor timpuri, semne mari si chiar minuni, ca să amăgească,
de va fi cu putintă, si pe cei alesi (Matei, 24,24).
Iar cuvântul "alesi" nu se referă cu sigurantă la multimile
de "crestini" care ajung să ia drept adevăr cele mai
grosolane si mai nescripturistice înselăciuni, potrivit cărora
"lumea este în pragul unei mari desteptări spirituale", ci la
"turma mică", căreia Mântuitorul i-a Făcut în
exclusivitate următoarea promisiune: Nu te teme, turmă mică,
pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă
Împărătia (Luca 12,32).
Deci, iată că până si elita constituită din acesti
adevăraji alesi, această "turmă mică", vor fi
atacati si ispititi de "marile semne si minuni" ale lui Antihrist.
Marea masă a "crestinilor" în schimb, îl vor accepta pe falsul
Mesia - adică pe Antihrst -, fără întrebări si
fără probleme, pentru că "noul" său
"crestinism" este exact ceea ce caută multimea.
C. "Isus* vine curând"
* În locurile in care am
ortografiat, Iisus cu un singur "i", am subliniat că El este abordat
din perspectiba sectară, care merge chiar până la a goli acest Nume
de adevârata lui semnificatie si de a sugera prin el ("Isus") chiar
notiunea de Antihrist (n.tr.).
Este semnificativ faptul că
în ultimii ani figura lui "Isus" a căpătat o proeminentă
ciudată în America. A fost abrogată binecunoscuta interdictie de a se
prezenta în filmele de lung metraj si în spectacolele teatrale figura lui
Hristos. Musical-uri senzationale si de largă audientă în mase, cu
caracter satanic si masonic, prezintă parodii blasfemiatorii ale vietii
Sale. "Miscarea lui Isus", care este de orientare predominant
"harismatică", se întinde cu repeziciune mai ales în rândurile
adolescentilor si tinerilor.
În cadrul festivalurilor de masă "Jesus Rock" - care este o
adevărată hulire a numelui lui Dumnezeu -, asistăm la
"crestinarea" celor mai joase forme de muzică pop americană
si pentru întâia oară în acest secol melodiile "crestine" au cea
mai mare audientă la public. Iar refrenul permanent al acestui conglomerat
straniu de sacrilegiu si grosieră mentalitate lumească este cuprins
în propozitia ce pare să exprime asteptările si sperantele,tuturor:
"Isus vine curând".
Într-o Americă pustiită din punct de vedere psihic si religios,
acelasi incident "mistic" se repetă în mod simptomatic în
vietile mai multor americani, trăind în cele mai diverse colturi ale
tării si fără legătură între ei. Editorul unei
publicatii "harismatice" dă tiparului relatarea unei persoane,
asa cum a fost el povestit în cadrul unei adunări:
"Prietenul meu împreună cu sotia lui rulau spre Boston pe
autostradă când au oprit să ia un autostopist. Era tânăr si avea
barbă, dar nu era totusi îmbrăcat ca un hippie. S-a urcat în spate
fără să spună prea multe cuvinte, si masina a pornit.
După un răstimp, a spus cu voce linistită: "Domnul vine
curând".
Prietenul meu si sotia lui au fost atât de uluiti, încât amândoi i-au întors
capetele să-l privească. Pe bancheta din spate nu se mai afla nimeni.
Zguduiti, au oprit la prima benzinărie hotărâti să
povestească ce li se întâmplasse, indiferent de reactia pe care ar fi
stârnit-o. După ce i-a ascultat, lucrătorul de la statia de
benzină nu numai că nu a râs, ci le-a comunicat la rândul lui:
"Sunteti a cincea masină care îmi povestesle istoria asta".
Desi afară era o amiază toridă, pe mine m-au luat sudori reci.
Acela însă nu era decât începutul. În aceeasi adunare povestindu-se alte
sase cazuri similare, care avuseseră loc pe tot cuprinsul tării, în
ultimii doi ani - în Los Angeles, Philadelphia, Duluth si New Orleans. Uneori
autostopistul era un bărbat, alteori era o femeie.
Mai târziu un preot episcopalian a relatat editorului o întâmplare
similară survenită în statul New York, al cărei protagonist
fusese chiar el. Pentru editor, toate acestea sunt semne că de fapt
"Isus vine curând" (David Manuel, Jr, în Logos Joumal, Jan., Feb.,
1972, p.3).
Observatorul atent al scenei
religioase contemporane - mai ales în America, locul de origine al celor mai
multe curente religioase de masă în ultima sută de ani -, nu poate
să nu remarce o atmosferă foarte clară de asteptare
hiliastă. Acest adevăr nu se aplică doar cercurilor
"harismatice", ci chiar si celor traditionalist sau fundamentaliste,
care resping "renasterea harismatică".
Astfel, multi romano-catolici traditionalisti cred în venirea unei "Ere
mariologice" hiliaste mai înainte de sfârsitul lumii, ceea ce constituie
doar o variantă a foarte răspânditei erori catolice de a încerca
"sanctificarea lumii". Sau, asa cum s-a exprimat Arhiepiscopul Thomas
Connolly de Seattle acum cincisprezece ani (1964, n. tr.), "de a
transforma lumea modernă în Împărătia lui Dumnezeu, ca
pregătire pentru întoarcerea Sa".
Evanghelistii protestanti, ca de exemplu Billy Graham, în modul lor gresit si
personal de a interpreta Apocalipsa, asteaptă "mileniul" în care
"Hristos" va domni pe pământ. Alti evanghelisti din Israel
găsesc că interpretarea lor milenaristă despre "Mesia"
este tocmai ceea ce trebuie pentru a-i pregăti pe evrei de venirea Lui.* Iar
arhifun- damentalistul Carl McIntire se pregăteste să ridice o
replică, în mărime naturală, a Templului din Ierusalim în
Florida, având convingerea că soseste clipa în care evreii vor construi
chiar "Templul în care Domnul Însusi se va întoarce asa cum a promis"
(Christian Beacon, Nov. 11, 1971; Jan. 6,1972)
* De ex. Gordon Lindsay, Israel's Destiny and the Coming Deliverer -
Destinul Israelului si apropiata venire a Eliberatorului, Christ for the
Nations Publ. Co., Dallas, Texas, pp. 28-30
Astfel, iată că până si antiecumenistii se pregătesc
să se alăture evreilor lipsiti de pocăinta în a întâmpina un
fals Mesia, pe Antihrist, spre deosebire de rămăsita fidelă a
evreilor care Îl va primi pe Hristos atunci când se va reîntoarce pe
pământ proorocul Ilie, asa cum ne învată Biserica Ortodoxă.
Deci, pe crestinul ortodox adevărat, care cunoaste profetiile referitoare
la vremurile din urmă, nu-l vor impresiona relatările cutărui
pastor protestant zis "harismatic", care îi spune: "ce
extraordinar se manifestă Isus când ne deschidem inimile către EL. Nu e de mirare că acum oameni de
toate credintele se pot ruga împreună".**
Pe el nu-l va impresiona catolicul penticostal, care spune că în prezent
membrii tuturor confesiunilor "încep să privească peste
gardurile care îi despart pe unii de ceilalti pentru a recunoaste pe fiecare
fată chipul lui Iisus - Hristos".***
** Harold Bredesen, în Logos Journal, Jan, 1972, p.24
*** Kevin Ranaghan in Logos Journal, Nov, 1971, p.21
Dar care este
"Hristosul", pentru care se alcătuiesc în întreaga lume aceste
programe intensive de pregătire psihologică si chiar fizică?
Este Acesta oare adevăratul nostru Dumnezeu si Mântuitor, Iisus Hristos,
Care a întemeiat Biserica pentru mântuirea oamenilor? Nu cumva este el mai
curând falsul Hristos care va veni în numele său (Ioan 5,43) si-i va reuni
sub mâna sa pe toti acei care resping sau pervertesc învătătura
Bisericii Celei Una, adică Biserica Ortodoxă?
Mântuitorul Însusi ne-a avertizat: Atunci, de vă va zice cineva:
Iată, Mesia este aici sau dincolo! Să nu-1 credeti. Căci se vor ridica hristosi mincinosi
si prooroci mincinosi si vor da semne mari si chiar minuni, ca să
amăgească, de va fi cu putintă, si pe cei alesi. Iată, v-am
spus de mai înainte. Deci, de vă vor zice vouă: iată este în
pustie, să nu iesiti; iată este în cămări, să nu credeti.
Căci precum fulgerul iese de la răsărit si se arată
pănă la apus, asa va fi si venirea Fiului Omului (Matei 24, 23-27).
Cea de-a doua venire a lui Hristos va fi cu neputintă de confundat. Ea se
va întâmpla deodată. Va veni din cer - Bărbati galileieni, de ce
stati privind la cer? Acest Iisus Care S-a înăltat de la voi la cer,
astfel va si veni, precum L-ati văzut mergând la cer (Fapte 1, 11) - si va
hotărî sfârsitul acestei lumi. Nu poate exista nici un fel
de."pregătire" pentru Hristos, în afară de aceea pe care
si-o lucrează fiecare crestin ortodox prin căintă pentru
păcatele lui, curătire, priveghere, si rugăciune. Cei care se
"pregătesc" altfel pentru acest sfârsit, care spun că el
este undeva "aici" - mai ales "aici" în Templul din
Ierusalim - sau care predică pe "Isus vine curând",
fără să mentioneze marile înselăciuni care preced venirea
Sa, sunt vădit profetii ale lui Antihrist, falsul Hristos, care trebuie
să vină mai întâi spre a ispiti lumea, inclusiv pe toti
"crestinii" care nu sunt sau care nu devin cu adevărat
ortodocsi.
Nu există nici un fel de "mileniu" viitor. Pentru cei vrednici
să-l primească, "mileniul" apocaliptic (Apoc. 20,6) este
chiar acum; este viata plină de har din Biserica Ortodoxă, de-a
lungul acestei "mii de ani", ce desparte prima venire a lui Hristos,
adică de la întrupare până la venirea lui Antihrist. Aceasta este
învătătura ortodoxă a sfintilor Vasile cel Mare, Grigore
Teologul, Andrei al Cezareii, si a altor Sfinti Părinti*.
Faptul că protestantii âsteaptă venirea "mileniului" cândva
în viitor, nu face alceva decât să întărească mărturisirea
lor că în prezent ei nu îl trăiesc, i anume că ei se află
în afara lui, adică în afara Biserici lui Hristos, al Cărui har
dumnezeiesc nu l-au gustat.
* Vezi Arhiepiscopul Averky, Guide to the Study of the New Testament -
Îndreptar pentru studiul Noului Testament - Partea a II-a (ruseste),
Jordanville, NY., 1956, pp.434-438
D. Trebuie ca Ortodoxia să se alăture apostaziei?
Nici unul dintre cei care au studiat serios "miscarea harismatică"
prin lucrările reprezentantilor ei de frunte, din majoritatea cărora
am citat în cuprinsul acestei cărti, nu se mai poate îndoi de faptul
că această "renastere" - în măsura în care poate fi numită
"crestină" -, este în întregime protestantă prin originea,
inspiratia, intentia, practica, "teologia" si scopul său. Nu
avem de-a face decât cu o formă de "revivalism" protestant,
fenomen ce retine doar câte o bucătică din ceea ce este în mod
autentic crestin, dar substituie esenta Crestinismului cu o isterie
emotională "religioasă", ale cărei victime cad în
iluzia fatală că "s-au mântuit".
Dacă "renasterea harismatică" diferă de revivalismul
protestant, atunci diferenta constă din aceea că prima îsi
adaugă dimensiunea fenomenului cripto-spiritist, care îi conferă o
notă obiectivă de spectaculos, pe care practica subiectivă
revivalistă protestantă nu o posedă.
Nu negăm că o desteptare ortodoxă este foarte de dorit în zilele
noastre, când multi crestini ortodocsi au pierdut duhul adevăratului
crestinism, iar trăirea arzătoare si autentic crestină se vede
într-adevăr mult prea rar. Viata în societatea contemporană a devenit
prea confortabilă; viata lumească, mult prea atractivă. Pentru
prea multi, Ortodoxia a devenit o chestiune de afiliere la o parohie sau
organizatie bisericească si de îndeplinire "corectă" a unui
ritualism exterior.
Este într-adevăr nevoie de o
desteptare spirituală a Ortodoxiei. Dar ea nu poate apărea din
rândurile "ortodocsilor harismatici". Acestia, în acord cu activistii "harismatici" din rândurile
protestantilor sau romano-catolicilor, se găsesc în armonie deplină
cu spiritul vremii. Ei nu se adapă de la izvoarele vii ale
spiritualitătii patristice ortodoxe, ci preferă tehnicile revivaliste
protestante la modă si se identifică cu cel mai important curent al
"crestinismului" apostat si sincretist de astăzi de factură
ecumenică.
"Desteptări" ortodoxe autentice au existat si în trecut. Ne
gândim la Sfântul Cosma din Aitolia, care, în Grecia secolului XVIII, mergea
din sat în sat, îndemnându-i pe oameni să se întoarcă la
adevărata trăire crestină a părintilor lor; sau la Sfântul
Ioan de Kronstadt din propriul nostru secol, care ducea lumina lui Hristos în
mijlocul orăsenilor din St. Petersburg.
Avem apoi multimea duhovnicilor monahi ortodocsi, care, prin viata lor autentic
"plină de duh", au lăsat generatiilor de monahi si de
mireni din urma lor adevărata învătătură crestină a
vietii. Ne gândim la Sfântul Simeon Noul Teolog din secolul X sau la Sfântul
Serafim de Sarov din secolul XIX, din Rusia. Sfântul Simeon este
răstălmăcit de "harismaticii" ortodocsi, care nu par
să-si dea seama că Duhul de care vorbea Sfântul este cu totul diferit
de al lor. Sfântul Serafim este fără exceptie citat prin pasaje rupte
din context, cu scopul de a minimaliza accentul pe care el îl pune pe
necesitatea apartinerii de Biserica Ortodoxă, pentru a putea avea cu
adevărat o viată dubovnicească.
In "convorbirea" Sfântului Serafim de Sarov cu mireanul Motovilov
despre "dobândirea Duhului Sfânt", acest Sfânt ne spune: "Harul
Duhului Sfânt, care ne este dăruit tuturor celor credinciosi prin taina
Sfântului Botez, este pecetluit cu taina Mirungerii pe părtile principale
ale trupului omenesc, asa cum a rânduit Sfânta Biserică păstrătoarea
din veac a acestui har". Si iarăsi: "Domnul îi ascultă la
fel si pe monah si pe mirean, cu conditia ca amândoi să fie
ortodocsi".
Ca miscare opusă adevăratei spiritualităti crestin-ortodoxe,
"renasterea harismatică" nu este decât partea expperien
ială a modei "ecumenice" dominante - a acestui ecumenism care
schimonoseste Crestinismul si îl trădează pe Hristos si Biserica Lui.
Niciodată un "ortodox. harismatic" nu va obiecta la apropiata
"unire" dintre chiar acei protestanti si romano-catolici cu care, asa
cum intonează si cântecul "harismatic" interconfesional, ei se
află deja "uniti în spirit, uniti în Domnul" si care le conduc
si le inspiră experienta "harismatică".
Trebuie atunci să se stie că "duhul" care inspiră
"renasterea harismatică" este duhul lui Antihrist, sau mai
precis, al acelor "duhuri demonice" ale vremurilor din urmă, si
că "minunile" lor pregătesc lumea pentru falsul Mesia.
E. "Copii, este ceasul de pe
urmă"
(I Ioan 2,18)
Dumnezeu a păstrat în lume,
ca si în zilele proorocului Ilie, sapte mii de bărbati care nu si-au
plecat genunchiul înaintea lui Baal (Rom. 11,4), adică un număr
necunoscut de adevărati crestini ortodocsi, care nu sunt morti din punct
de vedere duhovnicesc. Ei nu se lasă purtati de curentul general de
apostazie si nici de falsele "desteptări", ci îsi continuă
drumul ancorati în credinta sfântă si mântuitoare a Bisericii Ortodoxe,
transmise lor de Sfintii Apostoli printr-un sir neîntrerupt de Sfinti
Părinti, observând cu atentie semnele timpului si călătorind pe
poteca strâmtă a mântuirii.
Dar în afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creste cu
repeziciune. Judecând după ultimele stiri "religioase", este
posibil ca "renasterea harismatică" să nu fie decât
începutul timid al unei adevărate "ere a minunilor". Multi
protestanti care si-au dat seama de frauda "renasterii harismatice"
acceptă acum ca "adevărată" spectaculoasa
"renastere" din Indonezia unde, ni se spune, au loc în realitate
"chiar minunile care se relatează în faptele Apostolilor".
Acolo, în doar trei ani, 200.000 de păgâni s-au convertit la protestantism
în conditii constant miraculoase: Nimeni nu întreprinde nimic fără o
obedientă absolută fată de "vocile" si
"îngerii" care apar în mod constant si citează din
Scriptură, mentionând si numărul versetului; apa se transformă
în vin de fiecare dată când slujba protestantă prevede
împărtăsire; forme de mâini apar din senin pentru a distribui hrana
miraculoasă celor flămânzi; o întreagă ceată de draci este
văzută părăsind un sat păgânesc pentru că
"unul mai puternic"; ("Isus") a venit să le ia locul.
"Crestinii" practică o "numărătoare
inversă" pentru păcătosul care nu vrea să se
pocăiască, iar când ajung la "zero" respectivul moare;
copiii sunt învătati cântece si imne protestante de către voci care
se aud din senin (si care repetă cântecele de câte douăzeci de ori,
asa încât copiii să le tină minte); "banda magnetică a lui
Dumnezeu" înregistrează cântecul unui cor de copii si îl redă
apoi din aer în urechile acelorasi copii uluiti ; foc se coboară din cer
si arde icoane catolice ("Domnul" indonezian este foarte
anti-catolic); au fost vindecati 30000 de oameni; "Hristos" apare din
cer si "cade" peste grupuri de persoane pentru a le vindeca;
indivizii sunt transportati miraculos din loc în loc si merg pe apă;
evanghelistii sunt călăuziti de lumini noaptea si umbriti de nori ce
călătoresc în urma lor ziua, iar mortii învie*.
* Vezi Kurt Koch, The Revival in Indonesia, Kregel Publications, 1970, si
Mel Tari, Like a Mighty Wind. Creation House, Carol Stream, III,1971
Este interesant să aflăm că în anumite părti ale
"revivalismului" indonezian, "vorbirea în limbi" lipseste
aproape total si este chiar interzisă (desi este prezentă în multe
locuri), mediumismul părând a fi înlocuit de interventia directă a
spiritelor căzute. Se prea poate ca acest nou "revivalism", mai
puternic decât penticostalismul, să fie o formă mai avansată a
aceluiasi fenomen "spiritual" (asa cum penticostalismul însusi este o
formă superioară de spiritism) si să vestească iminenta
zilei de spaimă în care, asa cum proclamă si "vocile" si
"îngerii" din Indonezia, "Domnul" vine curând - căci
noi stim că Antihrist va dovedi lumii că este "Hristos"
prin aceea că va face "minuni" ca cele povestite mai sus.
Într-o epocă de întuneric si înselăciune aproape universale, când
pentru cei mai multi "crestini" Hristos a devenit tocmai ceea ce
învătătura ortodoxă denumeste Antihrist, Biserica Ortodoxă
a lui Hristos este singura care păstrează si comunică harul lui
Dumnezeu. Aceasta este comoara fără de pret a cărei
existentă chiar lumea asa-zisă crestină nici măcar nu o
bănuieste. Căci lumea "crestină" dă mâna cu
fortele întunericului pentru a-i însela pe credinciosii Bisericii lui Hristos,
care sunt destul de orbi încât să creadă că "numele lui
Iisus" îi va salva chiar din mijlocul apostaziei si blasfemiilor în care
trăiesc si pe care le acceptă, nepăsători la înfricosatul
avertisment al Domnului: Multi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au
nu în numele Tău am proorocit si nu în numele Tău am scos demoni si
nu în numele Tău minuni multe am făcut? Si atunci voi mărturisi lor: Niciodată
nu v-am cunoscut pe voi. Depărtati-vă de la Mine cei ce lucrati
fărădelegea (Matei 7,22-23).
Sfântul Apostol Pavel continuă si el acelasi avertisment despre venirea
lui Antihrist cu această poruncă: Deci dar, fratilor, stati
neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati învătat fie prin cuvânt,
fie prin epistola noastră (II Tes. 2,15). Sunt unii care vă
tulbură si voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă
noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care
v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, si acum
vă spun iarăsi: Dacă vă propovăduieste cineva altceva
decât ati primit să fie anatema! (Gal.1,7-9)
Răspunsul ortodox la fiecare nou "revivalism" si chiar la
"revivalismul" final si teribil al lui Antihrist este această
Evanghelie a lui Hristos, pe care singură Biserica Ortodoxă a
păstrat-o neschimbată, prin Sfânta Traditie a Sfintilor Părinti
în linie neîntreruptă de la Hristos si Apostolii Săi si prin darul
Duhului Sfânt. Pe acesta singură Biserica Ortodoxă îl
împărtăseste si numai celor credinciosi, care sunt pecetluiti cu
Sfânta Taină a Mirungerii si care au păstrat neîntinată
această adevărată pecete a darului Duhului Sfânt. Amin.
2. RELIGIA VIITORULUI
Pentru starea spirituală a umanitătii contemporane este profund
semnificativ faptul că experientele "harismatice" si de
"meditatie" prind din ce în ce mai mult teren printre
"crestini". Acesti asa-zisi crestini sunt indubitabil sub influente religioase
extrem orientale. Dar aceasta ca rezultat a ceva cu mult mai fundamental:
pierderea gustului si trăirii duhovnicesti a adevăratului Crestinism,
singura cauză a fenomenului prin care un lucru atât de străin
Crestinismului ca meditatia extrem orientală poate să pună
stăpânire pe sufletele crestinilor.
Existenta centrată pe sine si care nu urmăreste altceva decât
autosatisfactia, este atât de generalizată în viata
"crestinilor" zilelor noastre, încât acestia practic nu mai au acces
la întelegerea unei spiritualităti autentice. Iar când astfel de oameni
întreprind totusi actiuni în vederea unei "vieti spirituale", o fac
ca pe o altă formă de autosatisfactie. . Aceasta se vede clar din
idealul religios total fals, atât al miscării "harismatice", cât
si al diferitelor forme de "meditatie crestină": toate promit
(si acordă imediat) experiente si "simtiri de multumire" si
"pace".
Dar acesta nu este câtusi de putin idealul crestin, a cărui definitie
esentială este tocmai războiul neîncetat împotriva diavolului si a
patimilor. "Multumirea" si "pacea" propovăduite de
miscările "spirituale" contemporane sunt în modul cel mai
evident produsul înselăciunii diavolesti, al multumirii de sine, ceea ce
înseamnă moarte pentru o viată duhovnicească orientată spre
Dumnezeu.
Toate aceste forme de "meditatie crestină", majoritatea de
provenientă păgână orientală, operează exclusiv la
nivelul psihic si nu au absolut nimic în comun cu trăirea crestină.
Trăirea crestină constă din a lupta până la sânge împotriva
patimilor, pentru dobândirea vesnicei Împărătii ceresti, care nu se
poate instaura desăvârsit decât la sfârsitul acestei lumi temporale. Iar
adevăratul luptător crestin nu-si slăbeste vigilenta si nu-si
află linistea, nici măcar atunci când pregustă din
binecuvântările vesnice, ce i-ar putea fi dăruite încă din
această viată. Pe când religiile orientale, cărora
Împărătia cerurilor nu le-a fost descoperită, luptă pentru
a obtine simple stări psihice, care încep si sfârsesc în viata de aici.
În era noastră de apostazie care precede venirea lui Antihrist, satana a
fost dezlegat pentru o vreme (Apoc. 20,7) pentru a lucra minuni mincinoase,
care nu i-au fost îngăduite în timpul "celor o mie de ani" de
har în Biserica lui Hristos (Apoc. 20,3) si pentru a câstiga pentru sine, în
recolta lui drăcească, acele suflete care "n-au primit iubirea
adevărului" (II Tes. 2,10). Putem spune că vremea lui Antihrist
este cu adevărat aproape, prin chiar faptul că această
"recoltă" satanică se strânge acum nu atât, din rândurile
popoarelor păgâne, cât dintre rândurile crestinilor care au pierdut
dulceata Crestinismului.
Tine chiar de natura lui Antihrist să prezinte împărătia
satanei, ca si când ar fi a lui Hristos. Miscarea "harismatică"
contemporană si "meditatia crestină", ca si "noua constiintă
religioasă", cu care formează corp comun, sunt
înainte-mergătoare religiei viitorului, religia umanitătii de pe
urmă, religia lui Antihrist. Iar scopul lor "spiritual" de
căpetenie este să facă accesibile tuturor crestinilor initieri
satanice, care până acum erau restrânse doar în lumea păgână.
Să zicem că aceste "experiente religioase" sunt încă
cel mai adesea căutări de natură experimentală si
făcute orbeste, ce contin tot atâta autoînselare de ordin psihic, pe cât
sunt de autentice în riturile lor de initiere demonică; fără
îndoială, nu toti cei care au "meditat" cu succes sau care cred
că au primit "botezul duhului" au fost si initiati în
împărătia lui Satan. Dar, în pofida acestor aspecte aparent
linistitoare, acesta este scopul acestor experiente si nu există nici cea
mai mică îndoială că tehnicile de initiere. vor deveni din ce în
ce mai eficace pe măsură ce, omenirea devine mai pregătită
pentru ele prin atitudinea de pasivitate si deschidere la noile
"experiente religioase" care îi sunt inculcate prin aceste
miscări.
Dar cum a ajuns umanitatea - si fireste crestinătatea - la o asemenea
stare disperată?
Desigur, nu din cauza închinării pe fată la satana, care este
întotdeauna limitată la un număr destul de mic de oameni. Este vorba
mai curând de ceva cu mult mai subtil, dar cu atât mai înspăimântător
pentru crestinul ortodox constient: s-a pierdut din parte harul lui Dumnezeu,
ca o consecintă imediată a slăbirii credintei si a pierderii
gustului crestinismului autentic.
În Occident este un fapt incontestabil că harul lui Dumnezeu s-a pierdut
cu multe secole în urmă. Romano-catolicii si protestantii de astăzi
nu cunosc puterea harului dumnezeiesc. De aceea nu ne mirăm că ei nu
sunt capabili să-l deosebească de înselătoriile drăcesti.
Dar vai! Succesul falsului spiritual, chiar printre crestinii ortodocsi de
astăzi, dă la iveală cât de mult, chiar si acestia, au pierdut
mireasma adevăratului crestinism., Deci nici ei nu mai sunt capabili
să distingă între adevăratul crestinism si pseudo-crestinism. De
prea multă vreme crestinii ortodocsi iau de-a gata comoara nepretuită
a credintei lor si neglijează să pună în practică o
învătătură alcătuită din aurul cel mai curat.
Câti dintre crestinii ortodocsi au măcar cunostintă de existenta
textelor de bază ale spiritualitătii ortodoxe, care ne învată
tocmai cum să distingem spiritualitatea autentică de cea falsă,
texte care arată viata si învătăturile sfintilor
îmbunătătiti care au obtinut într-o măsură bogată
harul lui Dumnezeu încă din această viată? Câti dintre ei si-au
însusit învătătura cuprinsă în Lavsaicon, în Scara Sfântului
Ioan Scărarul, în Omiliile Sfântului Macarie, în Vietile purtătorilor
de Dumnezeu Părinti ai pustiei, în Războiul nevăzut, în cartea
Viata mea în Hristos, a Sfântului Ioan de Kronstadt si în multe alte cărti
ortodoxe?
În Viata marelui Părinte al pustiei egiptene, Sfântul Paisie cel Mare (19
iunie) găsim un exemplu viu - cât de usor se poate pierde harul lui
Dumnezeu.
Un ucenic al său mergea odată către oras să-si vândă
acolo rucodelia sa (obiecte lucrate cu mâinile sale). Pe cale a întâlnit un
evreu, care, văzându-i simplitatea, a început să-l ispitească,
zicându-i: "Iubitule, cum crezi tu într-un simplu om răstignit, care
nu este nicidecum Mesia cel asteptat? Nu este El acela, ci altul va veni".
Ucenicul, având o minte mai slabă si o inimă simplă, începu
să asculte aceste cuvinte si ajunse până la a rosti: "Poate
că ceea ce spui tu este adevărat".
Când s-a întors în pustie, Sfântul Paisie si-a întors fata de la el si nu a
voit să-i adreseze nici un cuvânt. La urmă, după multe
rugăminti ale ucenicului, Sfântul îl întrebă: "Tu cine esti? Nu
te cunosc pe tine! Acel ucenic al meu era crestin si avea asupra lui harul
Sfântului Botez, dar la tine nu văd aceasta. Dacă tu vei fi fiind cu
adevărat ucenicul meu, atunci harul Sfântului Botez te-a părăsit
si chipul de crestin nu mai este în tine".
Ucenicul îi povesti cu lacrimi convorbirea cu evreul, iar Sfântul
răspunse: "Sărace! Ce poate fi mai rău si mai necurat decât
asemenea cuvinte prin care tu te-ai lepădat de Hristos si de Sfântul
Botez? Acum mergi si plânge-ti păcatul, căci cu mine nu mai poti fi;
numele tău s-a scris împreună cu cei care s-au lepădat de
Hristos, cu care împreună vei fi judecat si chinuit".
Auzind această judecată, ucenicul se cutremură si se aruncă
la picioarele bătrânului său, rugându-l să nu-l lepede de la
rugăciunile sale. Sfântul, cuprins de milă, se închise în chilia lui
si rugă cu lacrimi pe Dumnezeu să ierte păcatul ucenicului
său. Dumnezeu ascultă ruga Sfântului si îl învrednici de semnul
iertării si milostivirii Sale asupra ucenicului.
Atunci Sfântul îl chemă pe ucenic la sine si-i spuse: "Copile, vino
si dă slavă lui Hristos Dumnezeu împreună cu mine, căci
duhul cel necurat al hulei s-a dus de la tine, iar Duhul Sfânt de la Sfântul
Botez străluceste iar peste capul tău. De acum păzeste-te, ca nu
cumva din lene si nepăsare dusmanul să te atace iar si, biruindu-te,
să te arunce în focul gheenei".
Este semnificativ că miscările "harismatice" si "de
meditatie" au prins rădăcină tocmai printre "crestinii
ecumenisti". Trăsătura de bază a protestantilor ecumenisti
este următoarea: că Biserica Ortodoxă nu este singura
Biserică a Iui Hristos, una si adevărată; că harul lui
Dumnezeu este prezent si în alte confesiuni "crestine", si chiar în
interiorul religiilor necrestine; că ceea ce Sfintii Părinti ai
Bisericii Ortodoxe numesc calea cea strâmtă a mântuirii nu este decât
"una dintre multele căi", care toate duc la mântuire, si că
practicile credintei cuiva în Hristos sunt de mică importantă, precum
si apartenenta la o anumită confesiune.
Este adevărat, nu toti ortodocsii care iau - parte la întrunirile
interconfesionale ecumenice cred întru totul asa (desi lucrul este cu
sigurantă adevărat despre protestanti si romano-catolici), dar prin
simpla lor participare la astfel de întruniri, care, desigur, prevăd
rugăciuni comune cu cei care cred gresit în Hristos si Biserica Sa,
adresează implicit ereticilor cu care se află împreună aceleasi
cuvinte ca si ucenicul din pildă: "Poate că ceea ce spuneti voi
este adevărat". Nici nu este nevoie de mai mult pentru ca un crestin
ortodox să piardă harul lui Dumnezeu. Si câtă nevointă îi
trebuie pentru a-L câstiga înapoi!
Deci, cu atât mai mult crestinul ortodox trebuie să umble în fata lui
Dumnezeu cu frică si cutremur, din grija de a nu pierde harul Său,
care nu este nicidecum dăruit tuturor, ci numai celor care tin dreapta
credintă, care duc o viată de luptă duhovnicească cu
păcatul si care păzesc cu tărie comoara harului dumnezeiesc ce-i
duc la cer.
Cu atât mai mult trebuie să lupte astfel crestinii din ziua de azi, care
sunt înconjurati din toate părtile de un crestinism fals, care are
propriul său arsenal de experiente ale "harului" si
"Duhului Sfânt", putând cita pe de rost din Sfânta Scriptură si
din Sfintii Părintii, pentru a-si "întări" propriile
erezii! Cu sigurantă trăim vremurile de pe urmă, când
înselăciunea este atât de subtilă încât amăgeste, de este cu
putintă, si pe cei alesi (Matei 24,24).
Falsii prooroci ai timpurilor noastre anuntă cu glas din ce în ce mai
puternic apropierea "noii ere a Duhului Sfânt", a "noii
Cincizecimi", a "punctului Omega". Este exact ceea ce se
numeste, în adevăratele profetii ale Bisericii Ortodoxe, domnia lui
Antihrist. Această profetie, tocmai acum în zilele noastre, începe să
se împlinească, cu forta unei puteri demonice.
Întreaga atmosferă spirituală contemporană se încarcă cu
puterea experimentelor de initiere demonică si aceasta, pe
măsură ce "taina nelegiuirii" intră în faza penultimă,
în care începe să posede sufletele oamenilor si, într-adevăr, nu
numai pe ale lor, ci chiar pe ale celor alesi ai Bisericii lui Hristos, de-i va
fi cu putintă.
Împotriva acestei "experiente religioase" de mare fortă,
crestinii ortodocsi trebuie să se trezească si să se înarmeze cu
adevărat, să devină pe deplin constienti de ceea ce
înseamnă Ortodoxia crestină si în ce chip scopurile sale sunt total
diferite de ale tuturor celorlalte religii, fie ele "crestine" sau
necrestine.
Crestini ortodocsi, păstrati cu sfintenie harul ce vi s-a dat! Nu
îngăduiti ca el să devină o chestiune de obisnuintă. Nu-l
măsurati după măsura omenească si nu vă asteptati ca
el să pară logic sau pe întelesul celor care nu sunt capabili să
pătrundă nimic din ceea ce depăseste omenescul sau celor care
cred că îl pot obtine altfel decât arată predania Sfintei Biserici a
lui Hristos dintotdeauna. Căci adevărata Ortodoxie, în mod necesar,
apare cu adevărat "nelalocul ei" în aceste vremuri satanice; o
minoritate din ce în ce mai accentuată a celor dispretuiti si cam
"nebuni", siliti să trăiască în mijlocul unei mase al
cărei "revivalism" religios este inspirat de un cu totul alt fel
de duh.
Noi însă să ne mângâiem cu cuvintele cele tari si sigure ale Domnului
nostru Iisus Hristos: Nu te teme, turmă mică, pentru că
Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărătia
(Luca 12,32).
Fie ca toti crestinii ortodocsi să se întărească pentru marea
bătălie care îi asteaptă, si să nu. uite niciodată
că, în Hristos, victoria este deja a noastră. Căci El ne-a
promis că portile iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16,18) si
că pentru cei alesi El va scurta zilele urgiei si strâmtorii celei de pe
urmă (Matei 24,22). Si apoi, cu adevărat, dacă Dumnezeu este cu
noi, cine este împotriva noastră? (Rom. 8,31).
Chiar în mijlocul celor mai sălbatice ispite, nouă ni s-a poruncit:
Îndrăzniti! Eu am biruit lumea (Ioan, 16: 33).
Să trăim deci si noi, asa cum au făcut-o toti adevăratii
crestini înaintea noastră, cu certitudinea că toate cele ce se
văd au un sfârsit si că Mântuitorul nostru va veni curând; căci
Cel Ce mărturiseste acestea, zice: Da, vin curând! Amin! Vino, Doamne
Iisuse! (Apoc. 22,20)